Vavila Popovici: KIERKEGAARD ȘI ANGOASA EXISTENȚEI

Viața trebuie înțeleasă numai privind înapoi, dar trebuie privită trăind înainte. A suferi înseamnă a avea un secret comun cu Dumnezeu. A îndrăzni înseamnă a-ți pierde, pe moment, siguranța. A nu îndrăzni înseamnă a te pierde definitiv pe tine însuți.”

 – Sören Kierkegaard

   Se împlinesc în curând 200 de ani de la nașterea filozofului, scriitorului și teologului danez Sören Aabye Kierkegaard, cel care a folosit prima oară termenul „existențial”. „Existența înseamnă că ai libertatea să alegi cine ești, înseamnă să trăiești din plin”, spunea Kierkegaard. Considerat drept o „natură stranie și complexă”, gânditor incomod, controversat și greu de clasificat dar nicidecum ignorat, despre Kierkegaard s-a mai spus că „a asemănat geniul cu vijelia care se ridică din direcția contrară vântului”.

S-a născut la Copenhaga, în data de 5 mai 1813 și a decedat la 11 noiembrie 1855. A studiat teologia și filozofia la universitatea din Copenhaga, studii pe care le-a prelungit destul de mult, profund nemulțumit fiind de deșertăciunea existenței sale și de incapacitatea de a-și găsi sensul vieții. Tânăr fiind, își exprima iritarea față de modul de studiu care se rezuma la o cunoaștere/înțelegere pur teoretică: „la ce mi-ar folosi să am în față adevărul gol-goluț, dacă mi-e indiferentă semnificația lui pentru ființa mea?”. A debutat cu eseul „Din hârtiile unuia încă viu” (1838), o critică la adresa lui Hans Christian Andersen, scriitor și poet danez, celebru pentru basmele sale. Cartea care i-a conferit celebritate a fost „Sau-sau” (1843). Au urmat aproape 40 de volume cu subiecte variind între filozofie, psihologie, literatură și religie.

Jurnalele ținute de el au luminat „străfundurile labirintice” ale ființei sale, confirmând legătura dintre operă și viață. A avut o influență hotărâtoare asupra teologiei și filozofiei moderne, în special asupra filozofiei existențiale, cu toate că opera sa s-a bucurat de o recunoaștere târzie.  Să ne amintim că filozoful și matematicianul René Descartes (1596-1650) definise mai înainte punctul de început al existenței, prin conceptul filozofic „Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum” (Mă-ndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist)”.

După obținerea licenței în Teologie Kierkegaard a plecat la Berlin cu intenția de a audia un ciclu de conferințe ținute de Schelling, un filosof german care, în tinerețea sa, colaborase îndeaproape cu Hegel. La început, Kierkegaard a fost impresionat favorabil de ceea ce auzea, fiind de acord cu argumentația lui Schelling, dar mai târziu și-a manifestat opoziția față de ideile acestuia: „Schelling bate câmpii într-un mod intolerabil”, exprimase la un moment dat. A urmat acea perioadă prolifică a vieții sale, lucrarea „Sau-sau” fiind prima carte cu teme filozofice, literare și psihologice cu care și-a început ascensiunea.

Să amintim o întâmplare din perioada tinereții când, în urma unui atac virulent asupra unei persoane  din timpul studenției a cărei lipsă de moralitate îi era cunoscută și care avea pretenția de a ocupa o catedră universitară, s-a trezit cu o ripostă dureroasă. Cel atacat împreună cu editorul revistei la care scriau amândoi, au publicat articole și caricaturi care l-au rănit, necruțându-i înfățișarea fizică și nici obiceiurile. Umilit public, Kierkegaard scria în jurnalul său: „Până și băiatul măcelarului se crede aproape îndreptățit să mă insulte urmând îndemnul celor de la „Corsarul” – (numele revistei). Dovadă de sinceritate și fină ironie – totodată.
Dar, treburile serioase nu-i dădeau astâmpăr. Scria, filozofa, punea accentul pe acțiune și alegere. Ființa umană poate fi descrisă, considera el, ca „o sinteză a psihicului și a fizicului”, o conjuncție intimă între caracteristicile mentale și cele trupești; dar, credea el, nu este suficient pentru a identifica astfel un individ, el trebuie înțeles și ca spirit. Spiritul este cel care distinge omul de lume și de restul făpturilor, spiritul îi dă posibilitate omului să se înscrie în istorie, înscriindu-și existența în timp. Kierkegaard punea spiritul în legătură cu ideea constituirii „sinelui”, adică, a fi o persoană înseamnă a exista nu într-un mod al ființării, ci într-unul al devenirii. Ceea ce devine o persoană este conform propriei responsabilități, fiind produsul voinței sale.

Punctul la care ajunge și asupra căruia reflectează mult este neliniștea interioară a omului pe care o numește angoasă: „nu există ființă umană care să nu adăpostească în tainițele sale o neliniște, o luptă interioară, un dezacord, o angoasă privind cursul existenței sale sau chiar propria sa persoană”, spunea Kierkegaard, în lucrarea „Libertatea și sinele”. „Sunt singurul arbitru și ceea ce fac depinde numai de mine.”Consideră că angoasa nu se poate confunda cu spaima, cu emoțiile sau teama care sunt legate de lumea exterioară. El vorbește despre angoasa primordială (păcatul originar) spunând că este precondiția sau presupoziția păcatului, fără a constitui cauza sa necesară; fiecare devine vinovat „numai prin el însuși”. Această angoasă activă nu este nici vină, nici greutate, nici suferință; ea are o ambiguitate psihologică: „este o antipatie simpatizantă și o simpatie antipatizantă, atrage și respinge, ispitește și înspăimântă”; astfel existența umană ia forma unei  năzuințe fără sfârșit”, ce-și caută împlinirea. Angoasa nu poate fi satisfăcută decât prin încredințarea voluntară a propriei persoane unei puteri care transcende cunoașterea obiectivă și înțelegerea rațională: „Dorind să fie el însuși, sinele rămâne în mod evident în puterea celui care l-a făcut posibil”, ceea ce Kierkegaard numea „criteriul fundamental al creștinismului”. „Originalitatea reflecției kierkegaardiene, recunoscută de către filosofii contemporani ai existenței, constă în a susține cu tărie că angoasa este condiția fundamentală a omului în fața lumii, în fața posibilului, fruct al libertății sale”, sunt cuvintele cu care își încheie lucrarea „Conceptul de angoasă la Kierkegaard”, prof. univ. dr. Vasile Macoviciuc.

Psihologia lui Kierkegaard se bazează pe faptul că un individ nu se poate elibera pe sine de disperare (în „Boala aducătoare de moarte”) și nu-și poate îndeplini aspirațiile sale fundamentale ca persoană decât îmbrățișând mesajul creștin, judecata morală fiind un exercițiu al deciziei personale. Rațiunea, spun și scriitori însemnați, „nu este dată pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu, ci pentru a cunoaște lumea”. Lumea creată de El.

Continue reading vavilapopovici.com

 

Advertisements

2 thoughts on “Vavila Popovici: KIERKEGAARD ȘI ANGOASA EXISTENȚEI

  1. Pingback: Vavila Popovici: KIERKEGAARD ȘI ANGOASA EXISTENȚEI – liberlandraceblog

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s