Atracția Irezistibilă a Necunoscutului

Atractia Irezistibila a Necunoscutului2Mintea iubește necunoscutul și îndrăgește imaginile cu înțeles neștiut din cauză că însăși natura ei rămâne învăluită în mister.” – Rene Magritte

Am revenit în fața calculatorului pentru a relua firul gândurilor întrerupte în urmă cu două luni de zile. Prietenoasă, tastatură mi-a răspuns imediat la atingerea delicată a degetelor pe clapele uzate de trecerea cuvintelor cu pas cadențat în spațiul eteric al Internetului. Am zâmbit ca unui bun prieten de care am fost despărțit pentru o vreme, dar la care m-am întors cu bucuria primei întâlniri. Am mângâiat cu tandrețe suprafața mată a ecranului pe care se înșirau imagini și cuvinte afișate în logica obișnuită a rețelelor sociale. Zeci de prieteni virtuali îmi scriseseră mesaje de încurajare și sute de invitații mă așteptau să le răspund pentru a participa la diferite evenimente trecute, prezente sau viitoare.

M-am bucurat de elanul pe care îl simțeam scriind aproape fără să privesc tastele pe care apăsam ritmic și vedeam cu o satisfacție negrăită cum mesajele plecau către destinatari iar postările se încolonau disciplinat în cronologie. Și așa am încercat să disting sensul la tot ce s-a întâmplat în haosul din ultima perioadă, când încercând să rezolv anumite probleme, am ajuns să creez altele, nefiindu-mi clar dacă nu era mai bine să nu fi întreprins nimic și doar să fi așteptat să treacă timpul.

Din copilărie mi-a fost greu să stau și să privesc trecerea inutilă a timpului prin fața mea. Mereu am considerat că viața reprezintă o perioadă prea scurtă pentru a ți-o petrece nefăcând nimic. Cumva, gena unui perfecționism ancestral s-a strecurat în alambicul încâlcit al codului genetic moștenit de la părinți și de la colectivitatea în mijlocul căreia am apărut. Și astfel, îmi spun:

– Dar care copil nu se comportă în felul acesta? Cine are răbdare dacă nu face nimic?

Și în clipa de față îmi vine să sar, să alerg și să mă joc la fel ca acum patruzeci de ani, dar fiindu-mi teamă de ridicol, aleg să mă descătușez în alte dimensiuni reale sau virtuale. Internetul se potrivește de minune acestei abordări, care nu mă implică decât în măsura în care doresc să mă aventurez în brațele ademenitoare ale Necunoscutului. Fiindcă mai presus de alte tendințe, atracția indescriptibilului și căutarea inefabilului reprezintă două motoare fundamentale ale aventurii umane.

Privesc cu blândețe textul pe care l-am scris. Corectez câteva expresii și potrivesc mai multe fraze pentru a fi bine închegate în țesătura delicată a paragrafelor ce vor compune fragmentul de cugetare al prezentului. Mintea îmi aleargă cu nerăbdare pe spațiile virtuale ale logicii desprinse de contactul cu realitatea în timp ce simțurile încearcă să mă atragă în jocul impresiilor de moment. Le examinez cu interes și discern multitudinea de stări prin care imaginile declanșate de cele mai neînsemnate schimbări ale realității se combină și se preschimbă într-un dans nesfârșit.
Imprimanta de lângă mine tocmai s-a blocat. Hârtia a refuzat să treacă prin corpul de transcriere a virtualului în real și a respins dorința cuvintelor electronice de a prinde chip pe suprafața albă a esenței lemnoase. Am atins cu delicatețe panoul de comandă și am cercetat cu atenție motivul răzvrătirii neașteptate a dispozitivului electronic. După o scurtă pauză, șuvoiul de litere și-a reluat cursul către foile proaspăt culese din cutia în care fuseseră ambalate. Necunoscutul îmi zâmbește, la rândul său, și se joacă nevinovat cu mine în dansul perpetuu al fascinației unei existențe ce uneori pare reală și de cele mai multe ori se prezintă virtual pe câmpiile nesfârșite ale imaginației ce mă nedumerește neîncetat.

Din ce este compusă țesătura tainică a lumii?

Cred că doar din gânduri întrepătrunse după logica libertății absolute, ce nu suportă niciun fel de îngrădire.

– Să fie dezordinea pusă la temelia universului? Sau este vorba doar de ambiția Creatorului de a-și descătușa fantezia printr-o eliberare deplină de constrângeri și convenții?

Greu de răspuns, dar amestecul de imagini, cuvinte și senzații felurite continuă să mă fascineze în dimensiunile concretului și abstractului, vizibilului și invizibilului. De aceea, întreb:

– Cine ești tu, Necunoscutule? De unde vii și încotro de îndrepți? Cum să te înțeleg și de ce mă atrage gravitația ta irezistibilă? De ce mă învârt în jurul tău lăsând deoparte ceea ce știu pentru ceea ce încă nu mi-a fost descoperit? De unde provine această sete inexorabilă a cunoașterii? Unde duce acest drum pe care mintea mă trage chiar împotriva voinței mele?

O muzică de basm mă învăluie în aceste clipe și îmi dau seama că Necunoscutul nu îmi va răspunde niciodată prin cuvintele și argumentele logicii. Rațiunea nu îl pătrunde și intuiția nu reușește să îi contureze chipul. Ignoranța materialistă a vremurilor prezente nu mă ajută defel să ajung mai aproape de invizibilul ce învăluie misterul de nepătruns al existenței. Chiar și calculatorul, această capodoperă a gândirii umane, nu reușește să mă atragă decât în măsura în care mă ajută să explorez spațiile nesfârșite ale nemărginirii.

Sunete armonios îmbinate de flaut și harpă îmi încântă acum auzul cu ritmuri celtice de poveste. Îl văd pe Merlin, vrăjitorul din cărțile de multe apuse ale copilăriei, și îmi revin în amintire secvențe memorabile. Mă simt ca un ucenic al acelui maestru al misterelor de nepătruns pe care este clădită lumea. Cobor în adâncimile întunecoase ale Necunoscutului și mă avânt spre culmile luminoase ale Tărâmului fermecat, pentru ca ulterior să revin în realitatea clipei, ce îmi reflectă chipul în ecranul calculatorului pe care agăț nenumărate cuvinte în țesătura delicată a unui mesaj ce nu va fi vreodată exprimat pe deplin. Farmecul inexprimabilului mă urmărește în continuare și caut sensul ce nu se descoperă pe deplin:

– Ce anume mă determină să continui alergarea?

Nu am răspuns, dar simt că în adâncul ființei mele există un imbold ce nu îmi dă pace și mă împinge înainte pe calea unui destin necunoscut și pe un drum cu o destinație neștiută. Dar privesc cu simpatie proiecția cugetării mele reflectate de ecranul multicolor decorat al calculatorului și neașteptat, discern simpatia creierului electronic față de nedumeririle minții mele, atrase necontenit de ceea ce nu știe și dornică să realizeze ceea cu nu îi este cu putință.

– În mod clar, certitudinile aparțin materiei și nu spiritului, îmi șoptii pe măsură ce mă apropiam de încheierea fragmentului de gândire transpus în formatul virtual al comunicării pe Internet.

Dar la final, întrebări nerostite îmi mai stăruie în minte cu nedumerirea lor:

– Cine va citi aceste cuvinte până la capăt? Cine va avea răbdare să descifreze înțelesul pe care l-am desprins cu migală și răbdare din taina Necunoscutului, ce ne învăluie cu prezența sa misterioasă și ne îndeamnă să mergem mai departe, indiferent de obstacolele prezentului? Cine? Cine va ști să se aplece asupra acestor gânduri și să le culeagă? Cine?

Iar ecoul cuvintelor lasă încă un loc pentru un posibil răspuns din partea unui cititor real sau virtual, care simte atracția irezistibilă a Necunoscutului ce îl împresoară. Pentru acel cititor am scris aceste cuvinte și îl asigur că niciodată nu va fi singur pe drumul care duce din efemer în nesfârșit!

Octavian Lupu
București
06 noiembrie 2011

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s