Mihaela Gheorghiu: CĂLĂTORIE

mihaela-gheorghiu-300x225

CĂLĂTORIE

Plouă cu stropi mici, nehotărâți, apoi din ce in ce mai convingător, până când firele subțiri si argintii de apă scaldă întregul parbriz. Trecem printr-un sat cu case înalte, albe, răsărind dintre brazi.

Coborâm.

Ruinele cetății îmi stăruie într-un colţ al memoriei, fiecare piatra se leagă în sus și-n jos de un axon și de o stea, alcătuind lanțul enigmatic de sinapse care-mi reconstruiește în faţa ochilor amfiteatrul cu valurile lui succesive și cu șanțul din mijlocul arenei. Acolo au luptat gladiatori, iar sângele lor negru s-a infiltrat în pământul umed.

Doru frânează brusc în spatele unei căruțe pline cu dovleci galbeni.

Plouă din ce în ce mai tare, ștergătoarele bat ritmat din aripile de cauciuc.

Printre ruine a dat colţ iarba. Firele verzi, însetate de lumină, dantelează oasele cetății, îngropând, milimetru cu milimetru, craniul poros în care a fost odată memorie și voință. Lanurile de porumb mărginesc  forul roman, cu tulpinile lor uscate, arămii prin care ferestruiește vântul.

Deschid fereastra. Mireasma toamnei umple spațiul prismatic al orașului, desenând frunze aurii de stejar pe case, străzi, dealuri, râuri.

O mare cupola viorie se ridica peste acoperișuri, ca o membrana încă umeda, desprinsa de pe un bob de strugure. O privesc cu ochi mari, clipind des, iar lumina fragmentata de ploaie îmi străbate cristalinul răsturnând brazii si stâlpii de înalta tensiune cu vârful in jos, pe suprafața inundata de parfumul frunzelor de vie.

O nervura albă, ca o linie trasă cu creta, împarte în două șoseaua vânătă și moale, ca un aluat de pâine.

Clădirile par fragile, construite din ceață și pânză de păianjen. Văd, prin pereți, contururi întunecate: un dulap, o masă, un scaun, un pian. Iar ploaia bate cu degete repezi, în acoperișurile translucide ca o placentă. Pe trotuar trec umbre cu umbrele ca niște ciuperci. Ferestrele și ușile parcă se resorb, casele seamănă cu niște crustacei  uriași, înveliți în foiţe transparente.

Îmi frământ degetele strânse de doua inele de argint, mă ridic și trec prin geamul hialin. Sandalele mi se afundă în asfaltul de aluat, în timp ce mă apropii de școala primară. Îmi reprim amețeala și frica și întind mâna spre zidul pufos. Nu e nici un zid. E ceva catifelat şi viu, împânzit de capilare subțiri, ca un labirint.

Privesc înăuntru. Ceea ce mi se păreau înainte dulapuri, scaune, paturi, sunt degete, genunchi, buze, pleoape şi un uriaș cordon ombilical ce înconjoară trupul fragil ce se formează în fața mâinilor mele.

Marele lui ochi albastru și rotund, ca un lac între munți, se lipește de placenta străvezie. În penumbra catifelată a pupilei se descompune, ca un evantai, toamna. Înfășurată în mătasea privirii, mă scufund în irisul imens al cărui contur violet a devenit acum mai pregnant şi înot printre celulele viorii până în centrul minţii mele, acolo unde tocmai se naște lumina. Ochi în ochi, țeastă în țeastă, cu fratele meu tăcut.

Încep sa strig, dar glasul nu-mi străbate până la urechi. Se lovește de foiţe, de petale și membrane concentrice, apoi se răsfrânge în amurgul mov, printre copaci, ca niște frunze de ceaţă și turle ce zboară ușor, prin aerul stins, până la ochiul orb al parbrizului. Mașina se oprește în faţa casei mele, albe şi solide, ca o insulă în imensitatea oceanului.

Câinele începe să latre în timp ce eu descui, cu greu, poarta verde, de fier. Cupola viorie s-a transformat în nori repezi, fluizi, cu spinările cenușii.

Urc scările, străbat coridorul lung, cu parchet de stejar şi intru în baie. Deschid robinetul şi mă privesc în oglinda de deasupra chiuvetei. Ochii mei…frumoșii mei ochi căprui. Și liniștea parfumată pătrunde osmotic prin membrana de sticlă, care mă reflectă pe mine cu buclele arcuite și mânuțele de copil.

Apa rece îmi albăstrește palmele, e atât de rece apa curgând în ovalul chiuvetei cu sclipiri de mercur. Frumoșii tăi ochi căprui privesc printre pleoapele mele, fâlfâind ușor din genele cafenii.

Dode, îngerii au aripi de ceaţa?

Copilul purta paltonaș în carouri şi căciuliţa albă. Se plimba, cu bunicul de mână până la capătul satului. Acolo, realitatea devenea nesigură, zidurile caselor se prăbușeau în ele însele şi totul era învăluit într-o ceata albă, de diamant. Palma lui mare şi aspra mă ținea stins.

– Dode, cine stă acolo?

Și copilul arăta cu degetul către o casa cu etaj, una din puţinele case cu etaj din sat.

Ochii lui se dilatau a zâmbet, zâmbet cald și bun.

– Dode, hai mai repede acasă, că ne prinde noaptea.

Copilul îl trage pe bunic de mână.

Întunericul avea, în vremea aceea, nenumărate brațe de fum, venea ca vântul, răpind și dizolvând totul în calea lui.

S-a lăsat noaptea din cer, lipind lespezi vinete pe ferestrele casei.

Închid robinetul şi mă șterg îndelung pe mâini. Pașii mei sună a gol pe coridorul lung.

Aprind focul în sobă  şi mă lipesc cu spatele de teracotă.

Vântul aleargă pe străzi cu labe de leu, șerpii își leapădă solzii de aur pe frunzele copacilor.

Anul ăsta, toamna are gâtul de brumă…

Anul ăsta, toamna are ochii de struguri..

Copilul desprinde din vie ciorchini grei, ca seara lui octombrie, picurând galbene jocuri de lumină printre frunzele bătute cu aramă.

– Ești oarbă, toamnă, auzi! Ai nevoie de un baston de fulgi.

Toamna urcă dintr-o călimară de cerneală, trasă de razele lunii.

– Daca cineva mai striga, cerneala o să acopere lumea. Sufletele voastre sunt bolnave. Inimile voastre sunt de piatră!

Timpul se măsoară în frunze care cad.

Copilul striga la stele.

Cerneala se varsă pe străzi, pe copaci, pe zidurile albe ale caselor, în iarba aurie, pe mâinile tale încrucișate.

Ȋn casa bunicilor e liniște.

Singurătatea mea urla la lună.

Bunicul, cu părul nins și ochi căprui, străbunica şi mâinile ei brăzdate de cute adânci sunt sub pământ.

Umbrele lor s-au imprimat în tencuiala zidurilor, în transparenţa vitrinelor. Le poartă pașii doar covoarele. Iar eu zgârii cu unghiile peretele scorojit și mă ascund sub pielea zbârcită a zugrăvelii, sap labirinturi cu degetele însângerate ca să-i găsesc, să mă regăsesc pe mine, întreagă.

Trec din cameră în cameră, încet, cu luminile stinse. Îmi umplu alveolele cu aerul din casa bunicilor. Miroase a nuc, a mobilă veche, a hârtie creponată, a vanilie, a copil cu părul de aur, a ochelari de bunic, a început de mirare.

Miroase a mine, cu ani in urma.

prea multe măști

ar trebui să fie păsări…ochii să se umple de zbor. Să pășesc desculță prin iarba unui conflict interior

Copilul avea o cutie de creioane colorate, primită în dar de la moș Nicolae şi mâzgălea, pe foi albe de hârtie, stâlpi de telegraf cu rândunele negre și oameni cu capul oval și trei fire de par, lungi și răzlețe.

Cine sunt eu? De unde vin?

A fost odată…un castel alb cu bolți de marmură, cu porți mândre şi înalte.

Focul arde în soba cu limbi de balaur. Dode își ia ochelarii cu ramă galbenă, se așază pe fotoliu şi deschide cartea de basme.

Și castelul alb avea aripi de pasăre măiastră.

Era o vreme cenușie, opacă, numai bună de spus poveşti.

– Și în fiecare noapte, castelul se ridica peste câmpia de argint  a lunii.

Copilul se urca pe genunchii bunicului, privind poza cu castelul care zboară cu aripi cețoase de luna.

O bătaie in ușă.

Tresar.

Îmi adun gândurile, mă reconstruiesc.

– O urgenţă!

Sar din pat, îmi atârn în grabă stetoscopul la gât, apuc tensiometrul şi ies grăbită din camera de garda.

Un bătrân, 71 de ani, respira greu, probabil edem pulmonar acut.

Îmi recompun expresia feţei şi intru hotărâta în sala de urgenţe.

– Buna seara. Sunt medicul de garda. De când e în starea asta?

Nu aștept răspunsul.

-Oxigen, prinde-i o linie, îi recoltezi sânge, doua fiole de Furosemid.

Ȋl însoţesc pe coridorul lung şi întortocheat, ca un labirint. Uşile salonului de terapie intensivă se deschid scurt şi se închid în urma noastră, zdrențuind tăcerea.

Pe fereastră, noaptea muşca din luna cu colți de mistreț. E liniște pe strada din faţa spitalului.

Simt singurătatea ca pe o puncție pleurală chinuitoare, din care a ieșit un strop de întuneric.

Ochii bătrânului cerșesc mila.

Ȋi iau tensiunea: 180/90 mmHg. Ȋi ascult plămânul, îi iau pulsul.

– Vreo infecție respiratorie recentă? Ȋi întreb încet.

Apoi, imediat, cu glas aspru:

– Doua fiole, am spus! Nitroglicerină pe injectomat!

Cearșaful alb, ca hârtia    se strânge spasmodic între degetele albe şi îmbătrânite. Ecranul monitorului se desparte în cărări fosforescente.

– Ați avut şi durere în piept?

Bătrânul dă din cap, afirmativ.

Se luptă pentru fiecare respirație. Are picături translucide de transpirație pe creștet. Fata îi trădează un efort incredibil pentru fiecare gură de aer. Ochii îi sunt căprui şi umezi, ușor oblici.

– Încă două fiole de Furosemid!

-Am fost astăzi la cumnat, la frate-su, a fost ziua lui. Seara, dintr-o dată n-a mai putut să respire.

-Pe la ce oră?

-Pe la 8-9.

– Acum e trecut de miezul nopții. De ce ați așteptat atât?

– Am crezut că trece.

– Trebuia să sunați salvarea şi să-l aduceți imediat!

Femeia a zâmbit, parcă ironic.

-A mai fost așa. Și a scăpat..

Are ochi verzi, răi, și părul făcut permanent.

Privesc din nou ecranul monitorului și mă neliniștesc.

Lumina neoanelor e palidă, difuză, ca un lanț de silabe pierdut în ceaţă.

Simt o prezenţă ambigua, întunecată, ca un cavaler fără umbră  în aerul greu al salonului de terapie intensivă. Ȋn halat alb, mă sprijin de peretele scorojit de durere şi aștept. Îmi încord voința și îmi ascut armele de luptă.

Stau la pândă, ca un vânător de lei, atentă la fiecare respirație, la fiecare contracție cardiacă vizibilă pe ecranul monitorului, la fiecare picătură care curge din perfuziile translucide, atârnate ca niște baloane de săpun pe stative.

– Încă două fiole…

Trebuie, trebuie să iasă din edemul pulmonar.

Evaluez alte opțiuni.

Iau tensiunea.

Măresc  ritmul perfuziei de Nitroglicerină.

Cavalerul fără umbră, cu sabia de ceaţă  în spinare, își rotește privirea.

Plecați, voi, cavaleri fără chip, cu sabia pe ceaţă călcând…

Chipul bătrânului arată durere şi resemnare.

Dode a murit singur.

Dode are acum aripi de ceaţă.

Pe mormântul lui cresc crizanteme albe.

Dode nu mai poate să spună nimic.

A plouat aspru, răscolind pământul , la înmormântarea lui.

N-am fost acolo.

L-am văzut ultima dată plecând la gară. Avea pălăria lui gri, de vară.

Era septembrie.

Și acum e septembrie.

Ar fi trebuit să merg cu el. Ar fi trebuit să fiu acolo.

Aş fi luptat.

Aş fi luptat, până la moarte, cu acel cavaler fără chip.

L-aş fi ținut de mână.

L-aş fi ținut în brațe.

Dode a murit singur. Ȋn casa bunicilor. Ȋn casa copilăriei mele.

Braţul fotoliului era rupt.

Eu n-am fost acolo.

Sunt aici, acum, pentru un bătrân străin, cu ochi căprui. Sunt aici, acum, pentru Dode.

A început să plouă. Cu lacrimi de ceaţă. Plouă sălbatic. Cavalerii fără chip își mână caii în galop. Miroase a palidă destrămare.

Dode purta iarna căciulă de astrahan. Când intra de la curățatul zăpezii, își încălzea mâinile deasupra plitei din bucătărie.

Ȋi era mereu frig. Fusese prizonier de război. A mărșăluit iarna de la Păuliș până în Ungaria și apoi Austria. Cu lanțuri la picioare. Fără manta. Cei care cădeau, erau omorați.

Își încălzea mâinile deasupra sobei şi spunea poveşti. Citea din Frații Grimm sau povestea din copilăria lui, dintr-un sat din Oltenia. Erau cinci frați, el fiind cel mai mare. Mergea la scoală urcat pe locomotiva și sărea la o curbă, unde trenul își încetinea viteza. Erau păduri nesfârșite şi doar un sat cu case albe. Și o fântâna cu ciutura.

O mamă aspră, care a învățat odată cu ei, cei cinci copii să citească. O mamă care a vândut porumbul şi grâul ca sa-l dea la școală.

O copilărie desculța vara.

Un bunic care mă privea cu atâta dragoste.

Moș Martin învață alfabetul.

A…un  A strâmb de tipar.

B…

-Dode, Dode sună soneria, a venit domnul Der.

Și Dode se ducea la poartă, ca să mă facă să râd.

B N N

– Uite, mami, am scris banane!

– Domnu’ Gheorghe! Domnu’ inginer! striga domnul Der, cel adevărat la poarta.

– Dode, hai sa ne prefacem că nu suntem acasă!

– Dode, așa piure bun nu face nimeni!

Iar Dode râdea şi-i creștea inima în piept.

Dode mă ducea și mă aducea de la engleza, Dode mă ducea și mă aducea de la şcoală.

Dode ne aștepta iarna, la gară când veneam cu Oari în vacanţa de Crăciun.

Dode se uita la Actualități şi citea Magazin Istoric.

Dode avea nevoie de  „invitații speciale” ca să vină la masă.

Dode nu se uita la filme-adormea. Dode citea poveşti.

Dode cumpăra pâine şi lubeniță.

Dode mânca usturoi doar sâmbătă seara, ca sa nu-l miroasă oamenii la lucru. Dode spunea: „iar și-a luat mămica-ta cuțitul la brâu”. Atunci se numea : Gheorghe!

Dode juca badminton.

Când a murit Dode, s-a oprit ceasul.

Era dimineață şi m-am trezit în țipete. Ciudat. Era o zi cu soare, tramvaiele circulau prin faţa blocului, oamenii mergeau grăbiți sau agale pe stradă, frunzele încă aureau în copaci.

În salonul de terapie intensivă, bătrânul respira acum, mai ușor.

Îmi mulțumește din priviri.

Soția lui doarme pe un scaun.

Eu îi mângâi ușor degetele brăzdate de cute adânci, şi parcă îl țin de mână pe Dode.

Cavalerul fără chip a fâlfâit lung din aripi şi a plecat.

Mă întorc în camera de gardă.

E 4:30, picioarele mă dor cumplit, toată oboseala unei zile și nopți de gardă mi se adună în plexul solar, apoi se înalță ca un abur translucid și se răspândește în șira spinării, întunecând-mi reacțiile.

Mă privesc în oglindă.

Am aceeași ochi căprui şi cearcăne adânci, violete.

Deschid robinetul. Las apa să curgă, șuvoi transparent în pătratul chiuvetei. Mă spăl îndelung pe faţă, pe mâini.

-Cine sunt eu? De unde vin? Și unde mă duc?

pot să pictez

prea multe măști

pe zăpezi

pot să rătăcesc mirări pe străzi tăcute de tei

sa aud tâmpla toamnei bătând-mi în fereastră

Ȋn oglindă, fratele meu tăcut mă desenează dinăuntru în afară cu fire subțiri. Dintr-o parte, mă privește cavalerul tăcut, cu aripi de fier, nedeschise.

Ies repede din camera de gardă şi fug în terapie. Bătrânul doarme liniștit cu masca de oxigen pe faţă.

Pe coridoare- doar linişte.

By Dr. Mihaela Gheorghiu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s