Georgeta Minodora Resteman

Descatusari

 Farâme de azima

Versuri vechi si noi

 Editura „Armonii culturale” – Adjud, 2011

 .

Nu e putin lucru sa strabati odiseea sufleteasca a unui poet, cu atât mai putin a unei poete, fiindca acolo s-a strâns noian de simtaminte si trairi învesmântate în haina metaforica, trecute prin turnesolul iubirii care desparte albastrul de rosu, starile meditative de cele nevoit cotidiene în care se afla natura umana pe parcursul existentei sale. Nu întâmplator, cei care au iscusinta de a sti sa plamadeasca aluatul cuvintelor în chip fericit, sunt binecuvântati, poate mai mult decât ceilalti traitori terestri, cu viziuni lirice menite sa-i înscrie în marele catalog al creatorilor de opere nemuritoare. Pastrând proportiile, Georgeta Resteman – cu o cumintenie brâncusiana, îsi decanteaza prin propriul filtru farâmele cunoasterii universale, într-o albie prin care curg aluviuni, când limpezi, când învolburate, dar toate având acelasi sens, spre marea revarsare cosmica.

Poemele din volumul de fata, adunate cu migala pe parcursul a doi ani si mai bine (primul ei poem datând din 13 martie 2009), sunt firisoarele de aur din musuroaiele de nisip pe care mâna si ochiul culegatorului, cu rabdare si iscusinta le-a descoperit si depozitat în tezaurul de suflet iar acum doreste sa ni le împartaseasca. Pentru ca nu se cuvine, daca posezi o comoara, s-o îngropi adânc în pamânt, sa n-o afle nimeni, ci dimpotriva, s-o înmultesti si sa darui din monadele ei tuturor celor care vor sa primeasca. Vom descoperi noi însine în acest tezaur: dorinte, îmbratisari, cuvinte-mpreuna, „picuri scursi dintr-o lumina” care au darul sa ne serveasca drept candele, flori de suflet, un „izvor imens de apa vie”, flacari roditoare, „scântei de floare dalbe”, „muguri de magnolii” care se desfac în „floarea sufletului viu”, dar si suficiente motive de ravasire sufleteasca, nascatoare de vers menit sa dainuie. Peste toate acestea, „tandru, versul” – prelins din calimara, picurând în „calde, mirifice unde” (Renastere). El are darul de a o face pe autoare sa pluteasca „înspre nouri si-n eternitate/ Cuprind infinitul si-n taina-mi tin dorul…” (Renastere). Ravasirea e ascunsa în taceri ancestrale, dupa marturisirea poetei, cautându-si sfios, „drum de Lumina-n destin”. (Ravasire).

Sentimentul cosmic este omniprezent în lirica acestei autoare, împletit armonios cu cel terestru: „Universul mi-e leagan de dor si visare”, dar, fara sa uite de acesta, ea se întoarce cu picioarele pe pamânt: „Ravasita ma-ntorc dintr-a astrelor lume,/ Pamântul îl simt sub picioare si sper/ Sa birui furtuni iar tristetea din mine/ S-o mistui în flacari de suflet …mister” (Ravasire). Ea si-a ales drept crez sacru Iubirea, dorind sa-i fie un festin continuu: „iubirea/ Sa-mi fie de-a pururi al vietii festin” (Ravasire). În asteptarea ei, sufletul se înfioara de un dor fara satiu si sub pleoape se nasc bobite de cristal.

Radiografia sufleteasca pe care o opereaza Georgeta Resteman asupra ei însasi e un motiv si un prilej bun de a ne-o aduce aproape, si de cunoastere profunda, asa cum numai visul si marile prietenii apropie si fac sa empatizeze. Ea ne permite sa-i privim direct în „cavitatea umorala a sufletului” ca în fântâna din ograda si sa luam aminte ca ne-a considerat demni de aceasta cinste, de a-i descifra fiecare freamat si fiecare geamat al acelei plamade de inefabil care nu poate fi atinsa decât cu razele altei inimi aidoma.

Poeta îsi socoteste destinul înscris „într-un templu sacru/ Al viselor si-n al sperantelor altar” (Trifoi cu patru foi), iar reprezentarea exterioara poate lua forma unei flori norocoase, asa cum e trifoiul cu patru foi aducator de noroc si fericire – reflex al ritualurilor magice si datinilor pastrate din strabuni. Credinta si mit, traditie si dogma religioasa, educatie morala, pastrate cu aceeasi sfintenie, scot la iveala un suflet sensibil, generos, doritor de bine, edificat pe virtutile teologale si cardinale existente si preluate din parinti. Respectul si iubirea vecina cu adoratia, fata de icoana parintilor constituie semnul distinctiv al unui caracter demn si luminos care împrastie în jur bunatate si pace. O anume tristete si nostalgie se degaja din unele versuri, reflex al amintirilor care nu-i dau pace: „Gândul meu dus spre nicaieri/ mi-apasa greu tâmplele ude/ iar boabele ochilor umbriti/ îsi cauta-n freamatul timpului,/ amintirile/ (…)//
Tremurul de ieri,/ ramas aninat de-un coltisor/ al sufletului trist,/ unde mugurii abia plesniti/ acopera goliciunea/ tristei primaveri/ desenate-n contur de sotron/ da acum anotimpului/ nesfârsitul ecou/ al eternitatii scufundate/ în teluricul iubesc” (Un gând spre nicaieri, Oradea, 30 iunie 2009).

Asadar, nesfârsitul ecou al eternitatii este dat de teluricul „iubesc”, în viziunea poetei. Si n-ar fi de mirare, de vreme ce Iubirea este de sorginte divina si tot catre Divinitate se îndreapta. Catre o astfel de iubire jinduieste sufletul poetei, care s-o înalte, s-o edifice spiritual. Iata si un îndemn catre sine însasi, pe care poeta si-l adreseaza, atunci când povara zilei o apasa: „Tu daruieste dragostea-ti mereu/ Asterne pe carari de vis iubirea/
Stapânul tau e numai Dumnezeu/ Si-ti vei gasi în tine fericirea…” (Povata).

De la epitetizarile de început, cu iz de pastel si elegie, nu rareori impregnate de locuri comune de genul: freamatul frunzelor, verdele codrului, tristetea norilor, fereastra sufletului meu, freamatul codrului, strunele dorului, pe-a timpului aripa, mirajul fericirii, tandre soapte, balsam pe rani, castel de vise, cântec lin pe strune de vioara, miresmele florilor, liniste vrajita, lacrimi – bobi de roua de pe flori, muguri de lumina, mirific decor, minunat dor, dimineti senine, soarele iubirii, floarea tainica-a iubirii, glasul tacerii, mantii de culori, roua diminetii, mirajul fericirii, cristalul râurilor, raze de luna, punti de suflet, geana zorilor, a stelelor cununa, mirific cântec etc., poeta face un salt catre esentializarea trairilor, catre adâncirea în propria cunoastere si explorarea tainitelor necunoscute ale sufletului smerit în adorarea Supremului Cântec al Luminii Necreate. Astfel lirica sa devine: „Un câmp de flori de suflet nesfârsit” (As vrea…). Acest demers liric grabeste cristalizarea Crezului poezic, care este subsumat în versurile urmatoare: „Sunt umbra si suflet nascut din esenta/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsa ascund chintesenta/ Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec.// Stindardul ce flutur mereu printre semeni/ E alb si el poarta sub falduri Lumina!/ Suntem frati cu totii în toate, si-asemeni/ Copacului-tara, sfintim radacina// Cu picuri de roua ce lin se-nfiltreaza/ Spre secile-adâncuri uscate de vreme,/ Lumina si Pacea mereu ne vegheaza/ Iar sita în veci grâul bun îl va cerne.// Din limpezi izvoare îmi iau apa vie/ Si fosnetul frunzei din codru mi-e cântul/ Iar soarele toamnei si mustul ma-mbie/ Sa darui cu dragoste, vesnic, Pamântul…// Sub raze de Luna o pânza de vise/ Asterne-se tandru-n pridvorul Iubirii…/ Desfac legatura de chei, usi închise/ Deschid – lasand loc cuvenit implinirii.// (…)// Sunt umbra si suflet nascut din esenta/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsa ascund chintesenta/ Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec//”. (Sunt, Oradea, 7 octombrie 2009).

Poeta nu se sfieste, cu acest prilej sa-si manifeste dragostea de meleag, fara a fi suspectata de patriotism vetust, retrograd, fara acoperire. Ba, s-ar putea afirma ca aceste valori perene ale sufletului românesc, cum sunt: dragostea de neam, de meleag, limba, religia, cultura, datinile, sunt reînviate, asezate într-o lumina favorabila, împrospatate. Corespondenta dintre ciclicitatea anotimpurilor si vârstele omului este evidenta în pastelurile elegiace de toamna în care poeta îsi reflecta propriile stari sufletesti. De pretutindeni razbate o dorinta vie de bine, de frumos si de pace, categorii pentru care omul trebuie sa lupte fiecare întru fericirea comuna. Pâna si natura îndeamna omul la bine si la respect fata de creatie, în poeme care par rugaciuni-psalmi, îndeosebi cele care au ca motiv central casa parinteasca, Ardealul iubit. E aici un soi de mândrie ardeleneasca pentru faptul ca autoarea a trait pe acest sfânt meleag, atât de încercat în istorie, dar cumplit de frumos, mai ales în amintirile celor plecati. În Ardeal dorul e mai intens, iubirea e mai apriga, toate lucrurile sunt asezate parca altfel, cu alte rânduieli si pe alte temeiuri: „Sub streasina casei ce straniu rosteste taceri/ Ferita de vântul nebun, de ploi, de ninsori si furtuni/ Zaresc lâng-o frunza uscata, ca-n dulci primaveri,/ Pe-un petec de verde, papadia soptind: «sa fim buni».// E-o liniste care-aduce frumosul în suflet, dorinta-n priviri,/ Doar un dangat de clopot se-aude departe pe deal,/ Din cosuri ies pale de fum, la geamuri rasar amintiri/ Asa e toamna târzie acolo, acasa la mine-n Ardeal” (Acasa, Sacuieu, 26 noiembrie 2009). De aceea, ardelenii se recunosc între ei, chiar daca nu s-au vazut niciodata. Limbajul lor comun este iubirea tara si de om care întrece orice alta virtute morala si doare mai mult decât cea mai adânca rana trupeasca. Cea mai curata carne de român, cel mai pur suflet românesc, asa s-ar putea vorbi despre locuitorii lui. Oameni pentru care istoria nu este doar un obiect de studiu, nu este doar un cuvânt uitat ori azvârlit fara noima, ci carne si sânge din propriul trup arzând pe rugul dreptatii si al libertatii.

Poezia de simtire religioasa este poate, cea mai reusita din creatia acestei poete. Ea picura fiori mistici în suflet si trezeste sufletele la smerenie si pietate. Ea e legata, de asemenea, de tinutul Ardelenesc, de credinta strabuna, de casa si de traditie: „Îmi ninge si sufletu-si cerne dorinta/ Iar fulgii de nea îmi alunga tristeti/ Surâs de copil în dragi dimineti/ Renaste pe-aripa de înger credinta.// Troiene de vis ce acopera drumuri/ Astern curatimi si croiesc idealuri/ E-atâta liniste-n jur si pe dealuri/ Departe, se vad unduind albe fumuri.// Se-aud cânturi line si-alamuri rasuna/ Întinderea alba de-argint straluceste// O raza de Sus catre suflet tinteste/ Si picuri de stele-mpletesc în cununa.// Vine Craciunul si-n cânt de colinde/ Ne umplem cu har si Iubire divina/ Suntem mai buni, însetati de lumina/ Si-n suflete flacara sacra se-aprinde.// Îmi ninge în plete cu lacrimi de Cer/ În suflet credinta si dragostea-nvinge/ Prin rugaciune chiar si ura se stinge// Va colind cu Iubire linu-i lin, leru-i ler…” (Îmi ninge, Sacuieu, 13 decembrie, 2009).

Arderea launtrica pe rugul iubirii este atât de intensa încât cu ea se pot aprinde muntii: „În clipele sublime am ars în vâlvataie/ Margaritare-n tihna cules-am de sub gene/ Am stins cu ele focul, a inimii vapaie/ Si-am exilat trairea într-un ocean de stele.// Din zborul de albine si-a dorului credinta/ Am împletit sperante, descatusari de vise,/ Cortine ridicat-am purtând cu staruinta/ Cununi de gânduri pure spre verile promise” (Nostalgie). Aici dorul arde, rascoleste si chiar viscoleste, facând sufletul sa vibreze. Iar în aceste retorte sufletesti, din flacarile vii se nasc scântei: „Ma arde-un tainic dor, ma viscoleste/ Cu fulgi de foc si straluciri de stele” (Dorul). Si nu o data, viscolul launtric rascoleste scântei. De notat faptul ca prozodia este perfecta, simtul ritmului si al masurii fiind înscris în firea poetei, nu exista asonante, versurile curg liber precum un suvoi limpede de munte, în sopote si eufonii fara cusur.

Exista bogatii neasemuite în sipetul sufletesc si poeta e gata sa le dezvaluie, sa le împarta, fara teama ca va fi dezamagita si înselata pentru ca aceasta este menirea ei pe lume: sa împarta daruri. Surprinzator de matura, aceasta lirica, eminamente pozitiva, stenica si binecuvântata de har, este oglinda unei femei împlinite care a iubit, iubeste si pâna la sfârsit, va iubi oamenii, viata, natura, lucrurile din jur. Nimic nu pare sa împieteze peisajul natural si livresc al poemelor din care parca izvorasc lumini solare si stelare ce se revarsa din belsug asupra semenilor. Se pare ca exista si o explicatie logica: sufletul poetei izvoraste nectar iar acest nectar nu este decât iubirea: „Din lacrimi cristaline durute sub zapezi/ Un giuvaer de floare si-ascunde în petale/ Întreaga-i prospetime, iubirea din amiezi/ Si bucurie-ascunde, lumina din pocale.// Vesteste primavara minunea cea suava/ Si ochii ni-i încânta cu straiul alb si pur/ Ridica gingas capul si parca zice-n slava:/ Nu-i vreme de tristete, e bucurie-n jur!// Privesc spre ghiocelul ce mi-e atât de drag/ Si-i sorb duios lumina ce-mprastie în cale/ Nectar din suflet, tandru astern tacut în prag/ Si-astept din departare… chemarea vocii tale.// De-ai stii câta iubire am adunat în suflet/ Si câta primavara am strâns la pieptul meu/ Câti ghiocei sadit-am si-al ramurilor scâncet/ L-am ascultat cu jale ori l-am trait mereu…// Ai alerga prin valuri, prin nori ti-ai face cale/ Si lumea ai strabate, mi-ai cauta privirea/ Nectarul meu din suflet s-ar scurge prin petale/ De ghiocei, si-n soapte ti-ar darui iubirea.// Te-mbraca-n primavara, iubito, vino-n graba/ Adu-mi iubirea-n dar si linistea-mi vegheaza/ Un colier de vise ne-asteapta, tu… te-ntreaba/ De-s eu sau de nu-s eu, ce mai conteaza…// Si printre ramuri crude, priveste-mi neputinta/ Eu voi patrunde tainic pamântul ce musteste/ În juru-mi totu-nvie se-mbraca-n flori dorinta/ Dar asta primavara… «Malinul nu-nfloreste…»” (Nectar din suflet, Oradea, 22 februarie 2010”.

Deosebit de relevanta pentru creatia poetei este dragostea fata de satul natal, „satul cu dor”, unde „Miroase codru-a floare si absint”, sat pe care ne asigura ca nu l-a uitat si unde se reîntoarce cu nostalgie sa-i sarute glia: „Sub munte plin de doruri, rasfirat/ Pe firul apei ce oglizi împarte,/ Râtul Romanilor a fost odat’/ Satucul ce mi-a fost întâia carte// Din care am citit despre-omenie/ Despre onoare, despre bunatate,/ Nimeni nu-ti cere-acolo o simbrie/ Si nici vreo taxa pentru libertate.// Casute-mpodobite cu stergare/ Dar si gradini de vis si curcubee/ Se-astern covoare de margaritare/ Ce rupte-s parca din Calea Lactee.// Doar freamatul padurilor ti-ajunge/ Sa-ti umpli sufletul de armonie,/ Cu roua care fruntea îti atinge/ Si tril de pasari într-o simfonie// Te ‘nalta si te poarta-n zari senine/ Plutesti, iubesti si speri si daruiesti/ Precum dulceata-n stupul de-albine/ Cu dragostea din oameni te-nsotesti” (Satul cu dor).

Începând cu a doua secventa lirica, cerul poetic se deschide într-o revarsare de picuri de mir, lacrimi de cer, binecuvântari de la Dumnezeu îmbratisari de copil, mângâieri de mama, toate dorurile strânse în cununi de margaritare, amintiri dragi ramase intacte pe retina, care tâsnesc în cascade si racoresc pamântul sufletesc al cititorului. Pentru ca nu se poate sa nu faci conexiuni spirituale între versurile Georgetei Resteman si propriile tale amintiri. Si într-aceasta consta adevarata valoare a liricii sale, pentru ca este universal valabila si-n ea se regaseste oricine. Cuvântul de ordine este: încântare fata de tot ce înseamna creatie divina si umana la care si noi suntem partasi directi. Si în acest peisaj paradisiac apare beneficiarul iubirii: „tu, tesator de vise/ cântând la harpa imnuri divine/ îti limpezesti / privirile-n boabe de roua/ intonând imnuri de slava/ si daruind pace…/ ce minunati sunt îngerii!” (Iubire). Toate acestea, bineînteles, poarta un singur nume: Iubire!

Revelatii, încântare, amintiri, visari, asteptare… un buchet de simtaminte devenite poeme. Se spune ca poezia se naste din rana. Ba mai mult, Jose Marti spusese odinioara ca: „Dintr-o rana mai cumplita/ iese versul mai frumos”. La Georgeta Resteman – poezia se naste din iubire, din împlinire, din senin, dor care compun împreuna cântecul inimii. Astrul tutelar – soarele iubirii îi protejeaza pe cei care-si daruiesc inima unul celuilalt. Ca într-un fel de magie. Iubirea este pentru poeta – talismanul pur pe care si-l atârna la gât si care o protejeaza de tot raul. Drept pentru care ea spune: „O port cu drag si simt ca urc spre cer/ Ating în treacat norii prin albastru/ Iar drumul lin ce duce spre mister/ Îl desluseste-ncet maretul astru.// Lumina vie-n suflet da putere/ Sa birui orice urma de-ntristare/ Cu floarea de salcâm uit de durere/ Parfumul ei sublim e alinare”. (Salcâmii-au înflorit târziu).

Florile de tei, raspândind miresmele tari ale iubirii, constituie un leit-motiv statornic în creatia Georgetei Resteman si nu e de mirare pentru ca orice poet se îmbata de aromele lor, echivalente cu aromele iubirii pamântesti, care naucesc, îmbata, ametesc si molesesc totodata. Cât de armonios se împletesc natura cu simtamântul sacru, religios, în lirica acestei poete! „Pamântul reavan, cu mantii divine/ E sacra legatura si loc de-nchinaciune/ Trifoi cu patru foi zâmbeste catre mine/ Si ma îndeamna tainic la dulce rugaciune.// Doamne, sfinteste-mi viata si daruie-o cu pace/ Da-mi bunatate-n suflet si-o mare de iubire/ Mai da-mi întelepciune din grâul ce se coace/ Pâinea credintei da-mi-o si-un dram de fericire! Sacuieu” (Rugaciune, 4 iulie 2010). E de notat ca în iubire, sufletul nu e nelinistit, zbuciumat, ci mai degraba încrezator, plutind precum o barca pe ape line, pe un lac cu nuferi. Poezia Georgetei Resteman are o frumusete candida, linistitoare, limpezime de suflet, care cheama la speranta si lasa în urma tot ce e rau, precum zapada care acopera toate denivelarile, toate asperitatile si tot noroiul. Fixându-se mai mult spre fiinta launtrica si cautând noi filoane freatice care sa-i defineasca crezul artistic, Georgeta Resteman are sansa de a-si afla drumul propriu spre marea poezie a lumii.

Crâmpeie de liniste, seninatate si bucurie, iubire lina – apa vie a sufletului, degaja aproape toate poemele Georgetei Resteman, asa cum am spus, fiind o poezie stenica, luminoasa, solara, benefica spiritului. Si asta pentru ca, asa cum marturiseste autoarea: „Gândesc prea mult, iubesc frumos si poate sper/ În visele frumoase sau limpezimi de cer/ Sunt lan aprins de maci sau fosnetul de frunze,/ Am flori de tei în plete si-al lor nectar pe buze?” (Întrebari). În retortele sufletesti poeta pastreaza si prepara elixiruri, precum marii alchimisti, din: visari, mângâieri, doruri ascunse, lacrimi calde, sperante de bine, împletite-n taceri, toate framântate cu lumina blânda. Ceea ce rezulta e un balsam de cuvinte bun de tamaduit rani vechi si noi, de trezit la viata si la creatie de orice fel.

Însa nu o data, natura, în corespondenta intima cu sentimentele umane, se înaspreste, ploaia ameninta, furtuna domina. Sufletul e ravasit. Dar pentru ca structura intima este pozitiva, poeta asteapta cu încredere raza de soare sa încalzeasca din nou si cerul sa se însenineze: „Ploua si cerul se scurge spre noi/ Ma biciue aprig rafale de vânt/ Alunec pe iarba-n sarut de pamânt/ Mi-e sufletul searbad si ochii-mi sunt goi.// Ramân neclintita si-mi las fruntea lin/ Sa-si spele tristetea în lacrimi de flori/ Culeg cu iubire si-asez subsiori/ Petale ranite din cupe de crin…// Ma-nvaluie apele tulburi ce curg/ Suvoaie m-acopar dar eu le ignore/ Mi-e gândul durut de tristete si dor/ Îmi tremura trupul în tristul amurg.// Deodata potopul din jur se opreste/ Dar stau nemiscata timid-asteptând/ O raza de soare s-apara râzând/ Caci ploaia din mine caldura-si doreste.// Sperante de bine-mpletesc în cununi/ Si doruri astern în taceri ferecate/ Carari de lumina râvnesc, din pacate,/ În linisti se-ascund blestemate furtuni…” (Ploaia, Sacuieu, 7 august 2010).

Un oarecare fior de revolta sociala razbate din poemul „Sufletul nostru nu-i de rastignit” dar totul e de un bun simt proverbial, chiar atunci când mustra, poeta o face cu glas rugator si ponderat, cu delicatetea ce o caracterizeaza. Chiar si în vremuri aprige, sufletul gaseste puterea de a se redresa, prin rugaciune, de a-si regasi pacea si speranta, iar un firicel de iarba îi poate din nou aduce surâsul pe buze: „Cu ce ne-a mai ramas fecund în noi/ Visam mereu si nazuim, sperante…/ Nu ne vor speria nici vânt, nici ploi/ În universul plin de discrepante.// Îmi limpezesc plina de dor, privirea/ În nesfârsirea cerului albastru/ Cu ruga sfânta de-a-mi pastra iubirea/ Îmi darui pace-n sufletul sihastru.// Printre noian de gânduri ce m-apasa/ Caut în mine linistea râvnita/ Si-n moliciunea ierbii de matasa/ Mi-afund truditul gând, sunt ostenita// De-atâta zbucium si de umilinta…/ Sarut cu-ardoare firicel de floare/ Si ma hranesc cu muguri de credinta/ Lasând de-o parte orice-ncrâncenare.// Din cânt de frunze plasmuiesc iubire/ Din nuferi gingasie, puritate,/ Nimic din mine nu e amagire/ Mi-e dor de-o oaza de sinceritate”. (Caut în mine linistea râvnita, Oradea, 10 august 2010).

Lirica Georgetei Resteman respira iubire prin toti porii. Si chiar daca, dupa spusa poetei, „se-nghesuie în juru-mi atâtea discrepante” – ea biruieste pentru ca: „sufletul mi-e floare, plin de-al iubirii har// Si-i harazit sa darui iubire tot mereu/ Gasesc putere-n mine sa-nving si sa zâmbesc/ Tu suparare pleaca si de-o vrea Dumnezeu/ În liniste si pace de-acum o sa traiesc”. (Azi nu mai vreau sa stiu de suparare!, Sacuieu, 22 august 2010). S-ar zice ca autoarea, prin plinatatea iubirii rascumpara raul lumii. Ea nu cunoaste înfrângere, dezastru, tristete, neliniste, îndoiala, gelozie, disperare, singuratate, teama, minciuna, întreaga gama de sentimente amestecate cu stropul de fericire. Ea spune limpede: „Singuratatii nu-i platesc simbrie/ Te ocrotesc cu gândul meu si sper/ Sa-ti fie viata-n linistea dorita / Într-un tarâm de vis si-un colt de cer/ Te port în suflet si sunt fericita”. (Dragoste de tine, Oradea, 30 august 2010). Este una din acele preafericite persoane care-si fac din dragoste crez si au sansa de a primi dupa cum daruie. Si daruieste din plin. Dar câte persoane nu daruiesc totul si primesc în schimb, reversul darului?

Epopeea iubirii sau odiseea iubirii s-ar putea intitula întreaga lirica a autoarei. O trasatura remarcabila a acestei lirici este lipsa totala de vulgaritate si de frivol, autoarea alegând din paleta cuvintelor erosului, doar pe acelea care inspira candoare, gingasie, puritate, frumusete interioara si exterioara, reflexe ale unui suflet primenit în apa lustrala, înaltat si edificat, ajuns la un catharsis desavârsit. Si e de mirare cum dragostea a ramas la fel de proaspata si intensa în pofida anilor care au trecut peste ea.

Georgeta Resteman si-a ales o deviza pe care o urmeaza si-i îndeamna si pe altii s-o faca: „Viseaza, traieste, iubeste!” – nu neaparat în aceasta ordine, dar sunt trei coordonate fundamentale ale drumului omului în viata. Faptul ca ea aseaza visul pe primul loc se datoreaza firii sale visatoare, romantice, nostalgice, înclinate spre mister si taina, dar calata pe prezentul acerb, plin de surprize neasteptate. Ea marturiseste ca ridica altar iubirii din lacrimi curgânde din cer. Si mai detine o reteta a fericirii: „Speranta-mpletind cu iubire/ Culeg praf de stele si soapte/ Din doruri îmi tes fericire” (Viseaza, traieste, iubeste!) Si cu asemenea ingrediente, cum sa nu rezulte o potiune magica în stare sa vrajeasca orice fiinta?

Exista o asteptare permanenta, omniprezenta, un dor nesfârsit, o neîmplinire în toi de-mplinire, un jind fara satiu, aproape de obsesie, o dorinta de daruire si de iubire care acopera lucrurile si persoanele în jur. În virtutea acestei asteptari a împlinirii dorului, versurile striga, cheama, ademenesc, atrag cu putere magnetica. Poeta a scris si un „Imn al iubirii” în care orice cuvânt e împletit cu fir de lumina. Cu un manunchi de „vise-atârnate în colturi de stea”, Georgeta Resteman si-a propus sa vina în întâmpinarea noastra si sa ne ofere din preaplinul iubirii sale, cu o sinceritate dezarmanta. Este de fapt, radiografia sufletului sau, pe parcursul multor ani, în care trairile se amesteca aproape de neseparat, cu amintirile, în care imaginarul se suprapune realului si planurile se întrepatrrund. Un experiment care merita asternut pe hârtie pentru ca dragostea sa capete si mai mare constitenta, pentru a nu se uita nimic din aceasta feerie traita frumos si demn, dar mai ales, crestineste. Mai ales când iubirea încolteste, devine tulpina, da muguri, înfloreste si da rod bogat, neasemuit: „Dar stiu ca iubirea ramasa-n tulpini/ Va tine viu focul ce pâlpâie lin/ În frunzele stoarse de verde-pelin/ Si muguri nascând primaveri din lumini.// Nici gerul, nici neaua cazând pe pamânt/ Nu pot sa ucida, nici flori, nici iubirea/ Ce vine de Sus primenind omenirea/ Cu pace si linisti în Sfânt legamânt” (Flori sub zapada). Aceasta ardere continua pe altarul iubirii poate fi comparata cu cea a unei alte poete din secolul trecut, Magda Isanos, cea care a deschis portile inimilor cu versuri de o frumusete negraita si cu un patetism demn de marile iubiri arse pe rugul sacru al credintei.

Doua trasaturi esentiale îi anima autoarei toate manifestarile: floarea din suflet si albul din gând. Câti oameni se pot învrednici de asemenea daruri? Dar si pentru acestea, a fost necesara o lupta continua pentru a putea beneficia de ele în plenitudine. Vrând sa le înmulteasca, poeta le daruieste, dupa principiul steinhardt-ian si dupa regula de aur a crestinismului. Aspiratia catre sublim, nazuinta de alb,de armonie, de curat, de frumos, de adevar, de bine – coordonate sufletesti si totodata virtuti care se oglindesc în lirica Georgetei Resteman. „Setos de alb, avid de curatime/ Flamândul suflet pacea îsi primeste/ Din al ninsorii dans, din Înaltime/ Îsi soarbe fericirea si traieste.” (Flamând de alb).

Cam acestea ar fi si coordonatele Poeziei si rolul ei de a aduce bucurie, pace, senin, armonie si dragoste între oameni si nu sa-i incite la rau. Pentru ca raul doare si raneste mai mult decât orice având un rol esential în pierderea sufletului. În acest sens, Georgeta Resteman poate fi asemuita cu o Preoteasa a Cuvântului bun si ziditor. „Departe de mine disperarea” – spune poeta. De remarcat sentimentul profund religios ce se degaja din versuri si modul de adresabilitate direct lui Dumnezeu. Tablouri feerice hibernale de sarbatorile Nasterii Domnului, îi aduc chipul sfânt al Pruncusorului, alaturi de Maicuta Domnului si de toti ai casei, ascultând colinde. Totul e învaluit în aer de poveste în corul de îngeri care cânta la ieslea sfânta. Tabloul este completat cu imaginea perfecta a unei familii crestine care sarbatoreste în jurul bradului Nasterea Domnului. În asemenea momente festive, „Si dorul de viata renaste, / bucuria învinge în sufletul bun/ cu pace si dragoste, linisti sub brad/ si nadejde deplina-n Ajun de Craciun” (Doruri sub zapada). Ultimele poeme sunt scrise în tara straina, din Limassol–Cipru, cu pana înmuiata în dor de meleag si de casa. Faptul ca poeta ne face partasi la odiseea ei sufleteasca reflectata în adieri de flacari poematice, ca ne dezvaluie poezia Ardealului cuibarita în sine, constituie pentru noi, cititorii, o sarbatoare aleasa si un bun prilej de a o cunoaste, îndragi si pretui în aceeasi masura.

Cezarina ADAMESCU

Redactor „Agero” Stuttgart

Membra a Uniunii Scriitorilor din România