„Corectitudinea politică e, de fapt, o negare a realității“ – interviu cu Pascal BRUCKNER

by Matei MARTIN

Cunoscut în România mai ales pentru romanele sale, Pascal Bruckner e și un intelectual public angajat, un autor de eseuri pe teme foarte sensibile, așa cum este, de pildă, alteritatea, relația cu celălalt. Cea mai recentă carte a sa este intitulată Un rasism imaginar. Islamofobie și culpabilitate și a apărut la Editura Trei. O carte despre felul în care sentimentul de culpă produs de istoria colonială deformeză felul în care ne raportăm astăzi la musulmani. Corectitudinea politică e, evident, tema centrală a acestei cărți. O polemică interesantă…

Domnule Pascal Bruckner, cum de s-a ajuns la această situație, cum de a devenit corectitudinea politică un adversar al libertății cuvîntului?

Corectitudinea politică e un soi de balustradă, un paravan de protecție, în plan semantic, dacă vreți, pentru a numi anumite categorii. E un mecanism de bun simț, absolut funcțional. Doar că, încetul cu încetul, s-a transformat într-o ideologie care te împiedică să spui lucrurilor pe nume. Dacă spui lucrurilor pe nume, dacă spui exact ce crezi, riști să stîrnești un scandal, ești arătat cu degetul, pus la zidul infamiei. Corectitudinea politică e puternică în Franța, dar în Statele Unite ale Americii sau în Canada e încă și mai rău. Acolo a devenit într-adevăr un instrument care înăbușă orice altă viziune asupra lumii.

Și care e momentul în care corectitudinea politică s-a transformat în ideologie, în doctrină? Puteți identifica un moment anume în istorie?

Cred că e vorba de anii ’90… Erau anii lui Bill Clinton în Statele Unite. E vorba, mai exact, de momentul cînd lupta pentru drepturile sociale a fost abandonată pentru a fi înlocuită cu o luptă pentru drepturile minorităților. Această trecere a fost urmată de erupția corectitudinii politice. Am văzut asta cu ochii mei, am trăit această transformare, căci pe atunci predam în Statele Unite. Îmi amintesc cum mi s-au explicat noile reguli de urmat în universitate: cum să mă port cu studentele, pe care nu trebuia să le privesc în ochi, cărora nu trebuia să le fac complimente, nu trebuia să vorbesc cu ele într-un birou cu ușa închisă decît dacă discuția era înregistrată pe reportofon. Mi s-a mai spus că e de evitat să iau liftul cu o femeie singură și că orice relație cu o studentă, chiar dacă majoră și chiar dacă a consimțit, era pasibilă de un proces în instanță. Ei, începînd din acel moment, preceptele corectitudinii politice s-au extins la toate minoritățile, astfel încît astăzi totul a culminat cu un sistem care sugrumă orice reflecție, orice gîndire. Un sistem care, după părerea mea, a contribuit în mare măsură la victoria lui Donald Trump în Statele Unite. Asta, pentru că dreapta devenise exasperată de această modă nouă, a corectitudinii politice, venită, evident, dinspre stînga.

E diferită situația din Europa Occidentală de ce se petrece în Statele Unite? Cultural, social, politic?

Da, e diferit, pentru că avem alte tradiții și alte moravuri. Dar sîntem influențați de Statele Unite și tindem și noi, din ce în ce mai mult, să ne închipuim lumea în termeni de majoritate oprimantă versus minorități oprimate. Riscul e deci că ne americanizăm încetul cu încetul, pierzînd, în același timp, ceea ce reprezintă specificitatea culturii europene. E un risc politic foarte puternic. Dar totul e la nivel de limbaj. Corectitudinea politică e poliția limbajului. Dacă, de pildă, apropo de atentatele teroriste, spui că există o legătură cu islamul și că poate e o problemă cu islamul, atunci ești imediat acuzat de rasism, de generalizări… Și imediat vei fi arătat cu degetul.

Cum de vă preocupă islamul și rasismul în relația cu islamul?

Vine de la faptul că am avut două sute patruzeci și șapte de morți în ultimii trei ani… Ultimele victime au fost în această primăvară, la Paris, în apropiere de Operă, cînd un extremist a ucis cu cuțitul trecători, strigînd „Allah Akbar!“. În fine… E o problemă pe care eu o tot semnalez din 1983, în cartea Lacrimile omului alb. Lumea a treia, culpabilitate și ură de sine. Și problema nu încetează să se agraveze. În Franța am avut foarte multe atentate și, prin urmare, e normal să ne preocupe aceste chestiuni. Și cei care sînt cei mai preocupați sînt chiar musulmanii, căci ei sînt primele victime ale propriilor teroriști. Eu cred că dintre intelectualii musulmani trebuie să-i susținem pe cei luminați, liberali, moderniști, și nu pe fanatici, nu pe retrograzi, nu pe cei care n-ar schimba nimic în religia lor.

Dar cum se face că tocmai corectitudinea politică împiedcă o dezbatere autentică despre raporturile dintre Occident și islam?

Asta se întîmplă mereu. Stînga și extrema stîngă nu contenesc să ne explice că atentatele n-au nimic de a face cu islamul, că unele atacuri sînt din vina noastră… ni se amintește că Franța a colonizat, că-și tratează rău imigranții, că îi trimite în cartierele cele mai sărace și că, de fapt, Franța ar trebui să fie supărată pe ea însăși din toate aceste motive. Ecuația pe care acești stîngiști vor să ne o servească e următoarea: victimele sînt făptașii, iar făptașii sînt, de fapt, victimele. Și asta e de nesuportat. E o atitudine pe care o largă majoritate în Franța nu o mai admite. E o negare a realității. Corectitudinea politică e, de fapt, o negare a realității. Nu vrem să vedem ceea ce vedem; vedem, în schimb, altceva, o grilă politică anterioară evenimentului. Deci nu mai putem nici să vedem, nici să auzim, nici să înțelegem.

Cartea începe cu un motto, un scurt citat din romanul autobiografic al lui Salman Rushdie Joseph Anton: „Un nou cuvînt a fost inventat pentru a permite orbilor să rămînă orbi: islamofobia. Să critici violența militantă a acestei religii în incarnarea sa contemporană era considerat drept fanatism.“

Salman Rushdie e un om exemplar, a fost persecutat de islamiști pentru cartea sa Versetele satanice, e în continuare urmărit printr-o fatwa. Pe capul său a fost pusă o recompensă de cîteva milioane de dolari. Salman Rushdie s-a bătut pentru libertate și a fost, el însuși, acuzat de islamofobie. Nu e doar o victimă. Pe deasupra, mai e și acuzat de rasism pentru că și-a permis să interpreteze în felul său Coranul. Asta, în vreme ce dacă mîine un creștin s-ar apuca să scrie un text despre Biblie, dacă s-ar apuca să ia peste picior cutare sau cutare pasaj din Evanghelia după Marcu sau după Luca, nimeni n-ar spune nimic. De altfel, ne petrecem timpul criticîndu-ne propria religie sau Vaticanul sau clerul, iar episcopii nu dau edicte ucigașe pentru a se răzbuna. E un drept pe care l-am cîștigat, acela de a lua distanță față de religiile noastre de origine. Cînd însă Salman Rushdie face asta apropo de islam, e condamnat la moarte. Și mii de oameni îi ard cărțile în Anglia, exact ca la Nürnberg în 1933. Și dacă denunți toate astea, ești acuzat de rasism. Cred că sîntem cu toții căzuți în cap, s-a întors lumea pe dos.

Totuși, rasismul, xenofobia sînt realități în Europa. Cum mai poate fi combătut rasismul real și în același timp denunțat rasismul imaginar?

Continue reading  Dilema Veche

(interviu difuzat la Radio România Cultural)

a consemnat Matei MARTIN


Vă mai recomand și ce scrie Traian Ungureanu:

Obiectaţi?   

Advertisements

2 thoughts on “„Corectitudinea politică e, de fapt, o negare a realității“ – interviu cu Pascal BRUCKNER

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s