Domneste-ma, Doamne, c-un suflet de fata,
Domneste-ma, Doamne, cu iarba de mar,
Mai pune un cântec pe foaia de plata
Si floarea albastra ascunde-i-o-n par.
Domneste-ma, Doamne, c-un alt cer de stele,
Domneste-ma, Doamne, cu iarba din miei,
Arunca pe masa din oasele mele
Si cruta vioara din sufletul ei.
Domneste-ma, Doamne, cu trei sau cu noua,
Domneste-ma, Doamne, c-un alt adevar,
Dar lasa-ma singur în boaba de roua,
Alaturi de fata si floarea de mar.
NOAPTE
Noaptea parca e de carne,
când mi te sarut pe glezna,
timpul doarme-n risipire,
atârnat pe-un colt de bezna.
Verbul ne saruta pasul,
zuruind pe-al ierbii sân,
gustul meu se simte-n tine,
ca un clandestin pagân.
Luna seamana c-o barca,
atipind pe-al apei chip,
cu mirajul humei tale,
rastignirea mi-nfirip.
Si-ntr-o dimineata suie,
pitulata-ntr-un stejar,
mi te-oi cuibari în coasta,
de din tine sa rasar.
DOARA MUCHIA
Doara muchia-ti ma suna
floare trista, floare luna.
Doara muchia-ti ma plânge,
floare trista, floare sânge.
Doara muchia-ti mi-e strana,
floare trista, floare rana
Numai tu, din flori facuta,
îmi esi nai si alauta.
Peste ochiul meu, privitul,
ce-ti desira nefinitul.
SI LATRA VISCOLUL
Si latra viscolul prin mine,
În haita vorbele-ti ma rup,
Te-ating c-un ochi de-a curmezisul,
Sa-ti pipai iernile din trup.
Tu stai pe-un colt de dimineata,
Suspina felinaru-n port,
Si-ntr-un haihui zvârli-voi lutul,
Sa mor un pic, sa mor de tot.
Si latra viscolul prin mine,
În ochi e numai nins deplin.
Pe-o muchie de mângâiere,
Tresare moartea clandestin.
ESTI O FRUNZA
Esti o frunza care plânge
Toamna trunchiului ce sunt.
Mâna te suspina-n gene
când pe degete te cânt.
Osul gândului te suna,
Clinchetind ca un amurg,
Înlauntrul radacinii
Mi te viscol, mi te curg.
Peste umar creanga bate,
Poarta gurii care-ai fost,
Esti o frunza care plânge,
Sunt copacul fara rost.
MA PRIVEA SPERIATA
Ma privea speriata,
ca un fosnet nestiut,
strigat despuiat si mut,
menhir, sub luna inelata.
Ma privea speriata,
cu trupul rupt de sarut,
în coltul dinspre urât,
topait pe frumosu-i de fata.
Ma privea speriata,
prelinsa în mine, tacut,
s-o miros pe surâs, as fi vrut.
dar era amara toata,
trup de umbra atârnata,
runa scrisa pe crucea de lut.
EU O IUBEAM
Eu o iubeam ca pe o pasare albastra,
nascuta-n lehuzia pleoapelor noptii,
sub felinarul razimat lânga fereastra,
ca un amant lovit de somn sub tâmpla portii.
Dinspre cuvinte curge o fântâna,
mai inundând vremea atârnata-n trup,
pe ninsoarea plânsului de mâna
mi-a scris psalmul dinainte sa o-ntrup.
Ea ma iubea ca pe-un incest duminical,
când Dumnezeu era plecat sa moara,
eu o iubeam într-un apus carnal,
în Raiul ce-si latra sfinteniile – afara.
GEORGE BACIU
