Vasile Filip: ÎNȚELES TÂRZIU – A LATE UNDERSTANDING

Inteles tarziu -coperta simpla - (2015)ÎNȚELES TÂRZIU – A LATE UNDERSTANDING

La începutul anului 2015, scriitoarea Vavila Popovici a adăugat celor treizeci şi două de cărţi ale sale – de poezie şi de proză – încă un volum. Al treizeci şi treilea. Aproape două sute de pagini, cuprinzând poeme incitante deopotrivă prin conţinutul ideatic şi prin alcătuirea poetică echilibrată, rezultatul fiind cel dorit de autoare şi aşteptat de cititor: tablouri armonice gândite vizual şi văzute cu ochii minţii. Totul cuprins între nişte coperţi admirabil consonante cu substanţa cărţii (Teodora Stoica).

Poate pentru faptul că ea trăieşte în America, poate că nu din acest motiv, Vavila Popovici şi-a tradus poeziile şi în limba engleză. Un gest generos, din care se poate înţelege că lumea largă trebuie să afle că nasc şi la România poeţi. Dacă nu cumva o fi aflat-o până acum. În orice caz, o felicit pe buna mea prietenă şi o îndemn să nu renunţe la idee. Iar eu, fiindcă nu ştiu Limba Engleză, mă limitez la varianta de bază. Cea în Limba Română.

Chiar din titlul cărţii – „Înţeles târziu” – cât şi din moto-ul acesteia – „Amintirile, / asemenea crengilor prea pline sunt, / dar Doamne, / cum ar fi viaţa fără ele?” – am băgat de seamă că scriitoarea rămâne credincioasă propriului statut. Ea nu se abate de la problematica fundamentală ce o frământă, şi cu care se confruntă de o viaţă, una de amplu perimetru ideatic – filosofic, precum şi de cotidiană, dar semnificativă în simbolurile ei, trăire între cele două extreme: bucurie şi tristeţe. Poetul se reeditează pe sine, fără a se repeta decât tematic, cu un uşor sesizabil adaos de emoţie poetică, într-o viziune de creator conştient de propriul destin, tocmai de aceea încurajat în demersul său. Dar, dincolo de adierile de tristeţe şi de părerile de rău – „Şi doruri rod din malul vieţii, / şi clipele de aur / pierdute pentru totdeauna sunt”; „Ordinea lumii se destramă / precum pânza mâncată de molii” – rămâne încrederea că totul este predestinat risipirii – „Într-o lume tot mai rece, / sufletul gânditor, prin lume trecător, / dirijor pasionat la trupului, / păstrează încă bagheta ridicată”; „De va avea solzi de peşte, / poemul va pluti / şi-n razele soarelui va străluci…”

Vavila Popovici îşi organizează materialul poetic în două segmente – „Amintiri” şi „Gânduri” – care nu separă, ci mai curând coagulează amintirile, ele însele fiind şi gânduri, iar gândurile, tot amintiri fiind şi ele. Scrie Vavila Popovici în moto-ul la cel de al doilea capitol al cărţii sale: „Undele gândurilor plutesc misterios, haotic, / uneori inutil se caută/ alteori fermecător se unesc.” Pentru că, la fel cum a procedat aproape în toate celelalte cărţi ale sale, scriitoarea se auto-portretizează și aici, chiar şi atunci când face trimitere către alte direcţii: tata, mama, fiinţa iubită ş.a.m.d. Ea nu este exterioară discursului poetico-filosofic, ci cuprinsă în miezul acestuia, autorul devenind şi personaj, iar personajul fiind însuşi autorul. „Un fluture / aş vrea să fiu, / să te caut / în razele de soare / şi să te adăpostesc / sub aripile mele.”

Dorurile îndeosebi, un fel de tablou floral al îngândurărilor melancolice, se structurează în jurul acestui centru vital al existenţei umane, care are ca punct de plecare, dar și de întoarcere, la casa părintească: „Mi-e dor de iernile de-acasă, / de torsul zăpezilor prin văzduh, / de scrâşnetul paşilor prin zăpadă, / de mângâierea vântului mut”. De acolo pornind şi acolo întorcându-se, autoarea se regăseşte pe sine, cea devotată întru veşnicie crezului său uman şi poetic. „Să ştii să plângi de bucurie / când îţi iese fericirea în cale, dar şi numai – pentru câteva clipe.” Pentru că: „Nu toate zilele sunt la fel / şi nu simţim la fel în toate zilele. / Nu toate iubirile sunt la fel / şi nu iubim la fel în toate clipele vieţii. / E primăvară şi iubirea pleacă din noi / ca dintr-un culcuş în care-a iernat.”

Vavila Popovici este autorul tuturor anotimpurilor. Fiinţa ei se contopeşte, între altele, cu elementele esenţiale ale naturii, aşa cum a exprimat-o, întotdeauna, creatorul popular. Nu ştiu de ce, sau poate chiar ştiu, însă îl las pe cititor să descopere, dar am impresia că două din cele patru anotimpuri sunt preferatele poetei: primăvara şi toamna. Primăvara – timpul în care toate melancoliile iernii înmuguresc şi dau în frunze şi în flori. Gândul revigorat se face fluture şi pasăre, iar toate cele ale vieţii capătă nu doar o altă înfăţişare, ci şi un alt conţinut. Cu un nou sens, cu o proaspătă speranţă. Deşi „… nu iubim la fel în toate clipele vieţii, / dar, aş vrea să simţi tot atât de intens / această Primăvară”; „Am rămas în grădină / şi-n loc de flori, am sădit vise”; „Primăvară, soare, / flori, dragoste, culoare”. Iar „Florile strălucesc în lumina soarelui, / adeverind triumful dragostei, / înfrângerea durerii.”

Iată, însă, că, după o vară („Seară caldă de vară”) în care „Vegheate de lumina palidă a lunii / și alintate de sunete, / frunzele copacilor adormeau, asemeni pruncilor, / în brațele visului…”, a venit toamna și „Aceiași arbori, alte frunze, o nouă toamnă… / Vântul tandru îmi mângâie obrajii, / îmi răscolește suvițele de păr.” „Crengile trosnesc din încheieturi, / frunzele înspăimântate pleacă prin aer plutind.” Autoarea face și „în direct” o declarație de dragoste Toamnei: „Mi-e dor de căldura plăcută / a dimineților de toamnă”; „de dulceața strugurilor copți”, „garoafele roșii mirosind a iubire”, „de zborul naiv al gândului printre stele”, „de fiorii trupului, de melancoliile sufletului, / de acel spaţiu… mi-e dor!”

Şi în această înţeleaptă carte de poezie, Vavila Popovici strecoară o sumedenie de interogaţii. Unele iscate de necunoscutul care se află în faţa fiecăruia dintre noi; altele cu răspuns implicit (sau implicat), retorice, cum li se mai spune. Şi unele, şi alele, însă, au în vedere starea firească de fiinţă ispitită să descopere cât mai multe din tainele Universului. Măcar pe cele aparţinătoare de „Mica Sferă” – „Pământul – sferă din marea sferă” (…) „Univers – perfect, fără de moarte, / Pământul – imperfect, fascinant, / de iubire şi moarte dominat.” Pentru toate acestea, inima omului este „Supernova din galaxia trupului, / cu vibraţii în ritmul simfoniei pământului.” Cea care susţine, fie şi numai emoţional, efortul minţii de a împlini cât mai util dorinţa cunoaşterii, şi nu numai sub înfăţişare poetică, despre care spun cei ce se pricep că nu ar fi mai prejos decât cea ştiinţifică.

Către sfârşitul volumului, Vavila Popovici a introdus o admirabilă poezie. De data aceasta, dedicată anotimpului alb, care, în opinia mea, nu este deloc hibernal. Nici chiar pentru urşi… Pentru că îmi place foarte mult, o reproduc integral: „Ninge peste copaci, / peste pământ / ninge. / Ninge peste oraşul gri, / ninge peste o parte a planetei, / ninge. / Ninge-n cimitir / şi morţii-şi pierd identitatea, / ninge. / Ninge peste gândul trist, / ninge.” Ceea ce poate să însemne că „A mai trecut un an,/ o viaţă va trece…” Această implacabilă trecere însemnând, în mod sigur, alte cărţi semnate de Vavila Popovici şi alte semne care să rămână pentru totdeauna în panoplia Veşniciei. Şi ea trece, dar nu se risipeşte. Se dăruie…

Vasile Filip – Iași, aprilie 2015

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s