TERESIA BOLCHIȘ TĂTARU: CEVA DESPRE NOI

Fără chemare, scrisul rămâne fără sens și fără culoare” (Vasile Radu Ghenceanu)

În ziua fierbinte de 3, a lunii lui Cuptor, Anno Domini, 1935, pe la amiazi, am venit pe lume în casa parohială greco-catolică din Silvașul de Sus/ Hațeg / Hunedoara, din Munții Poiana Ruscă unde tata era preot.

În apa luată cu lighianul din pârâul Silvașul, ce trece pe lângă casă înconjurând dâmbul bisericii și lăsată să se încălzească la soare, tata mi-a făcut prima baie! Când mai târziu l-am întrebat, ce curaj a avut să facă asta?  Nu i-a fost teamă că mă voi îmbolnăvi? Mi-a răspuns cu durere: „ce știi tu, draga  mea, la vremea aceea Românul trăia după legile  strămoșești nescrise; natura era  casa lui ecologică pe care o îngrijea „ca ochii din cap” iar râurile și  toate apele erau curate căci din ele bea și în ele se scălda”! – și nu m’am îmbolnăvit  se pare însă că am rămas legată strâns de Natură pentru toată viața.
Câte zâne ursitoare, bune și rele vor fi fost prin curte și pe la geamuri în ziua aceea, nu se prea știe, poate că nu prea multe, căci de arșița mare se vor fi toropit și ele,  una însă tot a fost, dintre cele bune, care așa toropită de căldură m’a dăruit  totuși, cu ceva; cu un creion bont, ce avea un microb afurisit în vârful lui. Apoi,   zâna, după ce te-a dăruit se duce, s’a dus și cât îi mai trăi, nu ți se mai uită’n cap.  Doar microbul, mi-a rămas, unul din aceia care, de nu te ocupi de el nu’ți dă pace, o  viață de om. Mereu și mereu îți oferă stânca lui Sisif cu care te sâcâie până în  măduva oaselor și după ce ai luptat și transpirat de să nu mai poți, foarte rar te duce  pe Câmpiile Elisee! Asta doar așa, ca să nu prinzi gust, de… „glorie”!….

Școala primară, „la unguri” în Țara Oașului/Boinești, în timpul celor patru  ani, 1940-1944, de Ungarie horthystă în Ardealul de Nord. Liceul început în 1945 la Baia Mare, continuat și absolvit în 1952 la Satu Mare. 1952-1956, Facultatea de Științe Naturale-Chimie a Universității „Victor Babeș” Cluj, devenită „Babeș-Bolyai” după 1956 (revoluția anticomunistă din Ungaria, Octombrie, 1956). În Iunie 1956 Examen de Stat, de Diplomă (licență).

Căsătorit în 1956 cu Mihai Tătaru din Trip/Oaș, absolvent al Politehnicii din
București, doi copii: Mihai Ovidiu(1957), Sanda Tătaru-Schneider (1958-2016).

Profesoară, 1956-57, în Tămădău/ raion Brănești/ regiunea Ilfov (lângă București), pe catedra de Limba română, 1957-1959 în Tăuții Măgherăuș, raion Șomcuta, regiunea Baia Mare, (mai târziu Maramureș), din 1959-1976, în Baia Mare, prof. Științe Naturale-Chimie.

Activitate de teren de ocrotirea naturii, conferințe, ghid turistic în cadrul ONT  (Oficiul Național de Turism, agenția Baia Mare, numirea de atunci, anii 60) scurte articole în presa locală.

În 1967, ONT-ul publică „Baia Mare, ghid turistic”, prima carte publicată. Urmează în 1970 „Ocrotirea Naturii în Maramureș” broșură publicată în colaborare cu prof. Ioan Nădișan. În 1973, în prima antologie a scriitorilor  maramureșeni „Nord statornic” realizată de criticul Augustin Cozmuța este  cuprinsă și Teresia B. Tătaru. Colaborez la „Pagini Maramureșene” editate de Casa  de Creație județeană.

Ca rezultat al activității de teren, în Martie, 1976, apare la Editura Sport  turism/București: „Monumente ale Naturii din Maramureș” de Ioan Nădișan, Teresia B.Tătaru, Elvira Gabor, Vasile Mariș.

În Iulie, 1976, cu pașaport turistic pentru Viena, cu cei doi copii, „defectat” în Occident și stabilită în Germania Federală. Ieșirea noastră în vest este o „poveste” lungă, tristă, dureroasă și complicată, legată de suferința scumpei noastre  Sanda, care ne-a luat-o mult prea devreme, ducându-o la Domnul. În  durerea noastră ne consolăm cu vorbele înțeleptului Iov, din Vechiul Testament:  „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” și cu aceea, că  poate și Domnul are nevoie în cer, de un talent!

Pentru că generației mele și mie, comunismul ne-a răpit cei mai frumoși ani din viață și cei mai buni ani de creație, odată ajunsă în Occident am căutat să recuperez anii pierduți, propunându’mi atâtea, cât să’mi ajungă pentru două vieți,  nu doar  numai pentru încă un capăt ce mi-a mai rămas! Dar bunul Dumnezeu își  propune, pentru noi, mai multe decât ne putem noi închipui.

Colaborare (aproape zece ani) la Radio „Europa Liberă” emisiunea duminicală   „Tinerama” sub pseudonim: Mara Mădăleanu. Colaborare cu zeci de articole la  presa din exil sub pseudonimul: Cornelia Baltag

Debut literar în volum, Aprilie, 1988, cu: „Comoara pierdută” povestiri albe, gri,  negre și albastre,” texte aduse calndestin din țară, altele scrise în exil, apărută în  Ion Dumitru Verlag, München, semnat cu numele propriu. Ediția a II-a, Editura „Viața creștină” Cluj, 1997, Ediția a III-a, Editura SigNata, Timișoara, 2003.
Cartea prezentată la radio „Europa Liberă” la BBC, Londra și radio Vatican,  cu pagini lecturate, ca și presa din exil, a fost un succes. Au apărut o mulțime de  recenzii, prezentări și comentarii, plus ecouri din scrisori pe care le-am înserat în  ediția a doua și a treia. Iată câteva, din recenzii: „Volumul constituie unul din  evenimentele culturale de exil ale anului în curs(1988) fiind prilej de reflecție și  aducere aminte a stării de fapt în care cei rămași în România „socialistă” se zbat. „Comoara pierdută” titlu sugestiv(…) este pe de o parte o restituire parțială a  pierderii suferite de toți cei ce ne-am rupt de pământul natal și suntem în curs de a  ne pierde moștenirea cea mai de preț, limba.” Radu Bărbulescu, în Prefață, poet,  scriitor, ziarist, editor,München.

Lectura acestui volum de „povestiri” se dovedește a fi profitabilă nu numai  în sine, ci și din perspectiva considerațiilor teoretice despre situația  scrisului actual.” Dr. Titu Popescu, critic, scriitor, München, în „Săptămâna  müncheneză”  „Odată, când se va scrie povestea marii aventuri a exilului  românsc, al cărui sfârșit nu’l știe nimeni, această carte va trebui citită”. C-tin  Mareș, ziarist „Lumea Liberă” New York, Febr. 1989.

„Comoara pierdută” de Teresia B.Tătaru este o carte care nu ar trebui să lipsească  din nici o bibliotecă românească, în special în cele din țară. Dacă aș fi întrebat de  zece cărți ale exilului, care m’au impresionat cel mai mult în 1988, „Comoara  pierdută” ar fi una din ele.” Părintele Dumitru Ichim, preot ortodox, poet, publicist,  în „Cuvântul românesc” Canada, Aprilie, 1989.

Iar din scrisori, dr. Viorica Pâtea, conferențiar la Facultatea de Litere   din Salamanca/Spania, spune: „Este o carte foarte bună și foarte interesantă,  cumva pe linia lui Soljenițân.” iar alții se exprimă, chiar și mai târziu: „Este cartea care Vă reprezintă cel mai bine.

Repere critice la a II-a ediție, „Comoara pierdută” Cluj-Napoca, 1997. La ediția I-a sculptorul, pictorul, poetul, folcloristul și pulicistul Mihai Olos a ilustrat coperta a IV-a cu o schiță de portret a autoarei, dar nesemnat. A semnat desenul la ediția II-a. În Postfața de la ediția a II-a se motivează spunând: „... alt motiv ar putea fi, da, da, frica. Ce teamă să’ți fie semnând desenul de pe spinarea cărții care arată din față autoarea? Fusese concetățeana ta într’un oraș de provincie. Femeia aceea- aceasta-își luase puii amenințați de năpârca minciunii și fără altă avere la subsiori, a întors spatele unui satatut confortabil. S’a dus acolo cu credință, cu cinste și adevăr (…) cu umilința creștină. Dna Teresia n’a fost iertată de cei care n’aveau căderea s’o judece, cei ce au pedepsit tot neamul românesc, neputându-o pedepsi pe ea, departe, i-au pedepsit apropiații depărtați…

Au urmat altele, apoi a venit „revoluția”, s’au deschis granițele… și am început colaborarea la reviste și publicarea în țară; așa am ajuns, ca la aniversarea a 50 de ani, de la apariția primei cărți, 1967-2017, să am un palmares de 34 de titluri: literatură beletristică, povestiri și trei romane, unul în două ediții, altul în două  volume, memorialistică, șase volume, unul premiat USA/București; documentar, botanic, omagiu profesorului Alexandru Borza, și legende botanice; documentar istoric, Maramureș, în trei volume, și Țara Oașului; cartea religioasă: o carte de rugăciuni, în colaborare; despre Lourdes/din Pirineii francezi; trei broșuri despre Mânăstirea Bixad/Țara Oașului; o culegere masivă de texte despre Divin, o culegere de interviuri, preoți din perioada persecuției; poeme, două; lucrări pentru copii, șase titluri, unul în două ediții, altul, ediția a II-a în română și engleză. Lucrări de botanică și de literatură, în germană.

Membră în comitete și comiții; mai multe premii, în țară și în afară, două de la „Bojdeucă” literatura pentru copii.

***

Domnul profesor dr. Vasile Cristea, directorul Grădinii Botanice „Alexandru Borza” a Universității Babeș-Bolyai, din Cluj(U.B.B.), în recenzia sa despre romanul  „Restituiri” ediția I, Criterion Publishing, București, 2008 s’a exprimat: „Se cuvine să’i urăm autoarei, la fel ca unul din eroii noului său roman, „Restituiri”: Să’ți dea Dumnezeu atâta bine cât Retezatu”! – iar la începutul recenziei Domniei Sale asupra romanului „Măriuca” de Teresia Bolchiș Tătaru, se întreba oarecum nedumerit: „Ce caută un botanist în prezentarea unui roman? Ce caută un naturalist printre romancieri”?

Întrebarea este absolut legitimă! Iată răpsunsul:
…și încă ceva din VIAȚA MEA, T.B.T.
Dacă în copilăria mea, în Țara Hațegului și a Oașului, doream să mă fac, atunci „când voi fi mare”, „să spun povești”, ceea ce nimeni nu prea știa bine cam ce ar trebui „să mă fac” , spre a’mi îndeplini dorința, în adolescență și la maturitate, când am ajuns să’mi dau seama cam pe ce linie ar trebui să o apuc, a venit, măre asupra noastră barda criminală, plină de sânge a „realismului socialist” și a „artei cu
tendință” comunistă în cultură, care a tăiat nu numai aripi, ce atunci încercau a se deschide, ci și talente și vieți de mare valoare națională și umană. Așa mi-au fost
retezate și mie aripile încă mult prea tinere, dar nu inconștiente de a’și da seama de ce se întâmplă și cum „mărețele realizări” tovărășești, găunoase de atâta minciună nu le puteam „cânta” m’am retras în altă parte și: „câte zile am plâns de atunci înainte, împreună, eu și cu „microbul” meu, unul pe umărul celuilalt în anii cei mai buni și mai frumoși ai vieții, ai tinereții mele”!

Dar oare numai eu? Câți ca mine și mai mult decât mine, s’au pierdut, unii pentru totdeauna, – așa voia mafia – alții au reușit să se recupereze, fie în Occident, – dacă printr’o minune au ajuns în Vest, – fie acasă, ceva mai târziu, dar aceasta nicidecum nu la valoarea lor cea dintâi!

În ce mă privește, de întotdeauna am iubit literatura și în condiții normale, niciodată nu m’aș fi putut gândi să studiez, sau să fac altceva decât  literatură, dar după „Mama”(revoluționara comunistă) lui Gorki și „Mitrea Cocor” (colectivizarea în Bărăgan) a lui Sadoveanu, vândut comunismului, și „Lazăr de la Rusca” (colectivizarea și lupta în munți împotriva „bandiților” patrioții luptători împotriva comunismului), a altui scriitor-poet vândut comuniștilor, Dan Deșliu și toată liota scriitorilor „realismului socialist” m’am scârbit în așa măsură de literatură încât timp de 20 de ani n’am mai citit nimic „literatură” socialistă, alta nu se găsea! M’am retras în știință, crezând că gâza  este gâză peste tot în lume este numai Hexapoda, la Honolulu ca și în Țara de Foc, la București ca și la Șanghai, la Moscova ori în Kilimandjaro, dar ce naivă am fost să pot să cred una ca asta!

În comunism nu există domeniu curat, nici chiar în natură, căci „omul  care transformă natura”! -murdărește tot. Nicăieri nu te poți ascunde, să te odihnești, să fii tu, să n’auzi și să nu simți ochiul securistului care te pândește și te ascultă, peste tot și la tot pasul, cu sau fără microfoane. XY s’a dus la pădure: „de ce? Pentru ce? Cu cine? La ce? Cu cine se întâlnește acolo? Ce pune la cale”? Terorizantul burghiu ce le străpunge creierii comuniștilor, este teama că li s’ar putea „răpi” puterea de care țin cu dinți și pentru „apărarea” căreia „nu  precupețesc” nici un efort, indiferent peste câte hecatombe de morți și răniți vor trece – oameni nevinovați răpuși criminal de criminali nebuni, – n’are nici o importanță, decât puterea lor, singurul lor zeu! Desigur că peste tot în lume gâza a fost și a rămas o Hexapoda,(trei perechi de picioare prinse pe torace= Insecta) înafară de Moscova și țările satelite, căci dacă  „cel mai mare și mai mare  generalissim” al omenirii de când există aceasta, care a condus poporul sovietic la victorie împotriva fascismului german, s’a gândit să   spună, că gâza are, trebuie să aibă zece, douăsprezece, ba chiar și treisprezece  „pode”= picioare, atunci o armată de trepăduși în „Pravda” sovietică, iar la noi în „Scânteia” socialistă, se grăbeau să poducă această gâză sovieto-comunistă, care nu exista decât în „marea” Uniune Sovietică unde totul era posibil din moment ce acolo viețuia și grăia „marele” generalissim, supranumit Stalin=„ciocanul”! Asta pentru că „orânduirea sovietică, comunistă” este superioară capitalismului „putred și esplotator” iar ca urmare și știința sovietică trebuia să’i fie, cea mai și cea mai, superioară tuturor și la toate. Ca răspuns românesc, la această gogoașă era ironia care circula în societatea socialistă, la ora aceea, după lecția de politizare obligatorie a ori cărei discipline de învățământ: „elefantul sovietic cel mai mare elefant din lume”! – sau;„piticul sovietic, cel mai mare pitic din lume”!

Doar acolo trăia marele și unicul „mare” biolog autodidact, Miciurin, care la comanda „Ciocanului” creștea meri de calitate superioară, la Polul Nord, ce  făceau fructe atât de mari, cât capul unui copil. Da, da! Tovarăși, absolut adevărat! De nu credeți, uitați-vă aici, pozele! Asta învățam noi la Facultatea de Științe Naturale-Chimie, în anii 1952-56. Puteți concepe azi așa ceva? Dacă nu credeți căutați planurile de învățământ din acei ani și Vă veți convinge singuri întrebându-Vă desigur: „cum a fost posibil”? Da, a fost, la fel ca și uciderea întregii  intelectualități românești, savanți de renume mondial, totul a fost posibil în cadrul puterii „dictaturii proletariatului” a sovietelor!Sau tot la fel, marele agronom și genetician, Lâsenco, ce cultiva grâu prin „stadiul de iarovizare” atâta cât să acopere toată Uniunea Sovietică, de să se înnece în el, de aceia colhoznici sovietici trebuiau hrăniți cu grâu din Bărăgan, jupuit de pe români, ca „pradă” de război! Ah, nu! Ca „datorie” de război, ceea ce este cu totul altceva, tovarăși.

În vreme ce noi băteam câmpii cu tâmpeniile amintite și cu  „coacervatele” „savantei” biochimiste Lepeșinscaia, care ne explica „științific” „apariția vieții pe Pământ” după idioțeniile dictate de Stalin, oamenii de știință americani, englezi, Watson, Crick, Wilkins și Rosalin Franklin, descopereau în laboratoarele de biochimie ale Collegiului din Cambridge(Anglia) în 1953 structura moleculară a acizilor nucleici, ADN și ARN și semnificația lor pentru transferul de informație în materia vie, „cărămizile” vieții. Lucrare epocală, pentru care, în 1962 primeau premiul Nobel. Rosalin Franklin a decedat de cancer, în 1958 înainte să se decidă premiul Nobel, deși ea a fost cea care prin analiza structurală röntgen a „văzut” cristale de ADN. Dar de toate acestea noi nu aveam habar, cred că nici profesorii noștri nu le auziseră, la ora aceea, pentru că la noi nu ajungea informația reacționară, dușmănoasă, din vest!…

Deci, așa, cum a fost posibil cu biologia, și mai și a fost posibil, cu literatura! Timp de 20 de ani n’am mai citit literatură căci chiar și traducerile din  literatura universală erau cernute și adaptate la matrița tovărășască. Doar că  microbul meu nu murise; viețuia undeva, în stare latentă, până într’o dimineață, când parcă încerca să iasă soarele și atunci a țâșnit, cam timid, dar hotărît să nu mai adoarmă și n’a mai adormit.

În scurta perioadă de dezgheț politic în blocul de răsărit=„lagărul socialist” și în ușoara perioadă de „liberalizare,” de la finele anilor 60, datorită mișcărilor studențești(comuniste în fond) din Occident, o mână de intelectuali băimăreni inimoși, patrioți idealiști: Ștefan Bellu, Vasile Radu Ghenceanu, Augustin Cozmuța, Mihai Olos, au încropit un cenaclu literar „Nord.” Aici mi-am făcut scurta ucenicie literară în acest „atelier de creație” unde „ne înființam și desființam” după legile exigenței literare. Credeam că desghețul ideologic ne-a adus libertatea prin care vom ajunge să nu mai fim „slugile” partidului ci să ne spunem părerile personale, chiar să putem publica, fie și doar în regie proprie, cu termenul oficial, în „editură proprie”, dar ne-am înșelat amarnic, din nou, a câtea oară? Totuși, la Cenaclu am făcut ceva treabă, eu și alții. Am început să public, chiar să’l picur cu vitriol pe „Omul albastru”, dar chiar el, de luminat ce era, „nu s’a prins la figură” nu s’a recunoscut în „simbol” undeva spre norocul meu, altfel putea ieși urât, urât de tot! În această idee îmi permit să’l citez pe Corneliu Florea, alias, Dumitru Pădeanu, cu un citat din recenzia la romanul „Restituiri” Editura Critertion Publishing, USA/București,(ediția I) 2008:„Uimitor cum, în toată opera literar-artistică a scriitoarei T.B.T. De la începutul activității ei, în România anilor 60 și până azi, Omul albastru este prezent și nimeni nu și-a dat seama, mai ales atunci, în perioada cenzurii și autocenzurii, cine și ce vrea să reprezinte acest Om albastru, cu toate că uneori prezentarea era foarte transparentă, ca și în cazul de față, însă mult mai directă.”

Am scris „literatură de sertar” dar mi-a fost frică să o păstrez acasă, căci nu puteai ști, chiar și în anii 70, când îți putea cădea un „control” o percheziție, în casă, mai ales că se știa că scriu și atunci… ai rupt o fericire! Cred că acesta a fost motivul la toți, frica, încât după „revoluție” n’a apărut acea literatură de sertar la care ne așteptam. Chiar și eu am salvat foarte puțin din ea și asta abia în Occident.

*

La lansarea romanului „Măriuca” în August, 2005, la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare, poetul și ziaristul Ion Burnar s’a exprimat: „Doamna noastră, scriitoarea Teresia Bolchiș Tataru, locuiește în Germania, dar trăiește aici cu noi, la Baia Mare în Maramureș” „Măriuca” roman, Editura Gutinul, Baia Mare, 2005, recenzii, opt: Anca Goja, ziarist, reporter la „Graiul Maramureșului” scriitor, scria: „Măriuca”… sau eterna dragoste în chingile trecătorului comunism.” Dr. Valeriu Achim, istoric, directorul Editurii Gutinul, Baia Mare: „Măriuca” este o succintă dar realistă mini-monografie a Băii Mari, un roman, document, în care se iubește, se păcătuiește, se înjură, dar eroii nu se lapădă de Cel de Sus.” Părintele canonic, dr. Ioan Mitrofan/Blaj: „Lectura acestui roman face cât o cură de aer de munte în munții noștri falnici și protectori.”

În 2013, a apărut în Editura Tipo Moldova, în Colecția, Opera Omnia, publicistică și eseu contemporan: Romanul feminin românesc, de Ironim Muntean, de la Alba Iulia. Lucrarea se ocupă de 16 autoare printre care, la pagina 26-35, apare și Teresia, Lia, Bolchiș Tătaru cu romanul „Măriuca” prezentat sub titlul: „Dincolo  de durere e destin.” Criticul și eseistul Ironim Muntean își încheie recenzia cu: „Măriuca” într’un fel este echivalentul feminin al lui „Ion” al lui Liviu Rebreanu, cu destule similitudini de destin și valoare artistică.” Regisorul Nicolae Mărgineanu care propune romanul pentru scenariu de film, se exprimă: „Este un roman fantastic.”

La vânătoare de oameni”, din literatura de sertar, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2011, dr. Daniela Sitar-Tăut, în „Nord Literar” nr. 100, Baia Mare, Septembrie, 2011, afirmă: „La vânătoare de oameni” este un volum rememorativ care întregește panoplia scrierilor din perioada totalitară. Valoarea lor documentară e contrabalansată de vocea narativă a Teresiai Bolchiș-Tătaru, remarcabil portretist al epocii, o autoare care pledează, fără fandări circumstanțiale, pentru verticalitate etică, adevăr și credință” – iar Anca Goja, despre același volum în „Graiul Maramureșului” de sâmbătă, 27 August, 2011, se exprimă:„Teresia Bolchiș Tătaru, o conștiință a timpului nostru.” La fel se exprimă și poetul Vasile Morar, în ”Glasul Maramureșului”.

După „revoluție” vibrând la același unison, cu poetul, ziaristul, omul de cultură și cadrul universitar, Vasile Radu Ghenceanu, privind ortografia corectă, cu apostrof,
a Limbii române, acesta m’a cadorisit față de cinul cultural băimărean, cu   supratitlul de: „Doamna Apostrof” preluat de mine ca pseudonim. Tot cu  pseudonim, Cecilia Costin, am semnat și cele două volume de roman biografic: „Argat fără simbrie la cuvânt” a poetului, eseistului și redactorului de la „Meșterul Manole”(1939-1942) București, Ion Șiugariu din Băița/Tăuții Măgherăuș/Baia Mare. Costin este numele bunicului nostru după mamă, din Tăuții Măgherăuș, în casa căruia, – monument de arhitectură vieneză de la finele anilor 1880 – locuim acum „acasă” în vacanță, iar Cecilia este numele de botez, pe lângă Teresia, (scris cu „s” și nu cu „z”).

Deviza vieții: „Ad majorem Dei gloriam”! – a sfântului Ignațiu de Loyola.

AUGSBURG/GERMANIA/ ÎN IULIE, 2017.

Sursa: Revista FREAMAT – a Cenaclului Ligii Scriitorilor Romani – Filiala Maramures.

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s