Abel-Cain- poem

Doamne, nu mă-nvăța ce-i ura,
Nu-mi lăsa sufletul să plece în lume,
Mai bine mă faci legumă, humă,
Unde e fratele Cain? Spune-mi.
Unde e fratele câine, unde?
E lângă tine, îmi spune Domnul,
Cain se uită la mine, tace,
Nu știu, gândește, plânge, nu știu.
Aud cum se roagă-ncet, e Cain?
Cine sunt eu, mai sunt eu Abel?
Ajung la marginea scrisului, zarva
Zadarnică, dar lumească, tace.
Cândva creșteam viermi de mătase,
Priveam cum alunecă unul spre altul,
Ca niște degete tăiate, lama
Însângerată spune, spune.
Apoi izvodeau lumina stelară,
Era mătasea o minune.
Iar eu încerc să-nțeleg Divina
Comedie fără text și vină.
Jivină, zice fugara rimă,
Aud exclamațiile surdului, doarme?
La capătul călătoriei, lacătul,
Pletele încărunțite, păcatul.
Femeia Ideală, șpagatul,
Aveam o mare încredere, iartă,
Iluzia cutreieră prin pulberi și aștri,
Unde sunt Beatricele toate?
Zgârcitul crede că averea se-adună,
Banii cu banii se împreună,
De nu e logică nimic nu iese,
Cum ar lipsi Cimabue.
Mâna o-ntinzi, primești un leu,
Dacă te-nalți, devii un zeu,
mi-mi plesnește o vână-n cap,
de-aș fi mai calm, de-aș fi un crap.
Ce să mai scriu? Că te iubesc?
O, da, oda, o, rai lumesc,
Poate-nțelegi ce vreau să spun.
Mă parodiez ca un nebun.

BORIS MARIAN