Cornel Mihai IONESCU: „Dacă Istoria ieroglifică a lui Cantemir ar fi fost publicată încă din 1705, probabil cultura română ar sta acum alături de marile culturi ale Apusului”

Cornel Mihai Ionescu.Cornel Mihai Ionescu s-a născut pe 11 februarie 1941, la Bucureşti [decedat 16 februarie 2012 – N.red], într-o familie de intelectuali rafinaţi, înrudită, între alţii, cu Vasile Voiculescu. După absolvirea Facultăţii de Limbi Străine din Bucureşti (italiană şi spaniolă) devine asistent la aceeaşi facultate, unde va preda literatura comparată. Nefiind membru PCR nu va depăşi gradul de asistent până în anul 1990, când i se propune şi un curs de hermeneutică (id est herme-noetică, herme-naetică sau hermeno-etică) la Facultatea de Filozofie din Bucureşti. Va fi pensionat, abuziv, în 2006, dar continuă să predea la Universitatea creştină „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti. Dintre publicaţiile sale: Generaţia lui Neptun (1967); Palimpseste (1979; ediţia a doua, 2007); Lorrain (1983); Cercul lui Hermes (1998). Traduceri: Ugo Foscolo, Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis (1966); Dino Buzzati, Marele portret (1969); Umberto Eco, Opera deschisă (1969); G. Della Volpe, Critica gustului (1975); Jaques Derrida, Diseminarea (1997). Multe volume de autor şi traduceri sunt în manuscris, aşteptând o pre-eschatologică publicare.

cristian_badilitaCristian Bădiliţă: Iubite domnule profesor, pur şi simplu nu pot crede că aţi ajuns septuagenar. Din când în când, iată, reintrăm în timp părăsind vremile care ne vămuiesc. Vă doresc o viaţă la fel de rodnică şi la fel de „imponderabilă” în continuare. Aşteptând să ne revedem curând la masa noastră „cea de toate verile”, acolo, „sub umbrar”, vă rog să acceptaţi o mică provocare epistolară din ceţurile normande: câteva confesiuni… „spontane” şi mai puţin livreşti, cu toate că livrescul nu e chiar întotdeauna „literă moartă”, cum se crede. Ce rol a jucat familia în modelarea şi destinul dumneavoastră? Se uită adesea că, în vremurile murdar-comuniste, familia a constituit, pentru mulţi, un mediu nu doar protector, ci şi formator, în sens antiideologic, un mediu de eschivare a prostiei ambientale. Acesta a fost şi cazul dumneavoastră. 

Cornel Mihai Ionescu: Familia mea nu a „jucat un rol” printre altele şi în sinergie cu alţi factori, în „formarea” mea; ea mi-a dăruit plasma însăşi şi „forma” în care a fost aceasta încredinţată „principiului individuaţiei”. Graţie lui „durăm”, perseverăm în fiinţă şi ne menţinem într-o analogie cu noi înşine îndeajuns de suplă pentru a fi feriţi, în decursul vieţii, de crize de identitate. Plasmă nobilă, străveche, generoasă.

Pe Voiculescu aţi apucat să-l frecventaţi? V-a influenţat în vreun fel?

În copilărie, Vasile Voiculescu, unchiul meu, era un fel de spectru antum, o celebritate fluidă, fără subiect: mare poet, medic ilustru „fără de arginţi”, în graţiile Casei Regale. Ocrotit cu dragoste de copiii lui, confiscat de cercul lui de personaje celebre (Barbu, Slătineanu, Alice Voinescu, Cioculescu, Streinu, Ion Pillat etc.), l-am întrezărit cu mult după ce i-am admirat ceasul de buzunar, din aur, spuzit de extrem de mărunte ametiste, pe care i-l dăruise Regina Maria. Cu timpul mi-am dat seama că lucrurile stăteau astfel pentru că mama avea grijă să nu-l însoţesc, uneori în compania lui I. Barbu, de la Biserica Elefterie, prin Cişmigiu, până la cafeneaua Nestor, pe Calea Victoriei sau să nu îl însoţesc şi pe tata la Rugăciunea Rugului Aprins de la Antim.

Arestarea tatălui meu, în zorii zilei de 6 august 1958, ziua Schimbării la Faţă, când ne pregăteam să mergem la Mănăstirea Cernica, a tulburat adânc şi pentru multă vreme, o adolescenţă pe care numai precauţia plină de iubire şi de tact a mamei mele a ferit-o de dezastru. Cât priveşte „influenţa” lui Vasile Voiculescu, ea s-a produs mai târziu, după ce i-am putut citi întreaga operă, şi într-un climat spiritual plin de perplexitate şi de interogaţii naive cu privire la „teodicee” (cum îngăduie, oare, Dumnezeul iubirii ca o fiinţă atât de aleasă să sfârşească în cele mai cumplite chinuri?). Stupoare şi perplexitate retrăite cu intensitate incomparabil mai mare, în timpul agoniei îndelungi şi a sfârşitului mamei mele în toamna lui 2004.

Continue reading Oglindanet.roc-hermes

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s