Vavila Popovici între ,,ultima piruetă” şi ,,nopţi albe” – convorbiri cu Emilia Țuțuianu

Un covor de frunze arămii foşneşte sub paşii noştri întomnaţi. Ne bucură mereu toamna, ca un timp al unei delicate melancolii, dar şi ca timp al rodului. Suntem în toamna anului 2014. Ultima piruetă, un roman de o delicată vibraţie epico-lirică, purtând semnătura scriitoarei Vavila Popovici, a trezit în fiinţa mea dorinţa de a purta un dialog cu autoarea acestei cărţii. Mai întâi a fost frumuseţea acestui titlu, ludic şi grav totodată. Lumea spectacolului şi ideea lumii ca dans m-au atras mereu, cu o forţă căreia nu am ştiut cum să îi rezist. Asociam această lume cu cea sugerată de un alt titlu, de poem de astă dată, care m-a emoţionat: Piticul din cafea. În plus, încă de acum doi ani, pe adresa redacţiei revistei romaşcane Melidonium poposeau mailuri cu texte purtând semnătura scriitoarei care ne trimitea gânduri, pagini şi articole de departe, din Statele Unite, unde locuieşte acum. Încet, timpul a statornicit o fructuoasă şi benefică colaboratore cu revista din vechiul târg medieval al Moldovei. Citindu-i cu atenţie eseurile, am remarcat o constantă umanistă şi clasică în tot ceea ce primeam la redacţie. Scriitoarea are o încredere nezdruncinată în tot ceea ce durează, în efortul omului ca fiinţă creatoare, ordonatoare. Actul cultural reprezintă pentru acest scriitor o formă de rostuire a individului, dar şi a unui neam. Scrierile sale propun cititorului un univers special şi spontaneitatea creatoare ce poartă amprenta specifică celor care au scris în exil.

Emilia Ţuţuianu: M-a fascinat titlul uneia dintre cărţile dumneavoastră. Bănuiesc că intuiţi care este aceasta. Am pătruns în lumea pe care cartea mi-a adus-o aproape ca într-un univers imponderabil. Am o mare nedumerire: lumea epico-literară a scriitoarei Vavila Popovici a fost determinată de ambianţa morală şi literară în care a trăit şi trăieşte, sau este rezultatul spontan al imaginaţiei? Scriitorii pendulează mereu între realitate şi imaginar, între Realia şi transfigurarea acesteia în litera stacojie. Pentru dumneavoastră cum este această relaţie dintre lumea adevărată şi universul literar pe care, cu generozitate şi bucurie, îl oferiţi cititorilor?

Vavila Popovici: În primul rând, ţin să vă mulţumesc pentru prietenia şi încrederea pe care mi-aţi acordat-o atunci când aţi propus ideea acestui interviu. Sunt sigură că vă referiţi la romanul Ultima piruetă care a apărut în 2003. Cred că lumea nu se trezise încă din coşmarul trăit după 1989, ororile acelui timp din vremea ocupaţiei bolşevice fiind încă ascunse cu teamă şi grijă, aş putea spune. Eu purtam în suflet amintirile, mărturisirile oamenilor apropiaţi, trăirile lor. „Viaţa nu poate fi cunoscută raţional, ci numai experimental”, spunea Dumitru Stăniloae. Prea mult timp tăcerea acoperise trecutul ţării, adevărata ei istorie, aşa încât m-am hotărât să scriu. Nu voi spune cât de apropiaţi mi-au fost acei oameni, nu acest lucru contează, deşi multe întrebări de acest gen au apărut la lansarea cărţii. Pentru mine era important a scoate la lumină întâmplările, pentru a trezi conştiinţe. Este microromanul unei vieţi, al luptei pentru supravieţuire. A punctat bine scriitorul Ion Georgescu în cronica sa: „Marile situaţii existenţiale, la scara vieţii unei femei, Laura, protagonista cărţii, sunt dezvoltate într-o linie epică ce ridică puncte dure de reflecţie asupra a ceea ce suntem şi a ceea ce trebuie să fim când fundamentul trăirii este dragostea”. Despre viaţa femeii în trecutul nostru nu prea îndepărtat am scris şi în cărţile: Mai sunt bărbaţi buni, Cartea mamei. Am scris cu credinţa că cititorul, la sfârşitul cărţii, îşi va pune întrebarea: De ce s-au întâmplat toate acestea? Din vina cui? Şi cum va trebui să acţionăm pentru a nu mai exista atâta suferinţă?

Emilia Ţuţuianu: Prin urmare, cartea este o lume adevărată, sau aşa ar trebui să deducem, asemănarea universului creat cu realitatea fiind foarte mare. O copie, cel puţin, a acesteia, prin mimesis, oricum, mult mai filosofică decât istoria, dar nu mai tragică decât aceasta…

Vavila Popovici: Este o rememorare a unui timp, dublată de introspecţie şi analiză (aceasta din urmă lăsată mai mult în seama cititorului), fiindcă suferinţa lasă urme în sufletul oamenilor, a femeii în special. Şi mai cred că puritatea e o virtute care poate fi recucerită şi din acest motiv am „ dezbrăcat” sufletul unei femei. Pentru fiecare roman am avut un proiect, uneori nu ştiam prea bine unde mă voi opri cu construcţia, cum voi sfârşi, fiindcă în afara proiectului, în timpul construcţiei – cum îmi place să spun – lucra imaginaţia împreună cu „cărămizile” (faptele) cunoscute, deci construiam cu amintiri, dar şi cu imaginaţia pe care unii o consideră „putere a sufletului”. Am construit clepsidric vieţile în cele câteva romane, adică le-am lăsat să curgă din perioada copilăriei şi, de multe ori, ajungând către sfârşitul vieţii. Aş mai putea spune că se întâmplă, atunci când scrii amintindu-ţi, să apară un gând al contrazicerii, al luptei, o competiţie între amintirea ca vis şi raţiunea ca realitate, ca un posibil echilibru, dacă vreţi, între cele două forţe ale sufletului creator. Poate aici intervine gândul moralizator al scriitorului. Totuşi, o analiză a vieţii nu poate fi decât justiţiară. Alteori, în jurnale de exemplu, am plecat de la prezent şi m-am raportat la trecut, la amintire.

Emilia Ţuţuianu: Există întotdeauna o întemeiere morală în romanele dumneavoastră, un gând superior care încheagă imaginile, visul şi faptele trăite?

Vavila Popovici: Nu pot spune că am trăit într-o ambianţă specială, morală. Mereu m-am acomodat vremurilor şi oamenilor, pentru a nu-i incomoda, dar în sinea mea a lucrat spiritul de observaţie, logica unor acţiuni; „cântarul” cât şi visele. Mi-am imaginat vieţi care pot fi corectate, salvate, cu speranţa în bine. Romanele mele, ca de altfel ale multor scriitori, conţin adevăr şi ficţiune, în proporţii diferite. Cert este că au la bază un crez. Construcţia vieţii trebuie să se ridice pe o fundaţie solidă. Unii însă ignoră rolul fundaţiei, construcţiile se ridică, dar se prăbuşesc… Vrei, nu vrei, acel crez apare. Nu te poţi ascunde nici de tine, nici de ceilalţi.

Emilia Țuțuianu: A fost greu drumul parcurs de dumneavoastră? Orice fiinţă umană are nevoie, în decursul vieţii sale, de mituri explicative pentru a se putea înţelege pe sine şi raporturile sale cu lumea. Aţi crezut în Dumnezeu …în destin?

Vavila Popovici.: Am crezut întotdeauna că deasupra noastră este Creatorul care veghează şi de care nu trebuie să uităm în nici un moment al acţiunilor noastre; o conştiinţă supremă, de la care a pornit totul, o „sămânţă” care rodeşte continuu în timp şi spaţiu. Totodată mi-am format o idee despre destin, definit în dicţionar ca soartă, viitor, pe care nu am abandonat-o: ne naştem pentru a călători pe un drum, funcţie de înzestrările cu care suntem creaţi. Acea călătorie este viaţa noastră, de care trebuie să avem grijă pentru a putea ajunge la sfârşitul ei. Căile sunt alese de noi şi suntem ajutaţi, ori împiedicaţi de cei din jur. Este atât de importantă alegerea noastră personală şi ajutorul celor de lângă noi! Dacă nu putem avea libertatea alegerii din cauza piedicilor, frânelor care ni se pun, sigur că nu putem merge pe drumul dorit, nici nu putem atinge scopul conştientizat – de unii mai devreme, de alţii mai târziu, şi de alţii chiar niciodată. Avem fiecare o existenţă dată, un timp convenit „în secret” între Divinitatea cerului şi trupul pământului, care include timpul şi spaţiul în care construim destinul, adică viaţa noastră. O construim cu interiorul nostru sufletesc prin acţiunile noastre, cu ordinea bunului simţ şi a celei impuse de societatea în care trăim. Când greşim, suntem avertizaţi de conştiinţa noastră, fărâmă din Conştiinţa divină, ale cărei legi sunt de necontestat, precum şi de legile făcute de cei care conduc societatea, inspirate şi ele din Conştiinţa Divină, dar nu întotdeauna bine realizate. Libertatea umană există prin alegerea căilor de construire a vieţii, căi bune sau rele. Judecata minţii precum şi simţirile sufletului ne ajută în alegere. Abaterea de la calea bună are întotdeauna consecinţele ei negative. Fie că este determinată de individ, fie de societate.

Emilia Țuțuianu: Mi-a plăcut întotdeauna un gând al lui Aristotel din Poetica, cum că arta e tot istorie, e tot realitate, dar una net superioară celei din urmă, și mult mai filosofică, mai concentrată și prin urmare mai simbolică, făcând mai ușor accesibil sensul, ideea. Dumneavoastră, în ce relație vă plasați cu istoria ?

Vavila Popovici: Trecutul trebuie revăzut, reconsiderat şi reaşezat corect în filele istoriei. Istoria și literatura păstrează amintirile vieții, dar le abordează diferit și poate nu îndeajuns. Literatura, iată, vine în sprijinul istoriei. Sunt „zăcăminte de viaţă” cum le numeşte Nicolae Iorga şi ele trebuie să fie folosite de către istorici. Unele amănunte din cărțile mele scrise, cred că pot ajuta istoria. Credinţa, adânc înrădăcinată în sufletul românesc, asigură respectarea legilor morale, dă stabilitate atât individului cât şi societăţii. Am trăit într-un timp istoric al necredinței, un timp în care nu au contat legile morale. Existenţa Divinităţii ar fi trebuit mai mult intuită şi mai puţin explicată. Mulţi încercând să explice, s-au încurcat, s-au izbit de limitele cunoaşterii noastre sau ale înţelegerii şi nu au mai găsit-o. Cred că trebuie să se înţeleagă că Dumnezeu este absent pentru simţurile noastre de care dispunem acum, dar este prezent, copleşeşte spiritul nostru, fiindcă îl putem gândi, îl putem intui, ne putem bucura de cele create și putem a urma căi bune în viață.

Emilia Țuțuianu: Vă mărturisesc că atunci când v-am văzut prima dată chipul am tresărit… Aveam în faţă un chip dăltuit de natură. Am intuit, am simţit că eleganţa şi sensibilitatea din spatele chipului nu puteau fi decât ale unei foste balerine. Nu ştiam nimic din trecutul dumneavoastră, dar prin prisma experienţei şi a profesiei mele v-am ghicit destinul ,,frânt”. Exprimarea nonverbală a eleganţei, a emoţiilor, a gândurilor, a frământărilor omeneşti prin limbajul trupului este posibilă doar anumitor oameni. Baletul este în foarte strânsă legătură cu termenul de catharsis şi puţini oameni pot să îl atingă. Am observat că există în scrierile dumneavoastră o lume nouă şi un om nou, devenit ideal. Cât de mult v-a ajutat baletul să ajungeţi la această formă de percepţie? Cu siguranţă, în momente dificile din viaţa noastră realizăm că destinul fiecăruia dintre noi nu poate fi… negociat. A existat un astfel de moment în viaţa dumneavoastră?

Vavila Popovici: Aveţi dreptate în aprecierea dansului ca o artă nonverbală prin care exteriorizezi emoţiile cu ajutorul trupului pe care ţi l-a dăruit Dumnezeu. Dansând, încerci zborul. Desprinderea de pământ pentru câteva clipe te face să simţi corpul uşor, flexibil, învingi gravitaţia. Senzaţia de zbor este extraordinară! Spunea cineva: „în dans ai clipe când graniţa fiinţei tale nu mai este atât de clară; te topeşti şi te contopeşti cu Cosmosul”. Baletul este o artă şi de efectul artei asupra individului s-au ocupat filozofi, scriitori. Aristotel, care a fost interesat și de artă și de funcția ei filosofică, de termenii de mimesis şi catharsis, ajunsese la concluzia că arta are efect purificator, adică are puterea de a anula suferinţe, preocupări meschine și egoiste, şi de a-l face pe om să trăiască în lumea ficţiunii: „a-l elibera de pasiunile josnice”. Schiller a explicat în modul său: „Frumosul mediază între sensibil şi raţional, înalţă, eliberează”. Nietzsche nu credea decât într-un zeu care ştie să danseze. De ce? „Pentru că dansul are multiplă încărcătură, el e nu doar un simbol, ci este viaţă, devenire, muzică”. Se spune că grecii înţelegeau bine relaţia între minte, corp şi suflet şi considerau că arta poate fi plăcută lui Dumnezeu, dar că poate fi şi instrument al Diavolului. Aveau dreptate, fiindcă există, în special în zilele noastre, o deviere a adevăratului scop al artei, a frumuseţii ei. Benedetto Croce considera că arta este o activitate prin acea forţă a pasiunii care alungă pasivitatea. În fine, eu cred că dansatorul este cel mai altruist om al artei, fiindcă lucrează cu trupul până la extenuare, pentru a-l bucura şi a-l elibera pe spectator, a-l înălţa spiritual. Poate de aceea, de câte ori am comentat un spectacol de balet, am spus că senzaţia, la terminarea unui spectacol de balet, este aceea de plutire, de a te simţi mai uşor, mai bun. Sigur că aceleași afirmații pot fi valabile şi pentru celelalte arte.

Emilia Țuțuianu: Prin urmare, ați dansat și dumneavoastră, asemenea zeilor…

Vavila Popovici: Da, dansul a fost visul meu de adolescentă. Să fi fost o nebunie? De multe ori mă visam dansând în aer… Se spune că în viaţă trebuie să fii tenace, să insişti, dar şi insistenţa are motivaţiile şi limitele ei. Trebuia să văd realitatea, societatea în care eram obligată să trăiesc şi să supravieţuiesc împreună cu părinţii mei. Răspunderea era cu atât mai mare, cu cât am fost singură la părinţi şi i-am văzut într-un moment când viaţa lor se schimbase din cauza regimului. Am avut o copilărie şi o parte a adolescenţei nespus de frumoasă, în care s-au născut visele! La început nu cunoşteam greutăţile vieţii fiindcă eram obişnuită cu traiul lor fericit, iar când viaţa s-a schimbat, m-au ferit de traume (nu ştiu cât de bine au făcut), mi-am dat însă seama singură, mai târziu. Din averea pe care mi-o pregătiseră nu s-a ales nimic, şi pentru a putea pleca la examenul de admitere, a trebuit să facă nişte vânzări de obiecte. Respinsă la examenul de admitere, în acel an 1952, am încercat realizarea visului, ca fiind singura cale posibilă de a merge „mai departe”. Nu, nu cred că a fost destinul, a fost conjunctura politică a ţării noastre, când certificatul de nobleţe era „originea sănătoasă”, când pilele şi relaţiile începuseră să aibă preţ şi au putut să schimbe aşa zisele „destine” ale multora. Unii s-au descurcat găsind câte o cale a compromisului. Cerând acceptul părinţilor, m-am prezentat la concursul Operei pentru dansatori. Am fost cea mai tânără concurentă şi mi s-a propus o şcolarizare, pentru pregătirea de intrare în corpul de balet al Operei. Trebuia să-mi perfecţionez tehnica dansului. Faptul că nu am obţinut acel certificat de sănătate necesar şcolarizării, din cauza inimii, m-a trezit şi mai mult din visul meu pentru cariera pe care o visam. Schimbând auto-biografia, am putut intra la Institutul Politehnic din Iaşi. În acest oraș m-am căsătorit şi am terminat Institutul Politehnic din Galaţi. Şi să vă răspund la ultima întrebare din acest mănunchi de întrebări. Mărturisesc că a existat un moment tragic în viaţa mea, când am crezut că a fost o lovitură a sorţii, la pierderea prietenului de viaţă. Atunci am întrebat cerul: „De ce, Doamne”? Ca să ajung la concluzia că în drumul vieţii noastre s-au pus bariere voite. Poate greşesc, nu pot fi o Vitoria Lipan pentru a descoperi adevărul. Dumnezeu ştie! Fiecare îşi fundamentează viaţa prin justificări. Pentru unii, care nu au trăit sau nu au înţeles acele vremi, sigur că justificările pot părea simple fantezii. Sunt scrise în volumul memorialistic „Preaplinul Tăcerilor – Viața în comunism”.

Emilia Țuțuianu: Ce model din lumea artei, a baletului v-a fascinat?

Vavila Popovici: În copilărie, decupam fotografii ale balerinelor din revistele părinţilor. Îmi făcusem un album cu dansatorii vremurilor de atunci. Îmi amintesc de Isadora Duncan care arăta ca o regină în fotografii. Mă impresionase tragica ei viaţă. Reţinusem că fusese căsătorită cu poetul rus Esenin. Chiar dacă legătura lor nu a fost de durată, îmi închipuiam momentele înălţătoare pe care, probabil, le încercaseră amândoi, cuplul balerină – poet. Ginger Rogers, o actriţă şi dansatoare, cu partenerul ei de dans Fred Astaire. Apoi am început să dansez, am urmat paralel cu liceul teoretic, Conservatorul maghiar din Tg. Mureş, clasele Pian şi Balet. Mai târziu, în Iaşi fiind, m-am angajat la Teatrul Naţional ca dansatoare, din dorinţa de a dansa, dar şi pentru a mă putea întreţine, întrucât părinţii nu mă puteau ajuta. Bineînţeles că nu era dansul pe care-l visam, erau scene de dans din anumite piese.

Emilia Țuțuianu: Muzica și dansul sunt considerate arte sincretice, împreună cu poezia, în cazul poemului mitic, a textului ritualic. Ce relație aveați cu muzica în acea vreme?

Continue reading melidonium.ro/

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s