Adrian Botez: IMPORTANŢA FIRELOR DE PĂR DIN NAS

Adrian BotezIMPORTANŢA FIRELOR DE PĂR DIN NAS

-fragment dintr-o cronică siciliană-

Aţi văzut, vreodată, cum merge, cum umblă, cum păşeşte un sicilian sadea? – pe străzi, ca şi pe drumeagurile şi cărăruile Siciliei, care şerpuiesc, la nesfârşit, peste dealurile stranii, ca de pe lună. Un sicilian “sadea”, adică, nu unul dintr-ăia, încovoiat de zgarda stupidă, a stupidelor şi meschinelor legi omeneşti, şi nici azvârlit de soartă, prin lume, castrat de menghina străinătăţii şi de umilinţele ei – şi pretinzând, apoi, la întoarcerea în Paradisul Pierdut (pentru el) al Siciliei, că nu s-ar fi schimbat nimic, în el…

Un sicilian sadea păşeşte aşa: încet şi apăsat. Enervant de încet şi revoltător de apăsat. Paşii lui spun, de fapt, că timpul nu există, pentru el, că lui nu-i e frică de trecerea ceasurilor, zilelor ori anilor, veacurilor… – şi că pământul, tot pământul! – este proprietatea lui. Şi păşeşte, pe proprietatea lui, fireşte, ca supremul stăpân.

Grecii atenieni visau că democraţia lor este soluţia soluţiilor, panaceum-ul social perfect…şi l-au asasinat, înmărmuritor de “democratic”, pe Socrate-cel-Unic. Francezii visează că au cei mai mari filosofi din lume – iar filosofia lor nu trece de burtă şi de flecăreală. Nemţii cred (şi visează, în limitele ochelarilor de cal!), cu toată convingerea berii din maţele lor, că puterea lor spirituală este inegalabilă, că metafizica lor ar trebui să oblige soarele să se oprească în loc… – şi, de fapt, soarele îşi vede de treaba lui, pe când Kant şi Hegel au prăpădit, zadarnic, păduri întregi, ca să scrie nişte cărţi în care, întâi, prezumau că nu există Dumnezeu, pentru ca, pe ultima pagină a testamentelor lor idioate şi, chipurile, laico-metafizice, să afirme contrariul…Galezii (ca să dăm un ultim exemplu) visează că ţara lor este formată numai din munţi legendari…şi, în timpul ăsta, gâfâie, domestic, trecând, cu pas târşâit, peste vreun deluşor amărât.

Ei, sicilianul, nu visează (sau, poate, toată existenţa lui este un vis imperial, absolut tiranic, intolerabil, la modul superb!), este extrem de serios, cu esenţele, pe care le ţine şi depozitează la el, în ogradă sau în locuinţa lui maură… – el nu are nicio problemă, din toate cele frivole ale lumii celeilalte (europene, se înţelege!), ori ţinând de orgolii şi frustrări ancestrale. Nu, el, sicilianul, care a văzut, cu ochii lui, cum, pe rând, toţi năvălitorii şi asupritorii lui, s-au dezintegrat, în uitarea istoriei senile (fie că se numeau aceştia arabi, normanzi, francezi, germani, spanioli…) – nu are niciun orgoliu prostesc, nu visează mofturi de o clipită-valoare. E drept, mai sunt năpastele, plăgile şi cataclismele, pe care, însă, trebuie să le rabde, cu exemplar stoicism, tocmai pentru a-şi binemerita ameţitorul titlu de “sicilian”: cutremurele, sirocco-ul, preoţii, leprele şi ciuma…

El, sicilianul, ştie (dar are prea mult bun-simţ şi discreţie, pentru a o şi declara în public…ştie şi zice şi el, cu alte vorbe, ceea ce românul rezumă: ”lauda de sine nu miroase-a bine…” – …dar eu cred că are într-însul, în primul rând, o lehamite aristocratic-princiară, unică în lume!) – …cum ziceam, el, sicilianul, ştie că este, nici mai mult, nici mai puţin – nemuritor. Sau, cum spunea un specialist desăvârşit, în “sicilianologie” (nu există disciplina asta, dar ar trebui, cu stringentă necesitate, să fie creată, în cadrul tuturor universităţilor lumii europene şi europoide!), Giuseppe Tomasi di Lampedusa (în “Ghepardul”)sicilienii ştiu, cu certitudine absolută şi implacabilă, că sunt zei”. Şi ăsta este un lucru absolut intratabil. Nu doar diplomaticeşte, ci prin însuşi mentalul sicilian arheic (…da, şi arhaic, în sensul de imemorial), deci, etern!

Ptolemeu şi doctrinele medioevice creştine pun, în centrul universului, pământul. Copernic apără, cu dinţii şi ghearele lui de vată, heliocentrismul. Sicilianul, în schimb, îi priveşte, pe toţi, cu milă şi silă nesfârşite – dar şi cu oarece compătimire: nici până acum n-au aflat, nevolnicii ăştia, cu atâtea aere şi pretenţii demente, Adevărul Absolut! – şi anume că Sicilia, şi nu altă lume, este centrul tuturor universurilor posibile, probabile şi improbabile.

*

De obicei, atunci când este scrisă o cronică, mintea celui care o scrie trebuie să scânteieze (să ţopăie ideile, pe pagină, ca licuricii!) – de date, de fapte, de evenimente, de nume de oameni importanţi…Dar mintea noastră nu mai scânteiază de mult. La vârsta de peste 80 de ani, câţi are cronicarul acestor evenimente, care lâncezesc, acum, doar în amintirea înfiorată (dar sunt aşteptate, cu aviditate morbidă, de pagina albă a cronicii, să fie consemnate, spre a înspăimânta fermecător, generaţiile noi, de zei ai Siciliei!) – la ce lucrare titanică te mai poţi azvârli? Aşa că, de la început, vom spune cititorilor să nu se aştepte la o cronică prea de soi…

Să nu vă aşteptaţi la precizări de timp prea exacte. Singurul lucru sigur este că, toate cele petrecute în cronica noastră, s-au petrecut mult după “Vecerniile siciliene1. Cam asta e tot ce poate face cronicarul, pentru domnia sa, cititorul…

Regatul Siciliei trecuse şi de faza Păcii de la Caltabellotta (din 1302), dar şi de “Regatul Siciliei de dincolo de far” (Regatul Trinacria), când Sicilia devenise “liberă”, adică…aragoneză (pe când Mezzogiorno devenise angevinul Regat al Neapolelui), trecuse şi de vremurile lui Alfonso al V-lea, care reunificase cele două tronuri, pe la 1443…Dar fireşte, Sicilia de care vom vorbi, aici, nu e prea departe, în timp, de celebrul slogan: “Morte Alla Francia, I’Italia Arde” (Moarte Franței, strigă Italia)” – şi nici de Viespile Siciliene2

Suntem, totuşi, acum, într-un Palermo (Palermo în italiană, Palermu în siciliană, Palieimmo, în dialectul palermitan…), lâncezind duminical… – deocamdată, liber de străini prea mulţi, ai momentului, dar aşteptându-şi, cu maladivă curiozitate, noile bice străine! – de care, fireşte, sicilianul ştie să nu se plângă, că nu-i stă în fire aşa ceva – în schimb, ştie şi că e dator să scrâşnească din dinţi şi să-şi pregătească, apoi, cu linişte desăvârşită, flinta şi cuţitul, pentru noi vărsări, ale sângelui cine mai ştie căror noi venetici, care-şi închipuie, în mintea lor creaţă, că sicilianul, adică zeul, poate fi, vreodată, supus de cineva sau cuiva – afară de simbolistica gestului de plecare a capului, într-un salut scurt (măsurat de ici până colo!), către seniorul locului, şi către preot…

Golful splendid, hipnotic, al portului Palermo, medita, adânc şi parcă obsedat, trudit de coşmare, cu tot cu apele lui fulgerând albastre, la toate câte văzuse, la sângele scurs într-însul, din răzvrătiri şi răfuieli, acum mute şi deplin îngropate şi uitate, dar atât de exasperant de vii, atunci când se petrecuseră…la corăbiile nepoftite, pe care fusese silit, de Bunul Dumnezeu, să le ocrotească, de-a lungul veacurilor…Toate amintirile, visele şi coşmarurile erau, însă, păstrate într-un suflet ferecat al golfului, care-şi păstra, întreagă, demnitatea – în aşa fel că, afară de locuitorii bătrâni şi foarte înţelepţi ai coastei siciliene, nimeni (afară, fireşte, de Dumnezeu şi de ape), nu-şi permitea să sufle, ceva, să dea afară din suflet (întâmplător, spre buze), cumva, vreo vorbă necântărită şi nemăsurată, cumplit de sălbatic, în zgârcenia lui perfect aristocratică, de către cântarul Duhului sicilian al tăcerii. Nimeni nu se-ncumeta să-şi calce pe mândrie, povestind, aşa, netam-nesam, fără întrebarea excesiv-insistentă, fără întrebarea exasperat repetată de vreun curios, adus, pe aceste meleaguri, de sinistrul sirocco (întrebare către surzenia, aproape perfectă, a Duhului sicilian, de care tocmai am grăit!), despre acele amintiri cu drame-nsângerate şi tragedii uitate…(sau, mă rog, poate doar nişte dramolete, cine mai ştie cum să le zică şi categorisească, în aceste vremuri, atât de amestecate şi tulburi!)

Uitate cu forţa (tragediile sau dramoletele – egal!), cu o voinţă incredibil de adânc scrisă în fatalismul locurilor, ca şi pe fruntea largă, înfruntând orice soare (oricât de hapsân şi vrăjmaş, atoatearzător şi atotscrumitor!), a sicilianului de baştină, sicilianul “sadea”. Legea tăcerii este, exclusiv, Legea Zeilor, nebuni de mândrie. Pentru că, la drept vorbind, altă avere nici nu au, zeii ăştia de pe-aici, trăind pe meleaguri atât de aprinse de lumina orbitoare şi secătuitoare a soarelui… parcă multiplicat, soarele ăsta, în cazne infinite, pururi necântărite (Dumnezeu având în vedere, mai mult ca sigur, demnitatea nebună şi jocurile, fără oprire, ale cuţitelor siciliene, fie soare, fie lună…), pentru om şi istorie – şi-n tot atâtea dovezi ale înfruntării sorţii, a fatalităţii, de către trufia lunatică a unei rase, adânc bolnavă de o demenţă sacră: fireşte, demenţa zeilor…Pentru ca să nu greşească şi pentru ca să nu-şi piardă curajul excesiv al răbdării, în aceste locuri vizitate, de curând (se zice, printre bătrânele fără vârstă, ale coastei), de către Însăşi Înălţimea Sa Cea Întunecată – sicilianul îşi transformă viaţa de toate zilele în ritual, iar vorba-i în muţenie (meditativă şi, de regulă, sumbră, rumegând parcă, în fiece clipă, comploturi faţă de concurenţa sacră, din cerurile înţepenite-n albastru, sau faţă de aceea din subpământurile incredibil de prăfoase – probabil, cât şi drumurile Siciliei celei de la suprafaţă…).

Palmierii din jurul portului, numai, erau mai puţin demni, îndrăznind să-şi foşnească, leneş, în cădura sufocantă a după-amiezii, enormele frunze, ca pe nişte apărători uriaşe de muşte.

Preotul catedralei (provenit dintr-o familie de seamă din Palermo – se numea don Tomeo Buscetta) se pregătea, tocmai, să se buzunărească singur, pentru a-şi descoperi, ca în fiece seară, cheia cu care va deschide, larg, porţile lăcaşului sfânt, pentru oricine s-ar fi găsit, pe căldura asta de iad, să se adăpostească, întru pioasă rugăciune, sub coloanele răcoroase şi la umbra vechilor vitralii. Până să se scotocească el ca lumea, până să ajungă să se întrebe dacă n-o fi uitat cheia, ca semn de carte, între paginile breviarului, din care-şi inspirase predica… – îşi întrerupse, deodată, infructuoasele căutări ale magicei chei: preotul tocmai observase că-i atârnă, din nas, în mod supărător, câteva fire, mult prea lungi, de păr alb – şi, deodată, fără vreun gest de pregătire şi de trecere lentă, de la lâncezeală, la acţiune – cu degetul mare şi cu arătătorul apropiate, îşi smulse, brusc şi nervos, firele cu pricina, din nas – firele care-l supărau atâta şi-i îngreuiau explorarea propriilor buzunare – dar şi care îl momiseră, în acest ceas târziu de după-amiază de vară (nu trecuseră, încă, trei săptămâni întregi, de la Sfânta Rosalia3) – la comiterea unui păcat în contra Duhului Sfânt…

Cu alte cuvinte, don Tomeo, fără să-şi dea seama, pornise ceasornicul cel nevăzut al sorţii, spre răzbunare şi calamităţi – având în vedere că produsese o blasfemie: uitase de ritual, de gesturile încetinite sacru, până la exasperare, ale unui sicilian “sadea” – care, niciodată, dacă se respectă şi-şi respectă, cu adevărat, calitatea de zeu, nu îndrăzneşte să facă vreun gest brusc, nervos, ori imprevizibil, cu totul neînţelept şi, deci, nepotrivit cu istoria acestui tărâm straniu şi plin de farmec (şi, fireşte, de superstiţii şi farmece!). Fără să-şi dea seama, preotul dezlănţuise, cum vor zice babele locului, mai târziu, toată tragedia faptelor, pe care vom urma a le istorisi, mai la vale, în această cu totul nepretenţioasă cronică.

Un cerşetor, care se nimerise pe treptele catedralei (aşteptând, aşa, într-o doară, recoltele băneşti ale unei liturghii, destul de fantomatice, într-o zi caniculară, precum aceea ce-l făcea să tot apeleze, pe bietul om, la serviciile unei basmale, din cale-afară de murdare!), văzând cu câtă ciudă şi, mai ales, cu câtă neglijenţă vinovată azvârle don Tomeo, în juru-i, firele-i de păr, proaspăt smulse din nas – murmură, batjocoritor, dar şi, nu se ştie de ce, puţin îngrijorat:

-Ce faci, părinte, năpârleşti aici, pe treptele sfântului lăcaş?

Preotul dădu să-i zică vreo câteva vorbe, aspre şi pilduitoare, chiar deschisese gura, spre mustrare, cu buzele suflecate a dispreţ şi amarnic reproş – dar, pentru că tocmai aflase, în cursul ultimei explorări, şi pescuise, cu degetele mâinii stângi, cheia din adâncul buzunarului – renunţă la predica de pe trepte, pentru a-şi păstra intacte forţele, pentru sfânta messă dinlăuntrul catedralei.

Când sfânta vecernie se încheie, destul de searbădă, rasolită şi nu cu răsunet prea mare, printre credincioşii eroici ai acelei după-amieze (prea grabnic înserată, parcă…), veniţi la catedrală – după binecuvântarea finală şi după ce lăcaşul sfânt se goli definitiv, don Tomeo ieşi din altar, mai moşmondi ce mai moşmondi, prin naos, uitându-se, apatic şi stupid, cu gura întredeschisă, la vitralii şi la bănci (ultimele erau teribil de hodorogite, şi scârţâiau de te lua cu fiori în spate, la fiece mişcare ori ridicare a oamenilor, la răspunsurile din timpul slujbei) – şi, în sfârşit, se pregăti, fără grabă, să închidă poarta catedralei (nu fără să-şi amintească de apostrofarea, din cale-afară de obraznică, a cerşetorului…). Se uită în jur, pe trepte…îi ardea de o veninoasă şi târzie predică particulară, ce mai! (…cu siguranţă, i-ar fi reuşit, cu rezultate şi efecte mult mai rodnic-morale, decât cea din cursul messei!) – dar nu mai era, pe-acolo, cerşetorul cu pricina: pesemne, văzând că-n acea seară sicilienii nu se-ntreceau în milostenie, plecase, şi el, la crâşma din port…, ce alta era să facă, nu?

În schimb, din semiîntuneric, chiar din spatele porţilor încă deschise – se prelinse, cu grabă şi nelinişte mută, o umbră neagră, către bătrânul şi ticăitul sacerdot palermitan.

-Părinte, iertare, putem discuta ceva? – murmură umbra neagră, de fapt, un om înalt, cu faţa acoperită de o mantie neagră.

Don Tomeo tresări, apoi, amintindu-şi că trebuie să se simtă jignit de o astfel de propunere nelalocul ei, zise, tare şi cu arţag:

-Dar de ce n-ai fost, omule, la sfânta liturghie? După liturghie, în confesional…

-Sfinte părinte, nu te supăra, nu am de gând să mă spovedesc, vreau să discutăm ceva… – ridică, şi el, puţin, vocea, omul cu mantie neagră.

-Ce să discutăm acum? Sunt obosit, omule… – mormăi, morocănos, don Tomeo.

Omul cu mantia pe faţă se descoperi. Don Tomeo tresări şi parcă se chirci:

-Excelenţă, mă iertaţi…

Da, era şi cazul. Cel care-şi trăsese mantia de pe faţă era Don Genaro (căruia palermitanii-i ziceau, în şoaptă, pe gânduri şi cam înspăimântaţi, Don Genarino – aşa, cu majuscula-n conştiinţe!), fiul cel mic al prinţului X4 – seniorul locului, originar din Calabria. Don Genarino era o fire aprigă, cel mai aprig şi fioros, dintre cei cinci fii ai prinţului X. De aceea, câteva cadavre pe an, din portul Palermo şi de pe străzile nu foarte curate, fuseseră trecute, de poliţie, în catastife: “cu autor necunoscut”. Nu se punea poliţia cu “Excelenţa Sa”…

-Sigur, Excelenţă, iertare…sigur…sigur – se bâlbâi don Tomeo, straşnic de încurcat de prostia sa şi de buclucul în care-l băga, de prea multe ori, ursuzenia sa.

-Nu face nimic, don Tomeo, nu face nimic – încercă Don Genarino, prin apelativul mai familiar, “don Tomeo”, să-l liniştească pe preot, dându-şi seama că, dacă bâlbâiala şi dondăneala umilă a preotului vor continua multă vreme, nu va avea cu cine să discute. Voiam, pur şi simplu, cum v-am zis, să discutăm nişte probleme de teologie. Şi toată lumea din Palermo ştie că don Tomeo n-are pereche, în materie de teologie…

Lui don Tomeo îi revenea inima la loc, de pe unde plecase ea…Şi începu să vorbească ceva mai articulat:

-Sunteţi prea bun, mult prea bun, Don…excelenţă…excelenţă…iertaţi, vă rog…Nu merit atâtea laude fără măsură… – se dădu, iar, în stambă, bietul preot.

-Nu sunt fără măsură, don Tomeo. Nu. Oamenii ştiu ce vorbesc, la fel şi eu. Putem să vorbim, deci? – deveni mai energic şi mai rezolut Don Genarino – adică, începu să se poarte după cum îi era adevărata-i fire.

-Sigur…Excelenţă…sigur… – aproape că strigă, în liniştea serii, bietul don Tomeo.

În acea seară târzie, glasul lui don Tomeo se auzi prin multe străzi şi parcuri palermitane (parcuri care erau inundate, potopite încântător, ca-n vis, de parfumul portocalilor…Palermo are, sau cel puţin, avea, pe vremurile despre care umila noastră cronică vorbeşte, adevărate păduri de portocali, prin parcurile sale!).

Frustrat de faptul că, în catedrală, rasolise toată messa, simţea, acum, ca şi mai înainte, când îl căuta, din ochi pe cerşetorul de pe treptele catedralei – realmente, simţea dorinţa de compensaţie: să se arate, fie şi în faţa unui singur om (…şi acela, cam ateu, din păcate, chiar dacă disimulat sub chipul unui catolic sicilian fervent, ca orice nobil care se respectă!) – să se arate, spuneam, cu chipul (nu masca!) unui strălucitor şi eminent teolog.

Modestia lui don Tomeo era o poveste – iar în înnoptarea prematură (din vara aceea sufocantă prin parfumuri încântătoare şi căldură toropitoare), se puteau auzi (dacă cineva ar fi îndrăznit să se aventureze înafara “palazzo”-ului său, numai ca să-i asculte, lui don Tomeo, predica-i întârziată şi susţinută, din străfundul sufletului, de remuşcări amare…!), pe străzile tihnite (deşi cam murdare…), presărate cu mulţime de “ville” şi “palazzi” (de-acelea cu balcoane enorme, cu scări exterioare, răsucite şi întortocheate, grozav de măiestru, spre “piano nobile5 – şi care, pe faţadele ameţitor, strivitor de înalte, etalează măşti groteşti, “mascheroni” şi “putti6, cel puţin la fel de sinistre ca şi măştile groteşti! – chipurile, sprijinind balcoanele! – în realitate băgându-i în toate boalele pe cei slabi de înger!), cuvinte de smerită şi adâncă simţire creştinească, dar şi adevărate exerciţii la trapez, în materie de dogmă creştină, adevărate exhibiţionisme teologice, care de care mai periculoase…

Atâta că interlocutorul lui nu era cel ideal. Don Genarino ar fi vrut ca don Tomeo să lase, la toţi sfinţii, demonstraţiile sale strălucite de teologie, şi să se ocupe de “cazul lui”, şi s-o facă asta ceva mai degrabă, într-o manieră foarte concretă, concisă şi eficientă. Doar nu degeaba îşi trăsese mantia peste faţă, ca să se poată arăta în Palermo!

-Don Tomeo, nu te supăra, aş dori să fii mai aplicat pe ceea ce ţi-am expus eu – rosti, cu oarece asprime, nobilul.

Preotul, însă, mânat de focul dorinţei de revanşă predicatoare, faţă de sine însuşi, uitase cu totul ce-i spusese Don Genarino, de ce venise acesta la el, cu ce probleme… Dându-şi seama cu cine şi cu ce are de-a face, subtilul, mândrul şi nobilul criminal, spirit sicilian “sadea” (deşi părintele lui venea din veşteda şi pustiita Calabrie!) – Don Genarino îi prezentă preotului un rezumat recapitulativ al chestiunii sale. Începu prevenitor, dar extrem de decis şi sugestiv, cu vocea tremurând de nemulţumire neagră şi aproape silabisind, din ce în ce mai vehement şi mai ameninţător, la urechea preotului:

-Te rog să fii atent, părinte, insist să laşi deoparte orişice teorie! Te rog, don Tomeo, să asculţi, măcar acum, cu atenţie, ce-ţi spun: n-am făcut drumul de la Livorno, până la Palermo, ca să-ţi ascult predicile, oricât de strălucite ar fi fiind ele şi oricât de subtil teolog te vei fi dovedind domnia ta.

Don Tomeo simţi că acum ar fi trebuit (iar nu atunci, pe treptele catedralei, de faţă cu cerşetorul!) să simtă supărătoarele fire de păr lung, din nas, şi să le smulgă, fără milă, ca să-şi alunge, prin durerea fizică, jignirea sufletească, adusă de tonul şi vorbele ofensatoare, ale lui Don Genarino, faţă de talentul său de predicator şi de teolog, el de către sine atât de admirat…Dar, oricât îşi fornăi şi-şi pipăi nările, mental, dar şi cu privirea-i încrucişată (de atâta încodare, cu care-şi privea vârful podoabei proboscidiene, din centrul feţei sale!) – nu mai descoperi, în interiorul lor, fire de păr atât de lungi, încât să aibă de ce trage, în draci!

-Ei, acum re-ncep, părinte, şi n-am de gând să o mai fac…Vezi de fii atent, te rog!

Don Tomeo strânse din dinţi şi…ascultă, de data asta. E drept, nu avea mare talent la ascultat, dar nici povestea nobilului nu era nemaipomenită, pentru acele vremuri…

Don Genarino, un aristocrat tânăr şi teribil de dezmăţat şi de aprig, se îndrăgostise – spunea el. De cine? Se mai îndrăgostise el de vreo două sute de ori, dar acum era o treabă cu totul serioasă: se îndrăgostise de o prostituată celebră, în toată Sicilia…o “curtezană”, mă rog! – de care, cu vreo doi ani în urmă, se îndrăgostise (cu rândul, şi apoi, buluc, se-nţelege!) tot clanul prinţului X – inclusiv şeful clanului (care, “sentimental”, era şi mai arzoi, şi mai dezmăţat, decât fiul său, Don Genarino!).

Era greu, pentru Don Genarino, să ţină piept clanului, cu banii lui (strecuraţi, până atunci, printre nişte degete constipate… – cu mare zgârcenie strecuraţi, de tatăl său…), dar, când prinţul X află că, de fapt, are în fiul său un concurent, explodă, pur şi simplu, şi…nu-i mai dădu niciun bănuţ micuţului concurent, sânge din sângele său! Or, se ştie că femeile nu pot să trăiască “pe uscat”: nu există avere, pe lumea asta, cât o fi ea, averea, de mare, care să nu poată fi cheltuită, în câteva zile, ba chiar în câteva ceasuri, de o femeie normală!

Iar signorina Angela, curtezana care, acum, îi avea, “în spinare” (?!), pe toţi membrii clanului X, era, probabil, cea mai normală dintre femeile lumii, din acest punct de vedere! Aşa că Don Genarino căută, cu disperare, un sprijin financiar…şi-l află, spre mirarea-i (dar nu şi spre a cronicarului!), la mama sa, prinţesa X!

Geloasă, dar, mai curând, speriată de un faliment răsunător, al casei princiare X, de care-şi legase soarta şi averea părinţilor ei sicilieni “sadea”, signora Lucìa preferă să-şi vândă o mare parte din bijuteriile ei personale, pentru ca soţul ei să piardă “partida” cu fiul său mai mic: totdeauna, e bine să-ţi sacrifici un beneficiu mai mic, pentru a-ţi păstra unul mai mare, nu? Da, aşa zicea şi signora Lucìa.

Ceea ce, însă, signora Lucìa nu avea de unde bănui, în acel moment crucial, era că banii de pe bijuteriile sale, daţi lui Don Genarino, se vor duce, din “raţiuni de război”, în cu totul alte părţi şi spre alte scopuri şi cu alte efecte…într-o dramă, cu un final neaşteptat!

Pentru că prinţul X, aflând că fiul său mai mic a făcut rost de bani (şi nu fu greu să afle cum şi de unde!), făcu un pact de “neagresiune reciprocă”, pe tărâmul lui Amor (pact limitat în timp, se-nţelege, chiar de natura sa!), cu ceilalţi patru fii ai săi mai mari, împotriva calamităţii de prâslea! Pentru că Don Genarino, trebuie să recunoaştem, la cei 21 de ani ai săi, arăta nu ca un zeu, ci ca doi-trei, deodată! Aşa că, în comparaţie cu “pastori” şi “contadini” (ciobănoii şi ţărănoii) de fraţi mai mari, Don Genarino având, acum, şi bani de-ai familiei (din care parte a familiei, chiar nu conta deloc!), de arătat signorinei Angela – câştiga partida, fără rival, cu câteva lungimi de cal!

Dar, pentru bună prevedere, “bietul” Don Genarino (biet să fie de păcate!) trebui, cu mare parte din banii luaţi de la signora Lucìa, să-şi tocmească nişte mercenari (mai exact, nişte haimanale înarmate până-n dinţi… – vreo 14-15 fârtaţi, dintre cei mai zurbagii duelgii, din porturile Mediteranei!), oploşiţi, prin Palermo, din Neapole, din Roma, din Livorno, din Genova, ba şi din Corsica…Dar ei erau “sarea afacerii lui Don Genarino”, cum se exprimase unul dintre mercenarii săi, puşi numai pe jaf şi pe crimă. Pe drept cuvânt, căci dacă nu ar fi avut asigurată apărarea lor, pierdea, la sigur, partida – şi asta (cu nişte prinţi aprigi, precum cei din neamul său, mai cu seamă tatăl-“seniorul”!) – s-ar fi consfinţit, ca fapt…definitiv! În stil perfect specific sicilian, se-nţelege (mai cu seamă, prin trufia de nemuritori, pe care cei cinci aliaţi temporari o afişau, faţă de un potenţial frate, mai mic, al primilor patru – frate prezumat ca fiind doar un simplu…muritor!)

Era într-o frumoasă seară palermitană, în primăvara anului despre care tocmai facem vorbire, în cronica noastră debilă (debilă, în ce priveşte datele exacte…). Portocalii înfloriseră, signorina Angela, culcată pe o bancă de piatră, în grădina unui “palazzo al întâlnirilor”, îl ţinea strâns îmbrăţişat, sub florile de portocal, pe iubitul ei, cel atât de frumos şi de cutezător, pe Don Genarino! Iar mercenarii lui Don Genarino stăteau de pază, cu credinţă şi înverşunare…

Deodată, însă, se iscă, din întuneric, o învălmăşeală cumplită şi subită: prinţul-tată, dimpreună cu celelalte progenituri ale sale (mai defavorizate de vârstă, de chipuri, de soartă – dar şi de isteţime şi agerime), îşi cerea, în plină noapte, drepturile de genitor al lui Don Genarino! Adică, îşi cerea dreptul seniorului, dreptul amantului şi dreptul de tată, totdeodată!

Scurt şi nu îndestul de cuprinzător, trebuie să recunoaştem, fără teamă, că, în acea încăierare, Don Genarino se afla în strictă legitimă apărare…când îşi străpunse cu spada, vajnic, dar din pură întâmplare (la lumina chioară a unei făclii, înfipte într-un perete al grădinii) – tatăl!

Numai că judecătorii sicilieni nu numai că au unghiuri de viziune foarte largi, când e vorba să privească de unde le-ar veni folosul mai mare – dar se pricep, de minune, şi la aritmetică! Aşa că, văzându-se, în sala de judecată, copleşiţi de patru membri ai clanului X (cei patru juniori, fideli, chiar şi după moarte, seniorului…total dezinteresaţi, fireşte! – doar îşi răzbunau genitorul, nu?) – iar, de partea cealaltă, nu puteau şi nu aveau cum număra, oricât încercau ei s-o facă, mai mult decât “unu” (chiar dacă acel “unu” nu era altul decât Excelenţa Sa, Don Genarino cel vestit!) – se încontrară ei, cât ce putură, deasupra terfeloagelor cu legi, şi deciseră că, fireşte, vina-i aparţine, fără urmă de îndoială şi total, mezinului – lui Don Genarino, adică. Iar Don Genarino, înţelegând, din câte studiase, şi el, legile, în cei câţiva ani de carte înaltă, făcuţi, cu patru veri în urmă, la Roma, înţelese, pe dată, că, pentru un nobil sicilian, pedeapsa pentru paricid era mai dificil de îndurat, decât pentru un nenorocit de “pastore” sau “contadini”. Avea două variante de ispăşire, dintre care nici una, măcar, cât de cât, convenabilă, pentru un om subţire şi tare pretenţios, cum era, încă din fragedă pruncie, Don Genarino: prima, să fie “mazzolato” (cam asta era rezervat, prin lege, paricizilor…), sau, să zicem, a doua: să fie “decapitato” (în cel mai bun şi fericit caz, căci era nobil, iar nu un ţopârlan de rând!).

Aşa că …alese să fugă, cu tot cu haimanalele angajate să-l apere, tocmai la Livorno, în Toscana…

De asta trebuise, pe străzile şi pe treptele catedralei, în această seară, să-şi înfăşoare, cu grijă şi meticulozitate, mantia cea neagră, în jurul chipului. De aici, toată atmosfera, cam teatrală, melodramatică, de mister burlesc. Şi…acum venea la don Tomeo, să-l întrebe ce se mai auzea, despre fapta lui, prin Palermo (trăgea nădejde că, un simplu şi nevinovat paricid – pentru că, nu-i aşa, se aflase într-o legitimă, desăvârşit de legitimă apărare! – n-a stârnit chiar aşa o vâlvă, încât să nu fie uitat, relativ degrabă, atât de către norodul palermitan, cât şi, fireşte, de nişte pârliţi de judecători sicilieni). Iar în cazul că n-ar fi fost cum el era sigur că trebuie să fie atmosfera din Palermo, vis-à-vis de amorul şi de crimele sale, venise să-l chestioneze pe don Tomeo “Ce poate face Biserica, pentru mine?! Căci familia mea a făcut, mereu, enorm, pentru Biserică: a dat bani pentru reparaţii şi restaurări, bani pentru săracii sfinţiei sale, bani, şi bani, şi bani, mulţi bani, nefiresc de mulţi bani! Iar acum, fireşte, îmi cer serviciile răsplătite doar printr-un mic şi neînsemnat serviciu: îmi poate acorda papa, oare, o iertare cât mai degrabă şi totală, sau, poate, cum e datina şi datoria Bisericii, dintotdeauna – poate acorda azil, pentru un nefericit şi orfan de …paricid?!

Când începu don Tomeo să-i explice că lucrurile nu stăteau, din păcate, nici pe departe atât de roz-bonbon şi frumos, cum credea el, când era vorba de legile siciliene, Don Genarino se arătă, cu maximă energie, revoltat. Da, Don Genarino se roti în jurul lui don Tomeo, “păşind încet şi apăsat – enervant de încet şi revoltător de apăsat”, până ajunse în faţa acestuia, atât de mult apropiindu-şi obrazul său de obrazul bietului şi năpăstuitului popă (adică, de obrazul lui don Tomeo…), că-i sufla drept în gură, acestuia din urmă:

-Dar ce mai trebuie să fac, pentru tot infernul! – după ce m-am autoexilat, m-am autosurghiunit, câteva luni, tocmai la Livorno, atât de departe de casa mea, de averea mea, de signorina Angela…a mea?!

Don Genarino întrebă, în continuare, şi mai furios – cu multă revoltă şi trufie, în glas:

-Dar cu omertà, atunci, cum rămâne, dragilor sicilieni “sadea”? Hai? Aud?! Hai, zi ceva, zi ceva, trăsnete şi fulgere şi pe toţi dracii infernului, don Tomeo!

Din păcate, don Tomeo nu era un chiar aşa de bun sicilian, ca să poată răspunde la o astfel de profundă întrebare, în Duhul curat al enigmaticei Sicilii…

El, don Tomeo, regreta, mereu, că nu avea mai mute fire de păr în nas…poate ar fi scăpat mai uşor, trăgându-se, violent, de firele alea (naiba să le ia de fire de păr în nas, că nu sunt la locul lor, niciodată, atunci când omul are nevoie de ele!) – ar fi scăpat, măcar pentru un timp scurt, de astfel de şarade siciliene…”sadea”! Şi, pe fond de fire de păr smulse din nas şi de lăcrimări de durere fizică accentuată, poate i-ar fi venit şi vreo idee mai de soi, în faţa unui întrebător atât de nobil şi măreţ, nobil şi înspăimântător de măreţ, precum Excelenţa Sa, Don Genarino…

Din noapte, ieşi cerşetorul de pe treptele catedralei (acum, îmbrăcat cu hainele lui cele bune şi adevărate, de om al Justiţiei – Justiţia cea veşnic şi pretutindeni atotveghetoare, până şi de după masca unui umil cerşetor obraznic!) – şi, în tăcere, îi puse mâna pe umăr lui Don Genarino, luându-l, astfel, în custodie…

*

Să nu-l întrebaţi, însă, pe cronicar (care a uitat să vi se mărturisească: da, el, cronicarul, este un sicilian “sadea”! – bătrân, neputincios, dar un mândru sicilian “sadea”!) – dacă s-a făcut justiţie, sau nu, în raiul palermitan…pentru că nu are de unde şti…şi, cel mai bine şi sănătos, pentru un om căruia nimeni nu consideră că trebuie să-i zică “Excelenţa Voastră”, este să respecte impresionanta tradiţie, din străbuni moştenită (şi moştenită chiar şi de la străbunii dinainte de străbuni!), a lui “omertà”.

Pentru că, pe don Tomeo, trebuie să-l iertaţi: el e, de-abia, un biet nătărău: de unde să ştie el să dea răspuns unei întrebări, atât de nobile, venite din partea Excelenţei Sale, Don Genarino, săru’ mâna, săru’ mâna…Excelenţa Voastră…Don”…nu-mi mai striviţi (vă rog în genu-u-unchi!), degetele de la mâna dreaptă, ca să pot sfârşi, bietul şi ramolitul de mine, cronica asta, atât de paşnic, straşnic şi frumos începută…da-da, chiar vă rog s-o citiţi, sigur…”Nu trageţi în pianist”…nici măcar “Don”-ul acela de Ulysse n-a făcut-o, Excelenţă, l-a cruţat pe cântăreţul Femius, adică pe vărul meu de-a cincea spiţă, Excelenţă…îndurare, Excelenţă…”Don”… (ştiu, da, că, de fraţii Excelenţei Voastre v-aţi ocupat în mod cu totul special…nu v-aţi permis s-aveţi îndurare, faţă de ei, când aţi pus să fie măcelăriţi, de către napolitani! – …dar eu, eu, Excelenţă, ce mare brânză reprezint eu, ca să-mi daţi atâta importanţă, să-mi faceţi o onoare cu totul nemeritată, incredibilă…încât să mă ucideţi, cu însăşi venerata mână a Excelenţei Voastre?) – …ştiu-ştiu, am greşit fundamental, ştiu, sunt perfect conştient, Excelenţă (ziceţi că nu voi mai fi multă vreme conştient? – se poate, se poate, Excelenţă, cum zice Excelenţa Voastră, sigur!) – nu mai fac, nu mai fa-a-a-ac, mă las, cu totul, de scris! Ju-u-ur!!!

Ce ziceţi, Excelenţă…oohh, ufff…? Aha, ziceţi anume că, “din mormânt, nimeni, până acum, nu se ştie să mai fi scris ceva, cuiva…”

Mda, tare mă tem … iertare, am vrut să zic: cred… sunt absolut sigur că aveţi deplină dreptate, Excelenţă!

Dacă mai am fire de păr alb prin nas? Nu, nu cred, Excelenţă, că dacă aş fi avut, acum eram salvat! M-aş fi tras de ele, şi nu-mi mai scăpau atâtea prostii funeste, pe gura asta a mea proastă, de mândru sicilian “sadea” – dar, de altfel, terminat…terminat, Excelenţă, da-da…terminat…

Ziceţi că şi pe tâmpiţii de judecători îi veţi termina, tot cu napolitanii Excelenţei voastre – aşa ziceţi? Pe oricare, pe oricine? Nu mă-ndoiesc nicio clipă, Excelenţă…”Don”…cum aş putea să mă-ndoiesc, când îmi ţineţi mâna în gât…pardon, gâtul în mâna Excelenţei…nu mă-ndoiesc, cum nu mă-ndoiesc că mi-am uitat până şi numele…Ziceţi că n-o să mai am nicio nevoie, de vreun nume, acolo, sub pământ? Cred, Excelenţă, da, la 80 de ani ai mei, împliniţi acum o săptămână…

Ziceţi că n-o să mă mai chinui nicio zi, în plus, faţă de cei 80 de ani şi-o săptămână…asta, cu preţiosul, nepreţuitul ajutor al Excelenţei Voastre? Vă mulţumesc, din suflet vă mulţumesc, vă sărut, cu umilinţă, mâna cea dreaptă, “Don”…!

Parcă simt, iar, cum mă mănâncă ceva în nas…poate-s firele de păr, crescute miraculos, iarăşi…poate că-mi revine norocul, mai ştii… şi uitaţi de mine, să vă ţină Dumnezeu năravul, Excelenţă!

*

Hapciu! Da, Excelenţă, au crescut firele de păr, ca prin vrajă, la loc… – şi babele siciliene nu vor mai avea subiect de legendă bârfitoare, despre tragedia îngrozitoare, din portul divinului Palermo…tragedie petrecută, exclusiv, din pricina lui don Tomeo-preotul (“preotul dezlănţuise toată tragedia faptelor”…), care şi-a azvârlit, ca un nesimţit ce este, tocmai pe treptele catedralei, firele de păr din nas, aducând vânturi negre, de ciumă, pentru lumea asta – care-i lume palermitană, cam peste tot!

Care vreţi un fir de păr din nas, aşa, ca s-aveţi noroc în viaţă?…iertare: s-aveţi noroc de viaţă!

Adrian Botez

***

1 Opoziția localnicilor sicilieni, față de oficialitățile franceze și de taxarea excesivă, combinată cu incitările la rebeliune venite din partea a diverși agenți ai Coroanei de Aragon şi ai Imperiului Bizantin, a condus la episodul insurecției numite “Vecerniile Siciliene” – şi la succesul invaziei regelui Pedro al III-lea al Aragonului, din 1282. Unul dintre cele mai sângeroase conflicte ale perioadei medievale, cel rămas în istorie drept războiul „Vecerniilor Siciliene“, a început prin revolta populaţiei siciliene, împotriva stăpânirii franceze, din 30 martie 1282. În seara acelei zile, la slujba de „vecernii“, un incident minor, survenit între cavalerii francezi şi localnicii aflaţi în biserică, a generat un masacru teribil, căruia i-au căzut victime patru mii de francezi, în cursul următoarelor şase săptămâni. Regele Siciliei, la acea vreme, Carol I, aparţinea dinastiei Angevine, iar subordonaţii săi, toţi nobili francezi, îi tratau foarte rău pe nativii sicilieni, aceasta fiind, de altfel, cauza primară a conflictului.

2 În anul 1882, Viespile Siciliene a fost considerată prima organizație mafiotă. Aceasta era o organizație secretă, care lupta împotriva ocupației franceze.

3 Sfânta Rosalia, 15 Iunie – sărbătoarea ocrotitoarei oraşului Palermo. Pe lângă rugăciuni şi procesiuni religioase, se organizează, cu acest prilej, încă din Evul Mediu, şi jocuri de artificii, spre desfătarea gloatei…

4 -Preferăm să nu-i dăm numele real prinţului, pentru că, după cum se ştie, cuţitul lung al sicilienilor te ajunge oriunde în lumea asta…

5 Nivelul de bază al clădirii-palazzo.

6 Putti – pseudo-atlanţi.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s