Mîndriţi-vă cu această biserică…!

De cîte ori Biserica Ortodoxă face cîte o nasoală, primul meu instinct e să mă enervez. Mă indignez cînd îmi dau seama că preoții iau salariu de la stat (de ce?), m-am enervat cînd s-au băgat cu picioarele în incinerarea lui Sergiu Nicolaescu, mi-a venit să le sucesc gîtul cînd au vrut să omoare cimitirele private, mi se face lehamite de cîte ori insistă cu oroarea aia de Catedrală a Neamului. Și totuși, de cîte ori am reacția asta urîtă de res- pingere față de Biserica noastră strămoșească, îmi aduc aminte de ce mi s-a întîmplat în liceu și-mi zic: „Stai cuminte, Alex!“ Și stau cuminte.

Vreți să vă povestesc ce mi s-a întîmplat în liceu? Bine, dacă insistați. Șocul șocurilor, cînd eram elev la liceu, a fost cînd unul dintre colegii mei a trecut la adventism și a început să învețe brusc bine. Nu bine, senzațional de bine. A început să își facă dintr-odată toate temele, să se pregătească din timp la materiile de a doua zi și să ia numai note mari. Cu un fel de ajutor supranatural, a țîșnit ca un dop din mediocritatea noastră tradițională și a devenit supărător de bun. Adia dinspre el un alt fel de mentalitate, care putea fi regăsită numai la colegele care erau prin definiție tocilare. Dar el era dintre noi, n-avusese nici o treabă cu tocitul, și devenise brusc o oroare a naturii. Nu puteai să nu pui asta într-o relație evidentă cu cultul la care tocmai aderase. Noua lui atitudine a impus organizarea unei apărări, pentru că nu poți admite inferioritatea religiei tale de pe azi pe mîine. Așa am ajuns să caut argumente prin jurnalul lui Steinhardt, să citesc ceva patristică, să mă chinuiesc și cu Biblia. Sigur, mai bine să te cerți pe dogme decît să te chinuiești să îți faci și tu temele și să nu mai copiezi la mate. Așa am dat și de teoria veche că tipul cultului religios modelează caracterul și mentalitatea popoarelor. Și la clișeul că protestanții, din care cu onoare tocmai făcea parte colegul meu, au moștenit o altă atitudine față de muncă, față de bani, față de depășirea limitelor. Uram treaba asta!

Dar anii au trecut și, în ultimul deceniu, prin natura profesiei, am tot intrat să fac re- portaje prin bisericile diferitelor culte protestante și am avut revelația superiorității ortodoxe. Pentru că, martor mi-e Dumnezeu, nu mi-a plăcut deloc ce-am văzut la protestanți. În primul rînd, protestanții, fie ei adventiști, fie penticostali, se cam adună la biserică. Or, ortodocșii din jurul meu nu se duc acolo decît de Paște și de Crăciun. Prezența Bisericii în viața lor: zero. Deci bine. Alt lucru oribil: protestanții cîntă tot felul de imnuri tîmpite în care îl preamăresc pe Dumnezeu. Kitsch pe bandă rulantă. La ortodocși, popa face toată treaba. Avantaj noi. La protestanți, trebuie să îți dai o parte din venit Bisericii. Nașpa. La noi, dă direct statul, adică nu noi. Avantaj ghici? Însă cel mai urît lucru mi se pare la protestanți relația cu Dumnezeu. Tot timpul vorbesc cu El, îl invocă, îl laudă, problematizează. La noi, e de ajuns să faci o cruce. La ei, Dumnezeu e constrîngere și presiune, la noi, lejeritate și un mic bacșiș.

În asta stă superioritatea religiei noastre strămoșești, în care acum cred cu convingere. Spre deosebire de protestantism, încurajează un tip de corupție care te lasă în pace. Adică sînt preoții lacomi, te fură la înmormîntări, vin să-ți sfințească apartamentul aiurea, dar îl țin și pe Dumnezeu departe de noi, să nu ne supere cu pretențiile Lui exagerate.

Alexandru Vărzaru

Oroarea de a fi conduși de un protestant

___

Oroarea de a fi conduși de protestant. Proba numărul 2