MONARHIA – UN IMPERATIV AL TRECUTULUI SI UN POSIBIL GARANT PENTRU VIITORUL ROMÂNIEI

 

de George PETROVAI

 

Situatia României de azi este tragica, în pofida sperantelor iscate din noua configuratie economico-politica a Europei: economia este incapabila sa se redreseze, fapt ce duce la deteriorarea continua a nivelului de trai, în timp ce pe plan extern, tara a înregistrat nenumarate esecuri (intrarea în NATO si acceptarea noastra în Uniunea Europeana sunt compensatii cu efecte de durata), cu atât mai dureroase aceste esecuri cu cât veneau dupa o suita de promisiuni si încurajari formulate elegant de prieteni traditionali. Dar se stie ca marele rege al omenirii îl reprezinta interesul, ori servirea lui constiincioasa, atrage nolens-volens dupa sine descotorosirea de tot „balastul” ce i-ar stânjeni deplina eficacitate – sentimente, angajamente formale, relatii inconsistente. Au crezut românii ca daca ei si-au deschis larg portile tarii (sa iasa avutia nationala si sa intre multe dintre rebuturile lumii civilizate), Apusul va proceda la fel. Când acolo, oficialii României sfârâind în uleiul încins al prefacerilor democratice, s-au vazut opriti, politicos dar ferm, în antecamera politicii occidentale.

Ulterioarele lor salturi spre împaratiile de la Soare-Rasare, n-au reusit sa fie nici pe departe concludente asa cum si-au dorit din toata inima. Cel mult au aratat lumii întregi rezistenta incredibila la tavaleala a diplomatiei dâmbovitene…

 

Iata de ce românul chibzuieste tot mai des la fatalitatea ce trage de urechi destinul nostru balcanic si ajunge sa creada ca monarhia ar fi cel mai rapid si mai eficace canal de legatura cu cancelariile apusene. Sigur ca în momentul de fata cei mai multi dintre români au o parere despre institutia monarhica ce oscileaza între dispretul vag (datorat neinformarii ori dezinformarii) si refuzul ei categoric, ce provine dintr-o detestabila inertie de sorginte iacobino-bolsevica. Majoritatea românilor se declara satisfacuti de actuala forma de guvernamânt, chit ca republica dinainte si cea de azi înseamna experiente dureroase pentru unii dintre ei.

 

Daca la noi lucrurile ar merge bine, e cert ca interesul românilor vizavi de politica ar scadea si el. Dar cum ele merg ca vai de lume, adica într-un inconfundabil stil românesc, este la mintea cocosului de unde izvoraste marele apetit al românilor pentru politica. Cu toate ca risipesc atâta timp si energie în chestiuni legate de politica, este de mirare cât de putine lucruri juste cunosc despre monarhiile României (dintr-o ireverentioasa indolenta inoculata de bolsevism?) si cât de multe amanunte neesentiale stiu despre casele regale europene…

 

Dar nici cei mai înversunati adversari interni ai monarhiei nu au curajul sa nege rolul decisiv al institutiei monarhice în formarea, propasirea si consolidarea statului român modern. Lunga domnie a regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, începuta în anul 1866, dupa rusinoasa detronare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza operata de monstruoasa coalitie, a însemnat dobândirea independentei în urma razboiului româno-ruso-turc din 1877-78, apoi un ansamblu coerent de masuri (legi, constructii, cai ferate, înviorarea agriculturii etc), care au contribuit esential la modernizarea tânarului regat al României. Fireste, avem tot dreptul sa ne imaginam ca procesul de modernizare început în forta de catre Cuza, ar fi înaintat în aceeasi directie si în mod sigur cu un alt entuziasm din partea taranilor, talpa tarii, cei care îl adorau pe principe dupa reforma agrara întreprinsa si care nutreau sentimente ostile fata de Hopântolul, cum îi spuneau ei, ajuns la Bucuresti cu mari riscuri din pricina ostilitatii dintre Prusia si Austria. Dar nu trebuie neglijat contextul politic international, asupra caruia era perfect edificat însusi domnitorul Cuza: Tânarul stat românesc avea nevoie de scutul de aparare al unei mari case domnitoare din Europa!

 

Înteleapta domnie a regelui Ferdinand I, desi începuta sub auspicii nefavorabile – declansarea primului razboi mondial, a continuat procesul dezvoltarii si afirmarii României pe arena internationala: Prin vointa românilor din toate provinciile, la 1 Decembrie 1918 are loc la Alba-Iulia marea Unire, act prin care se impune lumii o realitate incontestabila – existenta de drept si de fapt a României Mari! A urmat reforma agrara din 1921, adica rasplatirea eroismului demonstrat pe toate fronturile de soldatii nostri tarani, si apoi moderna Constitutie din 1923, fapte legislative de maxima importanta, ce au asigurat dezvoltarea impetuoasa a României pâna în anul 1938.

 

Domnia regelui Carol al II-lea a fost mai putin fasta, atât datorita caracterului sau nestatornic, cât mai ales contextului international din preajma celui de-al doilea razboi mondial, context favorabil dictaturilor, dar cumplit de nefavorabil României ciopârtite. De subliniat ca dictatura lui Carol al II-lea a venit mult dupa febra dictaturilor de care a fost cuprinsa întreaga Europa.

 

Domnia tânarului rege Mihai I, tescuita între dictatura autoritarului maresal Ion Antonescu si fioroasa dictatura comunista, în plin avânt dupa invadarea României de catre rusi, a fost prea scurta si nefericita pentru a putea atinge maretia celor 13 ani de domnie ai regelui Ferdinand, cu toata asemanarea la fire, inima si nobile intentii dintre bunic si nepot.

 

Cu toate astea, insurectia armata de la 23 August 1944 ramâne un act de mare curaj si responsabilitate, gratie caruia – cu toate neajunsurile sale, s-a pus capat regimului autoritar al maresalului, iar România a întors armele împotriva nemtilor si aliatilor lor. Din pacate, jocurile politice de culise (întâlnirile dintre Stalin, Roosevelt si Churchill) n-au tinut cont de bunele intentii ale regelui, ele (aranjamentele de culise în ceea ce priveste stabilirea sferelor de influenta) batându-si amarnic joc de sperantele românilor.

 

Dar ma rog, ce ar putea face institutia monarhica în nelinistita si contraproductiva Românie de azi? Deoarece regele domneste, nu guverneaza, doar el ar putea sa realizeze ceea ce se dovedeste a fi peste puterile unui presedinte, oricât ar fi acesta de echilibrat si bine intentionat: Sa se ridice deasupra disputelor dintre partidele politice, sa netezeasca asperitatile politico-sociale si sa uneasca energiile într-un efort national de relansare economica. Iar pe plan extern, doar monarhul ar reusi deîndata sa asigure mult necesara noastra credibilitate, atât prin stabilitatea politica interna, cât mai ales prin garantatele si convingatoarele înrudiri dintre casele regale. Nu-i ilustrativ în acest sens exemplul oferit de Spania, redevenita monarhica dupa „joaca” de-a republica si dictatura franchista?

 

Sighetul Marmatiei

18 mai 2011