Rugile noastre

 

 

 

 

 

 

 

 

  Vavila POPOVICI, Raleigh NC

 

 

Si ma rog Tie, Doamne

 

Vad Doamne! Nu mai sunt aceea…

Timpul mi-a adus daruri neasteptate.

A mai ramas o clipa, un vis, o explozie

sa-mi defineasca universul?

Cu luciditatea de-acum realizez clipa

în care am ars ca o stea supernova.

Îmi plec genunchii sub povara umerilor

încarcati de daruri

si ma rog Tie, Doamne, pentru celelalte,

asteptate si neasteptate daruri

care vor sa vie.

                    (Din volumul “Rugile noastre” – Vavila Popovici)

 

DOMNESTE-MA, DOAMNE!

Domneste-ma, Doamne, c-un suflet de fata,
Domneste-ma, Doamne, cu iarba de mar,
Mai pune un cântec pe foaia de plata
Si floarea albastra ascunde-i-o-n par.

Domneste-ma, Doamne, c-un alt cer de stele,
Domneste-ma, Doamne, cu iarba din miei,
Arunca pe masa din oasele mele
Si cruta vioara din sufletul ei.

Domneste-ma, Doamne, cu trei sau cu noua,
Domneste-ma, Doamne, c-un alt adevar,
Dar lasa-ma singur în boaba de roua,
Alaturi de fata si floarea de mar.

NOAPTE

Noaptea parca e de carne,
când mi te sarut pe glezna,
timpul doarme-n risipire,
atârnat pe-un colt de bezna.

Verbul ne saruta pasul,
zuruind  pe-al ierbii sân,
gustul meu se simte-n tine,
ca un clandestin pagân.

Luna seamana c-o barca,
atipind pe-al apei chip,
cu mirajul humei tale,
rastignirea mi-nfirip.

Si-ntr-o dimineata suie,
pitulata-ntr-un stejar,
mi te-oi cuibari în coasta,
de din tine sa rasar.

DOARA MUCHIA

Doara muchia-ti ma suna
floare trista, floare luna.

Doara muchia-ti  ma plânge,
floare trista, floare sânge.

Doara muchia-ti mi-e strana,
floare trista, floare rana

Numai  tu, din flori facuta,
îmi esi nai si alauta.

Peste ochiul meu, privitul,
ce-ti desira nefinitul.

SI LATRA VISCOLUL

Si latra viscolul prin mine,
În haita vorbele-ti ma rup,
Te-ating c-un ochi de-a curmezisul,
Sa-ti pipai iernile din trup.

Tu stai pe-un colt de dimineata,
Suspina felinaru-n port,
Si-ntr-un haihui zvârli-voi lutul,
Sa mor un pic, sa mor de tot.

Si latra viscolul prin mine,
În ochi e numai nins deplin.
Pe-o muchie de mângâiere,
Tresare moartea clandestin.

ESTI O FRUNZA

Esti o frunza care plânge
Toamna trunchiului ce sunt.
Mâna te suspina-n gene
când pe degete te cânt.

Osul gândului te suna,
Clinchetind ca un amurg,
Înlauntrul radacinii
Mi te viscol, mi te curg.

Peste umar creanga bate,
Poarta gurii care-ai fost,
Esti o frunza care plânge,
Sunt copacul fara rost.

MA PRIVEA SPERIATA

Ma privea speriata,
ca un fosnet nestiut,
strigat despuiat si mut,
menhir, sub luna inelata.

Ma privea speriata,
cu trupul rupt de sarut,
în coltul dinspre urât,
topait pe frumosu-i de fata.

Ma privea speriata,
prelinsa în mine, tacut,
s-o miros pe surâs, as fi vrut.

dar era amara toata,
trup de umbra atârnata,
runa scrisa pe crucea de lut.

EU O IUBEAM

Eu o iubeam ca pe o pasare albastra,
nascuta-n lehuzia pleoapelor noptii,
sub felinarul razimat lânga fereastra,
ca un amant lovit de somn sub tâmpla portii.

Dinspre cuvinte curge o fântâna,
mai inundând vremea atârnata-n trup,
pe ninsoarea plânsului de mâna
mi-a scris psalmul dinainte sa o-ntrup.

Ea ma iubea ca pe-un incest duminical,
când Dumnezeu era plecat sa moara,
eu o iubeam într-un apus carnal,
în Raiul ce-si latra sfinteniile – afara.

GEORGE BACIU

Miroase-a flori de tei de Eminescu…

de Nicolae Nicoara

 

15 iunie…

As vrea sa va vorbesc acum, ca un om liber, despre Eminescu, despre cel de azi si despre cel de atunci, despre cel jertfit pe altarele Limbii Române.

15 iunie 1889!

„Iar timpul creste-n urma mea. Ma-ntunec…”

„Nu credeam sa-nvat

a muri vreodata!…”

15 iunie 2011!

Miroase-a flori de tei de Eminescu, în ziua în care pleoapele Poetului, grele de lumina, cadeau înfrigurate peste ne-marginile marii din Ultimul sau Dor!

…Intrarea în Europa, cu sau fara Eminescu?!

Vai, voua, celor ce gânditi integrarea noastra în Poezia lumii fara-de-Numele Lui!

Noi nu ne putem de-barasa de vocalele si consoanele fiintei sale!

Da, e adevarat, nu trebuie sa fim pa-tetici, dar când se pun pe talerele balantei asemenea idei…europene, din când în când aducerea aminte de el e necesara, asa cum e necesara aducerea aminte de Aerul pe care îl respiram!

Om a fost si el, ca noi, cu trupul mistuit de patimi, Dumnezeul geniului „sorbindu-l din popor” pe cel „ne-stiind sa moara vreodata!”

 

Ce aer, Doamne, îmi lumina gândul,

Dorul de El e-atâta de fierbinte!

Nu e târziu pâna mai sunt miresme,

De flori, de adevar si de cuvinte…

 

Da, EMINESCU n-a stiut sa moara,

El, Cel de Sus si cel de jos- Mihai!

Se-aude Duhul lui cum trece iara

Pe sub teii cu miros de rai…

 

Acum e înger si-i atât de-aproape-

El este viu cu trupul lui de vina,

Nu-i scrijelati lumina de sub pleoape,

Lasati-l, dar, în pacea lui deplina…

 

Câte mirese înca mai aduna

Numele-i ramas de-a pururi- Mire

Si Oda, cea în metru antic, suna

Cum clopotul în cer de manastire…

 

Ce Aer, Doamne, îmi lumina gândul,

În vara din aducerile-aminte,

Nu e târziu pâna mai sunt miresme

De tei, de adevar si de cuvinte…

 

Rascruce de îngeri …

de Aurelian ROMEO

 

Pruncul


De dincolo de râul de zgura,

se apropie un prunc trandafiriu

pasul avândul curtat

de un înger cu aripi de zahar

si buze ciresii.

 

– Lasatii-i sa zboare, va zic!

Pe ei, pe copii.

Lasati-i sa fie îngeri!!!


 

pe sub gândul de azi


pe sub gândul de azi
mi-am tras un tricou jerpelit si murdar
doar, doar nu s-o vedea
cu fiul meu dintr-o viata anterioara.


colivia a iesit la promenada


din oglinda înnorata,
colivia a iesit la promenada.
mânjita în rosu,
ca inima privita prin gaura cheii.

prin gaura coliviei
cheia se vede de pe acum
liliachie…


apocalipsa în pijama rosie


apocalipsa
cu barba de un cot
deseneaza din fumul oglinzii
singuratatea în pijama rosie.

…………………..

 

Rastignirea dupa Dali


pentru ca asa a vrut Dali,
Iisus sta pe cruce, cu barbia-n piept;
Cerul Îl priveste, de Sus, în desert;
El nu are ochi pentru Tatal,
nici gând,
ci ochii, murind Si-i îndreapta
tot catre omul-pamânt.

 

Din gura pruncilor

 

Plutesc biserici peste tot,
iar soarele rasare
din spatele oglinzii.

Icoane ning din ramuri
si din prunci,
iar luna-si face mantie
din ciucurii cortinei.

 

Suspendat între nori

 

Suspendat între nori,

cuvântul

– de-o tristete vecina

cu clipa.

 

Risipa îl cheama

s-o urce în adânc,

sa-i lumineze cu mormântul sau,

cripta.

 

Rascruce de îngeri

 

Te-ai nascut la rascruce de epoci

Si-ai crescut la rascruce de cruci.

Azi o rascruce de îngeri te-ncearca

Si nu-ntrebi: “Unde Doamne?”,

Dar te duci.

 

Cu ochiul ceasului


tu ma privesti cu ochiul
ceasului,
eu din nisip îmi desenez
colinda;
întreaba marul unde ma
ascund,
când pasul înfrunzit fluiera
cu aripi.

 

Tropotind prin furtuna


Herghelia cailor negri
strapungând prin furtuna.

Selena-i vrajita, acolo-n
astralul târziu
si uita sa-i caute
marii, prin plete

 

 

Pomana de aur

Jianu liviu-Florian


Tot cere baietandrul jegos, descult, obraznic,

Implora langa templu sa-i fac un dram de bine –

In numele Tau, Doamne, de sunt cu dansul darnic,

Ce milostenie, oare, isi face el, cu Tine?

 

Tot cere cersetorul murdar, perfid, de-a-ntregul,

Eternul “da si mie 5 lei”, si mi-este sila,

De toti cati cer, pe lume, si niciodata mila,

Nu-si fac, cu Tine, Doamne – sa-si spele macar, jegul –

 

Traim in apa asta statuta, a prostiei,

Cand cersetori de voturi, sau mila, ne tot cer –

Ei – fara pic de munca – iau vlaga Romaniei –

In timp ce milostivii, raman faliti,  sub cer –

 

Primiti, atunci, jegosii/curatii nostri fameni,

Indiferenta noastra – caci voi nu dati nimic –

Doar  cereti “da si mie” la cei ce raman oameni

Si sfat, va dau, de aur: “Munciti si voi un pic!”

 

 

Mâna care scrie

 

de Jianu liviu-Florian


 

 

Noi ramânem, Doamne, rataciti prin minte,

In tipografia vietii, de cuvinte –

 

Tot catând cu ochii, coborâti in file,

Intelesuri albe, din prea negre zile –


Biblioteca vietii, inca ne asteapta,

Sa-i culegem taina, cea atât de coapta  –

 

Pofte de marire, pofte de avere

Scrise sunt cu sânge, lacrimi, si durere –


Vezi o lume care liber, isi alege

Lege – decaderea, si bufonul, Rege –


Vezi prostia insasi, cum se plimba, goala,

Si-o aclama-n voga, gloata triumfala –

 

Vezi copilaria, insasi, intr-o cusca,

Vezi si libertatea, liber, cum te musca –

 

Adevarul insa, n-ai cum  sa-l induri,

Când vorbesc, miliarde, lacomele guri –

 

Si cuvântul, insusi, parca te tradeaza,

E  pustiu in flacari, când catai o oaza –

 

Si ne trece viata, intinzând a scrie

Mâna ce salveaza o faptura vie…

 

 

3 iunie 2011

 


CIPRU (3) – SCURTE EVADARI, DESCOPERIRI MARETE!

de Georgeta RESTEMAN

 

 

Ajunsesem de-abia de trei zile pe insula din Mediterana si vazusem atâtea locuri minunate! Împreuna cu minunatia mea de copila urcaseram în muntii Ciprului de Nord, ne bucuraseram sufletele pe cea mai îngusta limba de pamânt de pe insula, ne scaldaseram privirile în legendarele bai ale Afroditei trecând printre nenumaratele soiuri de plante din gradina botanica din Polis si vazuseram orasul si portul Paphos noaptea.

 

Sunt momente în viata când astfel de „evadari” te desprind efectiv de tumultul cotidian si te fac sa uiti de probleme si de faptul ca,  poate, nu ai un job multumitor sau chiar deloc ori ca nu stii daca francul elvetian mai are de gând sa „urce” si mai rezisti sa-ti achiti nenorocita de rata la banca…

La fel evadasem si eu, împreuna cu fiica, într-un perimetru în care simteam pulsul primaverii timpurii prin toata fiinta si ne bucuram de linistea si pitorescul locurilor pline de legenda si mit – adevarate leagane de cultura si civilizatie ale antichitatii,  sub un cer senin care parea ca se îngemaneaza la orizont cu marea. Doamne, câte frumuseti mai aveam de vizitat! Profitam de zilele de concediu ale Madalinei si ne rasfatam hoinarind cu micutul autoturism care parea rupt si el din peisajul cu precadere stâncos al insulei cu malurile muscate de mare si plajele cu arome afrodisiace. Urmau însa vizite în locuri relativ apropiate de Limassol, scurte incursiuni, dar concentrate si pline de inedit.

 

Kourion, un sit vechi de peste trei mii de ani

Dimineata celei de-a patra zile de sedere în Cipru ne-a îmbratisat cu raze de soare caldut si cer senin si dupa ce ne-am baut nelipsita ceasca de cafea de dimineata, iata-ne rulând pe autostrada construita pe malul marii în acorduri de muzica greceasca, spre plaja preferata a fiicei mele: Kourion, aflata la mica distanta fata de cel mai  important si interesant sit arheologic de pe insula, impresionant amplasat deasupra marii, pe stânci.

 

Situl de la Kourion dateaza din anul 3300 î.Hr., perioada calcolitica, dar istoricii sustin ca primul oras important a fost construit de micenieni în anul 1400 î.Hr., atingând apogeul dezvoltarii în timpul dominatiei romane. Pagubele datorate raidurilor arabe din perioada care a urmat au determinat migrarea populatiei spre mijlocul insulei si orasul a început sa se degradeze. Începând cu 1873, aici s-a desfasurat o intensa activitate arheologica, sapaturile continuându-se si astazi.

Teatrul Greco-roman de la Kourion este de o frumusete rara; construit pentru a gazdui 3500 de spectatori de catre stravechii greci si extins de catre romani ulterior, acesta a constituit scena pe care s-au desfasurat luptele cu gladiatori sau alte genuri de spectacole specifice acelor timpuri. Merita vizitat pentru ca este în totalitate restaurat iar vara constituie o adevarata atractie prin spectacolele de teatru si concertele care se organizeaza aici. Pe lânga frumusetea daruita ochiului de constructia în sine, nu este deloc de neglijat privelistea pe care vizitatorul o are asupra Mediteranei. Maluri stâncoase, dantelate si stratificate într-un mod aparte, alternând cu plaje însorite. Este, daca vreti, specificul tarmurilor Mediteranei, care, la Kourion au o nota aparte.

Plaja din imediata apropiere a sitului este una dintre cele mai frumoase de pe întinderea coastelor cipriote. Marginita în lateral de stânci, plaja are o deschidere minunata spre mare – portiuni acoperite cu nisip fin, stralucitor,  alternând cu altele presarate cu pietre de toate culorile, rotunjite de zbuciumul valurilor care se sparg pe mal si unde cochiliile scoicilor ofera un adevarat spectacol de forma si culoare. Am înteles imediat optiunea Madalinei si am subscris preferintei ei pentru acest colt de rai din care nu ne venea sa plecam. Am servit cafeaua pe terasa unui restaurant cochet amplasat pe plaja si ne-am bucurat de mângâierea soarelui care ne-mbratisa fara rezerve, trezind în noi dorinta de viata. Nu departe de mal, doi înveterati surfeori se desfatau plutind nestingheriti pe-albastrele ape ale Mediteranei. Liniste, soare, mare, visare, bucurie…

 

Eu, Madalina si zeii…

În drum spre Paphos urma sa mai poposim într-unul din locurile cele mai vizitate din Cipru, loc în care, cu precadere îndragostitii nu contenesc a ajunge: Petra tou Romiou sau locul unde se spune ca s-a nascut din spuma marii, potriviit mitologiei grece, zeita dragostei, Afrodita. Exista doua variante în privinta nasterii Afroditei: prima, aceea ca ar fi fiica lui Zeus si a Dionei, a doua – ca s-ar fi nascut din spuma marii.

Se spune ca Ciprul a fost „locul de joaca al zeilor”, insula miturilor si a legendelor pline de mistere iar Petra tou Romiou este una dintre principalele atractii turistice. Coborând de la sosea spre malul marii este imposibil sa nu ramâi stupefiat de frumusetea privelistii ce se deschide precum o carte învechita de vreme si din filele careia se ridica semete si pline de mit Stâncile Afroditei. Legenda spune ca aici, pe tarmul sudic al insulei,  a cazut în apa marii barbatia zeului Uranus, amputata de rudele sale geloase si din spuma marii învolburate s-ar fi nascut zeita dragostei, Afrodita.

Casatorita cu zeul schiop Hefaistos, Afrodita este iubita atât de alti zei (Ares, Dionysos, Hermes si Poseidon) cât si de muritorii Anchises si Adonis (cu care se întâlnea si se iubea la Polis, în locul denumit Baile Afroditei, despre care v-am vorbit în partea a doua a relatarilor mele despre Cipru). Se spune ca a avut mai  multi copii, cu mai multi barbati iar  legendele despre puterea si farmecul Afroditei constituie adevarate punti de trecere peste secole si întoarcere în vremurile mitologice, având tâlcul si învataturile lor.

Un episod legendar, care apoi a constituit originea razboiului troian, a fost judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca marul de aur aruncat de zeita vrajbei Eris si care devenise prilej de discordie între Hera, Atena si Afrodita, fiind revendicat în egala masura de fiecare dintre ele, sa fie acordat de muritorul Paris uneia dintre cele trei zeite. Acestea s-au prezentat în fata lui Paris pe muntele Ida, fiecare dintre ele începând sa-si arate puterea si farmecele. Vrajit de frumusetea Afroditei dar si tentat de darul promis de aceasta – de a o lua de sotie pe cea mai frumoasa muritoare, Elena din Troia – Paris i-a dat chiar acesteia marul.

Alegerea Afroditei si rapirea Elenei au stat la originea razboiului troian, pe parcursul caruia au continuat si “luptele” dintre cele trei zeite care, bineînteles, erau în tabere adverse; daca Afrodita nu a reusit sa împiedice moartea lui Paris si distrugerea Troiei, ranita fiind în lupta de grecul Diomede, aceasta reuseste, în schimb, salvarea lui Aeneas, pe care-l ajuta sa ajunga pe  tarmurile Italiei. De aceea zeita era considerata (sub numele de Venus)  drept divinitate protectoare a Romei. Unul dintre celebrele sanctuare ale Afroditei se afla la Paphos iar cultul ei era celebrat în întreaga lume helenica, mai ales în însula Cipru.

Mutând parca orologiul timpului cu multe secole în urma,  ne-am asezat pe malul Mediteranei, aproape de stâncile Afroditei si am privit la nesfârsit orizontul, observând cum cerul se unea cu marea iar unirea lor te facea, fara sa vrei, sa astepti ivirea seraficei fiinte din valurile care se spargeau de stâncile ce radiau si-acum, doar dragoste si frumusete… Toate împrejurimile locului de nastere al Afroditei arata ca niste adevarate sanctuare ale dragostei: inimi „desenate” din pietre de toate marimile si culorile, arbusti mediteraneeni împodobiti cu panglicile îndragostitilor care-au lasat aici semn pentru spre trainicia si frumusetea dragostei lor…

 

Prietenii dragi mie…

 

Lasând în urma locul acesta cu o semnificatie deosebita pentru inimile îndragostite am plecat mai departe spre Paphos, unde urma sa vizitam noi  si interesante locuri ce ne asteptau sa le patrundem tainele. Am oprit la un restaurant cochet, imediat dupa ce am ajuns la Paphos si ne-am racorit cu câte-un café frappé – facându-ne planuri pentru timpul ce ne-a mai ramas din acea zi…

Madalina îmi pregatise o surpriza: împreuna cu un bun prieten de-al ei, un baiat cu suflet mare si de un bun simt aparte, care ne însotea special la Paphos, am urcat un deal care se ridica semet – nu departe de tarmul marii – pâna aproape de vârf, unde se întindea un platou frumos amenajat unde am parcat masinuta ce ne plimbase aproape în toata insula. Mi-a soptit fetita mea: „Mami, aici o sa-ti placa mult, o sa gasesti atâtia prieteni dragi tie” si mi-a zâmbit îmbratisându-ma cu dragoste. Imediat mi-am dat seama despre ce este vorba dar, între timp, vazusem si placuta indicatoare care ne îndruma spre „Zoo”. ?i asa a fost – o plimbare printre sute de vietati din toate continentele si de toate speciile, de la papagali multicolori sau serpi înfioratori la elegantele si semetele girafe sau cangurii australieni, care ne-au oferit un adevarat spectacol de joaca. Dupa  ultimele zile în care facuseram câteva sute de kilometri dintr-un colt în altul al insulei-leagan de legende, un astfel de moment în mijlocul naturii, între vietati atât de variate si foarte bine îngrijite, era bine venit.

Proprietate privata apartinând unor investitori englezi, foarte frumos amenajata si întinzându-se pe câteva hectare, gradina zoologica din Paphos este, pentru vizitator, un adevarat colt de rai. Închipuiti-va câteva hectare pe culmea unui deal, cu alei serpuind printre lacasurile sau tarcurile special amenajate si dotate pentru sute de specii de animale si pasari, cu vegetatie luxurianta si bancute unde vizitatorul poate sa se odihneasca si, totodata, sa-si încânte ochiul cu frumusetile ce i se arata în toata splendoarea lor. În plus, privelistea care se deschide spre poalele dealului si se închide în albastrul Mediteranei impresioneaza si bucura ochiul si sufletul deopotriva. Am simtit acolo cum inima tresalta în trilurile zecilor de pasari , de toate culorile si marimile, originare din toate colturile lumii, uitând, pentru cele doua ore de încântare de neîmpliniri si de necazuri, de guvernanti si de anomaliile care se petrec de ceva vreme în tarisoara noastra draga si, în ton cu nevinovatia frumoaselor pasari si gingaselor animale, într-un decor sublim, am trait clipe de înaltare si liniste sufleteasca autentice…

 

Ne-am încarcat sufletele cu energia pozitiva care radia din toate colturile acestei minunatii si, dându-ne parca mâna cu soarele ce se-ndrepta semet spre-un amurg feeric, am plecat cu sufletele cântând spre masinuta care, în mai putin de-o ora, avea sa ne duca acasa… O alta zi plina de bucuria cunoasterii, de desfatare în leagan de legende si încântare în mirific apus, se termina atât de frumos…

 

(va urma)

 

Georgeta RESTEMAN

Limassol, Cyprus

mai 2011

 

Cipru – tara în care mitul Afroditei este înca viu!

( II )

 

Troodos, Kykkos, Polis

 

Dimineata de 28 februarie 2011 într-un Limassol amortit de vânzoleala noptii de Carnaval ce de-abia începuse pe 24 februarie mi-a fost atât de senina lânga copila ce-mi umpluse ore în sir sufletul cu desfatarile ei si cu toate destainuirile asupra a ceea ce se petrecuse în viata sa de la plecarea de-acasa, încât am uitat si de amaraciunea imaginii lasate în urma în aeroportul Baneasa si de problemele de-acasa si de toate necazurile si nemultumirile vietii. Eram cu ea si trebuia sa ne bucuram una de cealalta si sa profitam din plin de frumusetea zilelor de sfârsit de iarna cipriota si de oportunitatea de a vizita împreuna locuri minunate si încarcate de istorie, frumusete si mister.

Micutul autoturism de fabricatie nipona al Madalinei ne-a fost prieten desavârsit si ne-a purtat peste tot unde merita sa ajungem si sa vizitam; în dimineata linistita, cu cerul albastru si limpede si aer primavaratic, pe bancheta din spate cu Tuca – fermecatoarea si inteligenta catelusa de talie mica (o combinatie reusita de Bishon cu Peckinez) pe care fetita mea o considera „fiinta cea mai sincera” din preajma ei acolo, am pornit spre nordul Ciprului grecesc, unde muntii îsi desfasoara crestele dantelate de-o parte si de alta a soselei într-un lant care parca nu se mai sfârseste.

Formele de diviziune teritoriala în Cipru sunt districtele iar noi, pot sa spun ca le-am vizitat pe toate cele din regiunea greceasca si mai putin pe cele din regiunea turca. Larnaca, Limassol, Paphos si Nicosia in Ciprul grecesc, apoi Famagusta si Kyrenia în zona controlata de turci. Am omis în articolul anterior sa fac mentiunea ca cele doua parti sunt separate de Zona de demarcatie a Natiunilor Unite în Cipru iar teritoriile Akrotiri si Dhekelia din partea de sud a insulei, sunt teritorii dependente ale Regatului Unit unde se afla doua baze militare britanice.

Troodos, zona muntoasa cu cel mai înalt vârf din Cipru ( 1953 m) si unde, daca ai noroc, este singurul loc în care poti gasi zapada în timpul iernii mediteraneene sau verdeata autentica pe timpul verilor toride, se afla la o distanta considerabila fata de Limassol, punctul nostru de pornire în periplul cipriot. Astfel am travesat o regiune deosebita pentru a ajunge în munti, pe un drum sinuos, cu zeci de kilometri de serpentine pe soselele sapate în coastele muntilor. Dupa câteva zeci de kilometri parcursi fara nicio localitate la sosea, printre munti cu creste dantelate în stânca vulcanica si pe alocuri cu vegetatie caracteristica ( pin, stejar pitic, cedru si chiparos) am ajuns la Troodos, o statiune montana asemanatoare cu Predealul dar mult mai mica. Înafara peticelor de zapada de care se mai bucurau copiii cu saniutele si câteva restaurante si tarabe cu diverse produse si souveniruri, cei care veneau aici puteau face plimbari în aerul proaspat si departe de forfota oraselor, alpinism sau alte activitati specifice turismului montan. Tuca a topait vesela printre zecile de oameni care parca se adunasera acolo pentru o manifestatie în timp ce noi ne dezmorteam picioarele într-o plimbare printre magazinase si tarabe încarcate cu obiecte de toate si dupa ce am surprins în obiectivul aparatului de fotografiat câteva instantanee deosebite am pornit spre Kykkos.

 

 

SA MÂNCAM DIN NOI ÎNSINE

de Adrian Botez


SA MÂNCAM DIN NOI ÎNSINE


de ce sa ne tot mâncam numai unii pe

altii – în lumea asta atât de înghesuita si

strâmta? – de ce sa nu înfulecam – cu

nadejde si pofta

mistica – din noi

însine?

 

atâta grasime de

lene avem în suflete – atâta

carne de vointa

nevoita – în toti muschii

constiintei – încât

ne-ar mai ajunge de

hrana – pentru înca o

viata

 

dar Dumnezeu ne asteapta

deocamdata – sa ne consumam

ce ne-a dat fiecaruia

aici

 

sa mâncam – deci – din noi

însine – cu smerenie si

luare-aminte – ca si cum

ne-am împartasi din carne de cer – ca si cum

ne-am sopti rugaciunea fierbinte – din

urma – fumegând

proaspata – cu toate aromele negustate ale

lumii de-apoi – ca si cum

deja am fi ajuns – printre

icoanele bisericii – sa

stralucim a sfintenie – plina de toata

amânata de milenii

lumina

***

 

PROGRESIE ARITMETICA

 

tineri – oameni – chinuiti de

sexul lor – toti – trupuri nepotrivite cu

boala: Duhul – mereu mult mai

chircit – decât oricare dintre

zvârcolirile delirante (extravagante si

penibil acceptate – cu înghitituri de

maxima umilinta) – ale

trupului

 

tineri – oameni – cautând unde

nimic nu exista – sau

cel mult un spasm nocturn – tot mai

cetos si ambiguu sematic – si-apoi

iar – neantul întrebarii fara

buza de raspuns

 

carnea se supara aprig – de

atâtea sincope ale

simturilor si ale

pustiitei constiinte bolovanoase (poti

sa îneci – cu ea în sac – toti câinii din

ograda lumii) – carnea cade – cortina de lepra

în spatele careia

rânjeste – pedant si

triumfal – bonom suficient – scheletul

 

…scheletul

concluzia – ca miza ascunsa de seful

tripoului lumii – scheletul – concluzia care

de mult – se asteapta pe sine – într-un

joc masluit – de la-nceput – pâna la

sfârsit

 

…nu aplaudati – la iesirea din scena

trisorii

***

 

DOR DE STINGERE

Marelui Român – lui IOAN MICLAU

 

Doamne – stinge-ma undeva

între ape mari – cu tarmuri ametitor

departate – tarmuri pline de

lacrimi

 

stinge-ma – Doamne – sub un cer – care

sa-mi faca sufletul sa plânga de

bucuria înaltului – zborului

sufocarii cu mult mai larg si

mult mai departe

 

stinge-ma – Doamne – într-un

amurg în care – înca

nevazute – toate stelele sa-mi

cânte – toate izvoarele sa-mi

sopteasca – toti îngerii sa-mi

lumineze – despre o lume

în care durerile sfâsietoare si

nelamurite – sa se faca-prefaca – precum

soarta sfintilor – în bucurii

sfâsietoare si

atotlamurite

 

…Doamne – deasupra fluviilor

marilor si oceanelor – deasupra

tuturor cerurilor – bat clopotele – bat

noul ritm al inimii mele

sarmane – al inimii mele care a prins

curaj – a prins dor – necuprins

dor – sa se stinga – în

inima Ta

***

 

UN VAGABOND

 

vagabond – ducând în cârca o cocoasa:

rele gânduri – rele vremi – în traista strânse

…a fost om – e-o aratare lasa

trup de umbra – cu priviri prelinse

 

nu e sigur ca-i din lume – e vânat

nu-i doar singur: e pustiu de ce va fi

se-ncordeaza a pastra un loc curat

pe-unde pasu-i totdeauna sovai

 

când si-a frânt în’untru curcubeul?

când din jaruri stinsu-s-a cenusa?

asta stiu doar domnii cei de ceara

 

cei cu sufletul far’ de feresti ori usa:

l-au strivit – gonit din casa si din fire

de-si lasa si cer si soare-n parasire…

***

 

VREMURI FARA CEAS

 

pasari vremuiesc cu glasuri sure

vremea nu mai stie cum sa fie

vântul bate parca sta sa-njure

o lume livida – vinetie

 

asteptam sa fie iarna – -a câta oara ? –

urmele sa ni se stearga în zapezi

…cârd de gânduri – cârd de ciori coboara

facând întuneric bezna la namiezi

 

am uitat sa-ntorc vreun ceas sa mearga

stau la geam si-astept vreun om sa treaca:

nimeni nu s-arata – doar o barca

 

scârtâie-ntre nori prafosi ca o teleaga…

…Dumnezeul lumii e cenusa

n-a lasat pe nicaieri vreo usa

***

 

NEPUTINTE MISTICE

 

bat clopotele neputinta lumii

de-a-si duce-n linisti trai cuviincios

bat clopotele nestiinta lumii

de-a gasi-n ceasuri miezul cel gustos

 

degeaba plâng în batatura pomii

degeaba-si risipesc apele-argintii:

de peste tot se furiseaza domnii

vampirii-si tot ascut la luna dintii

 

ce nobila-i Gradina cu-a ei îngeri… –

de peste tot vin incendiatorii

de esti Hristos ori numai om – tot sângeri

 

culegi din praf preaînjosite glorii…

…drept în orbite îti înfig faclia

n-apuci sa-i vezi: îsi fac doar meseria

***

 

ANGAJAMENT POETIC

de Jianu Liviu-Florian

 

ANGAJAMENT


Da-mi, Doamne, planul cincinal de rugaciune

Sa-l fac prin fapte – desi sunt olog,

Desi nu am facut nicio minune,

Si nici nu stiu, canonic, sa ma rog –

 

Da-mi, Doamne, planul cincinal de omenie

Sa-l depasesc – firimituri de Rai,

Sa-mpart ca Tine – stiu, e-o blasfemie,

Si totusi, Tu, Dumnezeire-mi dai  –

 

Da-mi, Doamne, planul cincinal intru rabdare

Sa-l implinesc mai mult – sa nu consum

Rezervele divine de iertare,

Cand viitorul il manânc, de-acum –

 

Da-mi, Doamne, planul cincinal de multumire

Sa nu il implinesc: nu este drept

Sa nu-mi ramâna iota de iubire,

Când de atâta timp, Te reastept…

 

 

ACORD IN GAMA MINORA


Mi-a dat Iisus bunavointa rara,

De-a-mprumuta la un vecin o scara,

Si multumire pentru sporul zilei,

Sa pun o pâine in cutia milei…

 

Mi-a dat Iisus puterea de-a mai scrie

O poezie, inca-o poezie,

Si sa le-mpart la oameni, dintr-un Rai

Legat in vers, ca florile in mai…

 

Mi-a dat Iisus, prea Bunul nostru Rege,

Puteri de-a asculta, si a alege,

Din simfonia Lui Universala,

Infiorari, petala cu petala…

 

mai 2011

BERLIN BERLIN

CHECKPOINT CHARLIE

de Gabriela CALUTIU SONNENBERG

Eram pentru a doua oara in Berlin. Si ma bucuram în taina ca ma puteam plimba în voie prin locuri prin care, pâna nu de mult, prezenta mea de „enemy alien” ar fi fost de neconceput. Dar, în ciuda intentiilor mele pasnice, orasul continua sa ma tina la distanta. Pe scurt, orice actiune as fi început, nu se lega defel.

Enemy alien”, asa supranumisera americanii tinerele nemtoaice care se încumetau sa înceapa o viata noua peste ocean, casatorindu-se cu soldati GI, la sfârsitul celui de-al doilea Razboi Mondial. Definitia asta ostila n-ar fi trebuit sa mi se aplice tocmai mie, de vreme ce trecuse o jumatate de secol de atunci. Cu toate acestea, e evident ca exista paralele între situatia acelor mirese si destinul meu. Cu putina imaginatie, casatoria dintre o fosta „soimita al patriei” din generatia „decretel” si un fost pilot de spionaj militar RFG-ist ar fi putut servi drept subiect filmului „Mr. & Mrs. Smith”.

 

Revenind la Berlin, ma apasa amintirea sejurului meu anterior. La invitatia Ambasadei Americane pentru interviul de viza fusesem refuzata franc. Motivul: not qualified, insuficient pregatita pentru o banala luna de miere in SUA. „Sa mearga sotul singur, el are pasaport german”, sugerase functionara de la ghiseu. „Mai încercati peste trei ani, daca mai sunteti casatoriti pâna atunci”, a adaugat pe ton sententios. Oricum, cu pasaport românesc nu sunt garantii. În fond, cinci limbi straine si un titlu academic nu schimba stema de pe buletin. Pot cel mult spori valoarea mea potentiala pe piata muncilor dubioase de peste ocean; s-au mai vazut casnicii de forma.

Nu tocmai optimista, luasem din nou drumul capitalei, de data aceasta pentru formalitati la Ambasada Româna. Inutil de mentionat ca nu asteptam prea mult nici de data aceasta. Esecul, fireste, nu a întârziat sa apara, îmbracat sub mantaua sicanelor birocratice clasice: lista de documente era incompleta, orarul Ambasadei era cu totul altul decât cel de pe internet, telefonul si adresa recent schimbate nu apareau în cartea de telefon a orasului.

 

Am iesit din cladire cu lacrimi în ochi, strivita de povara neputintei sclavului, fata cu autoritatea atotputernica. Ghinionul meu era ca apucasem deja sa ma lepad de cojocul indiferentei, cel care îmi înlesnise supravietuirea în comunism. Prea repede ma obisnuisem cu bunavointa functionarilor germani, adevarati serafimi grijulii fata de emigrantii esteuropeni, intuind, parca, traumele câinelui haituit de lupi.

* * *

Berlinezii, ca mai toti locuitorii de capitale, au renume de guralivi, extrovertiti si aroganti, comportându-se de parca ei ar fi buricul pamântului si s-ar pricepe la toate. Daca apuci sa-i cunosti mai bine, afli în ei prieteni de nadejde, energici si optimisti. Ca si când ar fi vrut sa demonstreze ca nu face exceptie de la regula, prietena mea m-a însfacat de brat, fortând nota: „hai s-o facem lata!”

 

Impropriu spus „lata”, când ai de-a face cu o femeie care ti-ar putea fi mama. La ce mare brânza ma puteam astepta? Rationament gresit – aveam sa aflu dupa aceea, în timp ce ma lasam purtata pe strazile metropolei, ametitor pulsânde, amenintând parca sa explodeze din toate încheieturile. Marion turuia necontenit povesti din copilaria ei plina de peripetii din orasul care pe atunci semana cu o fâsie Gaza a zilelor noastre. M-am rusinat de nestiinta mea, aflând ca Berlinul de Vest a fost, pentru o vreme, izolat complet de restul lumii, înconjurat de comunisti. Si eu care credeam ca aflasem deja totul de la Radio Europa Libera! Copiii de pe atunci, printre care si Marion, îsi petreceau timpul recuperând pachetele de alimente si carbuni pe care pilotii aliati le lansau peste zona ramasa neocupata, riscându-si viata. Vremea „bombardamentelor cu stafide” a facut istorie, salvând orasul de ger si de frig.

 

Zâmbeste misterios, fardata decent, cocheta blonda la saizeci de ani, în timp ce îsi aminteste povestea iubirii ei pentru un german din Berlinul de Est. Treceau granita de câte ori puteau, pentru a se îmbratisa pasional prin crângurile împadurite din apropiere. Nici azi nu stie ce sa creada despre barbatul care a disparut brusc din viata ei, pentru ca, decenii mai târziu, dupa reunificarea Germaniei, sa-i marturiseasca fara convingere ca, pasamite, era deja casatorit pe atunci. Dar, daca minte? Poate l-au prins, poate l-au „convins” sa devina informator. Poate.

 

Pregatite sufleteste pentru amintiri dulci-amare, ne-am trezit, ca din întâmplare, în fata fostului punct de frontiera, supranumit Checkpoint Charlie, astazi muzeu (Slava Domnului!). Al treilea, dupa Alpha si Bravo, conform prescurtarilor alfabetului aviatic international, punctul de control Charlie e sinonim cu speranta. Nedreptatea, minciuna, catusele, îndobitocirea, lipsa de toleranta, discriminarea, saracia, foamea, dedublarea, într-un cuvânt dezumanizarea proletcultista, avea o limita aici. Locul geografic al noului început, crapatura în Zidul Berlinului prin care se putea respira aerul curat al libertatii exista cu adevarat, chiar daca era bine pazita: Checkpoint Charlie.

De ce punct de control, si nu granita? Din simplul motiv ca numai socialistii se considerau o tara separata; Occidentul vedea Germania ca pe o tara divizata în doua sectoare, fara frontiere. Si aveau dreptate, pâna la un… punct de demarcatie. Pe masura ce ne apropiam, starea mea de neliniste devenea din ce în ce mai neplacuta.

 

* * *

 

Când esti cetatean liber, traitor într-o tara democratica, nu e normal sa te temi de un steag sovietic enorm, sfâsiat la un colt, cândva rosu, azi de un gri decolorat, cu o stema în secera si ciocan demult uitata, care atârna neglijent de fatada unui bloc. Cu scârba rasucesc capul în alta directie si ma trezesc fata în fata cu portretul supradimensional al unui soldat care îmi întoarce privirea de parca ar vedea prin mine. Degeaba l-au ales chipes si cu fata „umana”: chipiul lui cu cozoroc supradimensionat si pasmanteria rosie de pe epoleti tradeaza apartenenta la o lume pe care o înghesuisem în cotloanele amintirii. Ma duce automat cu gândul la uniformele copilariei – temutele sepci de militieni.

 

La doi pasi, padurea de cruci, cu fotografii de oameni omorâti prematur, morti din dragoste de viata. Prea mult aduce cu Piata Universitatii, prea tinere sunt chipurile lor. Cine-ar fi crezut ca exista asemanari atât de frapante între istoriile noastre atât de diferite? De ce ma simt, brusc, vinovata pentru simplul fapt ca traiesc?

 

Ca o salvare, intrarea în muzeu gazduita de inofensivul magazin de suveniruri din disparutul RDG ofera solutia de evitare a nedoritului acces de panica. Asaltam trecutul, pasind lejer pe sub pancarta care ne avertizeaza în engleza, rusa, franceza si germana (germana e ultima!) ca, vezi, Doamne, parasim sectorul american: YOU ARE LEAVING THE AMERICAN SECTOR, VOUS SORTEZ DU SECTEUR AMÉRICAIN. Si ce daca? Uite ca se poate, sopteste vocea interioara, dupa ce a prins curaj.

 

Ce folos ca am platit intrarea cu cardul bancar, semnând nonsalant pentru 25 de Euro (ce de bani: un sfert de salariu, înainte)?! Se naruie avântul, ca un castel de carti în sala întunecoasa, la auzul imnului muncitoresc cântat de coruri de dimensiuni mamut. Înghit în sec la vederea paradei miilor de corpuri umane miscate la unison de o mâna nevazuta, în proiectie pe un ecran de pe perete. „23 August”?

 

O parasuta confectionata din petice, un carucior pentru carat pamântul dintr-un tunel subteran prin care au fugit 57 de oameni, un minisubmarin din materiale casnice, un zmeu cu motor de Trabant si rezervor de motocileta Jawa, o masina Isetta, cu scaunul din dreapta confectionat în asa fel încât sub tapiterie sa se ascunda, în buret, un om, iar pasagerul propriu-zis sa-i sada, practic, în brate. Marturii zguduitoare ale tentativelor reusite de evadare din Berlinul de Est, gratie inventivitatii si puterii pe care numai disperarea o poate da.

 

Dar sunt si fotografii sfâsietoare, de familii despartite de sârma ghimpata; un transfug împuscat murind lent, golit de sânge, pe fâsia dintre sectoare, sub privirile încremenite ale soldatilor neputinciosi – transmisiune în direct, la televizor. Rece. Rece sira spinarii, rece razboiul care mocneste neînceput si neterminat, amenintare mereu prezenta – nu cumva sa faci un pas gresit. Nici eu, nici ei, nici tu, nici noi. Nimeni nu-si asuma raspunderea de a porni gâlceava. E bine sa ai grija de toate si, daca se poate, sa nu respiri.

 

Eu sunt un cetatean al Berlinului”, spune pe ecranul muzeului din Checkpoint Charly un Kennedy ravasit, miscat pâna la lacrimi în fata maselor de locuitori ai Berlinului de Vest, care nu înteleg de ce le-a taiat cineva strazile, casele, familiile si sufletele în doua jumatati inegale. Un soldat sare peste gardul de sârma ghimpata, o fractiune de secunda care decide întreaga lui viata, linia subtire de demarcatie dintre dezertor, mort sau om liber, mâna destinului imortalizata în chiar clipa închiderii definitive a portilor, ora zero. A fost ultimul om scapat din tara care, în secunda urmatoare, s-a transformat în închisoare, pentru mai bine de saisprezece milioane de oameni.

 

Fundalul sonor se schimba. Din megafoane rasuna limba de lemn a unui functionar cu ochi rosii, care da din mâna agitat, ca si dictatorul nostru. Deasupra capului, stema frapant de asemanatoare cu a noastra, compas în loc de secera, dar aceleasi spice de grâu pe fundal rosu, pâinea din belsug care, de fapt, venea dramuita, ne alimenta… rational.

 

Masa cu lampa aprinsa, interogatoriu, masina de scris pe care s-au dactilografiat manifeste, Gandhi, Walesa, piept despuiat în fata unei tevi de tanc, radio rusesc cu butoane rotunde si lungimi de unda intentionat „scurtate”, din care se aude Vocea Americii bruiata corespunzator, tancuri care strivesc sub senile primavara de la Praga, Stalin, Leningrad. Davai!

 

Ultimul transfug RDG-ist evoca momentul în care soldatul american deschide portbagajul si îl anunta ca poate pasi în libertate; sotia îl întâmpina, în mâna cu biletul pe care scrie „Nu te mai întoarce acasa”. Mototolit biletul, zdrobit trecutul, sfâsiate inimile. Oameni reuniti dupa spaime de moarte. Oamenii palizi, gânditori, pasesc cu teama prin zidul despicat, cu lacrimi în ochi si cu frica în suflet, atât de cuminti, atât de fericiti. Bat tovaraseste cu palma deschisa pe capotele Trabaturilor, care ruleaza în convoi lent, de parca nici lor nu le venea sa creada ca s-a terminat. Atâta cumpanire, cumintenie, evlavie impresioneaza mai mult decât o mie de strigate regizate. Împreuna. Atât. Ce vrei mai mult?

 

Urca nodul din gât pe masura ce trecem dintr-o încapere în alta. Aerul e din ce în ce mai rar, se zguduie plamânii, gâlgâie lacrimile care nu se mai înghit. Mi-e ciuda pe mine, pe slabiciunea mea, ce naiba, doar am trait si vazut destule. Mi-e si rusine de cei din jur cum ma scutur necontrolat, icnind si sughitând, ca o figura tragica, în plina deznadejde.

 

Se apropie un domn de-al casei. Nu-l pot numi angajat sau supraveghetor, pentru ca muzeul e opera acelor benevoli care, dintotdeauna, si-au pus la dispozitie apartamentul si viata, celor dornici de a arunca o privire în sectorul socialist, luând contact cu familia de acolo sau nutrind planuri de evadare. Unul din îngerii nostri pazitori, asadar, schimba o privire muta cu însotitoarea mea si ne ghideaza spre un scaun de lânga geam. Exact la timp pentru a ma prabusi ca rupta din talie, cu fata ascunsa în palmele înghetate, o gramajoara de surcele. Ma straduiesc sa respir si sa ma adun.

 

Iesim în strada, în urma noastra rasuna coruri de pionieri aparent veseli, cântând Internationala. Parca-am mai îmbatrânit cu zece ani. Bucata de zid cumparata la venire, beton armat de înalta densitate, e sfarâmicioasa si-mi lasa un praf alb pe degete.

 

Marion ma sprijina de cot si ma priveste îngrijorata: „De ce nu mi-ai spus?”. „Ce?
N-am ce sa-ti spun, nu stiu ce am, nu pot sa-mi amintesc nimic grav”, îi raspund, buimaca. Poate sunt un caz patologic, din acelea despre care sunt filme la televizor, poate am trait ceva cutremurator, iar creierul meu refuza sa-si aminteasca. Sau poate ca am doar un defect la receptie, ca radioul rusesc Selena; cineva a ascuns în mine un diapazon, dar l-a plasat necorespunzator. Vibreaza nepoftit, la te miri ce. Bruiaj.

 

Pancarta cu soldatul e tot acolo, lânga minuscula cabina de graniceri, doar ca, de pe partea aceasta, reda, în replica, fotografia unui tânar american, cu bereta reglementara, fara chipiu supradimensionat.

Citim instructiunile pentru urmatoarea etapa din viata noastra: ÎN SECTORUL AMERICAN, INTERZIS PORTUL DE ARME; RESPECTATI REGULILE DE CIRCULATIE!

Apoi, daca asta-i tot, atunci, cu placere, cu mare placere!

Benissa, 2010


 

DINCOLO DE ORIZONT SE AFLA MEREU ALBASTRUL NEMARGINIRII

Trecerea timpului nu poate fi oprita de nimic si de nimeni, oricât de mult s-ar încerca acest lucru. În lupta împotriva trecerii clipelor vietii, perseverenta nu ajuta la nimic, iar încapatânarea genereaza numai probleme. Cu toate acestea, refuzul interior persista în a ignora schimbarea ce se produce continuu în jurul tau, precum si în tine. De fapt, nu exista cale de a evada de sub tutela trecerii si devenirii. Esti constient de acest lucru?

Câta vreme esti copil, scoala îti mentine un tonus viu la nivelul mintii prin programe ambitioase de învatamânt care te tin mereu în alerta pentru a trece diferitele examene si a promova diferitele trepte de educatie. Dar într-o zi, în mod abrupt, acest proces înceteaza si esti literalmente aruncat în vâltoarea unei vieti ce nu cunoaste o regula precisa, în care criteriul valorii este înlocuit de cel al sansei sau relatiei, iar oportunitatea valoreaza mai mult decât tot ce ai acumulat prin studiu si perseverenta.

Chiar daca ai sansa de a avea un serviciu bun, tot ramâne nerezolvata împlinirea în viata de familie, fiindca oricât de mult ai cauta, este greu sa gasesti un partener de viata pe care sa îl iubesti si care sa te înteleaga. Iar daca ai întâlnit o astfel de persoana, nu ai cum sa stii daca relatia va fi sau nu de durata, fiindca realitatea cruda se manifesta printr-o schimbare continua care poate transforma peste ani un aparent paradis într-un iad nimicitor.

Dar care este sensul? De ce se întâmpla aceste lucruri? Mintea asaltata de atât de multe întrebari nu se odihneste vreodata în cautarea unui raspuns satisfacator. Dar poate fi cunoscut un astfel de raspuns? Si îndoiala pune încet dar sigur stapânire pe sufletul tau, pe mintea ta, transformându-te în cele din urma într-un sceptic convins, tot acest proces fiind doar o chestiune de timp, de durata a rabdarii pe care o ai, care oricum nu are cum sa fie decât finita, asa cum esti si tu.

Iar atunci când îndoiala se pune în miscare, ea se rostogoleste asemenea unui bulgare de zapada pe deasupra unui strat gros de zapada adunând tot mai multa putere si volum pe masura ce se deplaseaza catre partea de jos a unei vai adânci dintr-un masiv montan. În final, forta teribila a unui astfel de fenomen ajunge sa distruga tot ce îi sta în cale. Tot astfel, nemultumirea si îndoiala pe care le ai în suflet, pe care inerent le acumulezi în trecerea vremii, risca oricând sa distruga structura sensibila a afectiunii si mintii împietrind inima, distrugând orice ideal nobil si orice speranta.

Alteori, valurile schimbarii din jurul tau ajung sa depaseasca pragul a ceea ce poti suporta, iar interiorul tau se revolta într-o sfortare suprema de a opri potopul nimicitor sau de a pieri o data cu el, luptând din rasputeri sa te salvezi sau sa scapi ceea ce ai mai drag. Talazuri înalte de griji si de durere vin peste tine si nimic din ce ai învatat nu te mai ajuta, ci doar îti dai seama ca esti teribil de singur si fara putere.

Realitatea este ca dincolo de orice înaltime se afla o vale, iar dupa un urcus luminos exista o coborâre pe care nu o doresti. Fluctuatia evenimentelor vietii uneori te poate surprinde, iar alteori vine în împlinirea celor mai sumbre asteptari. Lumina nu de putine ori este înghitita de întuneric, iar ploaia urmeaza repede unui cer senin, care ai crezut ca va dura o vesnicie. Cine a trait la munte stie mai bine acest lucru, dar chiar si asa, nu poti sa fii multumit cu explicatii ce nu tin loc de rezolvarea situatiei defavorabile în care te gasesti sau care va veni.
Dar ce este timpul? Cum poti transcende desertaciunea lui? De ce natura are aceasta atitudine schimbatoare? Cum se poate trece dincolo de clipa prezenta ce nu îti aduce decât amaraciune?
Doamne, Tu ai fost locul nostru de adapost, din neam în neam. Înainte ca sa se fi nascut muntii si înainte ca sa se fi facut pamântul si lumea, din vesnicie în vesnicie, Tu esti Dumnezeu! Înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, si ca o straja din noapte.

Însa dincolo de suportul miscator al realitatii în mijlocul careia traim se afla eternitatea Creatorului întregului univers. Din aceasta perspectiva a adâncului abisal al vesniciei toate schimbarile pe care le traiesti nu înseamna mare lucru. Daca ai putea vedea aceasta, atunci bucuria ar lua locul întristarii, fiindca pâna si suferinta nu reprezinta decât ceva trecator. Iar daca timpul rezolva prin trecerea sa totul, atunci de ce sa îti mai faci griji?

Daca nu poti cladi decât pe nisip, atunci de ce sa te mai temi atunci când lucrurile se desfac din nou în elementaritatea lor redevenind ceea ce au fost dintotdeauna si anume niste particule adunate temporar laolalta. Tristetea si bucuria, faima si ignorarea, toate acestea, precum si multe altele, sunt aspecte de o clipa ale unei realitati aflate mereu în schimbare. Nu poti opri acest proces al facerii si desfacerii. Nu ai cum sa i te opui, însa poti sa privesti dincolo de ele, fiindca deasupra lor se afla mereu Marele Autor, Maestrul care nu a gresit niciodata indiferent de opera pe care a realizat-o.

Domnul împarateste îmbracat cu maretie; Domnul este îmbracat si încins cu putere: de aceea lumea este tare si nu se clatina. Scaunul Tau de domnie este asezat din vremuri stravechi; Tu esti din vesnicie! Râurile vuiesc, Doamne, râurile vuiesc tare, râurile se umfla cu putere. Dar mai puternic decât vuietul apelor mari si mai puternic decât vuietul valurilor naprasnice ale marii este Domnul în locurile ceresti.

Astfel, reusesti sa înveti lectia trecerii si transformarii lucrurilor cu scopul unic si precis de a-ti dezvolta intuitia eternului, neschimbatorului, a ceea ce nu poate fi vreodata mistuit de vreme. ?i cu cât deprinzi acest lucru mai repede, cu atât este mai bine, fiindca în felul acesta cunostinta vesniciei va începe sa se formeze tot mai puternic în interiorul tau înlocuind treptat mintea cea plina de griji. Acesta este un proces de durata, uneori placut si extatic, dar cel mai adesea dureros si descurajator, pâna când ajungi sa te întâlnesti cu Marele Autor pe cararea vietii tale.

Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar si gândul vesniciei, macar ca omul nu poate cuprinde, de la început pâna la sfârsit, lucrarea pe care a facut-o Dumnezeu.

Iar daca vei avea rabdare si nu vei ceda revoltei ce îti apare în suflet, atunci vei ajunge sa Îl cunosti pe Marele Autor si sa primesti de la el darul vesniciei în inima ta care va face ca toata curgerea vietii tale sa aiba sens prin revarsarea ei în oceanul eternitatii, fiindca în final, dincolo de orice înaltime sau vale se afla mereu si dincolo de orizont albastrul neasemuit al nemarginirii. Iar atunci gândurile pline de griji si suparari nespuse se vor topi în constiinta nemuririi ce nu poate fi distrusa vreodata, asupra careia timpul nu mai are nici un fel de putere.

În ziua de pe urma a sarbatorii, Isus a stat în picioare si a strigat: Daca înseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apa vie, cum zice Scriptura.

Octavian LUPU,

Bucuresti


DE VORBA CU ACTORUL LUCIAN SPIRU IANCU

Tinerii ar trebui sa învete sa respecte trecutul !”

Actorul Lucian Spiru Iancu s-a nascut în data de 3 februarie 1940 la Botosani. În 1964 a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale” din Bucuresti. A interpretat numeroase roluri în teatru si a jucat în peste douazeci de filme pe marele ecran si la televiziune. Debutul si l-a facut la la Teatrul „M Eminescu” din Botosani, apoi a fost actor al

Teatrului Tineretului din Piatra Neamt, unde a jucat în celebrele spectacole ale regizorului Andrei Serban: „Noaptea încurcaturilor” si „Omul cel bun din Siciuan”. În martie 1985, îmbarcat pe mineralierul Uricani, unde comandantul vaporului a fost Florentin Scaletchi, au plecat, fara aprobare, catre Turcia, catre lumea libera. Au ajuns în apele teritoriale ale Turciei, dar au fost prinsi cu ajutorul unei nave libaneze, care a anuntat paza de coasta. Pentru acest fapt a fost condamnat la 20 ani de puscarie.

Am stat de vorba o ora cu maestrul Iancu si l-am ascultat cu mare drag. Are o voce blânda si placuta.

Am aflat lucruri interesante din viata unui actor ce a fost greu încercat pe drumul presarat cu flori si jar încins.

*** Adalbert GYURIS: Maestre Iancu, pentru început as dori sa va întreb de unde pasiunea pentru actorie?

Lucian Spiru IANCU: A fost în cazul meu un „dat” nativ personal ce l-am descoperit la momentul potrivit. Tine de o trasatura anume de a deveni ceva, în cazul meu actor. M-am prezentat la examen si spre bucuria mea am reusit. Acest „dat” personal a iesit la suprafata si s-a valorificat. Sunt bucuros ca mi-am urmat chemarea. Pentru mine teatrul este a doua casa!

Adalbert GYURIS: Ati debutat la teatrul „M.Eminescu” din Botosani, credeti ca meseria de actor se poate face pe orice scena?

Lucian Spiru IANCU: Da, unul ce-si iubeste meseria nu tine cont de loc pentru exercitarea ei. La Botosani a fost un public mai bun decât în multe alte orase. A fost un oras patriarhal cu multi evrei de la care ceilalti au avut de învatat. Chiar si cladirea teatrului a fost – si este superba. Exista aceasta apetenta, lumea se ducea la teatru pentru ca era singura posibilitate de a se întâlni, de distractie si de frumos. Era un public avid de teatru. Îmi aduc aminte cu mare drag de debutul meu la Botosani. Aici am lucrat si primul meu rol mare Cyrano din „Cyrano de Bergerac” de E. Rostand, o piesa superba de altfel. Eram tânar, venisem câtiva de la institut si cucerisem orasul. Era o placere sa lucrez.

Adalbert GYURIS: Unde va simtiti mai bine, în fata aparatului de filmat sau pe scena?

Lucian Spiru IANCU: Pe scena ma simt mai bine. Am jucat la Botosani, Piatra-Neamt, Bucuresti si Constanta. Filmul consuma si multa energie fizica. Ca exemplu am jucat în „Pintea” care s-a filmat în Maramures. Am mers cu trenul de la Constanta la Bucuresti. Apoi cu avionul pâna la Baia Mare. Mai departe cu un autobuz pâna pe Gutâi si de acolo cu o sanie trasa de cai.

Adalbert GYURIS: Care a fost ,,nebunia” plecarii din tara cu un… vapor? Lucian Spiru IANCU: N-a fost deloc o nebunie. Toate se leaga, eu care am cultul libertatii, m-am simtit întotdeauna întemnitat, ca într-o camasa de forta. Eu am facut atunci un gest de condamnare. Am fost director de teatru, membru de partid si asa m-au trecut pe listele de deputati pentru Marea Adunare Nationala. Am avut chiar întâlnire cu alegatorii. S-a întâmplat într-o sala mare, afara era rece si înauntru la fel. Eu stiam ca plec peste doua zile si de aceea le-am recitat „Strofe de iarna” o poezie de Topârceanu: „Doamne, tu te tii de glume?/ Nu ne vezi mizeria?/ Pentru ce-ai lasat pe lume/ Geruri ca-n Siberia?// (…)// Asta-noapte mi se pare/ Gazda mea, Emilia,/ S-a-ncalzit la lumânare/ Cu toata familia!” Cei din sala au ramas cu gura cascata. În poezie era vorba despre frigul si mizeria care de fapt o îndurau ei. Activistul de partid care era cu noi s-a îngrozit si era panicat. Ca sa schimb registrul am facut o invitatie la teatru unde noi actorii ne vom încalzi cu aplauzele lor si ei prin glumele noastre îsi vor descretii fruntile. Peste doua zile am plecat… si toata Constanta vuia de cele întâmplate. În perioada aceea cred ca mai multi trebuiau sa faca gesturi asemanatoare.

Adalbert GYURIS: Care a fost cea mai grea perioada din detentie? Lucian Spiru IANCU: Detentia pentru mine a fost ca un film, eu fiind în rolul principal la propriu, din pacate. A existat o dedublare a personalitatii. Mizeriile materiale, frigul, lipsa de mâncare, cel de lânga mine care-si facea nevoile si faptul ca am stat într-o celula de doi metri pe trei metri,toate acestea au amplificat durerea. Am stat o perioada singur si apoi la Aiud cu înca cinci persoane în celula, trei paturi pe o parte si trei pe partea cealalta. Am stat sase luni legat în lanturi la picioare si mâini. Când mi s-a dat prima oara mâncarea într-un blid, am uitat ca mâinile-mi sunt legate si mi-am rasturnat mâncarea pe burta. În primele zile totul a fost asa de interesant, n-aveam timp sa sufar efectiv. Impactul informational era asa de puternic pentru mine care sunt o fire curioasa. Când am intrat în holul de la Poarta Alba, ne-au dezbracat, ne-au dat haine, mi-au tuns barba. Se întâmplau multe lucruri noi, pe care nu le vazusem nici macar în filme. Au venit cu nicovala si mi-au pus lanturile la mâini si la picioare cu nituri. Când am ajuns la Aiud peste câteva luni, aveam drept la pachet si sotia mi-a trimis printre altele o pereche de ghete. Când mi-am pus ghetele în picioare, ceva s-a întâmplat… nu s-au potrivit! La început n-am stiut ce este, apoi am realizat ca încaltamintea din puscarie erau cu defecte, una mai înalta cealalta mai îngusta. Asa ca pot spune ca toata perioada a fost grea. Nu degeaba este proverbul: „Nu-i da, Doamne, românului câte poate sa îndure!”

Adalbert GYURIS: Dintre cei care v-au înjurat si umilit a venit cineva dupa 1989 sa-si ceara scuze pentru ce v-a facut?

Lucian Spiru IANCU: Pâna în 1985 am fost director de teatru, un actor pretuit si lumea ma iubea. În cercul meu de prieteni si uneori chiar pe scena îmi permiteam glume la adresa puterii si regimului. Se dezvoltase un limbaj, se putea citi printre rânduri sau întelege printre vorbe rostite si prin gesturi. Ai spus ceva si se întelegea altceva. Era o atitudine. Mi-am vazut dosarul si eram denumit obiectivul „Barbosul” sau „Actorul”. În grup, cei care am luptat împotriva comunismului si împotriva dictatorului, am fost denumiti „balene sinucigase”. Dupa detentie, imediat ce am iesit, asupra mea s-au aruncat cu „pietre”! Imediat dupa 1990 „baietii” s-au regrupat, având toate mijloacele, si au început sa dea cu noroi în tot ce reprezenta un posibil lider de opinie. Am fost sunat la telefon si mi s-au adus fel de fel de injurii la adresa mea. Prezenta noastra, a celor care au fost împotriva comunismului a fost inconfortabila oriunde si poate ca mai este….

Adalbert GYURIS: Ar trebui sa se faca film despre viata dumneavoastra, în care ati putea interpreta chiar rolul dumneavoastra, ce spuneti?

Lucian Spiru IANCU: Daca s-ar face un film dupa viata mea si eu sa interpretez chiar rolul de acum mi-ar face placere însa pâna la un punct care mi-ar da poate chiar anumite satisfactii. Dumneavoastra folositi termenul „ar trebui” iar eu spun ca „era obligatoriu” sa se faca filme si nu neaparat despre mine… Sunt nenumarate cazuri de oameni care au luptat împotriva comunismului. Sunt numeroase personalitati care ar putea sa faca subiectul unor filme extraordinar de emotionante puternice. Era obligatia celor care în mod formal au condamnat comunismul. Presedintele Basescu în fata unui parlament în „clocot” a citit declaratia de condamnare a comunismului. Au fost de fata presa straina, diplomatii acreditati la noi în tara, a fost invitat regele. Vadim Tudor si o sleahta de derbedei urlau si strigau! Era un vacarm de huiduieli împotriva acestui document asa de important. Asa ne putem da seama cine se afla printre cei care conduc tara si daca sunt acestia interesati sa faca un film împotriva comunismului si implicit împotriva celor ce sunt acum la putere. Un asemenea film ar merge la sentimente si emotii de revolta, dispret, ura si chiar de dorinta de razbunare. Toate acestea ar face efectul unui film în sustinerea unei ideei, împotriva la ceva rau care nu mai trebuie sa fie facut. Ori noi observam ca în România dupa 1989, acum dupa atâtia ani ca la televizor se proiecteaza filme de propaganda… comunista. În concluzie nu exista vointa politica de condamnare reala a comunismului, o condamnare a celor care au fost torsionari, care au fost în esalonul doi,activisti, securisti si care au pus mâna pe putere dupa revolutie. Asta-i societatea în care traim! Doamna Lucia Hossu-Longin face o treaba buna cu serialul „Memorialul durerii”. Felicitari! Tinerii ar trebui sa învete sa respecte trecutul! Sa condamne ce s-a întâmplat. Nu avem dreptul sa fim într-o pozitie echidistanta între calau si victima.

Adalbert GYURIS: Acum privind peste umar ati schimba ceva din viata dumneavoastra?

Lucian Spiru IANCU: Nu! Asta mi-a dat-o Dumnezeu, asta o duc! Mai târziu o sa ma duc la El si o sa-i spun ca mi-am facut datoria asa cum am putut eu. Daca puteam sa fac mai mult as fi facut! Însa atât s-a putut… Ma bucur ca am gustat din toate ce mi s-a oferit bune si rele, frumoase si grele. Actorul are o atitudine politica sau nu are, el trebuie sa fie un artist-cetatean. Actorul poarta tichia de nebun, el este nebunul de la curtea regelui. El are dreptul sa spuna adevarul chiar daca uneori nu este pe placul regelui însa pentru asta nu este si nu trebuie sa fie omorât.

Adalbert GYURIS: România este departe de normalitate sau nu?

Lucian Spiru IANCU: Este înca foarte departe de imaginea care ne-o facusem noi cei care am stat în puscarie despre viitorul acestei tari. Noi am crezut ca va fi mai bine, ca într-o ecuatie matematica în care rezultatul se va schimba în bine. Din pacate nu s-a întâmplat asa!

Adalbert GYURIS: Maestre Iancu multumesc pentru ca ati acceptat sa realizam acest interviu! Va doresc sanatate si înca multe realizari în domeniul artei teatrale si cinematografice.

Adalbert GYURIS, Germania

 

mai 2011

FERICIRILE DUPA IUDA

 

Imi place sa Iti dau binete

Din bunatatea Ta, cea vie,

Intr-o Biserica pustie,

Pustiu cum sunt, la batranete…

 

Ieri, Ti-am lasat un sac de haine,

Un preot bun, sa le imparta,

La oameni care nu-s pe harta,

Si parte n-au, de carti, si taine…

 

Azi, doua bonuri pentru masa,

Nu stiu de voi avea putere,

Unor batrani, fara avere,

Sa duc, sa-mparta, o frumoasa…

 

Ce fericit sunt, cand nimicuri,

Se duc asa, din mana-n mana,

Unde nevoia e stapana,

Si unde, Doamne, nici nu licuri…

 

Ce fericit sunt, cand adie

Firimiturile de Rai,

Si-acolo unde asteptai –

Langa cei buni, de-o vesnicie –

 

Firimituri din ce ne  dai…


6 mai 2010

Jianu Liviu-Florian