Michel Houellebecq – Soumission. Despre sfârşitul unei civilizaţii şi zorii alteia noi

PHOa3cea9dc-8f82-11e4-979b-eaeb82fec498-805x453

by Mirel Bănică

Apariția romanului Soumission al lui Michel Houellebecq a coincis cu atentatul de la Charlie Hebdo.

Printr-un proces pe care nimeni, ni­ciodată, nu a încercat să-l explice cu adevărat, un anumit tip de sensibilitate li­terară a precedat adesea evenimente is­­torice majore, care o con­firmau după aceea. În dra­ma istorică a uma­nității, sensibilitatea li­terară a precedat deci Is­toria.“

Aceste cuvinte îi aparțin lui R.M. Albérès, critic li­terar și sociolog, au­torul unei magistrale Aventuri intelectuale a secolului XX, una dintre vocile ce­le mai autorizate ale do­me­niului. În acest volum el li­vrea­ză o ma­gistrală analiză a percepției pe care Scrii­torul o are în fa­ța problemelor tim­pului său, a diag­nosticului acestuia, nu lipsit de am­bi­guitate, dar care adesea se îndeplinește în realitate.

Personal, am citit Soumission, ultimul roman al lui Michel Houellebecq (M.H., în rân­du­ri­le următoare), sub acest semn: ne place sau nu, sun­tem de acord ori ba, sensibilitatea la fe­nomenele din societate a scriitorilor tre­buie luată mereu în calcul, dacă vrem să înțelegem în profunzime societățile noastre și mersul Istoriei.

Firul roșu al romanului (calificat de ma­joritatea comentatorilor francezi de pâ­nă acum drept„ficțiune politică“) este, în fapt, unul foarte simplu: suntem în anul de grație 2022, într-un„viitor apro­­piat“, așa cum se spune adesea în fil­me­le SF americane. Ne găsim în Fran­ța, chiar în momentul alegerilor pre­zi­dențiale. Peisajul politic cunoaște apa­r­i­ția unui nou partid politic islamist „mo­derat“, numit Fraternitatea Musulmană. Acesta e condus de Mohamed Ben Abbes, om in­te­ligent și vizionar, produsul ce­lor mai bu­ne școli ale Republicii, imi­grant la a doua generație, tatăl său fiind un băcan modest, muncitor și dornic de a reuși în noua lui țară de adopție. În turul doi al alegerilor prezidențiale, un joc elec­to­ral previzibil se produce: pentru a bloca accesul Frontului Na­țio­nal și al Marinei Le Pen la funcția su­premă, Partidul So­cialist al lui François Hollande (pentru care M.H. nu are cu­vinte suficient de du­re ca să descrie anii petrecuţi în frun­tea Franţei), se aliază cu partidul de dreapta UMP, pen­tru a-l susține pe Ben Abbes, deschis pro­eu­ro­pean, dar o Eu­ro­pă al cărei centru de greu­tate se va de­plasa spre Mediterana și integrarea ra­pi­dă a trei țări mu­sul­mane: Algeria, Tu­ni­sia și Maroc. Ben Abbes este ales pre­șe­din­tele Franței, iar primul ministru de­vine François Bay­rou, unul dintre cele mai terne, dar lon­gevive personaje ale politicii franceze, un om căruia îi place să se fotografieze fie cu un baston de bun păstor (cam în ma­niera Prințului Char­les în balade pe­destre în Transilvania), fie la volanul unui tractor puternic.

Musulmanii nu au pretenții decât asu­pra a două segmente ale societății – în­vățământul și familia. Învățământul es­te privatizat, sunt pompați masiv bani din petro-monarhiile arabe. Condiția fe­meii se schimbă treptat… dar până aco­lo, să vedem cine este personajul prin­cipal al romanului. Este vorba de Fran­çois, profesor de literatură la Sorbona, specializat într-un autor imposibil, di­fi­cil, de ne­în­țeles uneori, chiar și pen­tru contemporanii săi, Jo­ris-Karl Huysmans. Celibatar, aproape al­co­o­lic, in­ca­pa­bil să cons­tru­iască o re­la­ție amoroasă solidă, Fran­çois seamănă, de altfel, cu majoritatea per­sonajelor prin­cipale mas­­cu­line ale lui M.H., în­tru­ch­ipând într-o anumită ma­nieră un adevărat „mal de vi­vre“ specific societăților oc­cidentale contemporane. După o ca­ri­e­­ră universitară mai degrabă me­dio­cră, François ajunge în cele din urmă pro­fesor la Sorbona Paris 3, pe care tre­bu­ie să o părăsească, odată cu ve­nirea la pu­tere a islamiștilor. După o pe­rioadă de căutări și vagabondaj (Fe­cioara Nea­gră de la Rocamadour, Aba­ția din Li­gu­gé – pe urmele lui Huys­mans), François are o discuție detaliată cu noul pre­șe­din­te al Universității, Ro­bert Rediger, om inteligent și subtil, con­vertit la Islam, pe jumătate din con­siderente me­ta­fi­zi­ce, pe jumătate din oportunism. Acesta din urmă îi fur­ni­zează eroului nostru morala istoriei: „le sommet du bonheur humain réside dans la soumission la plus absolue“. Aşa cum Huysmans se con­vertește într-un târziu la catolicism, François o face şi el, op­tând pentru Islam. Este reîncadrat ime­diat, cu un salariu fabulos (petro-mo­narhiile in­ves­tind mai ales în uni­ver­si­tățile de pres­ti­giu), cu posibilitatea unui nou început, după jumătatea vieții.

Dincolo de povestea vieții unui uni­ver­sitar ca atâția alții se ascunde de fapt mi­za acestui ro­man de ficțiune politică: ima­ginează moar­tea lentă a unei Europe as­fi­xiate de pro­pria sa bunăstare, aducând în dis­cuție po­sibilitatea unui nou în­ce­put, zorii unei noi civilizații, mu­sul­ma­ne de data aceasta. Implicațiile sunt enor­me, în pri­mul rând cele legate de viața co­ti­diană. Aici se simte cu putere ochiul de so­cio­log fără diplomă, dar cu atât de mult fler al lui M.H.: unele ma­gazine vor dis­pă­rea, altele vor înflori – cum sunt cele de lenjerie feminină, fe­meia mu­sulmană fiind nevoită să fie tot tim­pul pregătită pentru stăpânul său, după cum spune, enervat și ironic, M.H. Via­ța dulce, à la française, va mai su­­pra­viețui doar în colțuri retrase, în pro­vincie. Și tot oda­tă cu venirea isla­miș­tilor la putere, mai spune el, traficul de dro­guri și micile jecmăneli și furturi obișnuite în preaj­ma marilor universități dispar și ele, după cum constată cu sa­tisfacție ne­di­si­mulată François.

Puțină geopolitcă în sos M.H. Ea poate fi privită cu ironie sau neîncredere, dar este im­posibil să nu dea câteva fri­soane reci cititorului: ex­tin­derea către sud și ba­zinul mediteranean, susținută de Fra­ter­nitatea Musulmană, deschide poarta Africii musulmane și duce la răsturnarea completă a echi­li­bru­lui religios eu­ro­pean. Dar există și o parte bună, se ob­servă cu umor, în felul acesta se va contrabalansa ponderea lim­bii engleze pe continent, acești nou ve­niți fiind pre­ponderent francofoni. Se vor­bește des­chis, impertinent chiar (dar acest cu­vânt M.H. nu-l cunoaște, nu-i este tea­mă de el, toată opera sa stă măr­turie), de „bătălia identitară“, pe baze de­mo­grafice, care se va derula până în 2050. După aceea, europenii vor fi de­pășiți sta­tistic și în mod real de po­pu­lațiile isla­mice – vechi teorii mi­gra­țio­nale pe care M.H. le reciclează și le face să sune ex­trem de convingător în gura unui agent al Siguranței franceze – pa­triot, ne­li­niș­tit, care-și face datoria până la capăt, ce­dând în cele din urmă în fața evidenței. Dar cel mai îngrijorător semn, care nu înșală, este că My­ri­am, iubita studentă a lui Fran­çois, se decide să emi­greze, brusc și irevocabil, cu toată fa­mi­lia, în Israel. Înțelepciunea istorică a po­po­rului evreu a dat rareori greș, pare să spună M.H., dar tot el atenuează dra­matismul real al situației prin ex­cla­mațiile tinerei Myriam, care iubește sin­cer Franța: „J’aime la France! J’aime le fromage!“ – ironia marca M.H. se face au­zită încă o dată.

De ce va triumfa Islamul? Occidentul eu­ropean, în marșul său istoric către progres cu orice preț către umanismul ateu, a atacat în cele din urmă și ultima redută a perpetuării sale: familia. Criza familiei se traduce printr-o criză de­mo­cratică. Nesupunerea femeilor „eli­be­ra­te“ de orice responsabilitate familială, in­clusiv cea a maternității, a jucat și ea un rol decisiv – în treacăt fie spus, M.H. e detestat de toată armada feministă a Oc­cidentului. În scenariul din 2022, des­cris în Soumission, islamiștii re­de­se­nea­ză sistemul începând de la familie și ro­lul tradițional al femeii în cadrul acesteia.

Apare de două ori și Europa de Est în acest roman. O dată, sub forma unui șo­fer de camion bulgar obosit, care face zig­zaguri pe autostradă, mai să-l omoa­re pe bietul François. A doua oară, prin imi­grația masivă din ultimii ani, cu va­lori tradiționale legate de familie mai pu­ternice decât ale occidentalilor. O șan­să, pare să spună M.H., dacă în acest joc de geopolitică identitară nu ar fi intervenit și Rusia, în mod fatal…

Și în acest ultim roman apare stilul li­te­rar inconfundabil al lui M.H., faimosul „style blanc“, plat – de fapt, nu știi ni­ciodată prea bine dacă e vorba de un stil literar aparte sau pur și simplu un amalgam de citate, împrumuturi, tipuri de discurs, inclusiv fad discurs pu­bli­ci­tar reciclat. Pentru a înțelege însă ro­ma­nele lui M.H., trebuie să înțelegi din in­terior Occidentul, acel „mal de vivre“ de care pomeneam anterior. Stilul său își trage rădăcinile de aici, din absența de idealuri notabile, înlocuite cu excese și o goană nemăsurată spre profitul de ori­ce tip, dar care lasă în urmă o imensă, groaz­nică oboseală. Chiar și mi­zeria vie­ții sexuale și afective a omului modern M.H. tot în acest registru o în­scrie (ex­ce­sul de erotism și de por­no­grafie i-a fost mereu reproșat de către criticii săi).

https://i1.wp.com/revista22.ro/nou/imagini/slider5/carte_mirel.jpg

// MICHEL HOUELLEBECQ
// Soumission
// Flammarion, Paris, 2014

Un umor coroziv („cel mai sigur car­tier din Paris a ajuns să fie cel chi­ne­zesc“ e doar un exemplu), dublat de un cadru sociologic și economic de o mare acuratețe (ficțiune, dar de ce sună totul atât de adevărat? – mă întreb eu ne­du­merit) fac din acest nou roman o lec­tură mai utilă decât o mie de tratate (fal­se) de economie sau geopolitică.

Scriu aceste rânduri la sfârșitul zilei de 11 ianuarie, când Fran­ța a cu­nos­cut una dintre cele mai mari manifestații din is­to­ria sa. Apariția în librării a ro­manului Sou­mis­sion a coincis cu aten­ta­tul de la Char­lie Hebdo. Romanul a fost literalmente dis­trus de marea majoritate a criticilor din Franța, care încă nu s-au decis dacă e „isalamofob“ sau „is­la­mo­fil“. M.H. a suspendat orice ac­ți­une de pro­movare a aces­tu­ia, el, cel care es­te un mare maestru al scan­­dalului me­dia care face să se vândă car­tea. Așa cum am mai afirmat și al­tădată, ceva nedefinit mă face să cred că Emil Cioran ar fi citit cu interes, dar nu cu plă­cere, ro­manele lui Michel Hou­elle­becq. La urma ur­me­lor, ne place sau nu, car­tea este una despre sfâr­șitul unei mari civilizații, cea eu­ro­pea­nă, și zorii uneia noi, încă ne­definită, o tradiție ce se pregătește să eclozeze din­tr-un Islam remodelat de modernitate, la rândul său. Este doar o operă de fic­țiu­ne. Cât de departe sau de aproape suntem de acel moment doar Dumnezeu Tatăl poate ști.

Sursa: Revista 22 – 12.01.2015

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s