Jianu Liviu-Florian: ZIUA MONDIALĂ A PĂCII

imageResizeCăci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: “Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.

Isaia, 9:6

Cu cât rătăcirea este mai mare, cu atât sărbătorim mai mult adevărul“.

Ecou la un articol AGERPRES:  Ziua modială a păcii  

Drumul Alb

Tocmai m-am reîntâlnit cu o poezie scrisă în urmă cu 37 de ani.

Habar n-aveam ce înseamnă Războiul Rece. Eram elev în clasa a VIII-a, si voiam pace. Ca să mă bucur de școală. De premii. Să fiu printre primii, în profesiile care ne așteptau, negreșit, la absolvire.

Nu trebuia să îmi spună nimeni de două ori: scrie o poezie despre pace. O făceam cu bucurie. Totul era să am inspirația să scriu o poezie care să ajungă până la gazeta de perete a școlii. Caligrafiată artistic, cu litere de tipar. Sau să ajungă până în paginile ziarului Înainte. Un ziar citit de mii de profesori, și zeci de mii de elevi, muncitori, și intelectuali.

Nu cunoasteam pe nimeni la ziarul Inainte. Am urcat scările sediului, în uniforma de elev, si m-am rătăcit printre etaje si holuri. In cele din urmă, am intrat intr-un birou. “Bună ziua! Am adus o poezie”, am spus. Redactorii erau scriitori. Poeți. Gazetari. “Poftiți, luați loc”. Poezia a fost citită. “Felicitări!” Mi s-a spus. “O reținem pentru publicare! Unde sunteți elev?” “La școala generală numarul 5. Triscu.” Trebuia să mai spun ca am avut o profesoară emerită de limba si literatura română. Doamna. Tovarasa. Tudor Elena. Că în Școală a poposit, pentru un timp, la cercul de literatură, o profesoară poetă. Doamna. Tovarasa. Negrea Constanța.  Care ne-a citit poeziile dânsei, fără egal, despre Eminescu. Și Basarabia. Dar amutisem. Nici nu stiu daca am multumit. Și am iesit pe ușa cămăruței redacției, ca un șoarece, neștiind cum să mă fac cât mai mic, ca să nu deranjez pe nimeni, dar cu inima mare, de bucurie, mai mare decât sediul cu două etaje al ziarului Inainte, și Comitetului Judetean al Uniunii Tineretului Comunist.

De atunci, cumpăram în fiecare zi, ziarul. Răsfoiam paginile infrigurat, asteptând. Așteptând.

Până când a apărut poezia.

 Drumul alb

Nu,
Eu nu vreau
Să adun
Schije frânte de tun
De pe munți de atomi
Nici
Somnul apelor frânt
Să-l preschimb în pământ
Cotropit de ninsori
Sunt
Încă om, nu atol
Singuratic și gol
Bombardat de tăceri
Nu vreau mări fără glas
Nici oceane de scrum
Ancestrale poveri,
Nici comori de pripas,
Travestite în fum

Știu
Monștrii, gheare de fier
Mai țintesc către cer
De sub reci carapace
Greu
Este drumul spre vis
Dar odată deschis
Va rămâne mereu
Drumul alb către pace!

(1976)

                 Au trecut de atunci 37 de ani. Cu războaie. Cu revoluții. Cu industrii de armament. Care nu au produs în zadar. Cu oameni  cărora războiul le-a oferit un loc de muncă. Războiul care continua și azi. Chiar și Razboiul Rece. Neoficial.

Poezia nu mai era pe nicăieri. Ziarul pe care o păstrasem,  se pieduse demult.

Dar la vremea la care am scris-o, am memorat-o. Și de câteva luni, versurile ei îmi tot veneau în minte. Fragmentat. Lipsea pasajul central. Până când, acum trei zile, memoria mi-a restituit și acest text lipsă.

Ce poate să faca un om, împotriva războiului? Cum să se apere de el, cu o armată cu un buget de 1 miliard de euro în acest an ( 3 miliarde de paini ), an în care numai dobânzile la creditele cu care țara lui este datoare sunt de 2 miliarde și jumătate de euro ( câte o pâine pentru fiecare locuitor al planetei )?

Nimic mai mult, decât să își aducă aminte Drumul Alb, de acum 37 de ani…

 

11 ianuarie 2013

( zi de salariu )

 Jianu Liviu-Florian

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s