Theodor RĂPAN: NICOLAE MĂTCAŞ – MODEL AL IMPLICĂRII

FOTO THEODOR RĂPANNICOLAE MĂTCAŞ – MODEL AL IMPLICĂRII

Fără îndoială, Nicolae Mătcaş este unul dintre cele mai fascinante profiluri ale culturii şi literaturii contemporane, definit prin complexitatea unei opere care îl înscrie în seria înaltelor spirite enciclopedice. Activitatea ştiinţifică, îmbinată în mod constant cu o susţinută activitate literară, incitantele probleme abordate, portretul  său moral exemplar, toate fac din specialistul în „Lingvistica matematică, structuralistă şi aplicată” un nume cu o rezonanţă indubitabilă.

Personalitate marcantă în lumea ştiinţifică, în lumea social-politică şi culturală din Republica Moldova Nicolae Mătcaş(în perioada 1990-1994 a fost Ministru al Ştiinţei şi Învăţământului al Republicii Moldova), profesor universitar, cercetător ştiinţific, doctor în filologie, poet, traducător, autor şi coautor, redactor şi coredactor a peste 30 de manuale, lucrări metodice şi didactice, publicist a peste 250 de articole şi studii pe probleme de limbă şi cultură, prezenţă notorie la radio şi televiziune, militant înflăcărat pentru renaşterea  naţională a românilor basarabeni, Nicolae Mătcaş a publicat cărţi de o redutabilă valoare: Introducere în lingvistică”, Editura Lumina, 1980, 1987 (în colab.); Lingvistica generală”, Editura Lumina, 1984 (în colab.); Şcoală a gândului”, Editura Lumina, 1982; Coloana infinită a graiului matern. File din marea bătălie pentru limbă”, Editura Hyperion, 1990 (în colab.); De la grotesc la sublim. Note de cultivarea limbii. Biblioteca revistei Limba română”, Chişinău, 1995.

Universul său liric îl descoperim în volumele de poezie: ”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997; Trenul cu un singur pasager”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998; Azur, Editura Augusta, Timişoara, 2002; Câte-s visele, multele…”, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2003; Coloana Infinitului”, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2003; De-a alba neagra”, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006; Roată de olar”. Sonete, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2008; Vernale ploi”, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2008; Un câmp minat, urcuşul”. Sonete. Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2010.

Citind, recitind poemele lui Nicolae Mătcaş constatăm că fiecare  lectură aduce un spor de cunoaştere, întrucât valoarea creaţiei creşte cu fiecare nouă interpretare şi cu deschiderea de noi orizonturi în înţelegerea ei. Este o certitudine faptul că ne aflăm în faţa unei înalte conştiinţe creatoare şi civice.

Temerară, combativă, polemică, tranşantă, lirica sa ilustrează consonanţa dintre prozodicul declarativ şi conotaţia strict individuală, personală a elementelor care dau materialitate şi  justifică cele două universuri care se suprapun (realul şi culturalul), dar şi intenţia, reuşită, de a clasiciza imediatul, de a conferi exemplaritate spaţiului interior.

Titlurile volumelor, preponderent nominale, cu dublă semnificaţie denotativă, generează valenţe interpretative în plan conotativ. Astfel, ele devin simbolul artei ca formă de transcendere de la contingent la transcendent, de la relaţionarea artistului cu cititorul, de la întâlnirea sensibilităţii cu intelectul, dar, în acelaşi timp sunt şi metafore muzicale, rezonante, expresii ale aspiraţiei către armonie, către inefabil.

Cultivă pasional majoritatea speciilor liricii literare, dar impresionează modul în care simte şi readuce în atenţia noastră poezia patriotică, o temă care după 1989 a provocat adesea prudenţe excesive sau false discuţii şi comentarii. Este creatorul contemporan care, cu o deosebită forţă expresivă, face ordine deplină în relaţia dintre literar şi ideologic.

Valorifică un potenţial expresiv ce aparţine – cronologic – atât generaţiei sale, cât şi registrelor lirice dobândite prin contactul cu experienţele poetice anterioare, punând accent pe virtuţile, preţuirea şi dragostea sa fără margini pentru limba română: De m-ar prinde vreun dor de-al cocorilor zbor,/ Îmbrăcat ca ascetu-n târsână,/ Îmi voi pune-n boccea o baladă şi-un nai/ Să m-aline în limba română.// Lângă mare de-o fi să mă fure-ntr-o zi/ Din genunile apei vreo zână,/ Pizmuiţi-mă, fraţi, ori destinu-mi deplângeţi/ În duioasa mea limbă română.// Când s-a da la hotare bătălia cea mare/ Şi-oi sta scut pentru-a Ţării ţărână,/ Voi uraţi-mi să vin nu pe scut, ci cu scutul/ Şi doinind tot în limba română.// De va fi să-mi trădez al strămoşilor crez,/ Nicio urmă de-a mea nu rămână:/ Ochii daţi-i la corbi, leşul daţi-l la câini,/ Blestemaţi-mă-n limba română.// Iar de va fi să cad lângă cetini de brad/ În vreo luptă cu lifta păgână,/ Prohodiţi-mă, fraţi, după legea lui Crist,/ Cu-Aleluia în limba română.” (În limba română”, poezie dedicată Fratelui de crez şi ideal Ion Dumeniuk, căzut în marea bătălie pentru limba română în Basarabia.)

În concepţia poetului, a-ţi iubi limba constituie – dacă se poate spune aşa – o axiomă, o stare care nici nu trebuie să se mai ceară argumentată; de aceea, poate, înainte chiar de a-i releva virtuţile, ţine să-şi mărturisească ataşamentul total, programatic, la ceea ce putem numi universul limbii.

Vigoarea emoţiei estetice se menţine şi prin aceea că poetul – procedând, iarăşi în spiritul exigenţelor impuse de impecabilitatea exprimării – transmite sentimente izvorâte din sensibilitatea şi puritatea sufletească a fratelui de limbă română: Român bătut de soartă din toate patru vânturi,/ Cât n-ai pierit cu totul, nici n-ai căzut în hău,/ Adună-ţi limba mamei din plânsete şi cânturi/ Şi slava din anale şi vin la neamul tău.” (Auzi?…”).

Concluzia întregului discurs liric este exprimată într-o asociere măiestrită de epitete şi comparaţii cu valoare metaforică, şi graţie puterii miraculoase a Logosului, în ipostaza sa de limbă maternă.

Nicolae Mătcaş surprinde lumea  literară şi prin volumele de sonete a căror temă devine un concept deschis pentru semnificaţia universului. Tendinţa de purificare, de autodepăşire, prin iubirea ca formă de cunoaştere şi autocunoaştere, este evidentă. Imaginarul poetic nu iese din tiparele clasice, dar impresionează îmbinarea lexicului poetic cu elementele limbajului cotidian sau cultural.

În formele prozodice tradiţionale, el revarsă o trăire modernă, ale cărei caracteristici particularitează stilul creaţiei: preferinţa pentru cultivarea poeziei cu formă fixă, interiorizarea reflexivă, cultul patriei şi al patriotismului, asumarea experienţei antecesorilor, lirismul de tip clasic, armonios prin muzicalitate şi viziune: Un câmp minat, urcuşul ce duce înspre pisc./ Câţi temerari nu-ncearcă recordul să-l doboare/ Măcar c-un pas, doar unul, mai sus, ţintind spre soare/ Şi ignorând că-i doare entorsă, plex, menisc!// Chiar viaţa noastră însăşi e-un câmp minat, pe care/ Îl tot parcurgem zilnic, sfidându-i orice risc,/ Până-ntr-o zi o cruce,-un menhir sau obelisc/ Marchează-un pisc, râvnitul, sau ditamai eroare.// De eşti, în lumea asta confuz-crepusculară,/ Astronaut notoriu, năier sau alpinist,/ Pe drumul ce te-nalţă şi care te coboară// Tu nu uita o clipă să fii şi bun genist./ Un câmp minat e viaţa în drum spre Everest,/ Dar ce măreaţă-i clipa trăită fără rest!” (Un câmp minat, urcuşul ce duce înspre pisc.”)

Om de o exemplară autoexigenţă, lingvist unic, dublat de un rafinat poet al ideii şi de un mare patriot, Nicolae Mătcaş, prin întreaga sa activitate, se înscrie în seria spiritelor înalte ale ştiinţei, culturii şi literaturii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s