SONETUL CELUI CARE A UITAT SĂ SE NASCĂ

ar fi fost o alinare să fiu viu
tandru să iubesc – să cânt – dansând stelar
povestind – cui vrea s-asculte – câte ştiu
uluind pe trecători cu câte-un dar

am uitat – al naibii – lumii să mă nasc
am ieşit din cântec şi iubire – trist:
mai de vază e-n pădure orice vreasc
decât plânsul meu de-amurg – în ametist

doar strigoi de zei mă poreclesc
sunt mai slab ca un zefir – nici nu plutesc
trec prin văi de umilinţi – vămi nu plătesc

dar nici nu s-opreşte luna-n loc – s-o ocărăsc…
…trec eonii-n zbor: cusut de veşnicie
am sălaş în hornuri – ce picanterie!
***

SONETUL APOCALIPSEI

mizeră lume – coaptă de sfârşit
măcar un singur om bun nu s-arată
scaieţii au crescut şi s-au prăsit
e cerul torturat şi tras pe roată

s-au zdrenţuit pe margini lună – soare
stele-au căzut şi ieri – şi noaptea toată
atâtea crime – nimic nu mai doare:
tichie de măgar e liota toată!

…ce-i de făcut cu verdele din pajişti
şi cum să uiţi izvoare-ascunse-n munţi?
Frumosul Dumnezeu e-un imn de jarişti

cei ce-or scăpa de ciumă – plece frunţi…
…s-a tot promis că îngerii vor plânge –
dar mătrăguna-aprinsă – cine-o stinge?
***

NU-MI PUTEŢI FACE NICIUN RĂU

nu sunt copil – prins în
mijlocul unui război dintre fascinanţi
brontozauri

am atâtea amintiri – încât
aş transforma orice puşcărie din
lume – într-o
carte – peste măsura voastră de
groasă

nu-mi puteţi face niciun rău – decât
aruncându-mă – cât vă stă
în caracter de
repede – sub un
tren duduind prin labirinturile uitării
Literei de Foc a
Glasului

altfel – chiar şi fără de puşcărie – îmi voi
rosti şi scrie povestea
mea – cea care pluteşte – de-o viaţă
prin aerul vostru – al
nostru – dar dintotdeauna – al
meu
***
Adrian Botez