– poveste românească actualizată –

.

A fost odată ca niciodată o biată băbuţă (băbuţă nu după buletin, ci din pricină de necazuri repetate prea des  –  aşa-s unii, nepricepuţi: când se-nvaţă cu ceva, repetă, şi iar repetă  –  de ţi se şi-apleacă, văzându-i). Şi băbuţa asta locuia într-o cocioabă aşa de dărăpănată, că, în fiecare zi, trebuia să iasă din ea, ca să-i facă vecinii resuscitarea (căsuţei, nu băbuţei), prin câteva elementare reparaţii. De treabă, vecinii ăştia, dar cam  proşti, că nu s-au gândit că  ar fi ieşit mai ieftin, şi  i-ar fi binecuvântat Dumnezeu, dacă i-ar fi construit  băbuţei altă casă, decât s-o repare zilnic tot pe aia proastă. Dar, dacă tot n-are omul ce face, se face c-ar tot face…Şi, de fapt, căsuţa era bloc comun  –   aşa că vecinii tot n-aveau încotro, că se dărâma şi peste ei, c-aşa e la comun…

Şi, cum vă ziceam, ieşind băbuţa din casă (de nevoie, nu la plimbare), şchiopătând ca vai de ea ( o cotonogise un cerşetor, odată, că nu-i dăduse, de pomană, valută) –  numai ce vede pe drum (numai pe hârtie era o autostradă   –  în realitate, o simplă şosea hârbuită, pe care se-nghesuiau maşinile, toate, năvală, unele peste altele) , printre maşinile care fugeau mâncând pământul şi sărind până-n înaltul cerului, din câte-o groapă făcută mai cu măiestrie decât altele  –  şi-acuma chiar că nu mă mai opresc până nu vă zic ce-a zărit bătrâna pe drum : taman (da, da  –  taman, aşa se zice-n poveste  –  taman) taman în mijlocul drumului, printre maşinile care mai-mai se călcau unele pe altele, pe picioare, de zorite şi înghesuite ce erau  –  ptiu, ştiu, am uitat c-am promis: deci, pe când băbuţa de care vă zic şchiopăta, blestemând printre dinţi, că învăţase, de când începuse să şchiopăteze, un repertoriu destul de bogat de-njurături, şi buzele nu i se mai opreau, cu una-cu două, din fluturare  –   că fluturau, fiindcă băbuţa nu avea, în gură, nici un dinte, împotriva nimănui, şi nici în altă parte n-avea dinţi…  –  şi , ce ziceam?  –  a, da, scuzaţi, vă rog  –  uite, acuma-mi iau avânt şi vă spun despre ce   –  ei, drăcie, de fapt, chiar, oare despre ce voiam să vă … ahaa, da  –  despre cum o băbuţă, mergând pe drum dimineaţa  –  în definitiv, dracu ştie de ce dimineaţa , că doar nu avea serviciu, să se scoale cu noaptea-n cap şi să se grăbească ca năroada… uite cum iese şi cacofonia, dacă insişti mult…Ei, mă cam plictiseşte băbuţa asta, prea-i nefericită şi-i proastă de bună ce e , să scăpăm odată de ea    –  haida! Hei-rup!  –  şi gata!  –   ei, da, printre roţile maşinilor, băbuţa a văzut un pui de cioară, căzut dintr-un pom, pe care pom oamenii (c-aşa  li se zice, chiar şi celor care taie pomi : oameni…)tocmai îl tăiaseră de pe marginea drumului  –  c-aveau nevoie de lemn pentru-o biserică : printre oamenii clerului   ( era să uit: chiar şi celor din rândul clerului care permit tăierea pomilor, li se zice tot: oameni  –  de, dac-aşa se zice, eu ce să fac? Zic şi eu  –  cine-s eu să nu zic?) era la modă construirea Bisericilor-dintr-un-Lemn, după “Neckermann”. Şi stătea, bietul pui de cioară, terorizat, bietul de el, vai de el  –  abia-abia sufla, ştiind ce-l aşteaptă : o roată de camion ori de turism peste el  – şi , adio… Şi forfoteau, în jurul lui, roţile, parcă-i făceau în ciudă : “nu, nu ai să mori aşa repede, ai să mori când vrem noi, noi hotărâm când vjââât.. te-ai dus!”

Sadice, roţile astea  –  sau stăpânii? Adică, cei care le mânau, din volane…
Bietei băbuţe, miloasă, ca orice băbuţă, îi îngheţase inima-n piept (stătea prost cu inima, avea prolaps mitral şi bloc de ramură)  –  şi nu ştia ce să facă, se zăpăcise de tot. Stătea-n loc şi se frământa, îşi frângea mâinile  –  şi le putea încă frânge, că n-o năpădiseră , încă, chiar toate reumatismele poliarticulare  –  mai uitaseră vreo două să vină, unul întârzia, căscând gura pe drum…. Şi, deodată, fără să-şi ia seama la nimic, băbuţa se repezi drept între maşinile care treceau  –  vreo două  au derapat, au scos trâmbe groase de fum , a mirare (adică: cine-o mai fi şi nebuna asta, şi ce-o fi vrând?), au sughiţat de emoţie, sau mai ştiu eu de ce ( s-au bălegat, chiar, ambetatele maşini,  vreo două-trei  uriaşe pete de motorină ori de benzină, de se vede pe asfalt, până-n zilele noastre, urma emoţiei de-atunci)  –   smulge baba puiul de cioară de pe carosabil, îl pune repede ca gândul în poală ( că n-avea, sărmana, nici buzunare la şorţ  –  da’ gânduri îşi mai permitea să aibă, din când în când, că-s ieftine, două la leu)  –  şi  –  tuleo!  pe trotuar  –  de parcă nu era ea nici bătrână şi nici nu şchiopătase vreodată, în viaţa ei. Zburase, ce mai! Aşa o înaripaseră, de comun acord, frica şi mila şi groaza pentru soarta vitregă a bietului pui de cioară. (Dar cu trotuarul, v-am minţit: nu era nici un trotuar, că primăria , când zice că face autostrăzi, minte-nu minte, dar când zice că strică fostele trotuare bune  –  se ţine neclintit de vorbă  –  şi ajung , pe marginea drumului  –  a carosabilului, cum se zice azi, mai frumos  –   să se strângă, de vânturi, nişte dune de praf, ca la arabii din Sahara).

Ajunsă pe ficţiunea de trotuar, foarte realista (redevenită)  bătrână  îl întrebă, abia trăgându-şi sufletul, cu grijă duioasă, pe puiul de cioară salvat (îl întrebă cum se întreabă, nu din cine ştie ce interes mercantil, că, ce comerţ cu ciori aţi mai văzut dumneavoastră ?):

-Cum te simţi, puiule mic şi drag de cioară ?

Scăpat de năpastă şi sigur pe el, puiul de cioară îi răspunse, cârâind foarte pe nas, foarte-nciudat , nervos nevoie mare şi foarte de sus (parcă scuipa smoală, nu alta):

-Tâmpită bătrână, babă senilă şi chioară, tu nu vezi că eu sunt lebădă? Ce-i tot îi dai într-una cu “pui de cioară-pui de cioară”? N-ai văzut cum m-admira toată lumea bună de pe şosea? Cum se opreau toţi lorzii şi prinţii italieni, toţi, de la Uniunea Europeană  –   toţi, cu limuzinele lor, se-opreau, şi-mi aruncau bezele, mie, primadonei celor o mie de lacuri (de atâta îngâmfare, cioroiul uitase şi geografia: se credea în Finlanda…şi uitase că lebăda nu prea cântă…)? Idioato! Sictir de-aici! Hai, plimbă ursul, cât te văd!

Biata babă, nevenindu-i să creadă urechilor, dădu să se-aplece, s-audă mai bine cu ce-o probozea salvatul “pui de lebădă” negru-tuci  –  şi, ameţită de mirare şi-obidă, cum era, alunecă de pe movila de praf, cu tot cu movilă (obsevaţi ce solidaritate, între om şi praf, cum era pe vremuri şi zisa: “Praful, frate cu românul…), drept pe carosabil, unde-o maşină, din cele supărate că li s-a luat prada negricioasă, o şi mototoli pe biata bătrână sub roţi…

Şi-aşa deveni celebră, biata bătrână, prin apariţia ei la Ştirile de Seară, secţiunea “Accidente rutiere”, la Televiziunea Română Liberă  –  făcând senzaţie, ghemotocul acela umil de zdrenţe, praf  , durere şi uimire –  printre vecinii ei, care , chit că n-o prea recunoscură (că nici n-aveai ce să recunoşti, din micul morman de carne şi cârpe negre-nsângerate)  –  începură să fie mândri de oraşul lor, care apare la televizor, şi poate fi, astfel, admirat de toţi lorzii şi prinţii italieni…

Vedeţi, până la urmă, tot am scos-o la un capăt. Dumnezeu ştie dacă la cel bun. A  –  să nu uit: vecinii şi-au spus că au  scăpat de reparaţiile à la Manole, la casa bătrânei sărmane şi cu defect la mers: dacă tot a murit băbuţa, la ce să mai reparăm? Şi-atunci, căsuţa, care, de fapt, era bloc comun, s-a prăbuşit peste vecini, ca un haram copleşit de oftică  –  şi i-a îngropat de vii. Că şi azi, viii îngropaţi, se tot întreabă, acolo, în îngropătură: de ce s-o fi dărâmat chestia asta, dom’le, că doar băbuţa murise, şi nu mai avea nevoie de reparaţii(căsuţa, nu băbuţa)?

Şi asta fu tot. Punct. Uff!