VAVILA POPOVICI: Modernitatea se cere a fi victorioasă

Solidaritate2„Cursul iubirii adevărate nu a fost niciodată lin.”- William Shakespeare

   Lecția istoriei ne-a învățat că lumea a progresat, modernitatea a câștigat mereu, în ciuda unor perioade de stagnare sau de regresie. În ce condiții a fost victorioasă știm, în ce condiții poate fi victorioasă și acum, ne întrebăm. Este necesară desigur o solidaritate a țărilor care iubesc libertatea, în luptă cu cei care doresc a institui teroarea, prin mijloace bestiale.

Despre solidaritatea socială și simpatia universală a vorbit filosoful, poetul francez Jean-Marie Guyau (1854-1888), gânditor precoce, iubitor și înțelegător al vieții, și care s-a remarcat prin optimismul său, în acest mod putându-se apropia de modernitate. Calitățile sale au reieșit din expunerile făcute, respectiv noblețea atitudinilor și sclipirile geniale ale amănuntelor.

Jean-Marie Guyau considera că emoția estetică este legată de o emoție simpatică; inteligența trebuie să urmărească o direcție, să-și propună un scop, și acesta să fie clar și să existe strădania de a ajunge la acel scop, îndepărtând obstacolele, cu alte cuvinte o voință care să aibă un caracter uman. El amintea de Pascal, atenționându-ne asupra faptului că „un exercițiu pur abstract al inteligenței, fără o deșteptare corespunzătoare a dorinței și a tuturor puterilor ființei, nu ar fi putut face atât de bine pe Pascal, să-și uite durerea de dinți”. A raționa pentru el însemna a merge, a urca, a cuceri.

Vorbind despre meritul iubirii, amintește că natura fără iubire nu ne spune nimic, ca noi luminăm cu propria noastră lumină totul din jur, și ea, lumina, este cea a sufletului nostru: „Sentimentul poetic nu e născut din natură, ci natura însăși iese transformată din el într-o oarecare măsură.”
Emoția morală o consideră ca fiind cea mai înaltă emoție socială, deosebindu-se de emoția estetică prin scopul pe care îl urmărește și îl impune voinței: „a realiza în individ și în societate condițiile vieții celei mai sociale și mai universale”. Frumosul îl definește ca binele realizat, iar binele moral – frumosul de realizat, cu condiția domniei legii.

Dorind să fondeze o morală exclusiv științifică, datoria morală pe care o prețuia se constituie din: „Conștiința puterii noastre interioare și superioare la care se reduce în mod practic datoria; influența exercitată de idei asupra acțiunilor; fuziunea crescândă a sensibilităților și caracterul crescut social al plăcerilor și durerilor noastre; iubirea riscului în acțiune; iubirea ipotezei metafizice, care este un fel de risc în gândire”.

Interesantă este sublinierea de a ne bizui pe noi înșine. Și ajungând la ideea sentimentului religios, spune: „este greu să ne resemnăm a crede că nimeni nu ne aude, că nimeni nu simpatizează de departe cu noi, că furnicarul universului este înconjurat de o imensă singurătate”. Iată că dictonul: „Nihil sine Deo!” își păstrează, în zilele noastre, puterea și valoarea de simbol al idealului, a conduitei unui individ, unui grup, unei țări. Fără El ne putem prăbuși. Putem recunoaște acest fapt, sau nu. Este libera noastră alegere, răspunzători fiind de consecințe în viitor.

Degringolada este starea în care ne aflăm în acest moment, cuvânt definit în dicționar prin: prăbușire, rostogolire rapidă, cădere; decădere treptată, degradare progresivă, ruinare. În tot acest proces de cădere, oamenii sunt mânioși, mânia fiind o patimă care îi însuflețește, produce o anumită „orbire” a rațiunii, și duce la dorința concretă de răzbunare. Există deci, o relație strânsă între mânie și răzbunare. Dacă ele nu ar fi frânate de inimă în primul rând, dar și de cuget, ar putea face și mai mult rău omenirii. Cu adevărat se spune că „omul blând e singurul care va câștiga biruința asupra pământului”. O viață plăcută pe acest pământ poate fi obținută doar cu o judecată dreaptă a minții și o judecată blândă a inimii, blândețea fiind o virtute câștigată în lupta cu greutățile vieții.

Schimbări mari s-au produs în ultimii ani în tehnologie, economie, demografie, în domeniile social și cultural. Unii futurologi consideră că ne îndreptăm spre o nouă societate ce va funcționa sfidând orice principiu al diviziunii muncii și în care fiecare poate face azi un lucru, mâine altul, din plăcere, dar în primul rând din nevoia de supraviețuire. Cred însă, că ar fi necesar de gândit că omul va trebui să-și asigure mersul pe mai departe având o rezervă, care să nu-l expună pericolului neputinței de supraviețuire. Or, criza financiară și economică cu care a debutat noul secol, nu permite deocamdată această gândire.

Oamenii se agită și fiecare percepe agitația interioară a celui de lângă el. De aceea se și naște necesitatea de a căuta un echilibru în noi înșine, ca apoi să găsim echilibrul între interiorul nostru și exterior.

Deși secolul XXI urmează unui secol ce părea să fixeze o umanitate marcată de progresul tehnic și care neglija viața spirituală, bazându-se doar pe cea materială, iată că s-a produs o agitație și o mulțime de semne arată o interesantă re-ordonare a lumii, în aceste două decenii ale noului mileniu, setea de spiritual făcându-și re-apariția. Criza financiară, economică, morală, cu care a debutat noul secol, pune în față noi probleme, destul de grave. Schimbarea majoră are loc în condițiile în care lumea globului pământesc a intrat într-o degringoladă existențială îngrijorătoare, în care numărul de conflicte este în creștere, iar polarizarea socială se accentuează din ce în ce mai mult.

Politica mondială este în prezent în derută, direcțiile de bătaie se modifică rapid, confruntările iau amploare, raporturile nu mai sunt clare, nu știi din care parte vin „săgețile” răului, iar dacă le intuiești sau le descoperi, ești, uneori, în imposibilitatea de a „tăia răul de la rădăcină”. Terorismul islamist reprezintă cea mai mare provocare politică și militară pentru politica mondială. Rațiunea se pare că și-a dovedit neputința în fața violenței dezlănțuite. Trebuie să înțelegem că nu toate bestiile teroriste sunt musulmani și nici toți musulmanii sunt teroriști, și să dăm crezare cuvintelor rostite de Matahma Gandhi (1869- 1948), părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă non-violente: „Legea ochiului pentru ochi sfârșește prin a orbi întreaga lume”. Amenințării teroriste căreia trebuie să i se pună capăt, i se adaugă criza de durată a refugiaților, fără soluție clară deocamdată, dar care trebuie rezolvată în mod logic și umanitar, fiindcă este vorba de oameni disperați care și-au riscat viața fugind din calea bestialității, părăsind locurile natale și renunțând la toate bunurile avute, nu însă și la „rădăcini”, la care, poate doar în aceste momente, nu se pot gândi, dar pot alții gândi pentru ei. Este greu să le înțelegi durerea și disperarea, dacă nu ai trecut prin această situație, sau simțirea și intelectul tău nu a putut-o imagina. Nu poți rămâne indiferent față de acești oameni, cu riscul iată, de care vorbea Jean-Marie Guyau și care nu poate fi exclus, dar care trebuie bine gestionat, întru apărarea ființei. Anul 2015 se termină, va fi definit ca an de criză epocal și nu știm ce va urma. Victoria binelui însă se va produce, fiindcă așa, repet, ne-a învățat istoria. Când se va produce, este în funcție de gândirea și de măsurile care vor fi luate. Greșelile ne pot costa!

Întrebarea ar fi cui folosește anxietatea, egoismul, mânia? Cui folosește ura, răzbunarea, aceste crude sentimente și chiar indiferența poate fi învinuită. Cum a reușit să se implanteze în suflete tinere acest sentiment al răzbunării, dorința de a se ridica la rolul Divinității care ne-a creat? „Înainte să pornești pe calea răzbunării, sapă două morminte”, spunea înțeleptul chinez Confucius (550 î.Hr.-470 î.Hr.), pe când un proverb danez spune că „ambiția și răzbunarea sunt mereu înfometate”.Avem în zilele noastre exemple de conducători ambițioși, orgolioși, dar și suflete cuprinse de mânie și dornice de răzbunare.

Întorcându-mă la Religie, amintesc spusele lui Will Durant (1885-1981) scriitor, istoric și filosof american, în cartea sa Reforma, și anume că Religia „este ultimul subiect pe care intelectul începe să îl înțeleagă. În tinerețile noastre, am resimțit poate un soi de superioritate orgolioasă față de mult îndrăgitele sale lucrări greu de crezut; la vârsta scepticismului, ne minunam de supraviețuirea ei prosperă, într-o epocă secularizată și științifică, precum și de renașterile ei continue, chiar și după loviturile mortale pe care i le-au dat un Epicur, un Laurențiu, un Machiavelli, un Hume sau Voltaire”. În continuare pune întrebarea, care ar fi secretele acestei perenități? „… Mulți oameni sunt chinuiți sau umiliți de viață, iar atunci când forțele naturale îi părăsesc, credințele aduc demnitatea și speranța în viața lor, dau o ordine și un sens lumii.”

Vavila Popovici – Carolina de Nord

***

Dacă dorii să achizionați din opera scriitoarei Vavila Popovici, accesați: http://www.amazon.com/Vavila-Popovici/e/B003WHAANK

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s