Radacini cu mirari si miresme – selectie

Gherghina
Ma numesc simplu : Gherghina.
Casa mea este gradina.
Hainele-s de clorofila
Si ma hranesc cu lumina.
În aceasta primavara,
M-am facut o domnisoara !
Am obrazul ros, ca focul,
Si-mi astept, zilnic, norocul.
Am plete lungi, pân’ la poale,
Toti încearca sa-mi masoare
Frumusetea, bat-o vina,
Ca doar ma numesc Gherghina !
Fluturasul cel galbui
În camera, pe perete,
E un fluture cu plete.
Cine l-o fi pus sa zboare,
Ca peretele nu-i floare,
Ca sa vina-n casa mea
Sa se-ncurce prin perdea? !
Vreau sa-l prind, însa nu-i pasa,
Crede ca-i la el acasa.
Mai bine i-aduc o floare,
Sa se-ascunda-ntre petale,
Sa se simta-n raiul lui
Fluturasul cel galbui !
 
Barza
Are casa la etaj,
Construita din talaj.
Pat întins si luminat…
Se crede într-un palat !
Ma priveste hat, de sus…
Si când soarele-a apus,
Se aseaza-ntr-un picior,
Rezemata de vreun nor ?
Nici ca-i pasa de ceva !
O sa stau cât oi putea
Si-o s-astept, cu mare dor,
Sa-mi aduc-un fratior.

Closca cu pui
Cotcodac si lui, lui, lui !
Closca are zece pui.
Unu-i negru si motat,
Altu-i sprinten si baltat,
Doi sunt galbeni si pufosi,
Ceilalti patru, cam nervosi !
Au ramas doua puicute,
Sunt atâta de dragute,
Cu ochi negri ca margica,
Si-au pierdut-o pe mamica.
O tot striga : piu, piu, piu !
– Sunt aicea ! O sa viu !
 
De Pasti
Astazi, în bucatarie,
Ouale, pe farfurie,
Stau gatite si fardate,
Asteptând sa fie sparte.
Zice cel mai rosu ou :
„Mâine, iarasi voi fi nou !
Astazi, m-a gatit Maria
Si a umplut farfuria.“
Iar cel verde si lucios
Asteapta la rând, frumos,
Sa-l ciocneasca vreo fetita
Si sa-l mestece-n gurita.

Martor la facerea lumii
Am vazut cum da cu ciocul.
Face gaura în coaja.
Cât o nuca e bobocul !
Eu, alaturi, stau de straja.
Înca unul, si alt ou !
Iata, a iesit afara !
Pe puiutul asta nou
Îl asez, frumos, în oala.
S-au facut vreo noua pui,
Galbeni toti, cu puful moale.
Negricios nici unul nu-i,
Doar o pata pe-aripioare !
Unul e putin motat,
Ghemotocul de beteala !
Iata, smecheru-i urcat
Pe capacul de la oala !
Gospodinele
În poiana, lânga casa,
Pasarile-si fac de cap.
Vremea e asa frumoasa…
Lebedele sunt pe lac.
Doua prepelite sure
Spala rufele-n pridvor,
Iara cucii-s dupa mure,
Cânta si le e de zor !
Codobatura cea rea
Sta pe-o creanga de stejar
Si ajut-o cucuvea
Gardul, sa îl dea cu var.
Iata si o rândunica,
Cu ochi ageri, de femeie,
Instruieste o furnica
Cum sa mature pe-alee.
Toata lumea-i harnicuta,
Treburile-s multe, toate… !
Chiar si acea vrabiuta
Cara lemne si bucate.
 
Vestitorul
De pe-un fir de iarba noua,
Cu iz proaspat de padure,
Un gândac, stropit cu roua,
Cu mustati si plete sure,
Se întinde drept spre-o raza
Galbena, muiata-n soare,
Rasfatat, ca într-o oaza,
Sa vesteasca-gura mare,
Pentru-a nu stiu câta oara,
Ca e, din nou, primavara !

Jertfa
Fatase oaia noastra doi miei firavi, cuminti,
În noaptea-aceea sfânta, cu-omatul gros si moale.
Mama i-a luat în casa, pareau ca niste sfinti
Ce coborau, în graba, din vechile icoane.
De-a doua zi, mielutii zburdau încolo, încoace,
Erau suavi si dulci, cu pete ruginii…
Si am crezut, de-atunci, ca nimeni nu-mi mai place
Mai mult c-aceste fiinte, adevarati copii !
În zilele cu soare, în curtea noastra-ntinsa,
Le urmaream privirea cu-atâta bunatate…
Aveam o bucurie si-o inima aprinsa,
Iar mama îmi vorbea de scoala si de carte.
Vreo patru luni, mai bine, ei au crescut frumos !
În casa mea, pulsa atâta fericire…
Pân’ ce-am zarit un om cu-o apriga privire,
Pe fiecare miel, l-a-ntins pe iarba, jos.
Eu am crezut atunci, ca dânsul se tot joaca,
Si m-am apropiat sa-i spun ce dragi îmi sunt,
Dar raul scoase iute, cutitul, dintr-o teaca,
Si sângele se scurse, fierbinte, pe pamânt.

Ce tipete prelungi, în zarea tulburata !
Mielutii mei cei scumpi, mureau pe iarba, jos !
Oaia, închisa-n iesle, zbiera îndurerata,
Iar câinele, în lant, schelalaia nervos.
Cu sufletul zdrobit, am alergat îndata,
Sub un castan, în curte, ca sa-i jelesc prelung…
Aveam, din acea clipa, o casa-ndoliata,
Si jertf-acelor îngeri nu mai puteam s-alung,
Am plâns, pe saturate, pâna-n lasatul serii,
Sub ceru-mpovarat de sânge si pacat,
Iar mieii mei cei dulci, abandonati durerii,
Se vad si-acum, întinsi, pe iarba, cum se zbat.
Ghioceii
Ghioceii din curtea mea
Ieri, atâta m-au rugat,
Sa-i mai las un pic sa stea
Sub zapada, la iernat.
Eu voiam sa-i duc mamicii,
Astazi, este ziua sa,
Dar am înteles piticii,
Ca-s acoperiti de nea.
Si-o sa creasca pâna-n zori,
Frunzele cu clopotei,
Mama o sa aiba-n zori,
Un buchet de ghiocei !
Picturala
E cald, trifoiul parfumat
Arunca-n jur, miros de floare,
Pe vale, muguri de cicoare
Îsi pleaca fruntea pe-nserat.
În curte, iezii blânzi si mici
Alearga-ncolo si încoace,
Bunica firul lung mai toarce
Sa faca fratelui cipici.
Cocosul s-a suit pe scara
Se umfla-n penele lucioase,
Gainile se strâng faloase,
Salcâmul, iata, se-nfioara…
 
Beatrice Silvia Sorescu

PASTE 2011…

…Vine, si anul acesta, Sfânta Sarbatoare a Pastelui Crestin-Ortodox…!
Dar seamana, oare, ce-i azi, cu sarbatorirea Pastelui, de catre românii crestini, de altadata? Fie si sub regimul ateisto-comunist…

Nu. Hotarât, nu!

…Înainte de razboiul al doilea mondial (timp pe care eu nu l-am apucat si despre care numai mi s-a povestit, ca o legenda frumoasa…) – în sate si târguri, oamenii scoteau mesele în ulite ori pe strazi, si-si uneau, astfel, bucatele si dragostea întru Hristos! Deloc formal, ci întru Adevar!!!

…Chiar si pe timpul ante-revolutionar (si acest timp îmi este foarte bine cunoscut, mai viu decât tot ce ma înconjoara azi!) , în Saptamâna Mare era o framântare luminoasa si generoasa, de într-ajutorare, în orasul blocurilor,  ca si-n satul casutelor (proaspat spoite cu var!) – a gospodinelor celor harnice, a copiilor cuminti, care erau dusi sau se duceau singuri, de erau mai mari – la spovedanie si la-mpartasanie…nu erau, niciunde, opriti preotii sa-si faca datoria cea rânduita!

…Tin minte cum bunica mea facea adevarate minuni, din pensia dupa bunicul: 100 (una suta) de lei! Facea atâta pasca si atâtia cozonaci si rosea atâtea oua, de avea de dat si de pomana, saracilor mai saraci decât ea, si le dadea, de gâfâiau carând toastele… – tuturor celor cinci copii ai ei…Iar, pe de alta parte, mama mea si fiica ei, când facea pastile si cozonacii si, mai ales, când rosea ouale, strângea, în bucatarie, un conclav întreg de femei: toate gospodinele de pe scara blocului, sfatuindu-se toate si împartasindu-si, tainic, experiente de coptura sau de rositura de oua, din ani trecuti…!
Dar nu vedeai, pe niciuna, sa ofteze, uitându-se în fundul (golit obscen…) al portofelului…De-i lipsea, vreuneia, ceva, celelalte-i dadeau pe loc, cu bucurie si cu totala uitare a daruirii: ele, toate gospodinele, faceau parte dintr-o Confrerie a Femeilor Lui Hristos Atoatedaruitorul! Si nu avea, niciuna, salariul de la stat, mai mare de 1.000 de lei…Dar inima buna nastea bucuria, iar deschiderea sufletelor, cu toata sinceritatea si cu toata dragostea de Sfânta Sarbatoare a Învierii Lui Hristos, le facea ca, în Noaptea cea Minunata, dupa ce trudisera, din greu, pe la cuptoarele de aragaz, sa cânte, la slujba din Biserica, „Hristos a înviat din morti,/Cu moartea pre moarte calcând…!!” – din toata inima si cu ochi stralucitori de roua, de parca tocmai se trezisera dintr-un somn odihnitor si învietor! Si asa si era!!!
…Azi, totul se face mohorât…pidosnic…oftat…de parca nu vine Minunea Învierii, ci Vesnica Osânda a Iadului!
E drept ca nu-s bani în punga sfrijita, de felul ei… –  lipsa ticaloasa, ca expresie a „binelui”, revarsat de PDL si complicii sai întru crima si genocid, peste tara si oameni…(taieri aberante, cinice si sadice, de salarii si pensii…sanatatea si viata noastra pamânteasca ne sunt amenintate, fiind date, spre aneantizare, Calailor României Contemporane – CSEKE, ÎN CÂRDASIE CU BASESCU ET COMP.!) – …dar nu-i nici Duhul oamenilor sanatos…în Gradina Maicii Domnului! Nu mai poarta în suflete, decât putini dintre ei, Duhul Sfânt al Sarbatorii!

Pentru tare putini dintre oamenii crestini, din România, mai rasuna, în inima, vorbele sfinte ale Lui Hristos, catre poporenii adunati pe Munte si catre propriii Lui Apostoli: „Luminatorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat. Iar de va fi ochiul tau rau, tot trupul tau va fi întunecat. Deci, daca lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, caci sau pe unul îl va urî si pe celalalt îl va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt îl va dis-pretui; nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui Mamona. De aceea zic voua: Nu va îngrijiti pentru viata voastra ce veti mânca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti îmbraca; au nu este viata mai mult decât hrana si trupul decât îmbracamintea ? Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna în jitnite, si Tatal vostru Cel ceresc le hraneste. Oare nu sunteti voi cu mult mai presus decât ele ? Si cine dintre voi, îngrijindu-se, poate sa adauge staturii sale un cot ? Iar de îmbracaminte de ce va îngrijiti ? Luati seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Si va spun voua ca nici Solomon, în toata marirea lui, nu s-a îmbracat ca unul dintre acestia. Iar daca iarba câmpului, care astazi este si mâine se arunca în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbraca, oare nu cu mult mai mult pe voi, putin credinciosilor? Deci, nu duceti grija, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc pagânii; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai întai împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua” – cf. Matei, Predica de pe Munte (Sa nu ne grijim prea mult de cele pamântesti), cap. 6, vss. 22-33.

…Nu mai avem nici trup si nici suflet luminat: „lumina care este” în noi este întuneric”, deci „întunericul cu atât mai mult!” Si, în loc sa lasam grijile Celui care ne-a creat, iar noi sa ne bucuram de Creatie si de Învierea Duhului Creatiei – noi oracaim si ne olicaim…BANUL devenind obsesie, cresc si demonicele strigari ale „nivelului nevoilor crescute”! Dar de ce sa ne creasca „nivelul nevoilor”?! Ca asa ne induc ideea negustorii lumii, prin promo-uri consumiste, care de care mai imbecile si pline de tot mai multa crima implicita, prin produsele promovate, în care s-au cuibarit tot mai multe otravuri, pana la 100%…?! Dar ce, ne-au crescut douazeci de burti si saptezeci de guri?! Nu, tot o burta avem, si tot o gura…dar am uitat, complet, „ca omul nu numai cu pâne se hraneste”! Unde e grija noastra pentru Duh? „Ce va folosi unui om daca va câstiga lumea toata, dar îsi va pierde sufletul sau?” – ne zice, pe sleau, nu în parabole, Hristos-Dumnezeu, Lumina Lumii…noua, atât de putin credinciosii!!!

…De ce n-om mai sti sa ne bucuram, cu Hristos dimpreuna, la Ospatul Lui, cu masa  de Ospat…pe o Raza de Soare?! Pentru ca, tot îndemnati fiind noi de tradatorii care s-au cocotat în „fruntea bucatelor”, am învatat sa ne otravim singuri sufletele, crezând ce nu trebuie nicicând crezut: ca poti sluji „la doi domni” deodata, lui Mamona si Dumnezeului Cel Viu!!! Nu, multor români a ajuns sa le fie complet indiferenta Morala Dumnezeului Crestin…deci, au ajuns sa-L dispretuiasca pe însusi Tatal Ceresc, pe Tatal Tururor Creaturilor!!! Au pierit, din noi, ROSTURILE SACRE ale Lumii-Creatie Dumnezeiasca…
…Iata pentru ce noi, subsemnatul, condamnam tot ce s-a facut împotriva firii de smerenie luminata a românului crestin ortodox, în acesti blestemati ani asa-zis „postrevolutionari”! Ni s-a pervertit sufletul, am fost tentati sa ne vindem bucuria de Hristos! – …s-a ajuns cu pervertirea pâna la „os”, pâna la Inima-Biserica Ortodoxa, „de zid”…!!!

…În schimb, urâm bine si ne îngrijoram cumplit, de orice tine de materia cea  trecatoare, cu iz de hoit! Ne vindem vesnicia dumnezeiasca, pentru „clipa cea repede” („…ce ni s-a dat”, dreptu-i… – dar nu ni s-a dat pentru ura, CI, CUM ÎNSUSI EMINESCU ZICE:  „PENTRU IUBIRE”!!!), clipa care se stinge înainte chiar s-o gândim!!! O vedem pe o fleoarta ca EBA sau ca Udrea, întolite ca de bâlci si în masini „supertari”, si cu ceasuri care costa cât o mosie (SFÂNTA/SFINTITA DE SÂNGE MARTIRIC!) de vechi boier de tara…si Erou-Martir (de-al lui Stefan al V-lea Musatin sau de-ai altor Martiri-Atleti ai Lui Hristos…) – si râvnim, si noi, la nimicurile care atârna si zdranganesc si lucesc…! – îl vedem pe un smecher analfabet si hahait si mahalagiu, precum Vanghelie sau Basescu sau Gigica Becali, scaldat în sudorile trufiei lui mârlanesti si pline de bani furati-smulsi de la vaduva si de la orfan… – si, pe loc, si noi VREM! Fara sa ne gândim, o clipa, cu ce pret infernal au capatat acestia, si spre cine au înaltat ei legaminte, pentru a se lipi, precum lipitorile scârbei, de mlastina secundei lor de asa-zisa „marire”…si unde se vor duce sufletele lor, în ce bezne vesnice, dupa o „scârba” de viata de câteva clipe!!!

…Da, suntem vinovati de scrântirea mintii si de pierderea caldurii sufletului, dar nici ispititorul smintirii noastre nu va scapa de raspundere! „Vai lumii, din pricina smintelilor! Ca smintelile trebuie sa vina, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18, 7).

…În Rusia, ne povesteste, documentaristic, Carmen Avram (emisiunea de duminica, ora 21, de pe postul Antena 3: În premiera: Au ales salbaticia) – mii de intelectuali (care, pe când se complaceau, înca, în ghearele civilizatiei urbane, a BANULUI – erau foarte bogati…) – si-au dat seama de primejdiile de moarte, pe care le-au adus BANUL si CIVILIZATIA TEHNOLOGICA (depersonalizant-robotizanta): pierderea personalitatii umano-divine, pierderea vremii de meditatie, pierderea fortei de a visa, adica, de a evada din închisoarea tehnologica, din închisoarea virtualitatii, Ucigasa Perversa a Duhului de VIATA!!! – …din închisoarea asfaltului, a zgomotului infernal, a stresului cumplit, care îmbolnaveste inima si nervi si…toate, si-ti apropie moartea, cu o viteza incredibila…
Traiesc, toti, acum, în iurte, scaldându-se în apa înghetata, dimpreuna cu copiii lor (pe care nu si-i tin neinstruiti, dar si-i tin departe de capcanele letale ale civilizatiei Banului, Tehnologiei si a Asasinatului Disimulat Savant: copiii lor nu stiu ce-i vaccinarea, nu stiu ce-i mâncarea gatita din altceva decât produci cu mâinile tale, în pamântul curat, sub energia stelar-cosmica…nu stiu ce e “comanda sociala” absurda si nelegiuit-birocratica, nici ce e stresul “orarului muncii”!), într-o Siberie a perfectei salbaticii (fara curent electric, fara alta apa decât cea din zapada siberiana a taigalei…). Ei se simt curati, se simt aproape de Duhul Neamului –  si, ceea ce-i fundamental: SE SIMT DIN CE ÎN CE MAI PUTIN VINOVATI FATA DE PAMÂNT, FATA DE STRAMOSI SI FATA DE CERUL CU STELE…DECI, FATA DE DUMNEZEU-CREATORUL…!
…Si, spun ei – în urmatorii ani, tot mai multi oameni vor constientiza dezastrul pe care-l produce, în Duh si în trup, civilizatia asasina, a smecherilor, care doar te paralizeaza în munca ta obsedata, malign fanatizata, pentru interesele lor meschine… – îti sug, vampiric, sistematic, Aripile Duhului, cu care ai putea  zbura sa-l întâlnesti, curat, pe Viul Dumnezeu!

…Sa ne întoarcem în “acum”-ul si “aici”-ul (deocamdata!) ale României si ale românilor.

Pramatia Suprema a României anului 2011, Basescul disimulat în “Traian” (invadatori, si unul, si altul…dar acesta, de azi,  e o SMÂRDOARE A IADULUI, pe când acela, de-atunci, voia sa-si salveze, prin alchimie, neamul de adoptiune, cel roman, re-aducându-l la Obârsia Dacica!) – se pregateste sa schimbe Constitutia, spre a ne oferi (în continuare si tot mai accelerat!), pe tava, Tara-Cea-Sfânta/Gradina Maicii Domnului – veneticilor si tuturor liftelor  straine / multinationalelor vampirice (prin “REGIUNILE ECONOMICE”!!!), DAR, MAI CU SEAMA, MAGHIARILOR!
…Asta – în loc sa-si schimbe fundamentul fiintei sale, de “mahalagiu al Duhului” – sa schimbe  “macazul” sufletului lui (?!), si sa intre la ascultare, undeva, în vreo sfânta mânastire (pâna la sfârsitul vietii lui!), unde sa se pocaiasca  de Pacatele contra Sfântului Duh, dintre care cele de capetenie sunt TRADAREA DE DUMNEZEU SI TRADAREA DE NEAM!
…Dimpreuna cu „SMÂRDOAREA IADULUI” vor trebui preluati, „la subsolul” lumii, însa, si „cântaretii” din drâmbe…slavitori de slava desarta: acum vreo  saptamâna, ANDREI PLESU (unul dintre multii „intelectuali de carton”, promovati, de micul ecran, ca…pasta de dinti ”Blend-a med”…sau ca… „tampoanele ecologice pentru femei”…) – s-a evidentiat (e drept, în urma lui Liiceanu, Patapievici, Traian Ungureanu, Catalin Avramescu etc.etc.), „pieptanând”…chelii! – afirmând, în subtext, ca românii sa fie împacati (definitiv!) cu…soarta! – adica, împacati cu faptul ca Dumnezeu, ducând lipsa de orice înlocuitor al Mârlanului Sef si al Paiatei Supreme a României, i-a condamnat (pe numitii români),  pe vecie, la…”BASESCORIE/BASESCRATIE” – vesnica stapânire a României, întru BOALA/BOLIRE DE DUH (…si „întâmplata” prin „mila washingtoniana”…”of course”!), de catre „Dictatorul Luminat”…adica, de catre Hahaitorul Suprem, Soitarul-Sef si  Urdoarea Pamântului… !

…Dar „omul (prost si orbit) propune, Dumnezeu dispune”…

…Daca „Hristos a înviat”, si…”Cu-adevarat a înviat!” – ATUNCI, TOTUL E POSIBIL! Chiar sa nu mai auzim si vedem, în veci, mutre de homunculi criminali, în ograda României…Profesorul universitar de la Cluj-Napoca, dr. Dan BRUDASCU, propune ca, daca tot se schimba, cândva, CONSTITUTIA ROMÂNIEI  – atunci sa se prevada, acolo, pentru tradatorii de Patrie si de Neam – nu pedeapsa cu moartea, pentru ca suntem popor crestin, dar: „sugerez celor ce lucreaza la modificarea si amendarea textului Constitutiei ca, pentru delicte grave si foarte grave, sa prevada exilul si surghiunul . Doar în felul acesta vom putea preîntâmpina înmultirea actelor de jaf si tradare nationala (s.n.) […]Cer, totodata, legiuitorilor ce vor lucra la modificarea Constitutiei României sa prevada interzicerea categorica a desfasurarii, pe teritorul nostru national, în interes extremist si revizionist, a oricarei manifestari, initiata de revizionistii de la Budapesta, de sarbatorire a zilei nationale a vreunui stat strain  (s.n.)[…] Daca vrem sa pastram aceasta tara întreaga, trebuie sa nu mai toleram batjocorirea ei de dusmanii din afara si de cozile lor de topor din tara” (s.n.) – cf. art. Sugestii pentru schimbarea Constitutiei, de prof. univ. dr. Dan BRUDASCU – sursa: www.napocanews.ro si: revista Contraatac, Adjud, nr. 26, aprilie-mai 2011.

…Bine zis, carturarule patriot, frate Brudascule! Numai sa nu-si uite firea românul începutului de veac 21…”anno Domini” 2011 – …cum aproape ca pare a-si uita Duhul si pe Mântuitorul de Duh, Hristosul-Lumina Lumii…!!! Ca si Mântuirea prin DUMINICA Pastelui…pentru ca Saptamâna CRESTIN-ORTODOXA este sfârsita/încununata, glorios, cu DUMINICA ÎNVIERII LUI HRISTOS, Preafericite Patriarh DANIEL…iar nu cu „Sabbatul/Sabatul” celor care-L rastignira…!

prof. dr. Adrian Botez

IL RISO (opera drammatica in 14 atti)

Sin Alina – Inglese-Italiano, 3° anno
Università ‘Ovidius’                                           
I PERSONAGGI (nell’ordine della loro apparizione)

JEAN ALAIN – psichiatra
IVAN HARASOV
SPETTATORE – 1, 2, 3, 4, 5, 6, … 10.
L’ASSISTENTE
LA SEGRETARIA
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA
IL VICEMINISTRO DELL’ECONOMIA – SERBAN DESAY
LUIS PASTEL – psichiatra
LA SIGNORA ROMANENCO
IL SIGNORE ROMANENCO
HENRI COMAN
ELISABETA COMAN
I DUE FIGLI
IULIU PISARO – il Presidente del Consiglio Nazionale di Antropologia
CEZAR VERDI, EMANUEL BRUNO, ELENA CATINA – antropologi
IL PRIMO MINISTRO
MINISTRI
LI TAI NE – futurologo
HERMAN HERBERT – professore universitario
STUDENTI
NICOLAE GAMA – una famiglia qualsiasi
MARGRIT GAMA
LORO FIGLIO
IL PAZIENTE

(l’azione dell’opera ha luogo nello stato Humana, sull’isola con lo stesso nome, in un futuro prossimo)

IL PRIMO ATTO
(l’ufficio dello psichiatra Jean Alain, che sta alla scrivania e porta gli occhiali. Nell’ufficio entra Ivan Harasov, biologo).
JEAN ALAIN : (alzando gli occhi dal libro che sta leggendo): Si accomodi, per favore.
IVAN HARASOV : Buon giorno, dottore. Permesso?
JEAN ALAIN : Si, si, si accomodi. (lo invita a sedersi sulla sedia davanti a lui).
IVAN HARASOV : (un po’ agitato)  Non sono venuto per me, dottore. Vengo a chiederLe un consulto per il mio amico che è biologo, come me. Mi perdoni di aver dimenticato di presentarmi, Ivan Harasov… (si alza e tende la mano verso il dottore, sopra la scrivania).
JEAN ALAIN : La ascolto, signor Harasov.
IVAN HARASOV : Il mio amico, mi sono dimenticato di dirLe come si chiama, Teo Fucuda, lavoriamo insieme nella bese di ricerche ecologiche in montagna. Lo conosco molto bene, siamo stati colleghi universitari (comincia all’improvviso a ridere, hi, hi, hi). Era un ragazzo serio, molto abile, (sempre più animato). Non Le posso dire quando è cominciato in realtà. Però io credo che si tratti di qualcosa patologico. Lui ha sempre riso, praticamente da quando è nato, ciò sarebbe normale? (comincia di nuovo a ridere, hi, hi, hi).
JEAN ALAIN : (guardando con attenzione, sorride, poi ride anche lui lievemente)
IVAN HARA?OV : (diventando all’improvviso serio) Vorrei chiederLe se non ha altre cose da fare, casi più gravi? Il mio non e grave, posso ancora aspettare.
JEAN ALAIN : No, no, mi dica, La ascolto. Visto che è qui …
IVAN HARA?OV : È successo una sera, qualche anno fa. Avevamo acceso il fuoco e stavamo parlando della nostra attività. Mi ricordo che allora lo sentivo per la prima volta, mi sembra che l’idea gli fosse sorta nella mente molto prima. E vorrei domandarLe, perché ride l’uomo?
JEAN ALAIN : (un po’ sorpreso): A che cosa si sta riferendo? A motivi intimi o all’oggetto che causa il riso?
IVAN HARA?PV : Perché ride l’uomo? È una cosa normale?
JEAN ALAIN : Ma certo, è molto normale. Lei non ha osservato che tutti gli uomini ridono? Questo non è affatto grave.
IVAN HARA?OV : (insistendo, quasi ridendo): Ma perché si ride?
JEAN ALAIN : Per diversi motivi. Se qualcuno dice una burla, è normale ridere, se vediamo una cosa contraria alla nostra consezione, ridiamo.
IVAN  HARA?OV : Lei ha usato la parola ‘contraria’. Anch’io credo che sia questa la ragione.
JEAN ALAIN : Oppure una certa schematizzazione meccanica (si ricordi Chaplin) dei gesti, delle azioni.
IVAN HARA?OV : Ha parlato del contrario.
JEAN ALAIN :  Si, il contrario provoca il riso.
IVAN HARA?OV : IL mio amico dice così. Tra noi e gli animali esiste un grande contrasto. Questo contrasto e ciò che provoca in lui il riso. D’allora in poi lui ha comonciato a ridere tantissimo. Vedeva un serpente o qualsiasi animale e cominciava a ridere a crepapelle. Rideva per ore ed ore. Si teneva la pancia dal ridere e rideva fino a quando la pancia gli faceva male. Le lacrime gli scendevano sulle guance (hi, hi, hi). All’inizio, sua moglie ed io ci siamo spaventati. Stupito, lo guardavo come rideva. Però dopo avercela spiegato, abbiamo cominciato a ridere anche noi. All’inizio, di meno, poi non potevamo più smetterla.
JEAN ALAIN : Si, La ascolto.
IVAN HARA?OV : All’inizio è stato bello. I primi mesi, il primo anno. Le dico, lui rideva da morire e faceva ridere anche noi. Si creava il buonumore. Se ci trovevamo in un gruppo più grande e qualcosa non andava bene, l’atmosfera cambiava subito. Poi ha cominciato a uccidere gli animali. Rideva da morire quando vedeva un uccello passare di sopra, puntava il fucile e l’abbatteva subito. Hi, hi, hi!
JEAN ALAIN : (segue con attenzione): Si, continui pure.
IVAN HARA?OV : Dopo che l’uccello cadeva, non rideva più. Questo mi ha meravigliato. Però ho notato che sua moglie rimaneva vicino all’uccello o all’animale ucciso e cominciava a ridere sempre più forte. E rimasta un giorno intero vicino a un animale, ridendo da morire, tenendosi la pancia dal ridere. Lui se ne andava e la lasciava ridere.
JEAN ALAIN : (sempre più stupito): Si, continui. È molto bello quello che mi sta raccontando. Quasi, quasi mi fa ridere. Hi, hi, hi, strano, hi, hi, hi!
IVAN HARA?OV : Hi, hi, hi, hi, hi! Non è vero? All’inizio non potevo neanche credere ai miei occhi. Mi stropicciavo gli occhi per vedere se non stavo sognando. La vedevo come rideva vicino all’animale, tenendosi la pancia. Credevo prima che fosse impazzita. Hi, hi, hi! Ma no! Era complettamente normale. Poi mi sono abituato con lei ed ho cominciato anch’io a ridere. Eravamo io e lei quelli che ridevano di più. In un anno sono ingrassato di venti chili. Adesso, dopo quattro anni, mi guardi.
JEAN ALAIN : Tutto questo per via del buonumore.
IVAN HARA?OV : E questo non è tutto. Adesso arriva il meglio. Hi, hi, hi! Ti fa ridere da morire hi, hi, hi … Ho domandato loro perché ridevano. Hi, hi, hi, hi, (si tiene la pancia dal ridere. Le lacrime gli scorrono sulle guance).
JEAN ALAIN : (guardandolo sempre più attento, ma perdendo un po’ la pazienza): Mi dica, per favore.
IVAN HARA?OV : Ecco che cosa mi dice Fucuda. Dice che gli animali sono inferiori agli uomini. L’uomo è l’unica specie che ha raggiunto lo stadio superiore mentre gli animali sono inferiori. È per questo che noi dobbiamo prenderli in giro. Un animale mi fa ridere proprio per questa sua condizione. E così, ogni volta che vedo un animale rido da morire. E allora, per smetterla, per non ridere più, lo uccido. Nel momento in cui lo uccido, non è più un animale. Hi, hi, hi! (ride per molto tempo. Quando torna in sé.) Mi sente, a quel punto non è più un animale!
SPETTATORE UNO  : (si trova in fondo alla sala) Hi, hi, hi, hi!
JEAN ALAIN : (scrivendo qualcosa) Ma, che cos’è?
IVAN HARA?OV : Dice che da quel momento l’animale non e piu animale, diventa materia. Quando l’ho sentito mi sono quasi fatto il segno della croce (hi, hi, hi).
SPETTATORE 1 e 2 : (che si trovano nel mezzo della sala) Hi, hi, hi!
J.A. (guardandolo sempre più sbalordito e spaventato)
IVAN HARA?OV :  (Hi, hi, hi!): Nel momento in cui l’animale diventa materia, diventa il Tutto, l’uomo non ha più il diritto di ridersi di esso. D’allora in poi lui puo prostrarsi davanti all’animale. Perché esso è adesso più grande dell’uomo. Hi, hi, hi, (tenendosi la pancia dal ridere, cade sulla scrivania).
JEAN ALAIN:  (dopo molto tempo, guardandolo con compassione, ma anche con interesse): Signor Ivan Harasov, si calmi, per favore (gli dà un bicchiere d’acqua, lui beve). Cerchi, per favore, di non ridere più per potermi raccontare tutto.
IVAN HARA?OV : Hi, hi, hi (tenendosi la pancia). Va bene, dottore, farò del mio meglio. Ma come fai a non ridere quando lo vedi inchinarsi davanti all’animale ucciso, come se fosse davanti ad un’icona, serio e grave, mentre sua moglie ride da morire. Da morire. Una volta abbiamo dovuto spruzzare acqua su di lei per farla tornare in sé. Hi, hi, hi!
SPETTATORE 1, 2, 3, : (ridendo da morire nella sala) Hi, hi, hi, hi!
JEAN A.LAIN : (molto serio) Però sua moglie perché ride, signor Harasov?
I.H. (tornando in sé, hi, hi, hi): Sua moglie dice così, hi, hi, hi. sua moglie dice così. Ed è stato lui a ficcarle questa cosa in testa. Devi riderti delle specie animali perché si trovano sotto di noi sulla scalla dell’evoluzione, sono inferiori alla specie umana. Il riso rende l’uomo superiore. Non esiste un’altra specie animale che possa ridere. Soltanto l’uomo. E cosi, per mostrare la sua superiorità, l’uomo deve prendere in giro gli animali. Ridere, in genere, il piu possibile. Hi, hi, hi, hi, hi, hi (piegandosi sopra la scrivania).
SPETTATORE 1, 4, 6 : (ridendo nella sala) Hi, hi, hi, hi, hi. (L’intero pubblico, contaggiato, comincia a ridere. Alcuni guardano con sdegno gli spettatori 1, 4, 6 che ridono).
I.H: Fino adesso nessuna differenza tra di loro. Solo che lei crede che una volta l’animale ucciso esso sia ridisceso di miliardi di anni nella scala dell’evoluzione. Perciò l’animale viene disprezzato di più. È per questo che lei ride sempre più forte. Ride finché non si può fermare. Hi, hi, hi, hi, hi!
JEAN ALAIN : (scrivendo qualcosa nel suo quaderno) Cerchi di controllarsi, signore. Mi dica, per favore, ci sono anche altre bizzarrie? Ha notato qualcos’altro strano?
IVAN HARA?OV : (tornando in sé) Le racconto subito. Il momento più comico è quando loro si trovano vicino all’animale, e lui è serio e corrucciato, mentre lei ride da morire. Rido finché cado giù per terra, hi, hi, hi, hi! Così ci perdiamo la testa, mentre lui se ne va arrabbiato e ci lascia ridere. Questo è durato quasi un anno. Non proprio un anno, ma circa 8 mesi, e non si sono separati. Adesso, non s’intendono più. Lui è solo e non vuole vederla più. Vede gli animali, ride da morire, poi li spara o li uccide, si ferma e se ne va. Io sono rimasto con sua moglie. Hi, hi, hi, hi, hi, ridiamo entrambi da morire e lo cerchiamo. Però mi sono reso conto che presto, soprattutto se convinco anche altri, uccideranno tutti gli animali dell’isola. Ho cercato di convincerli, di farli smettere, ma non ci sono riuscito.
JEAN ALAIN : (cercando di intervenire) Signor Harasov …
IVAN HARA?OV : Mi lasci raccontare, hi, hi, hi, hi! Si rende conto che in quanto al lavoro, non se ne parlava nemmeno. Noi, come boilogi, abbiamo l’obligo di mantenere l’equilibrio del sistema ecologico, però, da due anni, noi non facciamo altro che ridere e uccidere gli animali. L’intero sistema ecologico del paese è in pericolo. È per questo che sono venuto da Lei. Dobbiamo fermarli. E che cosa facciamo con loro, con i miei amici? Perché lui è riuscito a convincere anche i biologi della base vicina. E ridono tutti da morire. Hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi! È per questo che sono venuto da Lei.
SPETTATORE 1, 2, 3, 4, 5 : (ridono nella sala)
JEAN ALAIN : Come si chiamano i suoi amici?
IVAN HARA?OV :  (non riuscendo a trattenersi dal ridere) Tao Fucuda, gli sposi Fucuda. Hi, hi, hi, hi!
JEAN ALAIN : (scrivendo) : Quanti biologi si trovano all’altra base?
IVAN HARA?OV : (smettendo di ridere): Dieci, tutti uomini.
JEAN ALAIN : (suona. Entra il suo assistente): Signor Harasov, passi per favore nell’ufficio vicino. (da solo, con l’assistente) Ascoltami. Cerca di sottoporlo a qualche test. Prima di tutto al testo di memoria e di attenzione. Poi al testo Colerius. Se i risultati non sono normali, lo ricoveriamo. Mandami la segretaria. (l’assistente entra nel laboratorio. Arriva la segretaria).
JEAN A.LAIN : (sta in piedi, vicino alla scrivania): La prego di telefonare al Ministero Forestale e di cercare di sapere qualcosa dull’attività dei biologi della base di ricerche ecologiche in montagna. Dica loro che abbiamo delle prove che i biologi hanno cominciato a sterminare gli animali. Se confermano tutto, vorrei che gli sposi Fucuda fossero portati qui per analisi.
LA SEGRETARIA : (ttornando) Certo, dottore.
JEAN ALAIN : (molto preoccupato): E un’altra cosa, La prego. Gli sposi Fucuda non devono sapere che saranno portati in una clinica di psichiatria.
LA SEGRETARIA : Ho capito, dottore. (esce).
JEAN ALAIN :  (resta in piedi, pensieroso. Accende una sigaretta. Cammina facendo passi grandi nella stanza).
L’ASSISTENTE : (che entra con i risultati) I risultati sono assolutamente normali, dottore. Le funzioni psichiche sono normali. Che cosa facciamo, lo lasciamo andare via?
JEAN ALAIN :  (che verifica il test) Lo lasciamo andare. Ma non prima di chiedergli l’indirizzo dove può essere trovato. Oppure, chiedigli di ritornare la settimana prossima. M’interessa il caso. Strano.
IL SECONDO ATTO
 Dopo una settimana. L’ufficio del ministro dell’Economia. Il ministro si trova alla scrivania, in mezzo a tanti dosser. Entra il viceministro, Stefan Desay.
STEFAN DESAY : La disturbo, signor ministro?
IL MINISTRO : No, no, siediti, caro mio, aspettavo proprio te. Mi hai portato il bilancio del trimestre scorso? Qual è la situazione?
STEFAN DESAY : (che si è seduto accanto su una poltrona) Tutto va benissimo, signor ministro. Un superamento di bilancio che non abbiamo previsto (mettendo sulla scrivania del ministro i documenti). Sarà una vera sorpresa per Lei …
IL MINISTRO : (leggendo i documenti): Oh la, la … (dopo qualche tempo). Ma è impossibile. Ti prego di verificare di nuovo. Credo che si tratti di uno sbaglio di computer, oppure di cifre false. Impossibile.
STEFAN DDESAY : È inutile, signor ministro. Ho gia verificato. Quando ho visto le cifre non ho potuto credere ai miei occhi, e allora ho verificato i dossier. Non era stato fatto nessun erore. E le cifre del bilancio sono vere.
IL MINISTRO : (alzando gli occhi. Irradia di gioia): Allora tutto va benissimo! Dopodomani farò un completo rapporto al Primo Ministro che si congratulerà con noi. (si frega le mani per la soddisfazione) (dopo qualche tempo) Eppure, verifichiamo ancora una volta. Metti il sistema di controllo in funzione.
STEFAN DESAY : Inutile. L’ho già fatto. Sono state fatte tre verifiche con molta attenzione (ridendo). Io direi di pensare al miglior modo di festeggiare questo avvenimento e di farlo noto a tutti. Hi, hi, hi, hi!
IL MINISTRO : (con sempre più buonumore. Suonando) Caro mio, non dobbiamo rallegrarci troppo presto. Prendiamo tutte le misure di prevenzione prima di cantare il successo.
LA SEGRETARIA (entra portando un vassoio con una bottiglia di brandy e bicchieri. E, naturalmente, delle sigarette)
STEFAN DESAY : Ho preso tutte le misure di prevenzione, signore. Siamo invincibili.
IL MINISTRO : (la segretaria esce. Brindano): Allora, brindiamo (pausa). Ma, caro mio, non posso capire come mai la produzione sia due volte piu grande di quello che abbiamo pianificato. Hai fatto tui qualcosa? È stato introdotto qualcosa di nuovo nell’economia? Io non posso ancora crederci.
STEFAN DESAY : (ridendo) Hi, hi, hi. Neanch’io ci posso credere, signor ministro. In questo periodo sono state introdotte nel processo tecnologico solo 5 invenzioni. Quasi niente. Eppure, la produzione è due volte piu grande.
IL MINISTRO : (diventando serio): Ma tu, come te lo spieghi?
STEFAN DESAY : S’immagini che neanch’io ho trovato una spiegazione giusta. Praticamente non ne conosco le cause.
IL MINISTRO : (inquietarsi): E allora che cosa facciamo? Se si tratta di un inganno? Qualcuno vuole ridere di noi ?
STEFAN DESAY : Signor ministro, Le ripeto, tutto corrisponde al vero.
IL MINISTRO (guardando di nuovo i documenti): Vedo che le firme sono autentiche. Aiutami a capire. Dobbiamo essere prudenti, caro mio. (legge con grande attenzione i documenti)
STEFAN DESAY : Come me lo spiego io, signor ministro? Si ricordi che anche nel trimestre passato abbiamo superato una volta e mezzo la produzione e nessuno si è meravigliato. Adesso la produzione è due volte più grande. (Nel fra tempo, dall’ufficio vicino si sentono delle risate. Poi le risate sembrano sempre più lontane. I due si rallegrano.) Perché dobbiamo meravigliarci? Molto bene. Questo vuol dire che abbiamo un’economia efficiente, sana, il tenore di vita degli abitanti e l’esportazione saranno sempre più grandi.
IL MINISTRO : Ma dobbiamo trovare le cause, no? Perché così potremo usare queste cause per stimolare lo sviluppo della produzione, dell’efficienza. Convoca, ti prego, una commissione per analizzare le cause dello sviluppo della produzione. (si sentono risate da un altro ufficio).
STEFAN DESAY : Me ne occuperò oggi stesso, signor ministro. Ma mi lasci spiegarLe il mio punto di vista. Il problema mi ha interessato dal primo trimestre. Sa che cosa mi hanno riferito i direttori di imprese durante l’incontro di due mesi fa? Io volevo sapere che misure avevano prese perché la produzione fosse una volta e mezzo più grande. Ed ecco la loro risposta. Hi, hi, hi, non ci potrà credere. Uno dei direttori mi diceva: signor ministro, non abbiamo fatto niente. Abbiamo soltanto notato che gli operai avevano uno strano buonumore, ed io non ho fatto altro che stimolarlo sempre di più. Nelle fabbriche la gente non lavora più corrucciata, attenta, ma sorride sempre. Un buonumore cintagioso regna dappertutto. E allora ho ordinato di stimolarlo.
IL MINISTRO (alzandi gli occhi dai documenti): E Lei ci crede? Hm … (si sentono risate dalla strada).
STEFAN DESAY : Sono convinto (ridendi lievemente).
IL MINISTRO : Hm, può darsi. Può darsi che il buonumore contribuisca alla crescita della capacita di lavoro dell’uomo, dell’efficienza … È normale. Ma due volte, caro mio, mi sembra esagerato.
STEFAN DESAY : (ridendo): Hi, hi, hi! Eppure è vero, signor ministro. Vita lunga! Questo trimestre la produzione sarà tre volte più grande. Parola d’onore. Hi, hi, hi, hi!
IL MINISTRO : (ridendo anche lui): Mi auguro che tutto questo si verifichi! (dopo qualche tempo) Se fosse cosi, sarebbe meraviglioso. Figurati se avessimo investito due volte di più la produzione non si sarebbe raddoppiata.
STEFAN DESAY :  (ridendo) Hi, hi, hi! Ci credo. Ci credo, signor ministro.
IL MINISTRO : (fregandosi le mani) Caro mio, se tutto è vero, è magnifico. Di’ a tutti i superiori delle imprese economiche di coltivare il riso. Hi, hi, hi, hi! Non ci avrei mai pensato. Guarda, per quano io abbia studiato molto l’economia, per quanto abbia cercato di scoprire stimoli per lo sviluppo economico, non avrei mai pensato a questo. Ma senti, il riso. Il riso! Ti fa proprio ridere! Hi, hi, hi, hi!
STEFAN DESAY : Hi, hi, hi, hi! Questo trimestre tre volte più grande, signor ministro. Vedrà, hi, hi, hi, hi, hi!
IL MINISTRO : (giudicabdo): Se questo trimestre e anche l’ultimo va così, vuol dire che quest anno sarà il miglior anno economico della storia del paese. La produzione di quest’anno sarà uguale a quella degli ultimi cinque anni. È straordinario (fregandosi le mani).
STEFAN DESAY : Hi, hi, hi! Le prometto, signor ministro. Questo trimestre la produzione sarà tre volte più grande, e nel quarto quattro volte.
IL MINISTRO : (allegro): Sarebbe magnifico! Tante belle cose! Mi hai portato una grande notizia oggi, caro mio!
STEFAN DESAY : Hi, hi, hi! Penso che non siamo solo noi felici, signor ministro. A quest’ora sono felici milioni di persone del paese.
IL MINISTRO : (alzandosi) Hai ragione, caro mio. Pensiamo prima alla gente. Vuol dire che quest’anno il tenore di vita sarà più grande.
STEFAN DESAY : Ma certo.
IL MINISTRO : (ridendo) Allora dobbiamo pure pensare a qualche onorificenza (gli fa l’occhiolino).
AMBEDUE : (ridono pieni di soddifazione. Da fuori si sentono delle risate).
IL MINISTRO : (riempendo i bicchieri) Allora, caro mio, ancora una volta, salute! Spero di non arrabbiarti con me se verifico io stesso (lo conduce fino alla porta ridendo).
STEFAN DESAY : Le dico ancora una volta. E impossibile che ci sia qualche errore. (esce. Il ministro rientra raggiante di gioia).
IL MINISTRO : Hm, accidenti! Non ci avrei mai pensato. Vuol dire che questo sarà il mio miglior anno. Me ne devo occupare e scrivere un libro. Una nuova teoria economica.
(Nella sala gli spettatori 1, 3, 6, 8 ridono in un modo irritante).
IL TERZO ATTO
 Dopo una settimana. L’ufficio dello psichiatra Luis Pastel. Lo psichiatra è anziano; porta occhiali ed è calvo. Sono le 8 del mattino. Cammina nell’ufficio con le mani dietro, aspettando i pazienti. Entra una signora non troppo giovane.

LA SIGNORA : Buon giorno, dottor Luis Pastel! Posso entrare?
LUIS PASTEL : Si, si, entri pure, signora! (Le chiede di sedersi sulla poltrona davanti alla scrivania, mentre lui si siede sulla sedia. Aprendo il quaderno). La ascolto, signora.
LA SIGNORA : (che è inquieta): Dottore, Le chiedo il suo aiuto in un problema molto discreto. Si tratta di mio marito, che è impiegato. Due anni fa non so che libro abbia letto, ma per due settimane me ne ha sempre parlato. Era molto entusiasta. Però a quel tempo non me ne importava affatto. Ma d’allora in poi, dottore, mio marito è completamente cambiato. All’inizio, non molto. Ha avuto un periodo di silenzio. Sembrava riflettere, non partecipava alle discussioni, sembrava un altro uomo. Più riservato, più saggio, giudicava con superiorità, ne ero contenta. Poi, da questa superiorità ha cominciato a mostrare una certa ironia nei confronti di altre persone. Fino a qui niente di strano. Ma dopo qualche tempo ha cominciato a prendere in giro sempre più persone. Molti amici lo hanno lasciato. E questo non gli faceva del male, anzi lo rendeva felice. Ha cominciato a prenderli in giro. Diceva che uno era così, che un altro così, che uno faceva colà. All’inizio rideva come tutti gli altri e poi si fermava. Poi ha cominciato a ridere sempre di più. Ridevi anch’io con lui perchè era spiritoso. Però questo riso è presto diventato insopportabile. Quando me ne sono resa conto era troppo tardi. Prende in giro tutta la gente. Nessuno gli parla più. Mentre cammina sulla strada o si affaccia alla finestra ride da morire. All’inizio era ingrassato. Il riso ingrassa. Poi ha cominciato a dimagrire perchè a causa del riso non può neanche mangiare. La semplice presenza di una persona gli provoca il riso, ride da morire. Comincia a lacrimare, a soffocare, ma non si può fermare. (nel fra tempo si sentono risate dalle strade).
LUIS PASTEL : (guardandola con molta attenzione): Non si preoccupi, signora! Due settimane fa un mio collega, il dottore Jean Alain, se ha mai sentito il suo nome, si è fatto notare con alcuni lavori molto importanti. È stato un mio studente. Si, e mi ha raccontato un caso simile. I testi, le analisi del caso hanno dimodtraro che il paziente era normalissimo. Perciò, non si deve spaventare.
LA SIGNORA : (che è sempre preoccupata, parlando in fretta): Ma, dottore, non possiamo più vivere così. S’immagini una macchina da ridere. Se esce nella strada ride da morire e la gente lo guarda con stupore. Non gli posso chiedere di andare a fare le spese, non può andare da nessuna parte. Lo tengo chiuso in casa. Ho serrato la finestra dalla strada perché la gente non possa vederlo. Ho chiuso a chiave la porta perché non esca. Perché non si faccia del male, ho dovuto trasformarlo in un sequestrato, dottore, un prigioniero!
LUIS PASTEL :  (camminando serio, le mani indietro): Si, signora, è davvero doloroso. Però il riso stesso non è grave, ma il significato che Lei e la gente attribuisce al riso, le misure che sono state prese. (nella sala gli spettatori 1, 2, 3, 4, 5 ridono contaminando tutti). Non è stato il riso a renderlo prigioniero, ma voi, la gente. Ed è per questo che è grave. (dalla strada si sentono risate).
LA SIGNORA : (suplicando): Mi dica allora Lei, dottore, che cosa devo fare? Ho paura, sono disperata … Se solo lo vedesse!…
LUIS PASTEL : Vorrei vederlo. Parlargli. Sono convinto che ci sbagliamo nei confronti di queste persone. Il dottor Jean Alain non ha preso neanche lui delle misure contro il biologo che rideva. Dobbiamo soltanto non considerare questo così importante, non dobbiamo guardarli come dei malati perché allora diventano davvero malati. Dobbiamo far finta di non osservare, non prendere in considerazione questa cosa. Vorrei che Lei mi accompagnasse a vederlo proprio adesso, parlargli, non vorrei chiamarlo in clinica.
LA SIGNORA (si è voltata e guarda il dittore camminare agitato nella stanza): Ma l’ho portato con me, dottore. È qui, fuori.
LUIS PASTEL : Come? L’ha già portato in clinica?
LA SIGNORA : Si, non si preoccupi, lui non sa perché lo abbia portato qui. Gli ho detto che andavo dal medico e gli ho chiesto di accompagnarmi.
LUIS PASTEL :  (andando dietro alla scrivania) Va bene, lo porti qui.
LA SIGNORA (si alza e va ad aprire la porta. Fuori si sentono scoppi di risa. La signora resta per un momento immobile, poi lo chiama. Chiude la porta. Sembra distrutta).
L’IMPIEGATO : Hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi,! (si piega per il riso). Ecco, hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi, ecco, ancora hi, hi, un uomo, hi, hi, hi, hi, hi, hi! (gli spattatori 1, 2 ridono nella sala quando vedono l’impiegato).
LUIS PASTEL :  (spaventato anche lui) Signore, signore …
LA SIGNORA : Romanenco!
LUIS PASTEL : (battendolo sulla spalla) Signor Romanenco, La prego di controllarsi, per poterci scambiare qualche parola.
L’IMPIEGATO : (che non si può fermare): Hi, hi, hi, hi, hi, hi!
SPETTATORE 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 : Hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi!
IL QUARTO ATTO
 L’ufficio del dottore Luis Pastel. Il dottore si prepara ad esaminare signor Romanenco che ride in un modo grottesco. Parlano. Non s’intendono. Il dottore sembra a volte confuso, poi ride. Si sentono risate dalla strada, scorrendo come un fuime che cresce. Dall’ufficio del dottor Pastel, che dà sulla strada, si vede dalle finestre e dalla porta aperta una dimostrazione. Rumori, grida, risate, strilli, come in ogni dimostrazione. S’indossano dei cartelloni, un uomo ne ha alcuni sul petto. Su una specie di drappo si vede una faccia sfigurata ridere, sembrando di essere vecchia come il mondo. Si sentono grida selvagge, evviva il riso, ridete, ridete, ridete. Spettatori 1, 2, 3, 4, 5 ridono nella sala. L’impiegato Romanenco e sua moglie ridono da morire. Il dottore è spaventato, ma ride anche lui. Romanenco lo indica col dito, ridendo da morire. Il dottore ride con una faccia sformata, in un modo funambolesco. Alcuni manifestanti che portano un cartellone su cui si vede un morto che ride (il simbolo della morte) entrano nell’ufficio vestiti da arlecchini, mascherati, saltellando ed emmettendo grida di gioia, imitandi gli animali. Prendono il dottore e lo buttano per terra. Abbracciano la signora Romanenco e suo marito e li gettano in alto. Alcuni prendono signora Romanenco sulle spalle e corrono nell’ufficio. Gridano, scandando: evviva il riso, chi non ride è il nostri nemico. Signora Romanenco grida, dondola le braccia provocando il riso nella sala. Immagine grottesca di carnevale, come la fine del mondo.  La dimostrazione scorre verso la strada, le risate si sentono sempre più lontane, i manifestanti portando sulle spalle gli sposi Romanenco spariscono. All’improvviso si fa silenzio. Il dottore che si trova a terra cerca di alzarsi.
IL DOTTORE (stropicciandosi gli occhi. Cercando di capire): Dio mio, ma che cosa è stato questo? Sono diventati pazzi tutti quanti! Uuu! (Fa quattro passi in modo comico nell’ufficio, senza ritrovarsi. Poi comincia anche lui a ridere. Spettatore 1, 2, 3, 4 ridono contaggiando tutta la sala).
IL DOTTORE: Non è per niente male … Magnifico spettacolo. Nessuno ha immaginato una cosa simile … Ci vado anch’io … Hi, hi, hi … (esce, suggerendo che va alla dimostrazione).
                                                                ATTO V
 
             (Un appartamento ben ammobiliato che  dalla biblioteca che copre tutte le pareti potrebbe appartenere ad un uomo di cultura. Il pedagogo Henri Coman, sua moglie, Elisabeta Coman, i loro figli, studenti all’Università. Tutti guardano la TV aspettando un annunzio.               
              Nella strada si sente la folla che irrompe ridendo).
HENRI COMAN: E tuttavia non posso crederci.
ELISABETA COMAN: Mio caro, sono stata proprio io a sentirlo. Il premio Nobel per la pace è stato assegnato al pedagogo Henri Coman. Hi, hi, hi, hi !
HENRI COMAN: Appunto per questo non posso crederci. (però gli occhi gli brillano di gioia). Il mio lavoro è di tipo pedagogico.
UN FIGLIO: Finora nessun pedagogo ha mai ricevuto il premio Nobel.
L’ALTRO FIGLIO: Ma se il lavoro è molto importante e porta una concezione nuova, umanistica nell’educazione promuovendo un’educazione nello spirito della pace, dell’armonia… Conoscendo il libro questo premio mi sembra molto probabile. Hi, hi, hi.
HENRI COMAN: E a che ora l’hanno annunciato, Elisabeta?
ELISABETA COMAN: Al telegiornale delle 18. Stavo giusto spolverando la biblioteca quando ho sentito la notizia. All’inizio neanch’io non ci ho potuto credere. Però l’ho sentita con le mie proprie orecchie. Hi, hi, hi, hi.
HENRI COMAN: Forse te lo sei immaginato, però ricordatelo.
ELISABETA COMAN: No mio caro, l’ho sentito di sicuro.
UNO DEI FIGLI: Eppure io non ci credo.
L’ALTRO FIGLIO: Ma sei proprio un cretino. Non hai neppure letto il libro e ti pronunci. (a suo padre) È possibile Papa, il tuo lavoro è rivoluzionario nella pedagogia. Il lavoro porta una concezione nuova sull’educazione, sull’uomo. E il più ardito lavoro nel campo della pedagogia, il più umano e soprattutto il più efficace. Le tue idee sono entrate da molto tempo nelle nostre scuole, e adesso si diffonderanno nelle scuole del mondo intero. (Spettatore 1, 2, 3 ridono).
L’ALTRO: Hi, hi, hi, hi, mi fai ridere.
ELISABETA COMAN: State tranquilli, miei cari, e non vi prendete più in giro. Inoltre mancano solo cinque minuti fino al telegiornale. Devono annunciare. (Risate grottesche, minacciose sulle strade).
L’ALTRO: Hi, hi, hi, hi, il più ardito lavoro, il più importante … Ecco, io sono stato d’accordo fin dall’ inizio con l’idea che papa è un gran sognatore. Ih, ih, ih.
HENRI COMAN (sorridendo): Fatela finita per favore e non litigate più !
L’ALTRO: Va bene, ma questo non impedisce che il lavoro sia il migliore. Anzi, al contrario.
UN FIGLIO: Hi, hi, hi, hi. Un lavoro nel quale si afferma che l’uomo impara meglio ridendo . Nel quale si afferma che ridendo l’uomo si adatta meglio all’ambiente, cresce meglio, in un ambiente in cui si ride. Questo chiami tu una concezione nuova nella pedagogia? Permettimi di ridere, mio caro, hi, hi, hi, hi, hi, hi.
L’ALTRO: Vuoi fare il gradasso. Lo sai che a papa piace la polemica ed il riso. Adesso me ne rendo conto, hi, hi, hi, hi.
HENRI COMAN (guardandoli): Eccoli come ridono! (cominciando a ridere anche lui, di buon umore, soprattutto perché non dubita che gli è stato attribuito il premio Nobel. Vuole soltanto sentirlo di persona). Hi, hi, hi, hi, guardali Elisabeta, come fanno i bambini.
UN FIGLIO : Una pedagogia nella quale si ride. Come se fossimo al circo. Ih, ih, ih, ih.
L’ALTRO : Ma ricordati che tu stesso hai utilizzato questa pedagogia ed i risultati sono eccelenti. Li abbiamo provati entrambi mio caro. L’efficacità è totale.
UN FIGLIO: Hi, hi, hi, hi, mi fai ridere. Una pedagogia che ti fa ridere. Non vai più al circo, sei sempre allegro.
L’ALTRO : Si, però questo stato di allegria, questo sottofondo psicologico di gioia determina l’assimilazione di una quantità maggiore d’informazione, poi l’efficacità formativa è maggiore.
ELISABETA COMAN : (ridendo discretamente): Poi, pensaci mio caro, che effetto ha il libro sulla società. La gente è più allegra, di buon umore, le famiglie più armoniose, la criminalità è diminuita, l’efficacità della nostra economia è aumentata.
UN FIGLIO : Hi, hi, hi, come riderà la gente.
HENRI COMAN (ridendo anche lui): Ma è proprio questo ciò che mi sono proposto (danno l’ora esatta).
ELISABETA COMAN : Eh, fate silenzio ragazzi, ascoltiamo. (Si fa silenzio. Uno dei figli ride sotto i baffi, trasmettendo il riso anche a Henri Coman. Si danno alcune notizie).
L’ALTRO: Sst … (Fuori si sentono risate che provengono da tutte le parti).
L’ANNUNCIATORE : L’agenzia d’informazioni CTK annuncia l’assegnazione del premio Nobel per la pace al noto pedagogo Henri Coman. Henri Coman è l’autore di una nuova concezione educativa, la cui efficacità è superiore a tutti i sistemi di educazione. Questa maniera di far educazione, preconizzata dal dottor Coman, cambierà nel futuro l’atmosfera nelle classi, formerà un uomo più aperto, più libero, più sano, creerà un mondo più felice.
TUTTI : (si alzano e abbracciano Henri Coman. Spettatore 1, 2, 3 ridono).
ELISABETA COMAN : (abbracciandolo): Congratulazioni, mio caro, sono molto felice. Hi, hi, hi, hi.
I DUE FIGLI : (prendendolo tra le braccia): Bravo papa, bravo papa! (Dopo che l’euforia passa Henri Coman si libera, ride smodatamente).
HENRI COMAN : Ho ricevuto il premio Nobel. Hi, hi, hi, hi. E pensare che ciò non mi ha nemmeno sfiorato per la mente, hi, hi, hi, (rimettendosi). Avevo in testa questo lavoro da vent’anni, però ho avuto paura di scriverlo, hi, hi, hi, ho avuto paura che la gente rida di me. Hi, hi, hi, e adesso mi hanno assegnato il premio Nobel, hi, hi, hi, hi.
I DUE FIGLI : Hi, hi, hi, hi, (ridono tenedosi la pancia tra le mani).
UN FIGLIO : Ciò che conta è che abbiamo ricevuto il premio Nobel, tutto il resto non vale più niente, hi, hi, hi, hi.
L’ALTRO : Il premio Nobel nella nostra casa ! Neanche Dio avrebbe osato entrarvi, ed eccolo, il premio Nobel, hi, hi, hi.
ELISABETA COMAN : Hi, hi, hi, ridiamo nello spirito della pedagogia, hi, hi (abbracciando Henri Coman). Ti amo ridendo mio caro.
HENRI COMAN (ridendo anche lui sconvolto): Hi, hi, hi, hi.
SPETTATORE 1, 2, 3 : Hi, hi, hi.
UN FIGLIO: Hi, hi, hi, hi. Ma stai a vedere come rideremo quando questa pedagogia del riso sarà essa stessa oggetto di riso, hi, hi, hi, hi, hi.
           Sei mesi dopo. Una riunione dei membri del Consiglio dell’Istituto Nazionale di antropologia. Tutti sono professori universitari, scienziati con una vasta attività, noti nel mondo degli scienziati.
           Sulle strade si sentono risate bizzarre, grottesche, chiare.
IULIU PISARO: il presidente del Consiglio, CEZAR VERDI, EMANUEL BRUNO, ELENA CATINA.
IULIU PISARO: Il tema di questa seduta del Consiglio nazionale di antropologia è stato annunciato tre mesi fa. Ci proponevamo allora di dibattere dal punto di vista antropologico l’uomo, analizzato soprattutto nel momento attuale, in correlazione con questo fenomeno psico-sociale, che ha invaso l’intera società: il riso. Abbiamo ricevuto i rapporti della commissione di studio del nostro Istituto, conosciamo la situazione, vediamo adesso a quali conclusioni finali siamo giunti.
CEZAR VERDI: Mi permetta, signor Pisaro, di prendere la parola per primo. Infatti, questo fenomeno ha registrato un’ampiezza particolare negli ultimi tempi nella nostra società, e il fatto il più importante è che questo fenomeno cominci a diffondersi nel mondo, ad avvolgere l’intera società attuale. Questo fenomeno mi ha preoccupato sin dall’inizio e mi sono dedicato a studiarlo con tutta l’attenzione e con tutta la passione. L’antropologia si trova nel seguente dilemma: questo fenomeno che ha conquistato la società intera, è apparso spontaneamente, così come un’esplosione, oppure è apparso lentamente e ha le sue radici ben fissate nella storia?
          (Spettatore 1, 2, 7, 8, ridono in sala)
EMANUEL BRUNO: L’uomo ha riso da sempre, signor Verdi.
CEZAR VERDI: Ma è proprio quel che cerco io di mettere in risalto, che apparentemente esso sarebbe un fenomeno di data recente, però in essenza questo fenomeno ha le sue radici ben fissate nella storia dell’umanità, nella società umana, nell’essere umano.
ELENA CATINA: Sono pienamente d’accordo con Lei.
CEZAR VERDI: Mi permetta, signora Catina. Infatti, questo fenomeno è apparso d’un tratto, come un’esplosione ; all’inizio il fatto ci ha intrigati, specialmente gli psichiatri, ci ha spaventati possiamo dire, poi abbiamo osservato che non c’era nulla di male in questo. Gli psichiatri si sono calmati. Io mi domando, e nello stesso tempo affermo, che non si tratta di un fenomeno che appare d’un tratto, spontaneamente, al livello dell’intera società, ma di un fenomeno millenario, con un’evoluzione storica, continua. Il fenomeno attuale non è altro che il millenario fenomeno psicologico del riso, che dopo accumulazioni quantitative di millenni ha realizzato il salto qualitativo, e che è il fenomeno sociale del riso del momento attuale. (Al piano di sopra si sentono risate morbose).
ELENA CATINA: Mi scusi, ma il riso è sempre stato non solo un fenomeno psicologico ma ha avuto anche carattere sociale.
CEZAR VERDI: E così senz’altro, cara collega, il riso ha sempre avuto un carattere sociale, però adesso questo carattere ha acquistato delle proporzioni insolite, si è diffuso nell’intera società, simile ad un’epidemia, il riso è diventato un cosmo sociale, culturale.
ELENA CATINA: Sono d’accordo …
EMANUEL BRUNO: E quali sarebbero secondo Lei le cause?
CEZAR VERDI: La prima causa mi sembra essere quella dell’evoluzione della specie umana, dell’essere umano. Infatti possiamo stabilire questi tre livelli di evoluzione. L’animale non ride. L’uomo ride perché è superiore all’animale. In altre parole il riso è il segno dell’evoluzione, con cui misuriamo l’evoluzione dell’essere umano. Poi l’uomo ha riso durante tutta la storia, un riso che si è mantenuto ad un certo livello, in conformità con le condizioni sfavorevoli della storia attraversata dall’uomo. Adesso questo fenomeno ha registrato un salto qualitativo. Adesso non dobbiamo cercare assolutamente di vederlo, di misurarlo, perché questo processo è di lunga durata, e appena dopo molto tempo ci renderemo conto del progresso umano. (Spettatore 1, 3, 4 ridono irritando gli altri).
ELENA CATINA: Ma, signor Verdi …
CEZAR VERDI: La seconda causa che in realtà deriva dalla precedente, oppure è ciò che ha provocato la manifestazione della prima causa è stato il fatto che nell’ultimo secolo grazie allo sviluppo tecnico-scientifico, grazie al miglioramento continuo del livello di vita, l’essere umano è stato sempre più felice. Un essere che si è realizzato sempre di più, più profondamente. Essendo spariti i fattori di stress, i fattori che portavano sofferenza all’uomo, l’essere umano è diventato un essere il cui contenuto, mi sto riferendo alla sua psicologia, è l’allegria, la felicità. Con il passar del tempo, da questa situazione è derivato il fenomeno di proporzioni gigantesche che si è diffuso nella nostra società e che si propaga in tutto il mondo. Queste sono le conclusioni alle quali sono arrivato e credo che da questa prospettiva dobbiamo osservare il fenomeno psico-sociale del riso, e l’evoluzione futura dell’uomo (chiude con enfasi) .
EMANUEL BRUNO: In linee generali, questo è anche il mio punto di vista, credo che stiamo assistendo a un salto nell’evoluzione della società umana, della specie umana, simile al salto dall’uomo primitivo all’uomo civilizzato. Il problema è di analizzare il fenomeno in tutte le sue implicazioni sociali, umane. Sappiamo che la sua comparsa ha provocato un’aumento senza precedente dell’efficienza economica. Che tra qualche anno dovremmo diventare uno dei più sviluppati stati del mondo. Nel campo della ricerca scientifica si sono raggiunti dei risultati ai quali non abbiamo nemmeno sognato. In altre parole il riso induce la crescita della capacità creativa dell’uomo. Dobbiamo seguire dunque il progresso registrato da tutte le funzioni psichiche dell’uomo. La pubblicazione del libro del professore Henri Coman, nel campo della pedagogia, lavoro premiato con il premio Nobel, dimostra che il processo di formazione dell’uomo tramite il riso raggiunge un’efficienza eccezionale. La capacità della memoria cresce più di cinquanta per cento, l’attenzione, la capacità di sforzo dell’intelletto, altrettanto. Questo succede proprio perché le reazioni del metabolismo neuronale, del metabolismo di tutto il sistema biologico si intensificano, producono un funzionamento migliore del sistema nervoso. Possiamo entrarci di più nel nocciolo della questione, se sono queste le conseguenze sul piano psicologico, allora qual è il rapporto tra incoscienza e coscienza e come si modifica in prospettiva questo rapporto. Se il riso è caratteristica dell’umanità, ed esso contrasta con l’animale, l’incoscienza, che è caratteristica degli animali non è che perderà con il riso la sua importanza nella psicologia dell’uomo ? E non sarà la coscienza  quella che si svilupperà di più? Se così sarà non assisteremo in un certo modo allo sviluppo del cervello, sviluppo presupposto ormai da qualche decennio, e alla comparsa di un nuovo neocortex, oppure all’ingrandimento del neocortex? Questa è la domanda che mi preoccupa (Delle risate continue sulle strade). E se subiremo uno sviluppo del cervello non possiamo per caso dedurne  che crescerà anche l’età media dell’uomo, sorpassando i cento anni e raggiungendo i 150, o forse i 200 anni? Assisteremo in altre parole, cari signori, alla nascita di un uomo nuovo nella storia. E se è così, allora possiamo essere sicuri che assisteremo tra poco anche alla nascita di una nuova società, il cui individuo sarà un uomo che penserà differentemente, superiore all’uomo attuale, con un’altra morale, che stabilisce altri tipi di relazione con i suoi simili. Osserviamo che dall’apparizione del riso come fenomeno generale, il clima sociale è cambiato. C’è più serenità, più gioia nel mondo, gli uomini non litigano più, scherzano e ridono tra di loro. La società umana fino a poco tempo fa era diventata una società psicopatica, nevropatica a causa dello stress. Una società nevropatica che, ecco, con il riso comincia a guarire, a riacquistare la serenità che l’uomo aveva perduto a causa di una storia agitata, infelice. Dopo la clamorosa pubblicazione del libro del pedagogo Henri Coman, grazie al quale ci siamo fatti conoscere in tutto il mondo e la nostra pedagogia e il nostro sistema educativo cominciano ad applicarsi in tutti i paesi, è apparso qualche tempo fa il libro dello psichiatra Jean Alain, nel campo della psichiatria, basato ugualmente sul riso. Un libro che è stato tradotto in tutto il mondo ed ha una eco grandiosa. Ho sentito che dopo aver assistito a questo processo economico, di sviluppo senza precedente, il ministro dell’Economia lavora ad una nuova teoria economica basata anch’essa sul riso. Dopo questi quasi due anni da quando abbiamo assistito all’apparizione del fenomeno psico-sociale del riso, il livello di vita è incredibilmente migliorato. La qualità della vita ha portato la scomparsa delle malattie, e sappiamo che adesso gli ospedali sono praticamente deserti, e i medici non fanno più niente. Sono gli incidenti stradali che ci procurano ancora dei problemi, però la tecnica risolverà anche questo problema. (Spettatore 1 ride da solo). In altre parole, questo fenomeno gigantesco ha cambiato, e cambierà da cima a fondo la nostra vita, il nostro modo di pensare e di vivere. La felicità è stata il sogno dell’uomo da migliaia di anni. Cos’è la storia se non la corsa dell’uomo alla ricerca della sua felicità? Però la storia è stata dura e ha portato all’uomo solo infelicità. Ecco che adesso l’uomo ha trovato la sua felicità. L’uomo è finalmente felice ! Il problema della corsa agli armamenti con il quale ci siamo confrontati decine di anni, senza poter mettergli fine, sarà presto risolto dal riso, da questo fenomeno storico. Sono convinto che questo stesso fenomeno condurrà, come lo ha già fatto tra gli individui sociali, allo spegnersi di tutti i conflitti tra gli stati, tra i popoli. Questi impareranno a ridere tra di loro, dimenticando l’omicidio, la Guerra che hanno praticato nel corso della storia e che non possono ignorare; anzi, questo fenomeno condurrà nel decennio seguente alla formazione di quella società umana planetaria, armoniosa ed unitaria. Apparirà così la nazione della specie umana, la nazione dell’uomo. Per la prima volta la specie umana non sarà più disunita, straziata come lo è stata durante tutta la storia. Credo che noi, gli antropologi dobbiamo essere felici di assistere a questo salto qualitativo colossale dell’uomo nella sua esistenza. Tutto ciò che non hanno potuto fare tante religioni, ciò che non ha potuto fare il cristianesimo, ciò che non hanno potuto fare tanti Napoleoni e conquistatori del mondo, ciò che non ha potuto fare nessuna concezione filosofica, nessuna dottrina politica, cioè di condurre al progresso dell’umanità, al suo passaggio in una tappa superiore dell’evoluzione, alla realizzazione dell’unità politica dell’umanità, della specie umana, a tutto ciò, affermo io, condurrà il riso. Questo fenomeno psico-sociale il cui sviluppo non è stato previsto nei decenni precedenti da nessun futurologo. Dal punto di vista dell’antropologia, stiamo assistendo, potremmo dire, alla nascita dell’homo risus. Questo mi ricorda di homo ludicus, tappa che l’umanità ha superato. L’antropologia è in questo momento la scienza più richiesta, avremo moltissime cose da pensare e da fare. Questa è, in linee generali, la mia opinione su questo fenomeno …
ELENA CATINA : Ringraziando i miei due colleghi che hanno parlato prima di me e che hanno così bene presentato, come si è detto così diffusamente, il fenomeno psico-sociale del riso dal punto di vista antropologico, dirò anch’io qualche parola. Dirò solo alcune parole, questo perché i signori professori Cezar Verdi ed Emanuel Bruno hanno puntato quasi tutti gli aspetti, esaurendo l’argomento. Condivido la loro opinione sul fenomeno che ha invaso la nostra cultura e quella di tutto il mondo. I culti come sappiamo trattavano in abbondanza il problema della morte, della sofferenza, della disperazione, del suicidio. Ne avevamo abbastanza, e come se non bastasse che la storia dell’uomo finora fosse piena solo di morte, di tanti morti, la cultura ne è piena, di tanta violenza, di tanto dolore. Ed ecco che da qualche anno, da press’a poco cinque anni, la cultura, la letteratura, la pittura, la musica, in una sola parola tutte le arti hanno cominciate a rasserenarsi. Questo mi dice che proprio da cinque anni fa è cominciato questo fenomeno psico-sociale e non da due anni o un anno fa, come può sembrare a noi. A questo punto io mi chiedo se caso mai non sia cominciato a muoversi da molto tempo , lentamente all’inizio, impercettibilmente, fino a quando è diventato il più importante fenomeno vissuto dall’essere umano.
        Ciò che propongo io, è uno studio più dettagliato ancora e, soprattutto, un approccio da tutti i punti di vista di questo fenomeno. E non mi fermo qui, e dato che è un risultato del progresso dell’uomo, e a sua volta un fattore del progresso, mi domando come può l’uomo utilizzarlo ancora più efficiemente nel processo storico nel futuro. Poi, stimati colleghi avrei da fare ancora qualche obiezione. Il signor professore Cezar Verdi ha affermato che il fenomeno ha delle radici profonde nell’essere umano, nell’incoscienza dell’essere umano, nella storia dell’essere umano. In genere anch’io sono della stessa opinione, però faccio questa domanda : Come il fenomeno è apparso nella nostra Isola, nella nostra società, esso non ha per caso un carattere nazionale, che riguarda gli attributi psicoetnici del nostro popolo? (Risate).
CEZAR VERDI: Mi permetta, signora professoressa, questo me lo sono chiesto anch’io. E il fatto che il fenomeno è apparso per la prima volta nella nostra Isola  deve essere spiegato dalla scienza, nel modo più plausibile possibile. Però, ci chiediamo, come la società capitalistica, il capitalismo, i suoi germi sono apparsi per la prima volta in Italia, questo significa che possiamo tirarne la conclusione: il capitalismo è italiano. Oppure dato che la società comunista è apparsa per la prima volta in Russia, affermiamo: signori, il comunismo è russo? Non lo affermiamo, nessuno lo afferma, in definitivo un fenomeno storico essendo determinato dal punto di vista spazio-temporale esso deve pur apparire su un punto del globo. Ecco la risposta che ho dato: il fenomeno psico-sociale del riso ha inanzi tutto carattere umano, e per ultimo carattere nazionale, come lo dimostra il fatto che esso comincia a diffondersi in tutto il mondo con una velocità straordinaria. Esso appartiene dunque al fenomeno umano nel suo insieme.
ELENA CATINA : Sono d’accordo con Lei, signor professore, ma dobbiamo trovare le cause precise che l’hanno fatto apparire nella nostra società.
CEZAR VERDI : D’accordo. (Ridono tutti)
IULIU PISARO : (parlando alla fine): Stimati colleghi, mi permettano alla fine di tirare le conclusioni d’obbligo risultanti dalla nostra riunione di lavoro. E stato un incontro opportuno, ma la cosa più importante mi sembra essere il fatto che fin dall’inizio abbiamo avuto in genere, tutti lo stesso punto di vista, che abbiamo raggiunto  una visione sul fenomeno umano che ha ultimamente invaso la nostra società. Questo, non perché così lo abbiamo deciso noi, ma perché a questa conclusione ci hanno condotte le pratiche teoriche, epistemologiche, della nostra ricerca. Ma questo ci dice che l’immagine che ci siamo formati di questo fenomeno, dell’essere umano in questo momento storico e le sue prospettive di evoluzione, è tanto più vera, in quanto siamo stati in molti a trarre questa conclusione, indipendentemente uno dall’altro. Dunque la visione che ci siamo creata sul fenomeno psico-sociale del riso è reale. Il fatto che tutti gli antropologi hanno lo stesso punto di vista su questo fenomeno umano è favorevole, dicevo, perché ciò orienterà le nostre ricerche nella stessa direzione, ci risparmierà delle ricerche inutili, del tempo sprecato. Apprezzo il punto di vista della professoressa Elena Catina di studiare il fenomeno da tutti i punti di vista, in tutte le sue implicazioni, di essere più possibile previdenti. In conclusione, dobbiamo essere molto orgogliosi che noi, la generazione di antropologi del momento attuale, abbiamo la missione di studiare il salto qualitativo che vive l’uomo nella sua evoluzione storica.
       Dunque, stimati colleghi, mi permettano di congratularmi con voi, di congratularci tutti, e adesso andiamo ognuno per la nostra strada, per mettere al lavoro i collettivi di studiosi, per metterci noi stessi a lavorare, con un’energia e con un coraggio sempre più grandi. Mi congratulo di nuovo con voi (si alza in piedi) e vi auguro buon lavoro e successo !
TUTTI : (alzandosi in piedi) Grazie. (Cominciano a parlare tra di loro lasciando l’ufficio. Il riso cosmico di fuori si sente ancora più forte. Nella sala gli spettatori 1, 2, 3, 10 si sbellicano dalle risa).
 
                                                              ATTO VII

 
        Otto mesi dopo. Seduta di lavoro del governo condotta dal primo ministro. Si analizza l’attività di fine anno di tutti i settori economici e sociali. La seduta si svolge in un’atmosfera di buon umore, senza nessuna tensione. Si ride moltissimo. Fuori nelle strade si sentono risate).
IL PRIMO MINISTRO : Prego i signori ministri di sedersi. Cominciamo la seduta di analisi dell’attività dei ministeri nell’anno che sta per finire. (Il rumore e le risa cessano). Vorrei che successivamente ogni ministro presenti la situazione del ministero che dirige. Inoltre credo che questa sia la più felice riunione del nostro governo, poiché la situazione è eccelente da tutti i punti di vista:
I MINISTRI : (applaudano. Si ride molto. Spettatore 1, 2, 3, 4 ridono sotto i baffi): Hi, hi, hi, hi, hi, hi.
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA : Egregio signor primo ministro, mi permetta che cominci io come d’abitudine. Sul piano economico la situazione si mostra eccelente. (Ride contento). Da due anni, da quando abbiamo introdotto e utilizzato il riso come manovra di rilancio, di stimolo, abbiamo assistito ad un aumento della produzione in un ritmo che non avevamo mai immaginato di raggiungere, e che nessuna nazione aveva raggiunto. Nel secondo anno, ossia l’anno corrente che finirà fra poco, il ritmo e la produzione sono quattro volte più grandi dell’anno precedente, anche se all’inizio non lo credevamo possibile. È per la prima volta nella storia che lo sviluppo economico si realizza a simili colossali proporzioni. Siamo fieri che questa realizzazione sia riuscita nella nostra nazione, la quale ha così superato tutte le altre nazioni. Attualmente, a due anni dopo l’apparizione del riso siamo la nazione con il più veloce ritmo di sviluppo nel mondo, e questo nelle condizioni degli stessi investimenti. Il paese al secondo posto come ritmo di sviluppo, ha il ritmo due volte inferiore al nostro. Fino a questo punto tutto bene, signori ministri. Siamo felici e ci congratuliamo. Però c’è una cosa che credo che ci preoccuperà nel futuro, e cioè il fatto che il riso come fenomeno sociale cominci a diffondersi in tutto il mondo (a questo punto l’oratore si ferma, si asciuga il sudore sulla fronte con il fazzoletto. Si fa silenzio per un istante. Ride. Nelle strade si sente la folla ridere). Questo condurrà al fatto che moltissimi paesi aumenteranno il ritmo di sviluppo, e io mi domando se non potranno superarci. Perciò propongo che il riso sia ancora più stimolato nella nostra economia, e, adesso mi rincresce, anche se tardi, che la teoria economica che ho fatto pubblicare all’inizio dell’anno si sia diffusa in tutto il mondo, invece di tenerla in segreto.
I MINISTRI : (Applaudano. Alcuni protestano. Poi ridono tutti. Si ride fragorosamente. Spettatore 1, 2, 3, 4 si sbellicano dalle risa).
IL MINISTRO DELLA SALUTE : Egregio signor primo ministro ! Egregi colleghi! Anche nel campo della salute quest’anno si sono ottenuti dei risultati veramente storici.
I MINISTRI : (interrompendolo, applaudono): Bravo, bravo, bravo ! (Gli applausi si trasformano in un forte riso). Hi, hi, hi, hi, hi, hi. Bravo, bravo, hi, hi, hi, hi !
IL MINISTRO DELLA SALUTE : (ridendo anche lui): Così, signori miei, la mortalità, hi, hi, hi, hi, hi, la mortalità è stata ridotta quasi a zero, siamo il primo paese nel mondo !
I MINISTRI : (alzandosi in piedi): Urrà, urrà, urrà (applaudono). Hi, hi, hi, hi !
IL MINISTRO DELLA SALUTE : Il numero delle nascite ha sorpassato ogni immaginazione. Siamo il primo paese come ritmo di crescita di natalità !
I MINISTRI (alzandosi in piedi): Urrà, urrà, urrà ! Evviva la nazione, evviva il popolo umano ! Urrà, urrà … Hi, hi, hi, hi, hi !
IL MINISTRO DELLA SALUTE : La media di età è cresciuta enormemente, e le scoperte nella medicina sono impressionanti ! (si siede).
I MINISTRI (applaudendo): Bravo, bravo, hi, hi, hi, hi, hi!
IL MINISTRO DELL’EDUCAZIONE : Egregi signori del governo. Anche nel campo dell’educazione, come negli altri campi si sono ottenuti dei risultati importanti. La materia che gli allievi assimilavano durante dieci anni, adesso viene assimilata in due anni. Perciò a cominciare dall’anno prossimo la struttura del sistema di insegnamento è stata completamente cambiata. La quantità d’informazione trasmessa alla nuova generazione sarà dieci volte più grande. Vi rendete conto che tipo di persone saranno nel futuro ! (finisce in maniera patetica alzando il braccio).
I MINISTRI : (alzandosi in piedi) Bravo, bravo, bravo!! Hi, hi, hi, hi, hi!
IL PRIMO MINISTRO : Hi, hi, hi, hi, hi, (ride tenedosi la pancia tra le mani).
IL MINISTRO DEGLI INTERNI : (ridendo anche lui, asciugandosi le lacrime. I ministri si calmano un poco): Signore primo ministro. Nel campo della giustizia i risultati sono altrettanto eccelenti. Cosa posso dire? Stiamo vivendo un’epoca d’oro nella storia del nostro paese, nella storia dell’umanità.
I MINISTRI (alzandosi in piedi): Bravo, bravo, bravo, hi, hi, hi, hi, hi!
IL PRIMO MINISTRO : (Nella sala si fa un attimo di silenzio): Egregi ministri, miei cari signori, concludiamo veramente un anno d’oro nella storia del nostro paese. Propongo di festeggiare l’evento con champagne. (Tutti si sbellicano dalle risa).
I MINISTRI : Urrà, urrà, urrà, urrà, urrà. Hi, hi, hi, hi, hi ! (Spettatore 1, 2, 3, 4 ridono fragorosamente).

                                                            ATTO VIII
          Fuori si sente l’eterno riso omerico. La biblioteca del futurologo Li Tai Ne. Il futurologo ha la fronte alta, degli occhiali d’oro e una barba color rame. Legge il giornale. Comincia a ridere sguaiatamente.
LI TAI NE : Hi, hi, hi, hi, hi. Senti cosa dice il comunicato della Seduta del governo. Hi, hi, hi, hi ! Comunicato, senti, a morire dalle risa. (all’improvviso diventando molto serio. Sul suo viso si legge una tristezza bizzarra).
 (Nella sala gli spettatori 1, 2, 5, 8 ridono sotto i baffi).
LI TAI NE : E impazzito questo mondo. Oppure sono io il pazzo ! (Guardando nel vuoto). Comunque credo che non c’è altra soluzione. Forse solo in questo modo riuscirò a svegliare la coscienza umana. (Prende una busta e un foglio e scrive qualcosa. Incolla la busta. Scrive qualcosa sulla busta). Fa quattro passi nella stanza. Guarda dalla finestra. Comincia a sorridere con amarezza, poi a ridere sempre più forte).
LI TAI NE : Hi, hi, hi, hi. Morire dalle risa. Chi se lo sarebbe immaginato che migliaia di anni, hi, hi, hi, hi, hi. Migliaia di anni di storia e poi il riso, hi, hi, hi, hi, hi. Non c’è niente di più comico, di più ridicolo nell’universo. (Tenendosi la pancia). Hi, hi, hi, quanto mi dispiace di non poter smettere di ridere ! Hi, hi, hi ! E tuttavia chi se lo sarebbe potuto immaginare. Nessun futurologo anche pensando miliardi e miliardi di anni. Hi, hi, hi, hi, hi !
LI TAI NE : Ma se ci pensi, finora tutto ha fatto ridere, un’intera storia. Hi, hi, hi. E tutto quello che ci sarà, sarà un riso, un riso gigantesco ! Hi, hi, hi. (va e fruga nel cassetto, ne tira fuori una pistola. Passeggia con la pistola nella mano).
LI TAI NE : Hi, hi, hi, chi l’avrebbe mai pensato. Oh, non credo che qualcuno poteva immaginarselo. Il suicidio come riso, hi, hi, hi e il riso come, hi, hi, hi. (guarda la busta).
LI TAI NE : Ho scritto ciò che avevo da dire. Ho specificato che esso non sia aperto che fra due anni (guarda la busta). Hi, hi, hi, hi, hi! (muovendo la pistola nell’aria).
LI TAI NE : Hi, hi, hi, hi. (portando la pistola alla tempia. Si sente lo sparo. Hi, hi, hi, hi, il suo corpo crolla sul tappeto mentre la bocca gli rimane storta, come se ridesse. Nelle strade si sente il riso diventato sottofondo sonore).
 
 
                                                            ATTO IX
         Due settimane dopo. L’anfiteatro dell’università. Seduti ai loro posti, gli studenti pronti a prendere appunti. Entra il filosofo Herman Herbert, una della più prestigiose personalità nel campo. Nella sala, animazione, allegria, degli studenti ridono sotto i baffi. All’entrata del professore si fa silenzio.
HERMAN HERBERT : Buongiorno, signori miei (sale alla cattedra).
LA SALA: Buongiorno, signor professore! (nelle strade si sente lo stesso riso)
HERMAN HERBERT : (aprendo la borsa e tirandone fuori il corso. Sorridendo): Oggi vi parlerò, stimati ascoltatori, del tema della morte nella filosofia. Analizzerò il rapporto dell’essere umano con la morte, i significati ontologici e gnoseologici di questo concetto in diversi miti, religioni, teorie filosofiche fino ad oggi quando viviamo uno dei più importanti momenti nella storia dell’uomo.
GLI STUDENTI : (alcuni prendono appunti, altri guardano il professore, altri ridono nel fazzoletto, alcuni appena riescono a controllare il riso).
IL PROFESSORE HERMAN HERBERT : Credo che avete saputo dell’evento di qualche tempo fa, su cui si sono fatti molti commenti sulla stampa : si tratta del grande futurologo, di fama non solo nazionale ma internazionale, Li Tai Ne. Dunque mi permettano, stimati ascoltatori, di far riferimento a questo evento con maggiori implicazioni nel mondo del pensare filosofico. Ho conosciuto di persona il grande futurologo, era un uomo di una cultura filosofica vasta e una delle più famose persone che io abbia mai incontrato nella vita. Egli conosceva l’uomo, la vita , la società nei suoi aspetti più profondi, possedeva una mente chiaroveggente, di grande visionario. Ho riflettuto a lungo al suo gesto, il gesto supremo del suicidio, un gesto che veniva da parte di un grande filosofo e ho cercato di cogliere il significato filosofico di questo gesto.

Non sarei arrivato, egregi signori, tanto presto alla conclusione, se qualcosa non mi avesse condotto direttamente alla verità. Ci sono stato io stesso e ho visto Li Tai Ne morto. Vi ricordate come viene descritto dalla stampa e come è comparso anche in T.V. Infatti, quando l’ho visto per la prima volta ho avuto l’impressione che ridesse. Le sue mandibole erano aperte come se fosse vivo e ridesse sguaiatamente.
IL PROFESSORE : (ridendo anche lui)  Hi, hi, hi, hi, hi. Ridete signori miei, ridiamo, perché questo è il più alto gesto con il quale possiamo rendere omaggio alla memoria del  morto! Hi, hi, hi, hi, hi !
GLI STUDENTI : (le risate diventano contagiose)  L’aula ride fragorosamente.
GLI STUDENTI : (si crea ilarità, entusiasmo)  Hi, hi, hi, hi, hi ! (Spettatore 1,5,10,15 ridono nell’aula).
IL PROFESSORE  : (dopo aver riso per qualche tempo. Calmandosi) : Riprendiamo  dunque il nostro corso. Il grande futurologo, come tutti sappiamo si e suicidatò ridendo,  trasmettendoci attraverso il suo gesto un profondo e sconvolgente messaggio. Infatti, attraverso il suo gesto, lui spinge l’uomo a ridere. Anzi, a ridere anche nella morte, così come ride lui. Infatti, è questa la cosa più grandiosa della storia e della riflessione umana, il fatto di ridere nella morte. Il fatto di ridere eternamente oltre la morte.
GLI STUDENTI : (sconvolti per un momento dalle idee del professore) : Hi, hi, hi, hi, hi!
IL PROFESSORE HERMAN HERBERT : (tutto diventa più calmo) : Guardando adesso  storicamente il rapporto essere umano- morte, osserviamo che in tutta la storia l’essere umano è stato terrorizzato dall’idea della morte. Questa paura lo ha portato alla visione di un mondo dell’al di là in cui l’essere umano trovasse la gioia o il dolore meritato, ha portato al sorgere dell’esistenzialismo come grido di fronte alla morte ed ecco che dopo una storia piena di paura, di terrore davanti alla morte si presenta per la prima volta nella storia dell’umanità (alzando la voce in un modo eloquente) un essere, una coscienza che ride di fronte alla morte! In più egregi studenti ride della morte! Ecco il maggiore gesto compiuto nella storia umana!
GLI STUDENTI : (acclamando) : Urrá, urrá, urrá !
UNA VOCE : Evviva Li Tai Ne.
IL PROFESSORE : (ridendo anche lui e aspettando che gli studenti si calmassero) : Ecco  la grande verità che Li Tai Ne ci ha trasmesso. Suicidandosi lui ha riso della morte, l’ha affrontata, l’ha calpestata, dicendoci con questo che l’uomo, l’umanità (alza la voce in un modo oratorio) non deve temere la morte, anzi, ridere di fronte ad essa.
Perché ridendo l’uomo la vincerà! E’questo il cammino che dobbiamo seguire. Vincendo la morte, l’uomo diventerà eterno nel futuro vicino! Diventerà essere eterno, essere immortale.
GLI STUDENTI : (sconvolti ed emozionanti)  Urrá, urrá, urrá !
IL PROFESSORE : Seguendo la strada di LI Tai Ne, a sua memoria, ridiamo per tre minuti. Non ci perdonerebbe se tenessimo tre minuti di raccoglimento.
GLI STUDENTI : (alzandosi in piedi) Hi, hi, hi, hi, hi !
IL PROFESSORE : Hi, hi, hi, hi, hi ! (L’aula trema dalle risate).
UNO STUDENTE : Evviva Li Tai Ne, colui che apre una nuova era nella storia ! perché presto la società umana e l’essere umano saranno eterni !
LA SALA : Hi, hi, hi, hi, hi !
                                                               Atto X

 È già passato un anno dall’atto precedente. Il fenomeno del riso è diventato da molto tempo mondiale, coinvolgendo l’intera società umana del pianeta.
 L’appartamento umile di una famiglia di impiegati. La donna lavora all’uncinetto, l’uomo legge il giornale, il ragazzo legge un libro. Sulle strade lo stesso riso, che sembra scolorito.
NICOLA GAMA : (gettando via il giornale) : Non trovi un articolo da leggere (annoiato). Margrit !
MARGRIT GAMA : (lavorando all’uncinetto, ridendo piano) : Infatti, mio caro, ridiamo tutti e siamo diventati assai monotoni. L’uomo ha riso di tutto, di cose, di fenomeni, dell’uomo, della vita, della morte, adesso ridiamo della monotonia.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, infatti è così, mia cara.
IL BAMBINO (leggendo un romanzo) : Hi, hi, hi, hi, hi. (è un’atmosfera allegra e insipida allo stesso tempo).
MARGRIT GAMA : (lavorando all’uncinetto e ridendo piano) : Sai che impressione ho io ? Che questo fenomeno del riso ci fa più impersonali, ci svuota la vita, che arricchircela, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, hi. Infatti, credo che sia così, mia cara. Ha, ha, ha, ha. Ti ricordi come eravamo felici quattro-cinque anni fa quando avevamo cominciato a ridere. Eravamo veramente felici. Hi, hi, hi, hi, hi, hi.
MARGARIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, hi. Si, si me lo ricordo. All’inizio eravamo molto felici. Eravamo presi da una specie di euforia leggera. Oualsiasi cosa ci faceva ridere. Poi abbiamo cominciato a ridere senza vergognarci. La gente rideva dappertutto. Al cinema, nei negozi, sulla strada. Hi, hi, hi, hi, hi che bei tempi furono i primi anni del riso. Hi, hi, hi, hi, hi ! era come se fosse cominciata una nuova epoca. Questo succedeva quattro anni fa. Poi il riso è cominciato a diffondersi in tutto il mondo.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, figurati il riso propagandosi sul pianeta simile a un’erpete. In questo modo me lo immaginavo io, hi, hi, hi, hi (Spettatore 1,2,3, ridono sfiatati nella sala).
MARGRIT GAMA : A un erpete ? Hi, hi, hi, perché non l’hai detto anche a me per ridere anch’io, ha, ha, ha, ha !
IL BAMBINO : (ascoltando) : A un erpete, hi, hi, hi non ho mai sentito questa parola.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, hi, ma che mi fa ridere. Ti ricordi, dopo i primi due anni di riso, come eravamo entusiasti noi, hi, hi, hi, hi ! Quel pedagogo nostro, come si chiama, a, a, a, a, a, hi, hi, hi, hi, che non me lo ricordo. Come si chiamava ?
MARGRIT GAMA : (tentando di ricordasi) :  Come si chiama ? A, a, hi, hi, hi, lasciamolo stare, continua.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, come se avessimo perso la memoria. Hi, hi, hi, hi, hi, mi sono anche dimenticato di quello che volevo dire, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi. Dopo i primi anni di riso era come se fossimo arrivati nel comunismo o nel paradiso. Tutti i pedagoghi, tutti gli psicologhi, tutti gli antropologi, tutti i politici, tutti che nemmeno so come chiamarli, avevano cominciato a strombazzare l’inizio di una nuova epoca nella storia dell’umanità, un grande salto qualitativo. Hi, hi, hi, hi ! E noi  lo credevamo. Hi, hi, hi, hi.
IL BAMBINO : (ridendo di loro) : E sarà così papà. Sarà così !
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, queste sono frottole per bambini, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, perché ridi mio caro, come lo sai tu che non sarà così? Sta’a vedere fra dieci, fra venti anni. Hi, hi, hi, oppure fra qualche secolo !
NICOLA GAMA : Qualche secolo di riso, hi, hi, hi (morendo dal riso). Immaginati un’umanità che ride per qualche secolo, mi fai ridere, Margrit, hi, hi (calmandosi). Ma tu stesso dicevi che dopo aver riso quattro anni senza tregua, il riso ha perso il suo fascino, ci siamo annoiati, ci sentiamo spersonalizzati. Hi, hi, hi non è così ?
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, infatti è così. Forse prima, oppure chissà, se questo non era anche perché eravamo giovani, ci eravamo sposati da pocho te lo ricordi. Hi, hi, hi, hi com fu bello nei primi anni di matrimonio.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, hi, eravamo giovani e matti, per questo, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, hi. soprattutto tu, Nicola. Eri affascinante e avevi un’immaginazione diabolica, hi, hi, hi, hi, ti ricordi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, i primi due anni furono belli, abbiamo riso da morire.
NICOLA GAMA : A me, all’inizio mi e sembrata una moda hi, hi, hi, io odio la moda e mi rifiutavo di ridere. Ma più mi trattenevo, più scoppiavo più forte. Poi mi sono lasciato andare anch’io. Hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA: Hi, hi, hi, hi, non me ne hai raccontato, io ho riso sin dall’inizio hi, hi, hi, hi, hi (tutto è avvolto in un momento più lungo di silenzio nel quale tutti e due ridono pacatamente. Lei continua a lavorare al crochet, ridendo piano, lui guarda pensoso in giù, ridendo lievemente).
NICOLA GAMA : Ehi, ad ogni modo, furono bei tempi, perché non ammetterlo hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi. Più  tardi nella storia quelli che faranno riferimento a questo periodo lo chiameranno il momento storico del riso, così come fu un’epoca della schiavitù o un momento storico dell’invasione dei popoli migratori. Hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Infatti, oppure come è stato con il cristianesimo. Hi, hi, hi, hi. Il Cristianesimo e il riso, immaginati un libro con questo titolo, non è da ridere da morire, hi, hi, hi, hi hi !
NICOLA GAMA : Il Cristianesimo e il riso, oppure l’Illuminismo e il riso. Hi, hi, hi, hi, hi. Non ridete così forte che fate ridere anche me.
MARGRIT GAMA : (ridendo, calmandosi) : Che bel giorno, hi, hi, hi (dopo un tempo). Senti Nicola, sai a che cosa sto pensando, hi, hi, hi, e quest’idea mi sembra più forte di quella del futurologo che rideva della morte, hi, hi, hi, hi. Ridere della morte, quando l’ho letto sul giornale ho riso da morire. Dunque, la mia idea credo che sia veramente più forte, hi, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, daì dillo !
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, sai perché abbiamo riso noi adesso, caro mio ?
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi perché abbiamo riso ?
MARGRIT GAMA : Abbiamo riso del riso, hi, hi, hi, hi !
NICOLA GAMA : (scoppiando)  Hi, hi, hi, hi, hi. Infatti, Margrit, fin’ora abbiamo riso di tutto ciò che abbiamo o non abbiamo visto, di tutte le cose, solamente del riso non avevamo riso. Hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Dai, ridiamo tutti dal riso ! (scoppiando di nuovo), hi, hi, hi. Credo che se scrivessi un libro oppure un articolo su questa cosa riceverei il premio Nobel. L’idea è più forte di quella del futurologo che ha riso della morte ! Ridere del riso.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, non ti rallegrare, è meglio che nessuno lo senta. Hi, hi, hi, hi, hi, hi. Io penso che ci arresteranno piuttosto che premiarci. Hi, hi, hi, immaginati di essere in prigione, hi, hi, hi, hi, hi …
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hai ragione, mio caro, credo che piuttosto mi arresteranno. Il governo e lo stato non permetterebbero una cosa del genere. Loro stimolano il riso, tutti i governi del mondo stimolano il riso. Hi, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Si dice che ciò porti al progresso umano e alla felicità. Hi, hi, hi, hi. Neanche per sogno ridiamo per ridere. Hi, hi, hi, hi, hi !
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, ridiamo per ridere hai ragione caro mio. Hi, hi, hi, hi, hi. Prima ridevamo per vivere, adesso viviamo per ridere. Hi, hi, hi, hi.
IL RAGAZZO : Hi, hi, hi, hi, hi. Ridiamo per ridere. Che filosofia!  Hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : (calmandosi un po’) : Ad ogni modo è stato un bel momento questo del riso. Ha portato un po’ di rilassamento in questa storia troppo cupa. Hi, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, è stato, lo dici tu, è stato e noi ridiamo sguaiatamente. Più importante è che viviamo per ridere. Che non viviamo più caro mio, ma ridiamo. Qui siamo arrivati hi, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Comunque, il bello è che non succede un granché, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi. Parli come se potesse succedere qualcosa. Tu non vedi che la monotonia è diventata generale, e che non succede più niente? Non succede più niente, caro mio e noi ridiamo del fatto che non succede niente, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Si ride non lo vedi, ha, ha, ha. Perché debba succedere qualcosa che ci faccia ridere quando possiamo semplicemente ridere, hi, hi, hi, hi ! Prima ci occorreva qualcosa che ci facesse ridere hi, hi, hi, adesso ridiamo e basta. Adesso ci occorrerebbe qualcosa che ci faccia smettere. Hi, hi, hi, hi ! Senti tu, qualcosa che ti faccia fermare dal ridere. Istituissero per questo una polizia e non riuscirebbero a fare nulla. Hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, una polizia che non permetta all’uomo di ridere, ha, ha. Oppure escogitassero un apparecchio, meglio un apparecchio. Hi, hi, hi, hi. oppure alcune medicine hi, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Hai ragione, ma tu non vedi che questo riso ci ha impoverito troppo la vita, l’anima. Mi sento l’anima deserta e vuota, e come se non avessi più corpo. Hi, hi, hi, hi, il riso ci rende privi di sostanza, privi di pesonalità. Tu non vedi che tutta la gente, un intero pianeta, miliardi e miliardi di persone non fanno altro che la stessa cosa ridere, ridere da morire, hi, hi, hi, hi. (Riso degli spettatori 1,2,3 come un triste mugolìo).
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi. Senti, ci rende privi di sostanza, privi di pesonalità, unidimensionali, Margrit mi fai ridere parli come un filosofo. Hi, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, lo dicevo per dire mio caro e tu ridi di me. Hi, hi, hi, hi. Ma senti, filosofo, mi dai del filosofo, hi, hi, hi. Ahimé Nicola, che cose puoi dire su di me.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi. Ma dimmi tu Margrit come non ridere a sentire simili stramberie. Hi, hi, hi, hi, hi !
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, hai ragione, mio caro. Da quando ridiamo non abbiamo più tempo neanche per pensare, abbiamo dimenticato di pensare. Hi, hi, hi, hi. Non abbiamo più pensato da tempo e quando sentiremo qualcuno pensare ci sembrerà strano, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, hi. Ma è sempre meglio ridere che pensare. Hi, hi, hi, hi, hi !
IL RAGAZZO : Hai ragione, babbo, hi, hi, hi, è meglio ridere che fare ogni altra cosa. Hi, hi, hi, hi, hi !
MARGRIT GAMA : La verità e che noi ci siamo abituati solamente a ridere e abbiamo dimenticato di fare qualcos’altro, hi, hi, hi, hi. Adesso ci pare difficile fare un’altra cosa, hi, hi, hi, per esempio prepare da mangiare o mangiare, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Hai ragione, Margrit, viene la sera e dobbiamo mangiare. Hi, hi, hi, hi, hi. Dovrai prepare la cena, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, quando preparo da mangiare rido da morire. Guardo cuocere il cibo e rido. Hi, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Per colpa del riso, hi, hi, hi, hai ragione, mia cara, il riso fa passare la fame, il riso puo’ sostituire il mangiare, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : (guardandolo) : Hi, hi, hi, hai pensato Nicola, hai pensato, mi fai morire dal ridere. Hai pensato, hi, hi, hi, riderò per tutta la notte, hi, hi, hi, hi.
IL RAGAZZO : Hi, hi, hi, hi, ridere tutta la notte. Questa non l’ho mai sentita, hi, hi, hi!
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi. Ha ragione Margrit, hi, hi, hi, sta pensando anche lui, hai sentito, sta pensando, hi, hi, hi, hi, hi. Invece di dormire quando non sai niente di te e non provi nessuna gioia e meglio ridere, hi, hi, hi, hi, hi. Geniale, mia cara, non è geniale ? Hi, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Sì, sì, hi, hi, hi, hi !
IL RAGAZZO : Hi, hi, hi, hi, hi, hi.

ATTO XI

Riso universale. Un anno dopo l’atto anteriore. L’ufficio dello psichiatra Jean Alain. Lo psichiatra, fumando pensoso nel suo ufficio. Sono le otto di mattina. Compare la segretaria.
LA SEGRETARIA : Li posso far entrare, dottore ?
JEAN ALAIN : Sì, sì, sono pronto.
IL PAZIENTE : (entra, ha l’aria di un uomo spaventato ) : Hi, hi, hi, buongiorno dottore.
JEAN ALAIN : Buongiorno, signore (invitandolo). Si sieda.
IL PAZIENTE : Dottore, hi, hi, hi non va bene per niente. Adesso mi ricordo, la volta passata mi sono dimenticato di dirglielo. Prima di salire sull’edificio e di guardare la luna, hi, hi, ho avuto la sensazione di allegerezza. Di essere leggero, come se non avessi avuto corpo. Mi sarei innalzato, hi, hi, hi, ho battuto le mani come gli uccelli le ali, niente. E allora mi sarei  … (Spettatore 3,4,5 ridono pietosamente nell’aula).
JEAN ALAIN : Mi scusi, se vuole aspettare un po’ (accende un registratore che si trova sotto la scrivania). Sì, mi dica per favore (rallegrandosi anche lui). Avrebbe voluto  volare, fin’ora niente di anormale.
IL PAZIENTE : Hi, hi, hi, hi quando mi ricordo, mi viene da ridere. Desideravo sollevarmi al cielo, guardavo il cielo e ridevo a crepapelle senza potermi fermare. All’inizio ho provato a salire su un albero, sono salito però era troppo piccolo. Io volevo salire più o sù, nemmeno mi rendevo conto di quello che stavo facendo. Ridevo e non ne sapevo di me. E allora sono salito sull’edificio. Hi, hi, hi, hi, il sole era appena tramontato e sul cielo ho visto la luna, adesso mi ricordo, poiché in quel momento ero fuori di me, hi, hi, hi, hi, non saperne di sé, non mi è mai successo.
Ho levato la testa come un cane che ulula alla luna e ho cominciato a ululare. Poi mi sono messo a quattro zampe e ululavo alla luna, hi, hi, hi, hi.
JEAN ALAIN : Hi, hi, hi, hi, (ridendo con sobrietà),  (si sentono risa venire dal profondo).
IL PAZIENTE : Sull’edificio c’erano anche altre persone, lo stesso sul palazzo vicino. Hi, hi, hi, hi, ma questo non l’ho raccontato, hi, hi, hi, hi. Ho riso, hanno riso da morire anche loro. Poi hanno cominciato anche loro a ululare alla luna come me, hi, hi, hi (calmandosi).
Le gente che si trovava sulla strada, che ci aveva visti come ululavamo simili ai cani, proiettati sul cielo che si era oscurato, all’inizio hanno riso anche loro, credevano che facevamo così per dare spattacolo di noi stessi.
JEAN ALAIN : Ma Lei ha avuto un  momento l’idea che face ciò per far ridere gli altri?
IL PAZIENTE : No, dottore, no.
JEAN ALAIN : Cerchi di ricordarsi. Forse quel giorno no, ma prima, non ha avuto quest’idea ? Si ricordi bene, è importantissimo.
IL PAZIENTE : (ridendo piano, cercando di ricordarsi) : No, no, mi ricordo bene, non ci ho mai pensato. Assolutamente mai, signore.
JEAN ALAIN : (mordendosi le labbra) : Sì, sì…
IL PAZIENTE : (rallegrandosi) : Hi, hi, hi e allora ha cominciato a ridere tutta la strada, tutta la gente che ci stava vedendo. Il riso si è spento  in tutto il quartiere. Quelli che ci avevano visti per primi ululare sul palazzo, hanno cominciato a ululare anche loro. Poi l’ululo si è esteso, stava ululando tutto il quartiere.
JEAN ALAIN : (ridendo) : Hi, hi, hi, hi. Mi immagino un intero quartiere ridere alla luna.
IL PAZIENTE : Hi, hi, hi, hi, un intero quartiere ululava alla luna, dottore, e credo che alla fine si sarebbe esteso in tutta la città, tutta la città avrebbe ululato alla luna se non  fosse diventato buio e se non fosse arrivata la polizia. Hi, hi, hi, hi, …  un’intera città ululando alla luna, come dei cani, hi, hi, hi questa e proprio buona, hi, hi, hi.
JEAN ALAIN : (scoppiando in riso) : Ma, sappia che è accaduto proprio così. Malgrado tutti i tentativi della polizia di far smettere l’urlo, fino al giorno seguente, tutta la gente della città urlò alla luna.
IL PAZIENTE : (scoppiando ) : Hi, hi, hi … Ciò non me lo sarei mai immaginato. Ha, ha … (gli compaiono le lagrime dal troppo ridere).
JEAN ALAIN : Hi, hi, hi, hi …
IL PAZIENTE : Hi, hi, hi … Mi immagino cosa sarebbe se l’urlo si estendesse per  tutto il paese così come il riso si è diffuso, poi in tutto il mondo, hi, hi …
Si immagini tutto il pianeta, miliardi e miliardi di persone mentre stanno con i colli alzati verso il cielo come delle cicogne urlando. Hi, hi, hi. Un intero pianeta urlando alla luna, hi, hi …
JEAN ALAIN : Hi, hi, hi (calmandosi) : E che cos’altro si ricorda ?
IL PAZIENTE : Hi, hi, hi, hi … Niente, dottore. È venuta la polizia mi ha acchiappato e mi ha ricoverato da Lei. Hi, hi, hi, hi.
JEAN ALAIN : L’ho seguito con tutta l’attenzione, oggi. Le prepareremo il foglio d’uscita, ma perché diceva che non va bene ?
IL PAZIENTE : Sento io che non va bene, dottore.  A causa di tanto riso, è come se mi fossi sbudellato, mi sento vuoto, secco, senza vita. Mi sono guardato allo specchio, è come se fossi invecchiato, come se, come dire, come se non fossi io, hi, hi.

ATTO XII

Qualche mese dopo. L’uficio del ministro dell’economia. Alla scrivania, il ministro. È irritato, sta fumando, cerca i dossier. È sempre più corrucciato. Suona.
LA SEGRETARIA : Sì, signor ministro.
IL MINISTRO : (senza alzare gli occhi) : Fai venire da me il viceministro.
LA SEGRETARIA : Si, signor ministro. Le occorre nient’altro ?
IL MINISTRO : (non risponde, sfoglia corrucciato i dossier).
LA SEGRETARIA : (esce).
IL VICEMINISTRO : Agli ordini, signor ministro.
IL MINISTRO : (non risponde).
IL VICEMINISTRO : (stando in piedi) : Ho esaminato le cifre. All’inizio non potevo credere. Eppure questa è la realtà. Abbiamo preso subito dei provvedimenti.
Il MINISTRO DELL’ECONOMIA : Siediti, per favore. È possibile non osservare tu ciò sin dall’inizio per prendere misure ? Suppongo che non sia cominciato tutto improvvisamente.
IL VICEMINISTRO : (sedendosi) : Infatti, non è cominciato d’un tratto. Gli indizi sono apparsi due mesi fa. Però indizi molto vaghi che non mi potevano condurre all’idea che qualche tempo dopo le cose sarebbero peggiorate.
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA : Sì, mio caro, ma non si tratta semplicemente di un leggero peggioramento. Questo si chiama fallimento, disastro.
IL VICEMINISTRO : (sempre più teso) : Infatti le cose stanno male, signor ministro. Credo che non ci dobbiamo spaventare. Si ricordi che per cinque anni abbiamo avuto una prosperità economica, un vero miracolo. Abbiamo sufficienti risorse. È normale che dopo un momento di massimo sviluppovenga una leggera depressione economica. Tutta la storia moderna è piena di alti e di bassi.
Il MINISTRO DELL’ECONOMIA : Hi, hi, hi, hi, è questo che tu chiami leggera depressione. Questo è una calamità economica, mio caro. Ci aspetta, la rovina.
IL VICEMINISTRO : Credo che non sia il caso di disperare signore ministro. Questo è il mio punto di vista. Al contrario, dobbiamo essere lucidi e forti, per dominare la situazione.
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA : Va bene, va bene, ma io non credo che la stiamo dominando, e non vedo nemmeno come potremmo farlo. D’ora in poi che mi vengano portati i rapporti ogni giorno.
IL VICEMINISTRO : Mi occuperò io personalmente di questo problema. Ho preso provvedimenti, i quali credo che si dimostreranno efficienti in brevissimo tempo.
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA : Secondo te, quali sarebbero le cause che hanno portato al blocco della nostra ascensione e poi alla crisi vertiginosa ?
IL VICEMINISTRO : Di sicuro, non le conosco. Ho fatto qualche visita alle grandi aziende, nello stesso tempo ho formato una commissione che si occupi delle cause della recessione.
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA : Tu ti rendi conto dello scandalo che provocherebbe questo ? L’esportazione sarà un fiasco questi mesi, le relazioni economiche con altri stati … il disavanzo della bilancia di pagamenti, la situazione disperata sulla piazza interna.
IL VICEMINISTRO : C’e nello stock una gran quantità di prodotti economici, rifiutati all’esportazione, il mercato interno sarà soddisfatto.
IL MINISTRO : Non posso nemmeno immaginarmi come comparirò davanti al primo ministro. Mi farà la barba e il contropelo. Voglio essere mille metri sotto terra per la vergogna.
Il VICEMINISTRO : Abbiamo un pò di pazienza, signor ministro, in meno di una settimana la situazione ritornerà al normale. Io penso che non dobbiate nemmeno avvisare il primo ministro.
IL MINISTRO : Convoca stasera i capogabinetti e i consiglieri. Voglio che abbiamo una riunione di analisi, per vedere qual è la situazione, quali sono le cause e che misure dobbiamo prendere.
IL VICEMINISTRO : A che ora, signor ministro ? (alzandosi in piedi).
IL MINISTRO : Alle sei … Sù, al lavoro mio caro. La situazione è disperata te lo dico io.
IL VICEMINISTRO :(uscendo) : Prenderemo tutte le misure, signor ministro.
ATTO XIII

Un mese dopo. Riunione straordinaria del Consiglio dei Ministri, presidiata dal primo ministro. Partecipano ministri, viceministri, consiglieri.
IL PRIMO MINISTRO : Cominciamo signori. (Cala il silenzio. Tutta la gente è triste, ha il viso pallido. Un ministro non puo’ dominarsi il riso, ride nascondendosi dietro qualcunaltro). Come sapete la situazione è grave. E’ormai un mese che non dormiamo più. Stiamo tutto il tempo al tavolo di lavoro. La situazione è diventata catastrofica. Prego i ministri che nominerò di presentarmi la situazione del ministero e proposte. Il ministro dell’economia.
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA :(alzandosi in piedi) : Signor primo-ministro, mi permetta di riferire. Malgrado le misure severe prese negli ultimi tempi, la situazione non è migliorata. Al contrario, posso affermare che è peggiorata, e sta peggiorando ad ogni momento. Proprio adesso, mentre stiamo dibattendo, la situazione economica sta peggiorando sempre di più. Abbiamo preso tutte le misure possibili. Abbiamo sostituito gli operai, o i direttori di aziende, che hanno perso il controllo mentale, con l’esercito. Abbiamo preso le più severe misure contro il riso. Abbiamo introdotto nelle officine e negli uffici fattori di stress, che avrebbero dovuto fermare l’individuo dal riso dal quale non si poteva più fermare.
I militari stessi, che hanno sostituito gli operai eliminati dal processo di produzione, hanno cominciato a ridere, e percio sono stati sostituiti anche loro. Semplicemente nell’economia non abbiamo più forza di lavoro. Officine intere stanno in disfunzione. Il riso ha portato ad un’euforia mentale che ha spinto alcuni operai a rovinare le macchine, gli impianti. La sbadataggine provocata dal riso ha portato ad errori praticamente catastrofici. Dal punto di vista economico non abbiamo neanche una possibilità di fermare il disastro. Milioni di operai sono impazziti, e sono ricoverati agli ospedali psichiatrici, dove il riso eccheggia ventiquattro ore su ventiquattro. Gli unici che potrebbero fare qualcosa sarebbero gli psichiatri, da loro dipende la medicina, la soppravvivenza della nazione. Si deve cercare un rimedio a questa terribile malattia che ha preso l’uomo.
IL PRIMO MINISTRO : Il Ministro della Salute. La ascolto, signor ministro. Le ho ordinato la ricerca di un rimedio contro il riso. Di qualsiasi  tipo, medicamentoso, elettrofisiologico. Qualunque cosa, pur di trovare al più presto. Qual è la situazione, a che punto sono le ricerche ?
Il MINISTRO DELLA SALUTE : Signore primo ministro; mi permetta di riferire. Da qualche mese i nostri laboratori farmacologici lavorano giorno e notte per la scoperta di un prodotto farmacologico, di una medicina, di una sostanza qualunque essa sia, che porti alla cessazione del riso. Proprio prima dell’inizio di questa riunione, ho chiesto la situazione ai laboratori del paese. Fin’ora, non si è ancora riusciti a ritrovare un simile prodotto farmacologico. Dobbiamo aspettare ancora …
IL PRIMO MINISTRO : Signor ministro, mi pare che lei si permette di giocare con la vita di una nazione. Le domando : ha eseguito il mio ordine o no ? Io non Le ho chiesto di trovarmi un prodotto farmacologico, signor ministro, io Le ho ordinato. Mi capisce ?
Le ho ordinato ! E Le ordino ancora una volta ! Se entro 48 ore non mi trova un rimedio contra questa penosa malattia nervosa, decapiterò l’intero ministero della salute ! È chiaro ?
Il MINISTRO DELLA SALUTE : Signor primo ministro, mi permetta di riferire. Farò tutto il possibile. Stiamo cercando tuttii possibili rimedi, non solamente farmaceutici. Ma Lo sa molto bene che molti ricercatori sono impazziti, molti medici si sono suicidati, sono morti o sono impazziti. Ci creda, stiamo facendo tutto quello che è possibile. (Un ministro che ride, hi, hi, hi, hi.).
IL PRIMO MINISTRO : (saltando in piedi) : Come, anche noi perdiamo la testa ? Come si permette una cosa del genere ? Che venga immediatamente arrestato e cacciato da qui (Ha perso la pazienza, grida). Che venga giustiziato !
IL MINISTRO CHE HA RISO : (è preso dagli uomini della sicurezza dello stato e portato via) : Hi, hi, hi, Huooooo ! Come me sparirete tutti ! Vigliacchi, avete riso e adesso volete sopravvivere. Sopravvivere, perché, perché avete i nervi più forti, nervi di animali piu forti? Hi, hi, hi, hi ! Fino all’ultimo morirete, hi, hi, hi …
IL PRIMO MINISTRO : (è calato un silenzio di ghiaccio) : Continuiamo la riunione. Pensate che dalla nostra lucidità e dalla nostra forza dipende la vita dell’intera nazione. Ancora una volta, signor ministro, Le ordino che entro 48 ore mi trovi il rimedio contro questo flagello.
IL MINISTRO DELLA SALUTE : Ho capito, signor primo ministro.
IL PRIMO MINISTRO : Un altro rapporto.
IL MINISTRO DELLA DIFESA : Signor ministro, mi permetta di riferire. La situazione è disperata non solamente sulla nostra isola. A causa del riso, muoiono, diventano pazzi o fanno errori gravi per ciò che riguarda la sicurezza dell’umanità, un milione di gente in tutto il mondo. In Europa e in Asia, sono cominciate le guerre locali, e questo per via della perdità della lucidità, da parte di quelli che erano responsabili della pace dei popoli, dei continenti. Negli Stati Uniti, oggi, alle ore quattro, a causa della negligenza si è prodotta un’esplosione atomica 10000 volte più potente di quella di Hiroshima. Praticamente gli Stati Uniti sono distrutti. Le informazioni segrete ricevute da me trasmettevano che quello che ha provocato l’esplosione stava ridendo. Praticamente, adesso il mio ministero si pone il problema della difesa della popolazione contro l’onda di radiazioni. L’esplosione ha prodotto un terremoto di grado 7 registrato dai nostri apparecchi. Dunque signor primo ministro, dobbiamo prendere subito misure con le quali protteggere la popolazione dalla contaminazione dell’onda radioattiva, che circonderà tutto il pianeta. Ho intimato che l’esercito prendesse tutte le misure.
IL PRIMO MINISTRO : (con le mani alle tempie, ripete ciecamente)  Impossibile ! Non è possibile ! Non credo che questa sia la fine del mondo ! Qualche anno fa, come se fosse ieri, strombazzavamo il progresso economico, il salto nell’evoluzione umana, la felicità promessa dalla storia ed adesso ? disastro (alzandosi in piedi e colpendo con i pugni il tavolo). Prenderemo tutte le misure di sopravvivenza ! Faremo anche l’impossibile. Ordino che siano imprigionati e giustiziati tutti quelli che qualche anno fa predicavano il salto qualitativo e l’evoluzione dell’uomo, inducendo in errore la nazione, inducendo noi in errore. Che siano arrestati e giustiziati subito (asciugandosi la fronte dal sudore, sbuffando). Signori miei, signori miei, come si vede la situazione è molto grave.
UN MINISTRO : (scoppiando in risa) : Hi, hi, hi !
IL PRIMO MINISTRO : (piccato)  È sconvolgente ! (fa un cenno con la mano). Prendetelo. Non lo giustiziate. Solamente un pazzo crede di poter ridere ancora in questi momenti. Io stesso ho paura di perdere la testa (sbuffa. Cala un momento di silenzio).
IL PRIMO MINISTRO : Signori miei, dobbiamo fare tutto, però assolutamente tutto per vincere la difficile situazione in cui ci troviamo. Mi congratulo con Lei signor ministro della difesa, per aver aprestato protamente le misure per difendere la popolazione (asciungondosi la fronte ). Per primo dobbiamo, signori miei mantenere la calma. Questa è la cosa più importante.
I MINISTRI : (guardano atterriti. Si legge il terrore e la tensione nei loro occhi).
IL PRIMO MINISTRO : Signor ministro della salute, di che natura suppone Lei che sia quest’epidemia di riso che hanno infierito per cinque anni e che avete lodato oltremisura ? Che si cominci da qui.
IL MINISTRO DELLA SALUTE : Ho studiato molto attentamente se ciò fosse di natura virale. Non si è trovato nessun indizio di natura genetica, gli studi non sono compiuti in questo senso. Sappiamo che non si prodotta alcuna mutazione genetica e comunque se si fosse prodotta non si sarebbe trasmessa secondo il modello delle malattie contagiose.
Secondo la maggiore probabilità l’epidemia di riso, che si è rivelata alla fine più pericolosa del cancro, ha la sua sede nel subconscio umano, ed è un’emanazione delle forze latenti, le più profonde dell’inconscio dell’essere umano. Resta che le ricerche esauriscano tutte le ipostesi. Comunque, signor ministro, L’assicuro che faremo tutto per la sopravvivenza della nostra nazione. L’uomo non può sparire nella storia, la sua missione è di evolvere.
IL PRIMO MINISTRO : (il che si è seduto. È molto calmo)  Dunque, ecco ciò che dobbiamo fare : questi sono ordini dai quali nessuno si deve allontanare. Signor ministro della difesa, prenda tutte le misure di difesa contro l’onda radioattiva, nello stesso tempo contro qualunque attacco, di ogni natura, dall’esteriore. Signor ministro dell’Interno, prenda tutte le misure che riguardano il suo campo. Le conosce. Signor ministro della salute, faccia in tal modo che il rimedio per il riso sia scoperto nel più breve tempo possibile. Prenda tutte le misure per la sicurezza delle milioni di persone ricoverate negli ospedali di disturbi nervosi. Penso che i momenti difficili che passeremo riporteranno molti alla lucidità, all’equilibrio. Come è possibile che questi momenti difficili peggiorino sempre la salute mentale. Concludo qui la riunione del governo. Le auguro successo. Speriamo che superemo bene questo difficile periodo.
Vi ripeto, la situazione è molto grave. Dobbiamo fare l’impossibile. Arrivederci. Ci vediamo domani alla riunione straordinaria del governo.
I MINISTRI : (rimangono muti, pietrificati).
IL PRIMO MINISTRO : (abbandona l’aula).
UN MINISTRO : (che perde la testa) : Hi, hi, hi, hi, hi, …
I MINISTRI : (voltano in modo meccanico, lividi dal terrore, la testa verso lui).

ATTO XIV

Una settimana dopo. La biblioteca del futurologo Li Tai Ne. È infatti la stessa biblioteca in cui si è suicidato il futurologo. Caduta per terra, con una maschera antigas sul viso, la moglie. Sul tavolo, una radio accesa :
LA MOGLIE : ( togliendosi la maschera) : Hi, hi, hi, … è come se fossi di nuovo bambina e andassi ad un ballo mascherato. Hi, hi, hi, mi ricordo un ballo mascherato quando ero una ragazzina, ha, ha, ha (si mette di nuovo la maschera).
LA RADIO : Signore e signori. Stiamo trasmettendo un nuovo comunicato. Oggi, alle ore dieci, il primo ministro, il ministro dell’economia, il ministro della salute si sono suicidati. La direzione del paese è stata presa dal Ministero della Difesa Nazionale. Onde  radioattive che hanno colpito ieri la  nostra isola hanno causato alcuni danni all’economia nazionale. Quelli che sono stati sorpresi al riparo come anche quelli che si trovavano nei palazzi di  cemento sono salvi. Se sarete protetti da un grosso strato di cemento di 3 metri, avete tutte le possibilità di sopravvivere. Giacchè l’aria è ancora infestata dal punto di vista radioattivo, continuate a respirare aria soltando dalle bombole d’ossigeno con aria fresca. Signori cittadini e signore cittadini ! Gente della nostra nazione, dimostrate ancora la stessa forza che avete dimostrato fin’ora. I continenti America, Europa, Asia e Africa non hanno più nessun essere vvivente. Dobbiamo resistere fino alla fine. A noi che siamo sopravvissuti al cataclisma atomico, all’epidemia di riso, spetta l’incarico di portare avanti la vita della specie umana, minacciata in questo momento con l’estinzione. Aspettate il seguente comunicato fra mezz’ora (la radio tace).
LA MOGLIE DI LI TAI NE : (togliendosi la maschera)  Epidemia di riso, hi, hi, hi, hi, hi che espressione. Siamo sopravvissuti al cataclisma atomico, ma non possiamo trattenerci hi, hi, hi, hi ,,, Chi se lo sarebbe mai immaginato ? Come nei film, hi, hi, hi … Che sparisca il mondo, che uno non abbia nemmeno una possibilità di sopravvivere e tu in mezzo al disastro ridere da morire, hi, hi … Dio, credo di essere pazza (si mette la maschera di nuovo).
LA MOGLIE : (togliendosi la maschera di nuovo)  Non posso tenere questa maschera per colpa del riso. Dio, morrò, ne sono sicura, hi, hi … ed io non posso controllarmi il riso, hi, hi … (tornando in sè. Cala un momento di silenzio). Il primo ministro si è suicidato. Il paese non ha un presidente. Chissà quanti ci siamo salvati (momento lungo di silenzio).
LA MOGLIE : (scoppiando in risa) : Hi, hi, hi … Adesso credo di sapere perché rido. Non mi importa della morte. Hi … ecco, non m’importa più della morte, che cosa straordinaria. Così hanno scritto i giornali anche su Li Tai Ne, ha, ha, ha e che bello è arrivare qui, si mette di nuovo la maschera. Adesso mi ricordo. Li Tai Ne quando si è suicidato ha lasciato una lettera, con l’indicazione di essere aperta dopo due anni. Precisamente si compiono due anni. Hi, hi … Che coincidenza ? Non dovrei ridere, lo so eppure non posso controllarmi il riso. Hi, hi … Dove sarà la lettera ? (porge la mano sulla tempia cercando di ricordarsi). 
Ah, l’ho messa in biblioteca, vicino ai “Dialoghi” di Platone (va e prende la lettera che apre e la legge. Il viso le diventa sempre più serio, poi scoppia in riso impetuoso). Hi, hi, hi …
LA RADIO : Signore e signori. Stiamo trasmettendo un nuovo comunicato. È possibile che sia l’ultimo comunicato che trasmettiamo. La situazione peggiora sempre di più.
L’esplosione della bomba atomica negli Stati Uniti è stata seguita al breve tempo da un’esplosione di un altro impianto atomico in Africa. Una nuova onda di radioattività colpirà pronto la nostra isola. La direzione di diffusione dell’onda è dal nord-ovest verso sud-est. Vi preghiamo di rimanere nei ripari antiatomici, e cercare di ingrandire lo spessore della parete dalla direzione nord-ovest (cala un silenzio profondo).
LA MOGLIE : Hi, hi, hi … che predizione straordinaria (leggendo la lettera). “Cara His, care mie persone che sopravvivrete ancora o no a questa terribile e orrenda fine. Qualcosa mi dice che nessuno sopravvivrà più. Mi suicido non per vigliaccheria anzi per lucidità. Il riso, questa malattia che oggi tutti gli scienziati lodano oltremisura, è di fatto una penosa e ridicola malattia per colpa della quale l’uomo sparirà. Per migliaia di anni l’uomo ha pensato e si è immaginato la fine del mondo. Il cristianesimo lo ha glorificato con l’immagine del risurrezione dei morti. Ho pensato che la fine del mondo sarrebbe venuta da qualche cataclisma cosmico, dalla guerra atomica. Nessuno si è immaginato che la fine del mondo sarrebbe venuta dal riso.
Non mi condannate perché nel momento nel quale tutti elogiavano il riso e cercavano di alimentarle io, come futurologo, come quella coscienza destinata a scrutare il futuro, e ad avvisare l’uomo, non vi ho avvertiti del pericolo della scomparsa della specie umana. Sono convinto che anche se l’avessi fatto nessuno avrebbe badato alla mia affermazione. Al contrario, credo che sarei stato calunniato passato in disgrazia, punito, rinchiuso (si ferma un momento  Le si vede sulla guancia una lagrima scivolare lentamente). Avrei potuto assistere alla fine dell’umanità, alla scomparsa della specie umana dalla storia. Non per questo mi sono suicidato.
Avrei potuto assitere alla estinzione della specie umana, rimanendo sveglio e lucido fino all’ultimo momento, ad una sola condizione. Che la fine del mondo fosse venuta da una guerra atomica, di una civiltà extraterrestre, di un cataclisma cosmico, però non da parte del riso. Questa fine è come se la specie umana si prendesse gioco di se stessa, come se tutta la storia umana fosse qualcosa di cui dobbiamo ridere. D’altra parte, penso che se la storia umana ci abbia portato dopo tanti milioni di anni alla scomparsa, è davvero qualcosa di cui possiamo ridere. Comunque l’uomo meritava un’altra fine, più degna. Io come persona, e coscienza, non posso essere il testimone di una fine così grottesca, e patetica.
IL TRASMETTITORE : Trasmettiamo l’ultimo comunicato. Siamo alla fine dei poteri. Probabilmente nel più breve tempo moriremo. Se ci sono sopravvissuti ancora, mettiamo le nostre speranze in voi. Addio.
                                                        FINE

GEORGE ROCA POET…

Trei ciobani,/ un deal si-o vale,/ soare gaben – un dovleac,/
turma s-a oprit la umbra/
pe-o costisa, sub copac.”
(Pictura naiva)

Ai zice ca George Roca umbla la sensibilitatea cuvintelor, reinventînd nu metafora, ci culoarea, cu o dezinvoltura ce vine din delicatetea si sensibilitatea sufletului sau poetic. Poezia asta trebuie citita sub un alt unghi, dincolo de suprafata poemelor intentionat calma, pentru ca sunt mai peste tot câteva niveluri de lectura. Dar sa nu facem afirmatii gratuite: „Acolo,/ pe insula fericirii noastre/ este vesnic primavara.”

Simplitatea este desavîrsita, emotionînd prin mestesugul cu care poetul George Roca îsi identifica arta poetica, „Acolo” devenind „numai acolo”, absolutizînd mesajul. Si, desigur, „primavara” se identifica în absolut cu tineretea vesnica a spiritului, a poeziei în cele din urma.

Uite alta gama, plina de muzicalitate: „S-a nascut din stropi de ploaie/ Ce cadeau pe-un vârf de munte/ Apa ce tâsnea navalnic/ Din fisuri mari sau marunte.” Stropii de ploaie cadeau „pe-un vîrf de munte”, asemenea cuvintelor ce „cad” din vîrful creionului.

Încet, cu rabdare, litera dupa litera, imaginile se contureaza din propriul lor interior metaforic, la suprafata tîsnind poezia delicata si vie: „În inima ta,/ am descoperit un buchet de flori/ care,/ din când în când,/ dar destul de des,/ îl daruiesti prietenilor dragi/ pentru a-i face fericiti./ Acestia, la rândul lor,/ te rasplatesc cu o mângâiere/ pe/ fruntea ta de poet.// Se creeaza astfel/ o armonie divina/ care te face sa sari/ mai usor peste/ gaurile negre ale Universului.”

Eu nu sunt critic, ca sa disec poezia si sa-i descopar suprafetele, asa ca ma multumesc – neavând uneltele necesare unei analize detaliate – sa descopar frumusetea desavîrsita si, la George Roca, am avut ce sa gasesc. Iata cîteva metafore: „vazut-ai fluturi mândri/ zburdând în dans erotic/ sau un apus de soare ce se-îneca în noapte?”
Si: „într-o zi te-ai însurat cu ploaia”.

Sau „Ars poetica” a lui George Roca: „Pe sânii-ti proaspeti de fecioara/ Am pus doi crini, sub brat zorele,/ Pe pântece inimi din frezii/ Însagetate cu lalele./ Mai jos întins-am o garoafa/ Iar pe genunchi, pusu-ti-am roze,/ La glezne albe flori de nufar,/ si între degete, mimoze!/ Pe alba perna pus-am cale/ Si mândre flori de paradis…/ Pareai o zâna minunata/ Parca venita dintr-un vis./ Asa impodobita-n flori,/ Esti cea mai splendida mireasa/ Privindu-te eu te ador/ Iubito, dulcea mea craiasa!”
George ROCA este un poet adevarat !
________________________

Ion LILA
13 aprilie 2011
Franta

MARELE CANION

Muntele Everest, Sahara, Amazonul, Marele Canion… sunt standarde prin care se masoara imensele minunatii ale Pamântului. Ca sa înconjori canionul fluviului Colorado, trebuie sa parcurgi 446 kilometri de dantelarie geografica. Din fiecare vârf de „dantela”, ai o imagine spectaculara. Nu trebuie sa fii arheolog ca sa-ti dai seama despre imensitatea timpului. Mama Natura aici te învata, mai bine decât toate cartile, despre formarea planetei. Distanta dintre pereti variaza între 800 metri si 29 kilometri. Ca sa coboare pâna la adâncimea de 1,6 kilometri, râul Colorado a carat în aval în medie de 400.000 tone de roca si pamânt, pe zi, dezvelind vreo 2.000.000.000 ani de istorie terestra. Ar fi necesare 80.000 de camioane de 5 tone pentru a echivala munca zilnica a apei. Dar odata sosit la imensele prapastii toate aceste cifre nu mai valoreaza nimic.Deodata solida coaja a Pamântului s-a dus si realitatea se deschide sub picioarele tale.
Prapastii deasupra altor prapastii. Straturile de roca si pamânt se vad colorate; taiate pe vertical, asemenea unor prajituri. Unele roci care s-au împotrivit eroziunilor, au ramas izolate pe prapastii ca niste magnifice catedrale dedicate zeilor, Juno, Apollo, Jupiter si Venus. Blocuri masive stau pe prapastii, gata, gata sa se rastoarne si totusi… nu cad!

Un mic grup de conquistadori spanioli, condusi de Don Garcia Lopez de Cardenas, în cautarea oraselor de aur, trecând prin Desertul Pictat (Painted Desert), calauziti de indienii Hopi si ajunsi aici, au încercat patru zile (fara success) sa ajunga la apa argintie. Acum, potecile de coborâre sunt putine dar amenajate cât de cât. Drumul e lung si abrupt. Nu e doar o plimbare de dupa amiaza. Îti trebuie o zi buna de drum, mâncare si mai ales…apa. În timpul verii din cauza transpiratiei intense, drumetul pierde pâna la doi litri de apa pe ora…

Straturile colorate de roci tari si ascutite, sunt expuse vederii, ca rezultat al milioanelor de ani de alunecari de teren. Cu cât cobori mai jos, tot mai uscat si mai cald e aerul. Pinii „Ponderosa”, lasa loc pinilor rasuciti si jnepenilor, apoi tufisurilor de desert. La un moment dat simti orizontul închizându-se deasupra-ti. Poti coborî si calare pe catâri care se „închiriaza” de dimineata si pleaca în grup de vreo douazeci, pe poteca strâmta, deseori taiata în peretele de piatra, pâna jos la apa râului Colorado, pe care am vazut-o întotdeauna… colorata (adica tulbure). Caravana catârilor se întoarce sus, seara.

Se mai poate vizita si cu helicopterul de 7-8 persoane, care costa 50 de dolari pe jumatate de ora. Dar cea mai usoara cale pentru a ajunge la fundul canionului, este sa calatoresti cu o canoe, pe forta care în mare parte este responsabila pentru aceasta adânca „rana”, în coaja pamântului: Rio Colorado.

Indienii Paiute credeau ca Dumnezeul-Tawotas a taiat acest canion, ca un drum vesel spre eternitate. El a umplut cararea cu ape zgomotoase ca lumea sa nu poata scapa de vârtejurile acestei vieti, pentru placerea celeilalte. Indienii Hualapai,când au sosit aici au zis ca raul a fost scurgerea de la Marele Deluviu,care acoperise pamântul. Canionul ar fi început când un erou numit Packithaawi, a taiat adânc cu cutitul în scoarta pamântului ca sa se scurga apa.

Cei din tribul Havasupai (oamenii apei verzi-albastrui), ai caror descendenti mai traiesc si azi aici (vre-o 300), deasemenea cred ca raul a fost scurgerea de la Potop. Referitor la indieni, vreau sa mentionez ca europenii, la sosirea lor pe acest continent, i-au împuscat pe acestia ca pe potârnichi, pâna aproape de exterminare, apoi s-au gândit sa-i crute pe ultimii ramasi… pentru a-i avea ca atractie turistica!!! În prezent numarul lor în Statele Unite se estimeaza ca fid doar de 800.000 (incluzând si pe eschimosi). Au fost bagati în asa zisele „rezervatii”, prentre care statul Arizona o are pe cea mai mare ca suprafata. Au fost amplasati în… piatra seaca. Totusi aceste rezervatii au o oarecare autonomie. Daca pleaca din rezervatie, pierd indemnizatia de la guvernul federal (care oricum nu e suficienta). Au acolo politia si scolile lor – sa zicem asa – dar limba în care se învata e tot engleza. Limba lor si-o mai pastreaza în familie, precum macedonienii în Balcani.

Marele Canion fiind unul din importantele puncte turistice ale globului, este bine amenajat pentru vizitatori: hoteluri, restaurante, magazine, buticuri cu suveniruri… în care predomina arta diferitelor triburi. Vin aici anual, circa doua milioane si jumatate de turisti. Între acestia predomina japonezii, care vin organizat. De cum coboara din autocare, începe clicaitul aparatelor lor de fotografiat. Dar auzi aici toate limbile pamântului. Spre deosebire de locurile turistice europene, aici e aproape imposibil sa gasesti reviste illustrate în alta limba. Chiar si pe ilustrate scrie doar în engleza…

Se sustine ca la formarea Marelui Canion pe lânga Rio Colorado au mai contribuit si zapezile, înghetul, vântul, dar mai ales miscarile tectonice, care au umflat podisul pâna la altitudinea de 2.793m si l-au crapat. Prin aceasta despicatura de platou, si-a croit Rio Colorado, drum spre Pacific. Podisul Kaibab are roci relativ noi, adica doar de 225 milioane de ani! Dar cine oare poate masura imensitatea timpului!? Arheologii în halatele lor albe din laboratoare? Nu sunt oare si ei oameni? Chiar daca au ochelarii pe nas, niste microscoape si… diplome universitare ! Atunci sa fie cei cu Biblia? ?i mai greu de crezut. Noi suntem prea marunti, ca sa aflam de unde vine lumea asta si pâna unde merge.

În 1540, o expeditie de-a lui Coronado Francisco de Vasquez, sosind aici a notat în jurnal cuvintele care au ramas de pomina: „AM SOSIT LA CAP?TUL P?MÂNTULUI !”. Pentru ca din cauza ploii sau a cetii n-au vazut malul celelalt, ci numai prapastia de sub ei. Iarna, malul nordic e închis traficului din cauza zapezii. Ca sa cobori pe anumite poteci în Canion si sa urci pe malul celalalt, îti trebuie vre-o doua zile. Datorita diferentei de temperatura între vara si iarna, plantelor si salbaticiunilor li se cere o adaptare drastica. ?i totusi dupa topirea zapezii, prin padure ies diferite gingasii colorate. Padurea e compusa aproape în întregime din conifere. Copacii cam piperniciti, rasuciti de uscaciunea verii sau a frigului iernii. Unii au forme de-a dreptul bizare. Interesant aici ca cerbii si caprioarele, vin la turisti si le iau mâncarea din mâna. Tot asa de prietenoase si obisnuite cu publicul sunt si veveritele. De câte ori ma duc acolo, iau nuci sau alune pentru ele.

Deasupra acestor prapastii, planeaza maiestuos niste corbi mari care-si au cuiburile prin crapaturile stâncilor si pe care omul nici nu le poate vedea, daramite sa ajunga acolo. Iepuri, vulpi,coioti, pisici salbatice, leul de munte (puma) si binenteles serpi… sunt la ei acasa. Întâlnim si multe specii de zburatoare, între care o pasare albastra cu mot, careia statunitii (americanii. Sic!) îi zic „blue jay”, fiind raspândita dealtfel în tot nordul continentului. O parte din animalele de aici pleaca din zona pe timp de iarna iar cele ce ramân, gasesc cu greu mâncare;adaptându-se la conditiile aspre.

Cea mai ieftina camera de hotel costa 115 dolari. Dar de aici din Phoenix, capitala Arizonei, se poate ajunge în patru ceasuri la Marele Canion al fluviului Colorado. De obicei ne întoarcem în aceiasi zi. Pâna aici vine si trenul de la Williams – un orasel la 60 mile înspre sud. Când am venit pentru prima data aici în 1981, între traversele caii ferate crescusera pini mari, iar cladirea garii, construita din lemn masiv, era abandonata. În ultimul deceniu însa s-a repus în functiune, pentru placerea turistilor de a calatori cu trenul de epoca tras de o locomotiva cu aburi.

Pacat ca la noi în România, multe linii de cai ferate, în special cele înguste au fost desfiintate, precum „Mocanita” pe linia Turda-Abrud,sau trenul electric Arad-Pâncota-Radna care se pare ca era cel mai vechi tren electric din Europa.

Ioan NICOARA
Phoenix, Arizona SUA
Aprilie 2011

Duminica floriilor

Bateti din palme toate popoarele! Înaltati lui Dumnezeu strigate de bucurie! (Psalm 47.1)

Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi sa credeti ca Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; si, crezând, sa aveti viata în Numele Lui. (Ioan, 20.31)

 

Ne apropiem cu iutime de Duminica Floriilor – textul va fi vazut de multi doar dupa consumarea inca odata a maretului eveniment –, ultima duminica din saptamâna patimilor în care Mântuitorul Isus, Fiul lui Dumnezeu intrupat om, ca Miel de Jertfa fara cusur, – a coborât de la Dumnezeu Tatal din Cer si a venit ca sa aduca mângaiere popoarelor de pretutindeni si rascumpararea din starea de pacat si imoralitate, prin Jertfa Sa de pe Crucea ridicata intre Cer si Pamânt pe Dealul Capatânii –, omenirii intregi.

 

In multe zone ale lumii, primavara cu florile viu colorate, verdeata ierbii si a padurilor mult diversificate, iti incânta privirea prin splendoarea mirifica a naturii care se desfasoara sub ochii nostri desfatati.

 

Florile iti produc bucurie, te insenineaza, iti deschid inima si-ti incânta privirea.

Gradinile Botanice sunt locuri care te binedispun, te relaxeaza, te destind, te fortifica, te regenereaza.

Cu nostalgie imi amintesc de plimbarile periodice prin Gradina Botanica “Vasile Fati” din Jibou, asezamânt fondat în anul 1968 de catre profesorul Vasile Fati. Gradina devine din 1970 unitate ca baza didactica pentru învatamântul biologic si institutie de educatie pentru publicul vizitator în spiritul dragostei si respectului fata de natura. În perioada de pana la 1989, Gradina Botanica a functionat sub denumirea de “Statiune a Tinerilor Naturalisti”, iar din anul 1990 devine componenta principala a Centrului de Cercetari Biologice din orasul Jibou.

Gradina Botanica din Jibou, în suprafata de 25 ha, este situata în partea de Nord-Est a orasului, pe terasa a doua a râului Somes, valorificând în mod fericit vestigiile vechiului parc din preajma castelului medieval, fosta resedinta nobiliara a familiei Wesselényi.

Descrierea amanuntita a organizarii exceptionale a Gradinii Botanice din Jibou – arhitectura cladirilor care o compun, multitudinea plantelor organizata pe sectoare, fiecare sector grupand plantele dintr-un anumit punct de vedere, ornamental, fitogeografic, ecologic si genetic, sistematic, dendrologic, a complexului de sere, a plantelor medicinale etc –, poate fi gasita la adresa http://bilet.go.ro/fati04ro.htm.

 

Dar, ce vreau sa spun? Intregul Pamânt si-ntreaga natura improspatata, devenind asemenea unui covor multicolor si bine primitor pentru pasii si privirile Creatorului, iar copacii batând din palme striga, SLAVA!.

 

Bateti din palme toate popoarele! Înaltati lui Dumnezeu strigate de bucurie! (Psalm 47.1)

Glasul Domnului face pe cerboaice sa nasca; El despoaie padurile; în locasul Lui totul striga: „Slava!” (Psalm 29.9).

 

 

DUMINICA FLORIILOR-

Intrarea lui Isus in Ierusalim in ovatiile multimii

 

Isus e acum in ultima saptamâna dinaintea rastigniri glorioase. Are in spate multimea de semne si minuni pe care le-a facut in fata oamenilor si in oameni, demonstrând cu putere ca El e Fiul lui Dumnezeu, Mesia si Cristosul asteptat de poporul sfânt. Toate cele patru evanghelii marturisesc de dumnezeirea Sa. Matei il prezinta ca Rege, ca descendent al regelui David si, deci, mostenitor de drept al tronului. Marcu, insa, nu prezinta o genealogie, el prezentandu-L ca Robul Desavârsit al lui Dumnezeu “Caci Fiul omului n-a venit sa I se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-Si dea viata rascumparare pentru multi! – Marcu 10.45.

 

Aapostolul Pavel il prezinta cu mare precizie folosind o descriere plastica “El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe Sine însusi si a luat un chip de rob, facându-Se asemenea oamenilor.” (Filip. 2.6-7).

 

Evanghelia lui Ioan, il prezinta ca si Cuvantul intrupat, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu insusi venit pe pamant.

Isus, care facuse, dupa cum citim in Evanghelia lui Ioan, sapte semne care atesta cu putere ca El e Dumnezeul intrupat:

(1) Semnul transformarii apei in vin, la nunta din Cana – ( Ioan,2.9).

(2) Semnul vindecarii slujbasului imparatesc – (Ioan 4.46-54).

(3) Semnul vindecarii slabanogului de la scaldatoarea Betezda – (Ioan, 5.2-9).

(4) Semnul inmultirii painii si hranirii a peste 5.000 de oameni, cu cinci paini si doi pesti – (Ioan, 6.1-14).

(5) Semnul umblarii lui Isus pe Marea Galileii, pentru a-si ajuta ucenicii de primejdiile furtunii – (Ioan, 6.16-21).

(6) Semnul vindecarii omului orb din nastere – (Ioan, 9.1-7).

(7) Semnul invierii lui Lazar – (Ioan, 11.1-44).

 

Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi sa credeti ca Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; si, crezând, sa aveti viata în Numele Lui. (Ioan, 20.31)

 

Analizand sumar textul de referinta (Marcu 11.1-11), parca-L vedem aievea pe Isus cum, blând si umil, calatoreste pe jos distante mari, suindu-se de la Ierihon, pe versantul de rasarit al Muntelui Maslinilor, in Betania si Betfaghe; de acolo drumul ocolea partea de sud a Muntelui Maslinilor, cobora in Valea lui Iosafat, traversa râul Chedron si urca, din nou, pâna la Ierusalim (“Cum este inconjurat Ierusalimul de muntii, asa inconjoara Domnul pe poporul”– Psalm 125.2).

 

Isus ofera fara echivoc semnul unanim recunoscut de catre evrei (si cunoscatorii VT), profetit de catre Isaia si Zaharia, intrarea lui Mesia in Ierusalim calare pe mânzul unei magarite. El implineste astfel un moment istoric unic, implineste intentionat o profetie care-l vizeaza direct, pe El, ca Mesia.

Acest semn il savarseste atunci deoarce timpul se precipita cu mare repeziciune, iar de-acum tacerea Sa devine de neconceput.

 

Prorocii V.T., Isaia, in capitolul 62, spune “Iata ce vesteste Domnul pâna la marginile pamântului: „Spuneti fiicei Sionului: „Iata, Mântuitorul tau vine; iata, plata este cu El, si rasplatirile merg înaintea Lui.” iar Zaharia in 9.9: “Salta de veselie, fiica Sionului! Striga de bucurie, fiica Ierusalimului! Iata ca Împaratul tau vine la tine; El este neprihanit si biruitor, smerit si calare pe un magar, pe un mânz, pe mânzul unei magarite.“

 

Isus intra triumfator in Ierusalim in aclamatiile multimii care il primeste pe covorul hainelor lor, pe ramuri de palmier si flori, poporul il recunoaste in sfarsit (pentru moment) ca imparat al lor, care le-a adus multe binecuvantari (in cei trei ani cat Si-a prezentat invatatura Sa printre ei), care le-a adus vindecare si alinare. Isus intra calare pe un magarus, implinind profetia, dar si plin de smerenie si umilinta.

 

Osana Fiul lui David! Binecuvantat este Cel ce vine in Numele Domnului.”

 

Osana, adica salveaza acum. Salveaza-ne de asupritorii imperiului roman. Isus era deci recunoscut ca Mesia, prin aceste aclamatii ale multimii! Aleluia!

 

Binecuvantata este imparatia care vine, Imparatia parintelui nostru David.”- arata limpede ca Isus era considerat Mesia. El este Cel Binecuvantat (Cel vorbit de bine), care vine prin autoritatea lui Iehova, ca sa implineasca voia Lui. Osana in cerurile preainalte! – adica lauda in cerurile preainalte, Lui. Sau, o chemare ca El sa salveze din cerurile preainalte.

 

Dar, inaintea acestei zile, Isus, pe cand “ Ei erau pe drum si se suiau la Ierusalim; si Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburati si mergeau îngroziti dupa El. Isus a luat iarasi la El pe cei doisprezece si a început sa le vorbeasca despre lucrurile care aveau sa I se întâmple. „Iata”, a zis El, „ne suim la Ierusalim si Fiul omului va fi dat în mâinile preotilor celor mai de seama si carturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte si-L vor da în mâinile Neamurilor,care îsi vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele, Îl vor scuipa si-L vor omorî; dar, dupa trei zile, va învia.” (Marcu, 10.32-34)

Si patriarhul Moise, in Levitic 1.4 vorbeste despre jerfe, ca trebuie ca pacatosul “Sa-si puna mana pe capul dobitocului adus ca ardere de tot, si va fi primit de Domnul, ca sa faca ispasire pt. El

Marele preot al vremii care L-a judecat si condamnat pe Isus, Caiafa, ca Mare preot, a prorocit ca e mai bine sa moara un om pentru tot poporul, desi nu stia cu adevarat ce zice.

Aceea care-L aclamau in duminica floriilor, peste doar cateva zile – prins si cercetat ca un tâlhar, desi nevinovat, chiar pur – in aceeasi saptamâna, strgau cu totii: Rastigneste-L! Rastigneste-L! Asta in urma sfatului batranilor, carturarilor si al Soborului si a judecarii cazului de catre Pilat.

“Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii” (Ioan 1.29), il identifica Ioan Botezatorul. Povara care apasa pe noi, am apasat-o pe El, am aruncat asupra Lui toate neputintele si deficientele noastre, iar El, in schimb, ne-a dat neprihanirea si iertarea Lui!

Glorie Domnului Isus, Mielul fara cusur al lui Dumnezeu, trimis din Cer pentru omul pacatos!

 

Osana! Binecuvantat este Cel ce vine in Numele Domnului!

Aleluia! Amin!

Festivalul primaverii Sechseläuten

Sechseläuten este un festival traditional din orasul elvetian Zurich. Este sarbatorit în forma sa actuala din 1904. Festivalul are loc în a treia zi de luni din aprilie si include mai multe evenimente. Se termina la ora sase seara (de aici si numele Sechseläuten) prin incinerarea Böögg-ului, acesta fiind cel mai important moment al festivalului.
Pe rug este incinerata o efigie cu pocnitori a unui om de zapada din vata numit Böögg. Arderea papusilor care intruchipeaza imaginea iernii dateaza dinaintea sarbatorii Sechseläuten.
Prin doua reforme de organizare municipala din cantonul Zurich în 1838 si 1866, breslele au fost private de toate functiile lor politice detinute din 1336 pâna în 1798 si recapatate partial dupa 1815. Sarbatoarea Sechseläuten este într-un fel o reminiscenta a asa-ziselor „vremuri bune”. Din secolul al XVI-lea clopotele bisericilor anuntau începerea si terminarea orelor de munca. Iarna lucrul se sfârsea la ora 17, atât cât tinea lumina zilei, iar vara se prelungea pâna la ora 18.
In functie de timpul care se scurge dintre aprinderea focului si declansarea exploziilor petardelor se prezice vremea din timpul verii. Daca acestea explodeaza rapid, vara va începe devreme si va fi însorita. Cel mai scurt timp a fost de 5 minute si 7 secunde (1974), cel mai lung de 26 minute si 23 secunde (în 2001).
Primavara îsi intra oficial în drepturi în Zurich odata cu aceasta sarbatoare. Festivitatile includ procesiuni pline de culoare. Festivalul ne duce înapoi pâna în anul 1818, atunci când una dintre vestitele bresle  ale orasului a organizat o parada pe timp de noapte, cu muzicieni si calareti. Ideea a prins, au urmat alte bresle, iar în 1839 a avut loc prima parada Sechseläuten a tuturor breslelor. Festivitatile încep duminica, cu o parada de copii, majoritatea îmbracati în costume istorice. Aceasta este urmata de o a doua zi de parada a breslelor (din care, pâna de curând, faceau parte doar barbatii), astfel încât ziua de luni este o zi de odihna pentru locuitorii din Zurich. Astazi iau parte la mars aproximativ 3000 de membri ai breslelor, 350 de calareti si 50 de trasuri. Aproximativ 30 de fanfare interpreteaza marsuri militare traditionale.
Mii de oameni se aduna în centrul orasului pentru a viziona ritualul de „ardere a iernii”.
Clopotele de la bisericile din oras încep sa bata la ora 18, semn ca ziua se lungeste, iar barbatii vor trebui sa munceasca cu o ora mai mult. Petrecerea se prelungeste pâna dupa miezul noptii, participantii sai bucurându-se de începerea sezonului cald.

Tatiana Scurtu-Munteanu

CINCI PORTRETE MARAMURESENE

1. POVESTILE PALARIILOR
ALEXANDREI PASCA

Feminitate, delicatete si nostalgia unei epoci trecute respira fotografiile din expozitia „My Hat Story” a artistei Alexandra Pasca, vernisata marti, 29 martie, la Galeria de Arta a Uniunii Artistilor Plastici, Filiala Baia Mare. Expozitia, care a fost anterior itinerata la Bucuresti, Cluj si Suceava, cuprinde 40 de portrete, 40 de povesti ale unor personaje feminine pline de mister si ale caror atitudini variaza în functie de un important accesoriu care le îmbogateste imaginea: palaria.

Baimareanca Alexandra Pasca, de câtiva ani stabilita în Bucuresti, a marturisit ca ideea acestui proiect i-a venit dupa ce a admirat colectia de palarii vintage detinuta de o prietena. Apoi, cu diverse ocazii, a avut sansa de a fotografia femei probând aceste accesorii, femei diferite, femei obisnuite, dar care toate îsi schimbau atitudinea în momentul în care îsi asezau pe crestet palaria.

Dr. Nicolae Suciu, presedintele Filialei, a remarcat la vernisaj tendinta, prezenta în expozitie, de întoarcere la dagherotip, la imaginea fixata pe placi de sticla, dincolo de aerul nostalgic implicit al palariilor vintage. Pictorul Ioan Anghel Negrean a caracterizat acest tip de fotografie drept “portrete îmbracate”, încadrate cu atentie si caracterizate de eleganta si rafinament, rezultând imagini de o înalta tinuta artistica. Artistul fotograf Felix Sateanu a descoperit la Alexandra Pasca o încercare de a reliza fotografii-document, remarcând simtul cromatic al acesteia si emotia pe care o inspira fiecare lucrare în parte.

“Exista o poveste în fiecare pereche de ochi”, a observat Sateanu. Alexandra Pasca a dedicat expozitia “My Hat Story” bunicilor ei, precizând ca lucrarile reprezinta munca sa din anul 2008 încoace si ca a dorit neaparat sa le expuna si în orasul natal. Artista este licentiata si absolventa unui master la Universitatea Nationala de Arte din Bucuresti, membra a Uniunii Artistilor Plastici si a Asociatiei Artistilor Fotografi din România.

***

2. IPOSTAZELE PADURII SURPRINSE ÎNTR-O EXPOZITIE DE FOTOGRAFIE

O interesanta expozitie de fotografie, cu tema “Ipostazele padurii”, prilejuita de Anul International al Padurilor, a fost vernisata marti, 30 martie, în holul Bibliotecii Judetene “Petre Dulfu” din Baia Mare. Salonul fotografic de primavara, organizat de Asociatia “Ars Rivulinae Vision” (presedinte, Victor Mihalca) si Ocolul Silvic Municipal Baia Mare, reuneste lucrari diferite ca stil si abordare, realizate de Ioan Brezovschi, Robert Hitter, Paul Les, Zsolt Madarassy, Emil Pop, Ioan Pop, Zamfir Somcutean, Tiberiu Toth si Victor Mihalca.

Expozitia a ajuns în Baia Mare dupa ce a fost gazduita de Primaria Sibiu, urmând ca în continuare sa fie itinerata la Oradea, Bistrita si Odorheiu Secuiesc. La vernisaj au luat cuvântul dr. ing. Maftei Lesan, seful Ocolului Silvic Municipal Baia Mare, viceprimarul Calin Bota, sosit la primarie tot din domeniul forestier, ing. Alin Câmpan, seful Inspectiei Regim Silvic Maramures si fotograful Victor Mihalca.

“Fiecare fotografie este o provocare la o poveste. Padurea nu este doar bogatie, aurul verde al tarii, ea înseamna si mister, grandoare, frumos, relaxare, bucurie, dar poate însemna, asa cum ne arata expozitia de azi, si emotie estetica. Daca fiecare vizitator al acestei expozitii ar planta un singur pom, am fi mai bogati”, a aratat Calin Bota.

***

3. IMAGINI TRIDIMENSIONALE ALE UNUI ORAS ÎNCA NEDESCOPERIT COMPLET

Baia Mare în ipostaze pe care, poate, nu le-ati remarcat niciodata. Detalii ale unor atmosfere muzicale. Dimineti ploioase aducând lacrimi între pleoape. Lumini melancolice de felinar sau fulger razletit pe cer. Acestea sunt doar câteva dintre micile revelatii pe care vi le rezerva expozitia de fotografie clasica si 3D intitulata “Reflectii în reflexii” a tânarului artist Dan Cristian Popovici, deschisa, timp de doua saptamâni, la Galeria de arta Millennium din Centrul Vechi al Baii Mari.

Expozitia a fost vernisata luni, 28 martie, de catre artistul plastic Ioan Marchis, directorul Directiei Judetene pentru Cultura si Patrimoniul Cultural National Maramures, care, desi a marturisit ca a avut rezerve fata de fotografie întreaga viata, a afirmat cu convingere ca lucrarile de pe simeze reprezinta arta adevarata.

“Exista un divort între fotografi si ceilalti artisti care lucreaza cu materie palpabila. Totusi, imaginea este rezultatul asteptarilor noastre mentale vizavi de ceea ce vom vedea în afara si al semnalelor venite din exterior înspre noi. Prin urmare, imaginea e si ceva din tine, astfel încât tot ceea ce vedem ne apartine. Lumea din exteriorul nostru e în interiorul nostru deja, apoi fiind proiectata ca imagine”, a aratat dr. Marchis, demonstrând ca imaginea fotografica e o forma de subiectivitate si conchizând ca, oricum, atâta timp cât reuseste sa provoace emotie, fotografia este o forma de arta. Stapânind bine mijloacele tehnice ale fotografiei, desi nu a urmat studii de arta, Dan Cristian Popovici, în vârsta de 21 de ani, a învatat tot ce stie despre imagine singur sau cu ajutorul tatalui sau. A început sa realizeze fotografii acum 7 ani si prefera fotografia clasica, desi fotografia 3D, pe care a abordat-o în ultima vreme, i se pare interesanta prin efectul de profunzime pe care îl ofera.

Tânarul marturiseste ca, prin expozitia sa de debut, a vrut sa invite privitorii sa ia parte la o poveste si sa le provoace fantezia, fiecare dintre ei contribuind prin propriile emotii la desavârsirea actului artistic. În finalul vernisajului, un grup de voluntari internationali au realizat un flash mob, fiecare dintre ei lipind pe marginea lucrarilor expuse biletele pe care au scris primul cuvânt pe care li l-a inspirat fotografia respectiva. Expozitia este cu vânzare.

***

4. „DOAMNELOR SI DOMNILOR,
AVEM UN ROMANCIER!”

Primul volum al romanului „România, tara mea de cosmar” de Dan Stoica, intitulat „Tara secuilor”, a fost lansat si în Baia Mare joi, 3 martie, la Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu”. Nici nu se putea altfel, dat fiind ca autorul are legaturi vechi si profunde cu municipiul maramuresean, atât pe linie familiala, cât si profesional, în trecut montând spectacole la teatrul baimarean.

Cartea a fost prezentata de dramaturgul Radu Macrinici, director artistic al Teatrului Municipal, care dintru bun început a declarat: „Doamnelor si domnilor, avem un romancier!”. Macrinici a caracterizat volumul drept “un roman incorect politic”, în care este vorba despre minoritatea secuilor, si care este în primul rând un roman politic, dar si un roman istoric, politist, de spionaj, de dragoste si de aventuri. Actiunea se petrece în zilele noastre, printre personaje putând sa îi recunoastem cu usurinta pe actorii politici ai momentului. Singurul repros pe care dramaturgul i l-a adus romancierului a fost ca “vocea auctoriala e uneori mult prea prezenta în roman; toate acele cugetari ar fi stat mult mai bine în gura sau în mintea unor personaje”. Cu toate acestea, Macrinici i-a asigurat pe cei prezenti la lansare ca, desi cartea are un numar de pagini care ar putea înspamânta cititorul, totusi ea ofera o lectura pasionanta de la început pâna la final.

Dan Stoica a povestit mult cu cititorii, raspunzând la întrebarile acestora si oferind detalii despre procesul de creatie al romanului si nu numai. El a marturisit ca s-a apucat de scrierea cartii luând în considerare faptul ca distanta (Dan Stoica traieste la Viena) si neimplicarea politica îi ofera o perspectiva obiectiva asupra vietii din România, iar faptul ca a trait în secuime si copiii sai sunt pe jumatate secui, l-au ajutat sa se apropie de tema aleasa. Experienta sa ca jurnalist i-a fost, de asemenea, de folos. Bunele intentii, însa, nu l-au ferit pe autor de amenintari, unii facându-i reprosuri chiar în ceea ce priveste titlul cartii.

***

5. UN BAIMAREAN SI-A TESTAT LIMITELE ÎN DESERT

Baimareanul Emanuil Rednic a participat, în data de 28 februarie, la Maratonul din Sahara, alergând 42 de kilometri în desert, la o temperatura de peste 40 de grade, în 5 ore si 46 de minute. În tot timpul sederii sale în Algeria a locuit într-o tabara de refugiati, fiind foarte impresionat de conditiile grele de trai din desert.

Prin performanta sa, baimareanul s-a situat între primii 50 de concurenti, din totalul de peste 400, din care 200 au renuntat, nesuportând efortul si caldura. În total, au avut loc trei tipuri de curse: de 10 km, 21 km si 42 km. La competitie au participat 5 români (doi baieti si trei fete).

„Mai ales nordicii nu prea s-au împacat cu caldura. Eu eram obisnuit cu ea, atât din Bucuresti, cât si datorita faptului ca am fost anul trecut în Dubai. E criminal sa alergi, la temperatura aceea, singur în desert. Sunt mediu-multumit de rezultatul meu. Puteam scoate un timp mai bun, dar am asteptat doua alte concurente. Noi am prins si o furtuna de nisip, iar organizatorii ne-au sfatuit sa alergam în grupuri, ca, în cazul în care se întâmpla ceva, sa fim mai usor de gasit. Mie experienta aceasta mi-a placut foarte mult, e cea mai “tare” cursa la care am participat vreodata”, a marturisit Emanuil Rednic, acum stabilit la Bucuresti. “Cel mai mult m-a impresionat cerul, care parca pornea din nisip. Nu am mai vazut un astfel de cer din copilarie, de pe vremea când aerul nu era atât de poluat. Iar soarele rasarea foarte repede, în câteva minute era sus, pe bolta”, povesteste baimareanul, care adauga ca, pe timpul sederii sale în Algeria, între 26 februarie si 4 martie, temperatura a atins un maxim de 46 grade Celsius.

Emanuil Rednic a mai marturisit ca a fost profund impresionat de viata localnicilor: “Am stat într-o casa de acolo, în odaia cea mai buna, dar în conditiile în care traiau ei. Am avut un sac de dormit, pentru ca noaptea e foarte frig, pe care, la plecare, l-am daruit gazdelor. Conditiile de acolo sunt foarte vitrege: astepti sa ti se aduca apa cu cisterna si depinzi de ea, internetul nu merge decât foarte greu, iar caprele manânca deseuri menajere. E lumea a IV-a, dominata de saracie. Totusi, oamenii erau relaxati si toata ziua beau ceaiuri, pentru ca ei nu au nicio ocupatie, veniturile lor provin exclusiv din ajutoare internationale”, a explicat Rednic. Participarea la maraton l-a costat pe acesta 1.400 euro, dar baimareanul nu considera ca a aruncat banii pe fereastra: “A meritat cu adevarat sa platesc aceasta suma. Participarile la astfel de curse sunt concediile mele! Altii merg în Antalia, stau toata ziua în fata piscinei si fac poze cu telefonul!”

Nascut în Baia Mare, Emanuil Rednic a fost obez pâna în urma cu 3 ani. Adoptând un regim de viata sanatos si facând mult sport, el a devenit cu totul alt om. Acum este antrenor pentru cei care folosesc bicicleta medicala pentru a face miscare si participa periodic la curse de alergare.

Anca GOJA
Baia Mare
martie-aprilie 2011

AL MIRODAN – UN MONUMENT

In memoriam (1927-2010)

A trecut un an de la disparitia fizica a lui Al Mirodan. Cu putin înainte de tragicul eveniment, pe care nu-l prevazusem, am scris un articol despre el si revista sa. Desi scriitorul nu mai vorbea la telefon cu nimeni, m-a sunat si a apreciat acest reportaj – numit de unii literar. S-a scuzat ca nu poate vorbi mai mult, bolnav fiind (se simtea asta si-n vorbele-i din receproc), dar nu a vrut sa treaca sub tacere reactia sa asupra celor însemnate de mine. Mi-a multumit, iar eu i-am spus neconventional ca nu are pentru ce. Am scris doar adevarul.

… A trecut un an! Deja? Reiau, în memoria Marelui Disparut Fizic, rânduri care mi-au ramas dragi. IN MEMORIAM; caci ce altceva as putea face acum? Mirodan si revista „Minimum” au fost si sunt UN MONUMENT. Aici – în Israel, acolo – în România, oriunde în lume, unde oameni inteligenti îl citeau, respirau cu el, cu paginile sale, se bucurau de fructele inteligentei artistice si gazetaresti ale Mirodanului. Al Mirodan a plecat. Monumentul sau EXISTA!

CAFENEAUA DE LA NR. 88 – TEL AVIV,  STR.  DISENGOFF
Rânduri despre stralucita revista „Minimum”, a scriitorului Al Mirodan

„Minimum”, revista domnului Mirodan. De la primele pagini, cortina se deschide. Spectacolul începe. Caci domnu’ Mirodan, se stie, este un mare autor de piese de teatru. Are „scena” în sânge. „Minimum” e facuta de el (si numai de el), cu sânge mirodanian. Si e facut de înca un milion de ziaristi si scriitori. De fiecare data, cu fiecare numar, avem de-a face cu un mare spectacol. Al lumii. Al lumii din noi si de-acum. Cu evrei si români si oameni de pretutindeni. Al lumii  în lupta. Pentru mai bine, pentru mai frumos, pentru normal, pentru bun simt, pentru adevar, pentru omenie, pentru libertatea spiritului. Pentru idealuri curate, asa cum, de altfel, începuse Mirodan ca reporter, la o publicatie de tineret din România, de prin anul  46, la numai 17 ani.

De atunci si pâna azi  scriitorul ziarist Al Mirodan s-a constituit într-o apriga reactie împotriva a tot ce „violeaza si umileste individul”, dupa cum îsi recunoaste si singur alergia, într-un interviu acordat Lucretiei Berzintu din Israel, pentru revista româneasca „Agero”, din Germania: „Nu suport pe nici un plan al relatiilor interumane – contiunua scriitorul – conditia de prizonier.” Începuse cu reportaje, interviuri, stiri. Era înfulecator de realitate, naiv si exacerbat în lupta pentru o lume noua, mai omenoasa, atât de dorita dupa salbaticiile razboiului mondial. O lume mai buna si pentru evrei, desigur…

El, Mirodan, este de fapt Cerchez: ziaristul din piesa de debut a actualului director de la „Minimum”, piesa care s-a bucurat de un mare succes – „Ziaristii”. A scris apoi: ”Celebrul 702”, „Seful sectorului suflete”, „Camuflaj”, „Transplantarea inimii necunoscute”, Primarul lunii si iubita sa”… Un moment de noua directie tematica al teatrului mirodanian, moment de rascruce, îl constituie apoi piesa „Contract special de închiriat oameni” – în care ataca ascutit si raspicat antisemitismul.

Aplauze la scene deschise, premii precum cel al Academiei Române, sau cel al Ministerului Culturii etc., etc. sunt lasate în urma: drama vietii sale se produce! Are loc parasirea României, plecarea în Israel. Are loc ruptura cu sine, cu viata lui, spre a-si fi credincios siesi, gândirii si sperantelor sale. A lasat fizic, dar a luat cu sine, în inima  si constiinta sa, prietenii adevarate, amintiri si vise. În Israel, unde se stabileste definitiv, în inima Tel Aviv-ului, porneste tot de la gazetarie. Începuse a scrie un fel de „Dictionar” cu  privire  la scriitorii evrei din România si din Israel, si de oriunde ar fi ei, dar vorbitori ai limbii în care ne-am nascut. E vorba de o reactie unicat si substantiala, inteligenta si puternica, împotriva antisemitismului. Dar desigur, nu numai atât… Dramaturgul Dorel Dorian subliniaza, pe drept, ca Mirodan a „nemurit” o sumedenie de scriitori…

Publica cu regularitate pagini din acest „Dictionar” în ziarul de limba româna de aici, care apartinea atunci unui tartor, sef de trust de presa, un anume Himelfarb. Nimeni nu sufla în front! Totul la porunca si pe gustul lui. Un Neica Nimeni, haladuind prin culisele ziaristicii de aici, din Israel, si dirijând-o dupa un Nord al lui, altul decât cel adevarat: nordul politic, legat de nordul totalitar si, desigur, financiar. Într-un astfel de context Mirodan a facut o ancheta despre mascarada premiilor literare cu diplome de carton si bani de fason; premii de batjocura – mai ales prin sumele minuscule – la adresa condeielor de pe „ulita româneasca”. Mirodan se situase astfel în fruntea scriitorimii „românesti” de aici.

Articolul este oprit de la aparitie, autorul – chemat la „Spaima spaimelor”. Un gest de-al dictatorului si ramâneai fara pâine, sau chiar si macar fara perspectiva ei. In esenta, nu mai aveai unde publica! Pentru un literat ca Mirodan, asta putea însemna sfârsitul. Prietenii îi spun: „te sinucizi!”…  Dar Mirodan nu raspunde chemarii himelfarbului. Nu sta cu capul plecat. Nu e în firea lui. Si scoate, nici mai mult, nici mai putin decât o REVISTA! Fara bani, fara alte mijloace, doar cu talent, cu prieteni, cu ambitie si, mai ales, cu încrederea în libertatea spiritului, a omului!

Revista „a prins!”. S-a vândut, a devenit cautata. În tara dar si peste hotare. Azi se fac abonamente nu numai în Israel, ci si în U.S.A., Canada, America de Sud, Australia, Noua Zeelanda, Insulele Fiji… Revista e citita cu placere si în România. A fost „o victorie asupra fricii”, spune Al Mirodan. A fost o razbunare. Împotriva oricarei forme de prizonierat! A fost o sanatoasa reactie alergica. La întrebarea: „Ce va caracterizeaza?”, Mirodan raspunde: „Teama de frica”.

(…) 33 de ani în Israel. Si îsi zideste sufletul, tânar si tenace, în „zidurile” acestei minunate catedrale care este „Minimum” si în care se desfasoara, mereu nou, un mare spectacol, unul din cele mai bune spectacole ale lumii noastre de azi!

Rasfoiesc revista cu o placere anume, precum aceea pe care o aveam când, la sfârsit de saptamâna, lipseam de la cursuri si seminarii si, în Iasii studentiei mele, singur, singurel, ma ascundeam în a doua camera a unei cofetarii de pe strada Lapusneanu,  goala de lume la acele ore de dimineata, cu „Contemporanul” lui G. Ivascu, cu „Gazeta literara”, cu „Tribuna” de la Cluj si cu alte vreo doua publicatii pe masa. Eram rege! Faceam ce-mi placea! Si ma îmbatam cu farmecul unor litere de aur, atât de dragi sufletului meu…

Tel Aviv.  Strada Disengoff – renumita strada a cafenelelor de mai ieri. Renumita strada a taifasurilor, a promenadei, a discutiilor de-o clipa, de-o ora, la un cataif de omorât ziua si pensia… Disengoff – strada toaletelor cochete ( mai mult sau mai putin!), a modelor amestecate, a unor flirturi scurte, strecurate parca dintr-o alta lume. Dimineata de iarna israeliana, luminoasa, care poate echivala oricând cu o primavara bucuresteana.  Este acum si aici un aer burghez, usor modern si, totusi, cam patriarhal.

Iata-ma ajuns. Cafeneaua de la numarul 88. Intru. Mese libere, ora de neafluenta. Mobilier de culoare închisa. Deasupra mesutelor, la care sunt doar câte doua scaune, lampadare care lumineaza discret dar eficient. Loc elegant, vizibil si retras, destinat parca, la ore matinale, discretiei, dar  si jocului perfid al imaginatiei. La fereastra, alaturi de o doamna delicata, vad un cunoscut si reputat istoric. Discuta ponderat. Desigur, chestiuni stiintifice. Dar eu îl caut pe domnul Mirodan. M-a onorat, stabilindu-mi aici o întâlnire. Privesc în jur. Nu-i. Nici mai în spate, în sala cu mesute ce-mi aminteste de genul de cofetarie provinciala din România. Nu-i! Ma uit si pe terasa. Goala. M-ntorc sa plec. Dar cine-i tipul asta, dintr-o parte a salii, aplecat peste masa astfel ca nu i se vede fata, având deja a doua ceasca de cafea, si câteva file desprinse de prin diferite publicatii straine? Citeste absorbit, cu pixul în mâna, transcriind ori traducând ceva pe un caiet de lucru. O ceasca e deja goala. Da, el e!  Ne salutam, foile rupte si caietul intra repede în servieta; comand si eu „una turceasca”, mica.

Discutia se leaga repede, e antrenanta, cu Mirodan nici nu poate fi altfel. Ma gândesc- amintindu-mi ca în chenarul redactional de la „Minimum” e amintit numai numarul casutei postale, nu si sediul – ma gândesc ca, de fapt, aici este, într-un fel, redactia. Aici Cerchez – Mirodan urmareste, scrie, devine si detectiv când e nevoie, scoate un pistol din teaca vreunei carti dintre atâtea „politiste” traduse de el în româneste, îl pune tot pe masa de lucru. Aici el asociaza, deduce, rescrie, sterge, are probleme de constiinta, fumeaza trabuc si bea cafele, decupeaza, desface si lipeste texte, poze, caricaturi. Se cearta. Intriga. Darâma si cunstruieste. Face gazetarie „la catarama”! Acum, în zilele astea, ca si ieri, ca si alataieri, ca si în urma cu un an, cu doi sau cu douazeci si doi, ori douazeci si patru, el face nu un reportaj sau doua. Nu face, sa zicem, un ziar. Nu! Mirodan creaza si recreaza o REVISTA! „Revista oamenilor inteligenti”, cum scria pe coperta, la-nceputul aparitiei sale.

Mesele, când am venit, erau majoritatea goale. Scaune libere, scrumiere. Acum, rod sigur al imaginatiei mele de visator nevindecabil, au luat loc, tinând cont, sau nu, de vicioasa mea închipuire, tot felul de tipi, dar si nume deosebit de respectabile. Condeie alese sau acceptate dupa preferintele si gustul domnului director. Ziaristi si scriitori. Din Israel. Din România. Din întreaga lume. Cred ca este redactia cu cei mai multi redactori si colaboratori din câte am cunoscut.

Am nimerit, deci, la o asa zisa sedinta redactionala, condusa de însusi domnul Mirodan. Pâna se ridica „cortina” pentru marea avanpremiera, mai este putin. Asteptam. Deodata  îmi vine o idee, tot de jurnalist. Ma retrag de la locul meu. Ii las pe convivii acestei „cafenele literare si gazetaresti” cu discutiile dintre ei, în asteptarea dezbaterilor de rigoare, înainte de aparitia unui nou numar. Scot „celularul” si dau telefoane. Scurte si grabite. Am cerut mai multor cititori ai revistei „Minimum”, pe care-i cunosc nu de azi, sa-mi caracterizeze, de asta data doar printr-un cuvânt, aceasta publicatie. Iata, tot în graba, un rezultat sintetic si neordonat: Actuala. Buna. Cu nerv. Atragatoare. Percutanta. Credibila. Adevarata. Scrisa clar. Scrisa bine. Conflictuala. Stimulatoare. Inteligenta. Dura. Interesanta. Perfida. Curajoasa. Insinuanta. Bârfitoare. Parsiva. Sensibila. Normativa. Decenta. De scandal. De bun simt. Armonioasa. Pasionanta. Pasionata. Patimasa. De dreapta. De centru. Incomoda. Substantiala. Cu greutate. Colaj. Lipicioasa. Umanista. Culturala. Anti-antisemita. Obiectiva. Subiectiva. Cu umor. Informata. Morala.Trasnita. Desteapta. De idei. Consecventa. Realista. Echilibrata. Autoritara. Îndârjita. Spumoasa. Coltoasa. Generoasa. Subtila. Evreiasca. Româneasaca. Justitiara. Universala. Sociala. Satirica. Istorica. Intelectuala. Populara. Recuperanta. Luptatoare. Guvernanta. Literara. Colocviala. Malitioasa. Vivanta. Parfumata. Eleganta. Supla. Are nuri. Are draci. Are ace. Are pe vino-coace!

Bun! ?tiam eu ca, de fapt, nu numai subsemnatul gândeste astfel. Deci – pe de-o parte astia din sala cafenelei de pe strada Dizengoff, nr.88; pe de alta – „anchetatii” mei. Mai confrunt cu ce s-a angajat Cerchez – Mirodan, la primul numar al lui „Minimum” ( desi mi se pare ca sedinta de lucru a-nceput de-acum). „Vrem – spunea el laconic – sa facem o revista buna. Asta-i tot.” Iar în interviul (de clasa!) luat de ziarista Lucretia Berzintu, când aceasta îl întreaba „Ce-ati vrea sa transmiteti cititorilor?”, Al. Mirodan spune: „Angajamentul meu solemn de a ma stradui sa nu-i plictisesc niciodata!”. Daca cumva cineva mi-ar spune ca Mirodan nu-i om de cuvânt, i-as pune sub nas colectia revistei.

Se discuta acum – si-s destule luari de pozitie în contradictoriu –  rubricile „La închiderea editiei”, „Ne place… Nu ne place…”, Se zvoneste ca…”, „Etc… Etc”. Rubricile sunt orchestrate, regizate, ba chiar interpretate tot de „Omul orchestra”, adica jurnalistul Mirodan, pe baza agentiilor de presa de pe mapamond, a ziarelor si revistelor de oriunde, a informatiilor obtinute prin contactele sale cu tot felul de oameni din întreaga lume larga. Omul nostru de pe Disengoff filtreaza totul si ne reda esenta. Se discuta apoi articolele de la „Lumea româneasca” si cele de la „E o lume”. Cât priveste continutul paginilor de „Dictionar  neconventional al scriitorilor evrei de limba româna” el este doar amintit. Nimeni nu comentreaza. La fel e si cu „Posta Dictionarului”… Dintr-o mapa speciala sunt scoase si comentate alte materiale. Doamna Sanda Peri, relizatoarea graficii revistei „Minimum” (care e pe baricada revistei înca de la primul numar! ) îi arata între timp  boss-ului câteva  machete, mai adauga ici o caricatura, colo un „nasture” vitriolant.

?igara de foi a domnului Mirodan a devenit, acum, doar un ciot: „Domnisoara, ai grija dumneata, te rog, de cafele!”… si face un gest larg, dar scurt, spre sala. Discutiile continua. Câte unul se mai supara., da-i trece, ca de!, n-are încotro. Sunt forfecate mai departe articole, recenzii, paginile de literatura… Si uite-asa, cam asa, s-a mai închegat un numar de revista. Se-ntelege, n-am mai vorbit aici de munca imensa, de laborator, de repetitiile silnice facute pentru avantpremiera la care am avut norocul sa asist. Înca un pic si tot materialul, cu semnaturile unora dintre cei prezenti, merge la tipar.

Recunosc, am avut o sansa reportericeasca aparte, încât sa se nimereasca a fi întâlnirea mea reala cu domnul Mirodan – întâlnire care era  pe o cu totul alta directie – tocmai când sa fie si sedinta aceasta imaginara, de lucru, a atâtor condeie de clasa care sunt prezente în „Minimum”.
– La mai multe numere, domnu’ Mirodan!, îi spun la sfârsit.
– Multumesc, da’ nu depinde numai de mine …
Am iesit afara  din cafeneaua care era aproape goala. Totusi, înainte de noi doi nu plecase nimeni de aici! Înauntru ramasese doar ceva fum parfumat de la Havanascriitorului. Fata aia, într-adevar draguta, strângea linistita de pe masa la care sezuram. Soarele primavaratec din amiaza asta de martie, mângâia delicat strada Disengoff. Iar eu, desi îmi luasem „la revedere” de la Marele Mirodan, nu vroiam sa cred ca imaginatia mea continua sa ma mentina alaturi de el. Singur, spre statia de autobuz, sunt totusi împreuna cu maestrul. Si continui sa vorbesc cu el:
-Domnule Mirodan, zic eu, revista e atât de iubita, de apreciata! Aici si în lume. Dati-mi voie sa va spun : „La multi ani!”.
– Ati spus ceva?
Autobuzul ne clatina usor.
-Nu doamna, cred ca vi s-a parut…
La semafor prindem culoarea rosie.
Oprim.
———————————————————-

Roni CACIULARU
Aprilie 2011
Tel Aviv

Pret pe dispret

,,Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu toata puterea ta (…), iar pe aproapele tau, iubeste-l ca pe tine însuti’’- este îndemnul biblic asupra caruia gânditorii omenirii si-au plecat fruntea, au zabovit, au cugetat, si-au pus întrebari. Raspunsul? Greu de dat!  Uneori chiar riscant, din considerente ce pot merge de la contextul social-istoric (pe vremea Inchizitiei, ehe!), pâna la  starea omului, constient de sine, într-o lume ca reprezentare (evident, exprimata la nivelul limbajului).
Putini sunt cei care au îndraznit, în timp, sa spuna ceva de substanta (distantati mai ales de dogme), în legatura cu citatul de mai sus! Enumerarea lor nu îsi are rostul! Printre ei însa, si Jean Jacques Rousseau, filozof francez de origine geneveza (nascut 28 iunie 1712 – decedat 2 iulie 1778). El se încumeta sa proclame ca neputinta a omului expresia ,,iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti’’, din considerente specifice:
1. conservatorism (ce tine de structura mentala),
2. instinctul de conservare, locul în care natura umana subiectiva, universal manifesta, îsi spune cuvântul.
Versetul biblic citat, la care s-au adaugat framântarile din veacuri, nu ne-au dat nici noua pace, nu ne-au lasat sa vegetam, mai pe româneste, nu ne-au lasat sa mergem cu capul între umeri, si surzi, si muti, la balmajelile contemporanilor, etalate, zice-se, doar spre binele omului. As! Povesti si nici macar atât, câta vreme, la baza contructiei lor (a povestilor), sta si stiinta de-a le scrie si  de a le spune (chestiune ce tine de minte si limbaj, ca sa nu mai amintesc de maretia omului  care, dupa noi, ar consta tocmai în puterea de a povesti si a ne lasa povestiti). 
Revenind, nu ascundem faptul ca, cel putin la nivel rational, ne situam undeva  alaturi de Rousseau. Emotional însa, a-ti iubi aproapele (în sensul biblic) a capatat (în sensul larg si nobil al cuvântului) o alta conotatie: „iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti”   în forma sa manifesta  echivaleaza cu ,,pretuieste-ti aproapele, ca pe tine însuti!” Ca în pretuire, contextual, picura din  noi si dragostea de lume, si iubirea pentru aproapele nostru, este o alta chestiune ce vine sa completeze, ba, mai mult, sa dea forta cuvântului ,,pretuire’’. Altfel spus, daca nu avem puterea sfintilor mergatori prin lume, putem fi asemenea lor, ca doar pretuirea  sta la îndemâna oricui,  mai ales atunci când nu  suntem plesniti de cine mai stie ce tip de mitocanie (la noi un fel de patologie  cu iz nationl, daca ne gândim la versiunea  cu capra vecinului careia i s-a dat, spre îndestulare, frunza si falusul carpatin (simboluri, spre cunoasterea noastra în lume). Nu de alta, dar cica am fi popor potent, chiar  si numai cu verdeturi  sau muraturi, daca alaturi lor sta fie si numai oala cu vin! Aiurea! Se vede de la o posta cum tremuram ca piftia la iesirea din asternut, si cum confuzia  staruie în noi pâna spre seara, când suntem din nou la pamânt. Apropo de asta: am sa  propun Parlamentului României reintroducerea articolului 402  [daca nu ma însel, cel care interzicea consumul de alcool mai devreme de orele 10 si în timpul programului], macar pentru institutiile de cultura, spre a mai struni creatia ce curge, dupa câte se pare vesnic cu falusuri!). Daca mai adaugam miscarea din buric si manelizarea la nivel  national, imaginea e completa.
În consecinta, de aici, din mitocanie, si diferenta.  Pretuiesti însa pe cine?  
Pentru a clarifica, oarecum, orizontul deja creionat,  trebuie sa amintesc faptul ca, nu putem pretui la întâmplare, chiar daca,  de exemplu, postmodernismul îti da voie (ce-i drept, doar cu partea aceea a lui de trei parale,  adica cu aia ce sta sub  sintagma ,,cine a pus cacat pe cleanta?”. Sa mai spun ca sub umbrela expresiei si izul emanat, sta rangul de mare  creator? Nu, o las pentru alta data!
Ori aici e aici! În chestiunea cu pretuirea, sta,  un fel de premergere, povestea cu întelegerea, concept complicat si nu la îndemâna oricui balmajeste sub starea halucinant-acustico-vizuala, urmare a vreunei intoxicatii cu posirca vânduta de  nea cutare  ce pune pret pe dispret  la a sa bodega în care…
Norocul nostru cu cei care au facut din stiinta si stiinta de carte, profesie! Greu  îi mai suporta, astazi, tot felul de al de fute-vânt, dar, pâna una, alta, daca vrem sa fim în rândul lumii, nu avem încotro!  În acest sens, amintesc spusa lui Priddy, R. C., profesor la Universitatea din Oslo, Norvegia:
„Nu putem exclude din cadrul întelegerii nici explicatia cauzala, nici rationamentul logic, nici interpretarea teoretica si nici calitatile umane, precum sensibilitatea, respectul, identificarea compatimitoare sau aprecierea calitativa. Pe scurt, întelegerea autentica nu exclude niciodata astfel de elemente non-cognitive ca identificarea personala, etica si respectul pentru ceilalti. Diversele forme de activitate mentala – gândire, memorie, analogie, interpretare, ratiune, intuitie, precum si alte operatii sau resurse nenumite – ne permit sa descoperim conexiuni si relatii între posibilele obiecte ale intereselor noastre’’. Întelegere, în zilele noastre, vizeaza ansamblul, iar natura sa de tip holistic vine odata cu procesul globalizarii. (…),,Principiul întelegerii si al metastiintei este de a descoperi unitatea în diversitate. Ipoteza principala este ca, asa cum fiinta umana este în esenta la fel peste tot în lume, la fel este si facultatea esential umana a întelegerii”  (Beyond Science. On the Nature of Human Understanding and Regeneration of Its Inherent Values, http://home.no.net/rrpriddy/indexbey.html)”
Asta pe de o parte! Pe de alta parte, gradul de întelegere, dar si calitatea ei tine de inteligenta noastra. Simplificând,  într-o analiza practica a întelegerii, trebuie avut în vedere ca fiecare dintre noi vorbim cel putin o limba. Daca am defini inteligenta umana ca fiind descrisa de rationalmentul creativ obtinut prin adunarea diverselor informatii (vechi si noi), pe baza carora pot fi obtinute noi concluzii, am observa ca limbajul uman este una dintre dovezile inteligentei si, evident, a superioritatii umane. Chiar daca argumentul anterior este  relativ firav, el permite, totusi, câteva concluzii
a) cuvintele noastre fac dovada gândurilor noastre, iar sunetele care dau gravitatea lor arata cât de inteligenti suntem;
b) s-ar putea demonstra ca, fara comunicarea lingvistica, nu ar mai fi literatura, poezie, stiinta, pe scurt, acumulare de cunostinte teoretice si practice (poezie  în sensul  demn al cuvântului, si nu  aceea de forma: ,,scârta, pârta,/ taca, paca/ mulge vaca/, foaie verde laba gâstii,/latra mâta-n pom/…),;
c) nimic nu poate stabili mai bine inteligenta si superioritatea noastra, decât existenta comunicarii verbale. (Dupa Descartes, ,,chiar si nebunii care spun lucruri nebunesti, dau dovada de o forma de inteligenta pe care nici un alt animal nu o are”  – R. Gherghinescu, Anotimpurile empatiei, Editura Atos, Bucuresti, 2001, p. 30).
 În alta ordine de idei, mai amintim ca:
 1. Întelegerea reprezinta semnul distinctiv al gândirii care nu poate fi conceputa în afara sesizarii si corelarii atributelor esentiale ale obiectelor si fenomenelor, a faptelor în general. Ea este trasatura esentiala si permanenta a gândirii umane (exceptând cazurile patologice sau de rea credinta), fara de care nici celelalte activitati ale gândirii (conceptualizarea, sistematizarea, axiologizarea, creatia etc.) nu ar fi posibile, chiar daca, de exemplu, gestaltistii o  cantoneaza  între un act brusc, spontan, de ,,prindere” a unei relatii sau situatii, si o iluminare instantanee, intervenita în procesul rezolvarii  anumitor probleme.
2. Din perspectiva lui I. P. Pavlov, întelegerea  ar fi o “închidere brusca de circuit”, închidere care, în opinia sa, reprezinta utilizarea vechilor cunostinte (cunoasterea acumulata, stocata, care este de fapt cunoasterea teoretica), în vederea deprinderii unor noi notiuni, momentul întelegerii fiind echivalent cu încadrarea noilor cunostinte în cele vechi.
3. Tucicov, în anii `70, defineste întelegerea ca ,,o activitate de patrundere si de relevare a relatiilor dintre obiectele si fenomenele realitatii’’ (A. Tucicov-Bogdan, Psihologie generala si psihologie sociala, vol. II, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973, p. 9.)
4. Daca întelepciunii noastre ( în masura în care nu am facut umbra pamântului degeaba), suntem în stare sa adaugam întelepciunea altora, puterea noastra de a întelege,  tinde spre forma sa manifesta, iar pretuirea este atrasa, direct, fara efort, de catre repere. 
(…) A fi în stare sa recunosti întelepciunea în altii, ne aminteste acelasi autor, R. C. Priddy, si sa ai calitatea de a putea învata de la o astfel de persoana nu este un lucru obisnuit, nici pentru oamenii de rând, nici pentru cei educati formal. Traditia secolelor sustine ca un întelept apare în calea oricui cel putin o data în viata, dar rar el este vazut si ascultat. Calea spre adevar este presarata cu certitudini abandonate. Nivelul puritatii morale, claritatii mentale, veridicitatii intelectuale si stabilitatii emotionale decide adevarul pe care ne putem baza. Când orizontul se largeste, valurile se astâmpara si furtunile dispar, mai multe aspecte ale adevarului ne vin la îndemâna” (R. C. Priddy, Conversations with Bhagavan Sir Sathya Sai Baba, Dr. John Hislop, 1984, p. 43.)

5. Despre întelegere, s-au scris carti. Adunate, probabil ar forma bibiloteci, însa noi, în scurtul demers, nu putem tinde spre un rotund fara a mai adauga macar faptul ca întelegere fara constiinta este aproape un non sens. 
(…) ceea ce este corect sau gresit ne este cunoscut doar prin constiinta. Ceea ce este corect, uneori se face simtit de o certitudine interioara, astfel încât avem convingerea ca stim fara a avea îndoieli. “Cunostinta… este Spiritul Suprem omniprezent, Singura Realitate dominanta. Din ea, vine Constiinta, care este vocea adevarului din interior” (N. Kasturi, ,,What is Truth?”, în Indian Journal Sanathana Sarathi, January, 1987, p. 35).
Ca sa încheiem, daca  alaturi spuselor anteriore, adaugam  trairea empatica (despre care o sa vorbim cu alt prilej), daca reusim re-cunoasterea aproapelui prin ratarea specificitatii acestuia (prin a da la o parte ceea ce îi este specific), pretuirea lui, a aproapelui, este tot una cu pretuirea de noi însine.
În cazul în care  însa ratam tot ce am spus anterior, ratati suntem. În acest caz, si noi si pretuirea aproapelui nu depaseste pretul pe dispret în bodega lui nea cutare… 
        Craiova,            Nicolae Balasa

„ROAGA-TE AICI SI ACUM!” – UN PASTOR AMERICAN OFERA SERVICII DE ÎNCHINARE PE MARGINEA SOSELEI

De multe ori ne-am gândit ca pentru a ne ruga si închina lui Dumnezeu este necesar sa mergem la o anumita biserica sau într-un anumit loc unde se desfasoara servicii divine de închinare. Nimic mai fals! De curând am avut ocazia sa citesc despre un mod inedit de a oferi oamenilor ocazia de a se ruga lui Dumnezeu. Este vorba despre un pastor, pe nume Roger Couillard, din Surprise, Arizona, care s-a gândit sa vina în întâmpinarea omului grabit si lipsit de timp în a mai cauta pe Dumnezeu. Mai precis, Roger Couillard si-a demarat lucrarea de pastorire a sufletelor prin a plasa o pancarta pe care scrie „Te poti ruga aici si acum!” pe masina sa parcata în fiecare zi de luni, marti si vineri între orele 10:00 – 13:30 la marginea drumului în vecinatatea unei intersectii principale din localitatea El Mirage.

Am putea spune ca acest pastor a ales o modalitate neasteptata de a-si pierde timpul pe marginea soselei. Dar lucrurile nu stau asa, fiindca întrebat despre rezultatele pe care le-a obtinut, el a declarat: „Multe persoane sunt doritoare sa se opreasca sa se roage, deoarece au diferite nevoi urgente, iar bisericile nu sunt totdeauna deschise pentru a-i primi.” Cel mai adesea persoanele interesate de rugaciune doresc sa obtina calauzire pentru probleme legate de locul de munca, familie sau diferite chestiuni de ordin spiritual la care nu gasesc raspuns.

Pastorul Couillard a ales acest mijloc de a a-si ajuta semenii tocmai fiindca exista o multime de cazuri urgente, care nu necesita amânare. De aceea, celor doritori el le ofera câte o brosura intitulata „Care este identitatea mea în Isus Hristos”, ce cuprinde si informatii de contact pentru cei ce doresc sa-l contacteze pe pastor si în alte ocazii.

Citind aceasta relatare si urmarind materialul video atasat, m-am gândit cum ar fi ca un preot sau un pastor din România sa încerce o astfel de metoda. Poate nimeni nu i-ar da atentie. Poate ar fi considerat un excentric sau o persoana cu „probleme”, fiindca asa este specificul nostru în a evalua acele lucruri pe care nu le cunoastem si ni se par bizare.

Oricum, chiar si în Statele Unite o astfel de abordare a fost cu totul inedita, fiindca în loc sa mai stea sa astepte ca oamenii sa vina în casa de rugaciune, acest slujitor bisericesc a ales sa iasa în întâmpinarea celor ce au nevoie, acolo unde acestia se gasesc. Nu citim în Evanghelii ca Domnul Hristos mergea prin toate cetatile si satele din Galilea, Iudeea si Samaria, vorbind cu toti cei interesati? Sau ca El discuta cu oricine era doritor indiferent de locul unde s-ar fi aflat?

Fântâna de la marginea cetatii nu era un loc nepotrivit, rascrucea de drumuri nu era lasata la o parte, piata publica nu era neglijata, astfel ca în orice loc posibil Domnul Hristos cauta sa vina în ajutorul oamenilor acolo unde se aflau ei. Prea mult s-a batut moneda pe o religie care îi strânge pe credinciosi în casele de rugaciune, în timp ce ogorul lumii zace în paragina si neglijat de toti asa-zisii lucratori.

Fenomenul diminuarii frecventarii bisericilor si adunarilor va deveni tot mai accentuat, indiferent ca ne place acest lucru sau nu. Modelul de închinare se schimba de la o epoca la alta, însa cine este dispus sa tina cont de acest lucru?

De ce sa ne fie teama sa spargem tiparele ce nu mai functioneaza? De ce sa ramânem închistati în scheme care nu mai sunt de actualitate?

Închinarea la colt de strada nu este ceva nou, fiind un lucru cunoscut în vechime. Folosirea Internet-ului pentru a-i conduce pe oameni la Dumnezeu nu ar trebui sa ne socheze, fiindca avem un contact mai profund decât într-o adunare publica în care individul devine doar un obiect topit în multime.

Vanitatea omeneasca se hraneste cu tot ce este senzational si are o nuanta de popularitate, dar când este vorba de a face o lucrare cu un suflet de fiecare data, mai toti „lucratorii platiti” se dau la o parte. Prin urmare, as dori ca exemplul lui Roger Couillard sa fie urmat si de altii dintre cei care apartin breslei „pastorilor de suflete”. Cu siguranta ca atunci religia ar deveni mult mai practica si mai apropiata de nevoile reale ale oamenilor, fiindca adevarata sfintenie are nevoie doar de persoane care sunt capabile sa aduca puritatea Cuvântului în viata de zi cu zi. Felicitari pastorului Roger Couillard si fie ca exemplul sau sa ne dea de gândit!

Octavian LUPU
14 aprilie 2011
Bucuresti

 

Sursa: http://www.yourwestvalley.com/topstory/article_62e6369a-6521-11e0-87a6-001cc4c002e0.html

CONFERINTA AFR –IMPRESII SI NOUTATI

Conferinta anuala AFR s-a desfasurat anul acesta la Cluj pe 9 aprilie. A fost un succes. AFR ia in serios conferintele pe care le organizeaza, atit la nivel regional cit si la nivel national. Toate ne sunt la fel de importante, fara deosebire de locul unde se tin si de numarul participantilor. Scopul lor este informarea publicului privind pericolele, unele dintre ele institutionalizate, care privesc familia si valorile, cunoasterea noastra reciproca, si discutarea metodelor pe care fiecare dintre noi le putem folosi si eforturile pe care le putem face impreuna pentru apararea si promovarea valorilor. Cautam sa organizam conferintele noastre imbinind aspectul informativ cu cel pragmatic. De aceea invitam la conferintele noastre personalitati impozante atit din Romania cit si din alte tari care au experienta in promovarea si apararea valorilor. In acest sens, conferinta din anul acesta nu a fost o exceptie si a beneficiat de vorbitori cu prestigiu, atit din Romania cit si din strainatate.

Nu avem cuvinte suficiente sa multumim tuturor celor care s-au implicat cu abnegatie in transformarea conferintei noastre intr-un real succes. Multumim in primul rind participantilor la conferinta. De-a lungul conferintei au participat aproximativ 100 de persoane. Au venit din Cluj dar si din toata tara. De la Arad, Timisoara, Oradea, Baia Mare, Tirgu Mures, Bucuresti, Bistrita. Unii au fost in trecere prin Cluj si s-au oprit pentru o vreme sa audieze conferinta, sa ne cunoasca, sa ne incurajeze si sa ne spuna cit de mult ne apreciaza, atit actiunile cit si eforturile pentru informarea familiilor romane despre pericolele care le pericliteaza. Iar altii ati venit in grupuri, cel mai numeros fiind cel de la Baia Mare care au venit in grup de 10. Multe aprecieri! Citiva participanti au fost si romani de peste hotare (Chicago).

Multumim deasemenea gazdelor. Gazdele au dat dovada de o ospitalitate rara si recomandam aula catedralei oricarui grup sau organizatii care doreste sa organizeze conferinte la Cluj. Au fost la inaltime. In plus, membrii AFR care au organizat conferinta au fost si ei la inaltime. Nu s-au plins de dificultati, nici nu au dat inapoi. Cuvintele “nu se poate” nu au fost rostite de nici unul ditre ei. Mentionam aici cu multa apreciere pe Leonard Farauanu (AFR Cluj), parintele Emil Ember (AFR Baia Mare), Adrian Iov (AFR Arad), Niculina Ciuperca (AFR Bucuresti), Bogdan Mateciuc (Director Executiv AFR), Petre Costea (Presedinte AFR), Florin Vasiloni (AFR Caransebes), Danile Tut (AFR Timisoara), etc.

Multumim deasemenea conferentiarilor. Toti au fost la inaltime. D-l Titus Corlatean (senator PSD) a vorbit cu pasiune despre importanta Scripturii in educarea copiilor intr-un spirit de respect si apreciere fata de valori, citind diverse pasaje din Cartea Proverbelor/Pildelor. Ne-a informat deasemenea ca sotia dinsului are pozitii pro-viata si ca a participat, impreuna cu dinsul, la marsul pro-viata organizat de Pro-Vita Bucuresti pe 26 martie. D-l Pavel Horj (Deputat PNL) a tinut o prelegere despre bioetica si valorile crestine. A fost o prezentare foarte buna, d-l deputat dind dovada de o cunostinta aprofundata asupra subiectului. Intreaga audienta a fost bine informata asupra subiectului. D-l Adrian Papahagi (Fundatia Crestin-Democrata PDL) a vorbit cu pasiune si elocventa despre importanta valorilor in politica romaneasca si a pledat ca valorile crestine sa fie reflectate in legislatia tarii. A mentionat si proiecte legislative curente dar nepotrivite care, afirma dinsul, nu se cuvine sa fie initiate sau promovate intr-o tara crestina, si mai ales de un partid politic care se considera a fi de dreapta. D-l Bogdan Mateciuc a identificat mai multe organizatii neguvernamentale din Romania care se profileaza pe promovarea antivalorilor si modul in care actioneaza in acest scop cu fonduri primite din partea Uniunii Europene.

AFR a acordat d-lui Titus Corlatean un mic semn de apreciere, o carte despre diplomatie si relatii internationale (Joshua Ramo, The Age of the Unthinkable, 2009), avind in vedere pozitia dinsului ca Presedinte al Comisiei de Afaceri Externe a Senatului Romaniei. AFR deasemenea a transmis, prin intermediul d-lui Adrian Papahagi, un mesaj de apreciere fata de d-l Teodor Baconshi, Ministrul de Externe al Romaniei si fondator al Fundatiei Crestin Democrate din Romania. In toamna anului 2010 d-l Baconschi a publicat o carte “Crestinism si Democratie” in care prevede ca un imperativ indispensabil pentru viitorul Romaniei promovarea valorilor crestine in viata politica a tarii. Suntem de acord. Recomandam tuturor cartea dinsului.

Multumim deasemenea preotilor si pastorilor care au vorbit, preotul Todea, preotul Matei Boila (din partea Forumului Civic Roman) si pastorul Rei Abrudan. Preotul Matei Boila a prezentat un subiect cu un titlul foarte interesant si captivant – “Casatoria: Contract sau Taina?” Iar d-l Abrudan a discutat subiectul “Menirea Casatoriei,” punctind ideea ca inainte de a demola o structura, in cazul nostru casatoria si familia, trebuie gindit de ce structura a fost creata in primul rind si cu ce scop. A vorbit deasemena d-l profesor Juhas Tamas, profesor la Institutul Reformat din Cluj, sintetizind ideea, bine argumentata, ca atit maghiarii cit si romanii au avut in comun, de-a lungul istoriei, un aspect social foarte important – familia, importanta si rolul ei in formarea si dezvoltarea natiunilor. D-l Tamas a punctat deasemenea idea, foarte interesanta, ca doar familia poate asigura supravietuirea noastra in societatea post-moderna.

Cuvinte speciale de apreciere trebuia facute fata de musafirii nostri internationali. Am fost privilegiati sa avem trei oaspeti internationali. Primul oaspete care a conferentiat a fost europarlamentara Anna Zaborska (Slovacia). Am apreciat la dinsa seriozitatea cu care a pledat cauza familiei crestine ca si fundament esential in viitorul Uniunii Europene si necesitatea mentinerii familiei naturale in rezolutiile si directivele unionale. Dupa masa a vorbit d-l avocat Sam Webster din partea lui Christian Institute (Institutul Crestin) din Marea Britanie. Vreme de 45 de minute a captivat audienta cu o prezentare clara, concisa, si foarte bine pregatita despre modul in care tribunalele engleze submineaza valorile crestine si libertatea religioasa in avantajul “drepturilor” homosexualilor britanici. Iar ultima prezentare a fost facuta, prin modalitate video, de catre Pat Fagan, Sr. Research Fellow la institutul Family Research Council din Washington, DC. Subiectul dinsului a fost extinderea la nivel mondial a unei ideologii sexuale seculare care nu doar ca submineaza si ia in deridere, intentionat, castitatea si relatiile monogame, dar deja are un efect dezastruos in societatile unde e promovata cu asentimentul autoritatilor. Titlul prezentarii lui a fost “Christian Chastity vs. Sex in the City,” lung de 45 de minute. Adaugam in plus ca oaspetii straini au participat la conferinta de la inceput pina la sfirsit, dind dovada de multa atentie, interes, si rabdare. Am fost mult impresionati de aspectul acesta.

Mentiuni speciale trebuie adresate d-lui Ionut Bruma (voluntar AFR Bucuresti si membru al Asociatiei Arsenie Boca) care a subtitrat materialul video al d-lui Pat Fagan. La asta l-a ajutat si d-l Bogdan Mateciuc. In puls, d-l Bruma a facut o mica prezentare pe tema “De ce sunt voluntar AFR”? care a captivat interesul participantilor. D-l Bogdan Mateciuc trebuie mentionat inca o data pentru ca a tradus impecabil prezentarea d-lui Sam Webster din engleza in romana, la fel ca parintele Emil Ember care a tradus, la fel de impecabil, prezentarea d-nei Anna Zaborska din franceza in romana.

Finalul conferintei a consistat din prezentari scurte de pina la 5 minute din partea persoanelor care au participat la conferinta. S-au inscris la cuvint si au vorbit cu multa pasiune si intelepciune d-na Natalia Muresan (Baia Mare), Niculina Ciuperca, Cornelia Mateciuc, Miorita Sateanu (Presedinta Uniunii Femeilor din Bihor), Maria Dunca Moisin (medic, Bucuresti), Marius Crisan (Cluj), Costel Batranu (Bucuresti), Mihai Titean (Chicago).

Pe linga vorbitori, prezenti la conferinta noastra au fost si alte personalitati impozante ale luptei pentru valori din Romania, printre ei d-l Bogdan Stanciu, Presedintele Pro-Vita Bucuresti; d-l Corneliu Szekely-Hategan, presedintele miscarii Saptamina Casatoriei in Romania; si d-na Maria Neagu, editoarea publicatiei online Viata Cultelor. Din partea mass media am remarcat interesul deosebit aratat de catre Radio Maria si redactorul ei sef, d-l Claudiu Ardelean.

Poze de la Conferinta pot fi vazute aici: http://dl.transfer.ro/AFR-transfer_RO-11apr-8bf11f.rar

Daca ne-a scapat din vedere vreun amanunt sau detaliu important despre conferinta, ne cerem scuze, suntem singuri responsabili pentru asta, si ne asumam raspunderea. Eventualele lacune, insa, nu au fost intentionate.

Din Partea Participantilor:

Din partea participantilor am primit multe mesaje de apreciere dinter care publicam unul.

Buna seara: Sper ca ati avut o calatorie linistita si ca ati ajuns cu bine acasa. Imi dau seama ca a fost un efort mare pentru dumneavoastra si pentru cei care v-au sprijinit in realizarea acestei intilniri, dar va asigur ca a meritat din plin tot ceea ce ati facut. Fiecare conferentiar a transmis cite un mesaj valoros si amintesc doar citeva: criza spirituala si sociala, cu rasturnarea de valori pe care o traim, poate fi depasita prin actiunea fiecaruia de a se opune faradelegii; subminarea libertatii religioase devine tot mai evidenta si de aceea nevoia de modele crestine in societate este imperioasa (fiecare poate sa devina model pentru copiii lui, pentru elevii lui, pentru vecinii lui, pentru colegii lui, traind si rostind in mod natural si liber valorile crestine); importanta casatoriei sacramentale si implicatiile casatoriei contractuale; speranta intr-un tineret care ar putea sa devina conservator, ca reactie la adresa acelor parinti care si-au ignorat rolul de a transmite copiilor adevaratele valori ale vietii si sensul adevaratei libertati. Mesajul transmis prin documentarul “Christian Chastity vs.Sex in the City” l-as recomanda sa-l descopere si cei care nu l-au ascultat. Toate cele bune, va doresc. MDM (Bucuresti)

PREZENTARI

Am primit multe mesaje din partea d-tra in care ne cereti sa publicam prezentarile care s-au facut in candrul conferintei la Cluj. Publicam astazi, in intregime, prelegerea avocatului Sam Webster din Marea Britanie, intitulata: “Faith, family and freedom” (“Credinta, familia si libertatea”)

I am very grateful to have been asked to address this conference and appreciate your warm welcome. This is my first visit to Romania, a country which has been shaped by Christian values and teaching. Whilst I do not claim to have any extensive knowledge of Romanian history, I appreciate that this is a country which is enjoying freedoms which have been re-engaged relatively recently. Religious freedom is at the foundation of a free and open society. But we cannot take our religious freedom for granted. If you read or listen to global news you will surely be aware of an active atheistic assault on religious liberty.

There are some people in positions of authority and influence who would gladly silence Christians. They use smooth-sounding arguments about ‘equality’, but often this is just a pretext for dismantling the structures of the traditional family and taking away those corresponding liberties which allow us to live our lives in accordance with our Christian beliefs. This is a battleground in which The Christian Institute is currently engaged in the United Kingdom.

The Christian Institute, founded in 1989, is a research and campaigning organisation based in the North of England. We are an evangelical organisation seeking to equip Christians to engage in the public square. We provide comment to the media, assist politicians in Parliament and run major court cases. Our work focuses on the fundamental issues of the sanctity of life, the sanctity of marriage and religious liberty. Our website: http://www.christian.org.uk has now become one of the leading Christian news sources in the UK, receiving over 107,000 visits every month. As Christians, we expect government to provide a framework for individual citizens and families to flourish, to fulfill their responsibilities and to ensure that the preconditions for liberty are protected. That has certainly been the traditional UK model of law.

Constitutionally, the United Kingdom is a Christian country and we have an established church. Our Queen, making laws in parliament, is the highest source of law. She is required by her coronation oaths to uphold the Christian faith and the law of God as revealed in the Bible. Every day, business in parliament still starts with Christian prayers and the teaching of Christianity still pre-dominates in religious education in state schools. Within this constitutional framework, the traditional family has enjoyed autonomy, but also privilege, as that is what the state has promoted, whether through education provision, public policy or the tax system.

Sadly, however, over recent years we have seen a systematic attempt in parliament to dismantle this traditional framework. As the model of the traditional family has been deconstructed and then reconstructed, religious liberty has been undermined. At times, some changes have gone hand in hand with judicial activism, involving the European Court of Human Rights, to which the UK (just like Romania) is bound through being signatories to the European Convention on Human Rights. The European Convention and its court in Strasbourg have undoubtedly brought freedom and liberty to many people across many countries. However, the Convention has not always sat comfortably with the traditional notions of “rights” in the UK. English law has traditionally been cautious of defining or codifying rights because it risks effectively limiting rights. Instead, the UK has pursued a notion of “residual rights”. In other words, we are free to do anything that the law does not expressly prohibit. And, of course, until relatively recently, many prohibitions centred on the various alternatives to the traditional family.

The European Convention, however, sets out prescriptive principles of rights which, in my view, can be interpreted widely. You will know that the Convention is held out to be a “living instrument”, open to reinterpretation and development in the light of changing public morality. For example, in one recent case involving a homosexual couple in Austria, the Strasbourg court held that there is no right under the Convention to same sex marriage. However, we should note its reasoning. According to the court, there is no right to same sex marriage because there is not yet a European consensus for it and so it still falls to be regulated by the laws of individual states. However, it is important to note that the court accepted that the right to marriage enshrined in Article 12 of the Convention could include same sex marriage. Clearly, the Court is paving the way for future decisions.

“The margin of appreciation” is a concept which recognises that where there is no European wide agreement on an issue the European Court of Human Rights should not intervene. This can be helpful. It was certainly helpful in the recent Lautsi v Italy case (the so called Italian crucifix case in which Romania along side 10 other countries intervened). However, it is a concept which can ultimately be trumped by changing views of morality. The broad principles of the Convention permit judicial activism and this judicial activism can too easily create a conflict of rights. This conflict of rights in the courts is especially seen where changing notions of the family conflict with traditional religious beliefs. And so, the right to a family life in Article 8 of the Convention has developed to protect homosexual rights, often in opposition to the right to manifest religious belief as held in Article 9.

In recent years, this model has been reflected – in fact sometimes taken further – in the laws passed by the UK Parliament and the decisions of UK courts. As Parliament has acted in the name of equality to dismantle the traditional family, orthodox Christian beliefs have been trumped by laws which enforce the new morality and model of the family. We are now seeing the courts in the UK implement the new moral framework rather than the old Christian order.

So, what steps have been taken in the past ten years to undermine the family in the UK? 2001: The age of consent for homosexual acts was reduced from 18 to 16. 2002: Homosexual adoption was legalised. 2003: A law banning public authorities and schools from promoting homosexuality was repealed. Also in 2003 Parliament implemented the European Framework Directive by enacting new laws granting rights in employment, including the right not to be discriminated against on the ground of sexual orientation (similar rights were also granted at the same time not to be discriminated against on the ground of religion or belief). Then, in 2004, legislation was enacted to create ‘civil partnerships’, granting all the legal rights and privileges of marriage to homosexual couples. In 2004, the Gender Recognition Act was also brought in, allowing a man to become a woman “for all purposes” in law. He could then legally marry another man, because in law the couple would be of opposite sexes. In 2006 a new Equality Act was enacted outlawing discrimination on the grounds of religion or belief and sexual orientation in the provision of goods, facilities and services. In 2008 a new Human Fertilization and Embryology Act permitted same-sex couples the right to conceive children together using sperm and eggs from donors, and for both of the same-sex couple to be the legal parents of the child on the birth certificate. Currently the UK government is consulting on whether to legislate for full same sex marriage in the UK.

The Christian Institute has done a lot of work in Parliament and the media to oppose these laws and to build into them some crucial safeguards to protect religious liberty. Chiefly, within the narrow confines of internal church life there are exemptions from various equality laws which protect the rights of churches and religious bodies. Such exemptions seek to build into legislation a balance between Articles 8 and 9 of the European Convention. However, in the wider public sphere, new laws which promote homosexuality are redefining the family in society and are restricting religious liberty for Christians who disagree. The best way to illustrate this is to explain three recent cases, two of which I have been involved in personally.

The first case funded by The Christian Institute involves Lillian Ladele. She is a committed Christian and she lives in London. Until a few years ago Lillian was a council registrar as such, Lillian’s job involved registering births, deaths and marriages. After the UK’s Civil Partnership Act was passed in 2004, Lillian politely asked to be excused from carrying out civil partnerships because of her Christian beliefs. To be excused from carrying out this one service would have been a practical solution to the moral conflict she, as a Christian, would have faced had she had to perform civil partnership services. In fact she worked in a large team of other registrars which included many others who were willing and able to conduct same-sex unions. However, rather than agree to this, her employer, the local council, disciplined her. As a result, Lillian was forced out of her job.

With our help, Lillian brought a legal case against her employer for religious discrimination. Although she won in the lower court, she later lost her case in England’s Court of Appeal. In December 2009, the Court of Appeal, sitting in London, held that the council could justify forcing Lillian to perform civil partnership services, so as to enable the council to comply with its own Diversity and Equality policy which committed the council not to discriminate on the ground of sexual orientation. Bizarrely, it made no difference to the court that no homosexual couple had ever, or would ever, be denied a civil partnership had Lillian been excused from carrying out this particular service. The head of the civil courts in England and Wales said in his judgment that the law against discriminating on the ground of sexual orientation in the provision of goods and services: “takes precedence over any right which a person would otherwise have by virtue of his or her religious belief or faith, to practice discrimination on the ground of sexual orientation.”

It is clear from this case that what started out as a permissive move – new liberal laws to permit same-sex couples to enter civil unions – has turned into a coercive law, requiring submission by all, including religious believers, to its agenda of redefining marriage and the family. Although religious discrimination laws were brought in at the same time as sexual orientation discrimination laws, it is clear that where the two are in conflict, the courts require sexual orientation rights to trump religious rights. This reasoning is now being applied in other cases. For example, a Christian couple who faced difficulties in their application to become foster carers because of their views on homosexual conduct, have just lost a case against their local council.

Here are Eunice and Owen Johns, who have been supported by another Christian legal team in the UK. As Christians, they believe that sexual relations other than those within marriage between one man and one woman are morally wrong. Mr and Mrs Johns applied to their local council to become foster parents, looking after children who are under the care of the local council. However, the Johns were told by social workers at their local council that they would have difficulty in being approved for fostering in the light of their views.

During the application process, the Johns were asked questions about how their beliefs on homosexuality might affect their behaviour as foster carers. In response, the Johns said that they could not tell a child that a homosexual lifestyle was right. As a result, their application was unsuccessful. Following this Mr and Mrs Johns brought an action in the High Court in London challenging the council’s approach. In the judgment handed down in February, two High Court judges ruled that: “the attitudes of potential foster carers to sexuality are relevant when considering an application for approval”. “The local authority is entitled to explore the extent to which prospective foster carers’ beliefs may affect their behaviour, their treatment of a child being fostered by them”. Much of the court’s reasoning was based on the Lillian Ladele registrar case which I have just mentioned. It is clear that the courts are entrenching a position where rights pertaining to sexual orientation take precedence over rights pertaining to freedom of religion.

The government funded Equality and Human Rights Commission intervened in the Johns’ case, arguing that views disapproving of same-sex relationships and lifestyles have a harmful impact on the well-being of children and young people. In fact the Commission talked about the risk of children being “infected” with views disapproving of homosexual conduct, almost as if such views are a disease to be eradicated. It is becoming apparent that the state is now calling evil good and good evil. The institutionalisation of new family structures inevitably impacts upon the rights of those who disagree.

In Cornwall, in the south west of Britain, I have been defending a Christian couple who run a small seven room hotel. As Christians, Mr and Mrs Bull seek to run their small hotel on Christian principles. They make no secret of their Christian faith. In the reception area is a huge sign stating that “Jesus Christ is Lord”. They also have a high view of marriage. Their booking form states that that they only permit married couples to book double bedded rooms. In September 2008 a homosexual couple, in a civil partnership, booked a room in the hotel but failed to disclose this to Mrs Bull. When the couple arrived at the hotel, they were politely informed that it was the policy of the hotel only to allow married couples to have double room accommodation.

The homosexual couple subsequently sued Mr and Mrs Bull under the UK’s Equality Act. Mr and Mrs Bull denied discriminating on the ground of sexual orientation. Rather, their policy was based on sexual conduct outside marriage. Indeed, Mr and Mrs Bull had consistently applied their policy to heterosexual unmarried couples for over 26 years. Again, the court was faced with needing to balance conflicting rights. In its judgment in January this year, the judge said: “I am … acutely aware of the importance of this case to both sides and the deeply held views on both sides. Both can legitimately claim the right (Article 8) to have their private and family life (and in the case of the defendants their home) respected. The claimants [i.e. the homosexual couple] are a family in the eyes of the law just as much as are the married defendants. Both are entitled not to be discriminated against (article 14) and the defendants have the right (article 9) to manifest their religion or beliefs.”

However, when all was said and done, the court held that Mr and Mrs Bull had unlawfully discriminated against the homosexual couple on the ground of sexual orientation. The key to the court’s decision was that the law treats married couples and civil partners as having the same rights. If Mr and Mrs Bull accepted married couples, it followed that they were discriminating on the ground of sexual orientation by refusing a double room to a homosexual couple in a civil partnership.

Encouragingly, even two well known pro homosexual commentators criticised the decision. One, a former senior politician who supports gay rights, warned against the dangers of creating a “secular theocracy”. And, a well known academic (who is also a practising homosexual and an atheist) criticised the judgment in strident terms. This decision has been a wake up call to many Christians in the United Kingdom about just how far the homosexual agenda is redefining the family and marginalising the rights of Christians who disagree. In so doing, the courts are overturning the Christian basis for our laws. This significance was certainly not lost on the judge who decided Mr and Mrs Bulls case. In fact he started his judgment by referring to the fact that the Royal Courts of Justice in London (the Appeal Court for England and Wales [SLIDE]) has three statues on the façade of the building, namely statues of Moses, King Solomon and Jesus Christ: “Moses, to whom the 10 commandments and the law was given; King Solomon who exercised unparalleled wisdom as a judge-king; and, of course, a statue of our Lord himself. The judge noted that: “A great deal has changed since Moses, King Solomon and Jesus Christ walked upon this earth. Those Judaeo-Christian principles, standards and beliefs which were accepted as normal in times past are no longer so accepted.” “The standards and principles governing our behaviour which were unquestioningly accepted in one generation may not be so accepted in the next. In our parliamentary democracy it is for parliament to frame laws which reflect these changes in attitude or which give a lead to such changes. Whatever may have been the position in past centuries it is no longer the case that our laws must, or should, automatically reflect the Judaeo- Christian position.”

That is where the United Kingdom and many other nations now find themselves. The ‘equality’ agenda is having a broad and deepening impact on Christians throughout the UK. It is redefining the family. This trend is reflected in two of the main political campaigns in which we are currently engaged.

Firstly, we are committed to fight the slide to a redefinition of marriage to include full same-sex marriage. Secondly, we are seeking to stop the growing attempts to sexualise children through the teaching of ‘sex education’ in state schools, as our opponents seek to normalise the rejection of the traditional family by starting with the youngest in society. Everything I have described relates to a country which is a strong and stable democracy, which has had no significant political upheaval since our ‘Glorious Revolution’ of 1688. It is also a country which has had a very strong Christian heritage which has nurtured its political and legal development. Yet, what we have seen in recent years is nothing short of a cultural revolution in which legal rights have been refined, the family has been reconstructed and the Christian faith has become marginalised. In many respects it has been an unconventional revolution – incremental steps and democratic in origin – but a revolution no less significant in terms of its consequences.

VESTI BUNE!
Materialul publicat saptamina trecuta, “Vesti Bune!” a suscitat un numar mare de reactii din partea d-tra. Publicam doua.

Doamne-ajuta! (asa se saluta oamenii buni – ori cei care se straduiesc sa fie buni – in Moldova) Va multumesc din toata inima pentru ca mentineti o corespondenta care incalzeste inima familiei mele, care numara patru copii, de 19 – 24 de ani. La randu-ne, impartasim informatiile acestea altor cunostinte cu frica si dragoste de Dumnezeu. Sunt profesoara de latina si, vremelnic, conduc, in Pascani (unde s-a nascut M. Sadoveanu, in urma cu peste 130 de ani) Casa de Cultura. Daca veti avea vreodata intentia sa organizati conferinte, expozitii, intalniri in Moldova (Moldova aceasta, saraca si bogata!), va rog, nu ocoliti orasul nostru! Post cu folos, timp de mantuire, M.P.

Dumnezeu sa va binecuvinteze si El sa fie slavit pentru aceste vesti bune. Sa stiti ca la marsul contra avortului in Madrid au participat multi romani. Anul trecut a fost scris si un articol in ziarul Romanul despre acest lucru.Va felicit pentru ceea ce faceti si Domnul sa fie cu voi acolo si cu noi aici si cu toti cei ce se incred in El. Cu dragoste in Cristos, Monica.
MAMA SUROGAT – DECE SPUNEM NU!

D-l Mihail Neamtu, a publicat pe blogul sau un comentariu pe care ni l-a impartasit ca reactie la materialul ce l-am publicat acum 2 saptamini privind proiectul legislativ de mama surogat in Romania. Redam citeva paragrafe, urmind ca articolul in intregime sa poata fi citit de cei interesati in linkul alaturat: http://www.contributors.ro/cultura/nimic-despre-cultura-vie%C8%9Bii-bioetica-si-mo%C8%9Biunile-pdl/

Dreapta post-comunista se confrunta cu un paradox: tace chitic atunci când vine vorba de chestiunea demnitatii umane si abandoneaza cu nonsalanta orice initiativa venita dinauntrul miscarii pro-vita. Desi multe la numar (PDL, UDMR, PC sau PNL), partidele care ar trebui sa promoveze ideile liberalismului clasic, ale crestin-democratiei sau ale conservatorismului evita sa transeze dilema bioeticii contemporane: cum poate fi salvata viata pruncului nenascut fara a încalca demnitatea femeii?

În România, exista milioane de aderenti la mesajul pro-vita. Un sondaj recent arata ca 42% din concetatenii nostri considera avortul drept „o crima”. Nu stim daca aceasta parte din populatia tarii este activa sau pasiva electoral. Cert este ca reprezentantii unui corp politic matur si responsabil nu-i poate ignora. Fireste, retorica discursului pro-vita e mult mai greu de ambalat în România decât în Statele Unite. Câti dintre noi au uitat oare anii dictaturii în care autoritatile comuniste tinteau explozia procentelor demografice?

Cercetatori ai perioadei totalitare au aratat (cel mai recent în volumul intitulat Politica pronatalista a regimului Ceausescu. Vol. 1: O perspectiva comparativa, Ed. Polirom, 2010 si coordonat de Corina Palasan, Luciana Jinga si Florin Soare) metodele abuzive de control biopolitic al corpului feminin. Nu respectul pentru demnitatea copilului, nici grija pentru copilul nenascut, ci abordarea cantitativ-utilitarista a chestiunii maternitatii Si delirul de grandoare al lui Nicolae Ceausescu se aflau în spatele politicilor PCR din România anilor 1966-1989. Lipsit de orice tenta propagandistica, filmul „4,3,2” de Cristian Mungiu a scos la iveala dimensiunea sordida a natalismului totalitar.

Frazarea atitudinii pro-life trebuie sa plece, asadar, de la respectul libertatii de constiinta a fiecarui cetatean. Persuasiunea – un exercitiu fundamental în orice angajament politic – are drept scop redirectionarea alegerii catre respectul pentru viata umana, de la stadiul conceptiei pâna la moartea naturala. Cultura pro-vita deplânge faptul ca, în plina criza demografica, societatea româneasca a ajuns sa banalizeze avortul. Dupa 1989, numarul chiuretajelor voluntare a depasit cifra de 15 milioane. Relatarile din presa ori informatiile obtinute colocvial arata ca, pentru o fata de 17 ani, este mult mai greu sa cumpere un pachet de tigari decât sa recurga la întreruperea sarcinii. Nici vorba de acord al parintilor, co-implicare a sotului sau a partenerului, consultarea psihologica sau contact cu organizatiile pro-life (care doresc sa sustina material si sufleteste orice mama-purtatoare de sarcina). Revolutia sexuala precoce (prin care înteleg tentatia promiscuitatii, decuplarea sexualitatii de eros si afectivitate, prelungirea psihologiei adolescentine si, mai ales, degrevarea responsabilitatii paterne) conduce la situatii tragice: la Constanta, bunaoara, o tânara de 15 ani a decedat în urma unui chiuretaj angajat în absenta oricarei consultari cu rudele sau prietenii. O idila traverseaza rapid socul hemoragic si sfârseste la cimitir. Parinti devastati, familii îndoliate, colegi sub stare de soc – totul pentru ca nimic, sub raport legislativ, sa se schimbe.

Evident, nu toate cazurile ajung în aceasta situatie limita, regretata de toti participantii la „actul medical”. Oricât de eufemistic am prezenta tabloul general, situatia este dramatica. Într-un tulburator reportaj jurnalistic, Dan Gheorghe de la România libera arata cum si de ce „numarul întreruperilor de sarcina care au avut loc între 1958 si 2008 este mai mare decât populatia actuala a României”.

Cu o medie de trei avorturi pentru fiecare femeie, agenda pro-life n-ar trebui sa fie una periferica. Adaugati la criza natalitatii si perspectiva îmbatrânirii populatiei. Desenata cu penita sociologilor, imaginea României din 2050 arata deprimant: spor natural negativ, datorii fiscale masive si o populatie cu multi seniori. În total, 16 milioane de locuitori. Dimensiunile socante ale acestei contractii demografice depasesc cu mult amenintarile unui razboi extern sau pericolul unei catastrofe naturale. Chiar daca Statul liberal modern este miop metafizic, decidentii nu pot ramâne orbi în fata riscurile sistemice reprezentate de propagarea si generalizarea actualului stil de viata.

Te-ai fi asteptat ca doctrinarii dreptei, mai putin progresisti decât ideologii stângii, sa scoata la iveala acest subiect. Redactarea unor motiuni interne este momentul privilegiat pentru reflectia sistematica asupra valorilor si asupra principiilor unui Partid. Desi consistente la capitolul politici sociale sau economice, toate motiunile prezentate de membrii marcanti ai PDL tabuizeaza subiectul avort.

Nu se astepta nimeni, fireste, la o pozitie similara Vaticanului. Ti-ai fi putut îns imagina un discurs favorabil recunoasterii demnitatii vietii înca de la stadiul embrionar. Ar fi o utopie sa ceri politicienilor români sa-i semene parintelui Nicolae Tanase de la Valea Plopului, ori sa stârnesti campioanele feminismului la un concurs filantropic în compania maicii Tereza de Calcutta. E drept ca nici spatiul academic din România nu se lauda cu bioeticieni de patrundere, precum filozoful Leon Kass sau teologul Tristram Engelhardt Jr. Totusi, respectul acordat valorilor traditiei crestine si grija pentru viitorul natiunii române ar fi impus o reflectie staruitoare asupra demnitatii persoanei (mult mai ferm angajata de popularii germani). Vor sparge oare tacerea vocile identificate distinct cu doctrina crestin-democrata?

ANUNT PENTRU ROMANII DIN ITALIA
Vineri, 15 aprilie, de la ora 09.30 la ora 13.00, la sediul Grupului Abele din Corso Trapani n. 91 in Torino, va avea loc un seminar dedicat modelului de familie romana intitulat “Parinti si copii: familie, educatie si intercultura”, transmite Romanian Global News, care citeaza Primaria din Torino. Vor interveni: Cristina Govor (mediator intercultural) – Familie in/migrate din Romania; Ioana Antoniu (profesor de limba romana LCCR) – Italia – Romania: sisteme scolare fata in fata; Cosmin Ghircoias (psiholog) – Integrarea in societatea italiana – punctul de vedere psihologic. Seminarul are loc in cadrul unui ciclu de intalniri ale proiectului “Parinti si copii” reunite sub titlul “Experiente de convietuire: o calatorie printre familiile romane, marocane, peruane, albaneze si chineze la Torino”. Seminariile sunt gratuite, insa este obligatorie inscrierea. Mai multe informatii se pot obtine de la Progetto “Genitori&Figli” del Gruppo Abele Tel. 011 3841083, fax 011 3841091, genitoriefigli@gruppoabele.org Aceasta adresa de e-mail este protejata de spamboti; aveti nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza .

DECLARATIA DE LA TIMISOARA
Continuati sa semnati si sa dati mai departe Declaratia de la Timisoara pentru a fi semnata de familiile d-tre, colegii, vecinii, rudeniile. http://www.alianta-familiilor.ro/decl_timisoara.php

Cum se Semneaza Declaratia?: Semnarea Declaratiei se face in doua etape. Bifati linkul si semnati Declaratia. http://www.alianta-familiilor.ro/decl_timisoara.php Dupa aceea veti primi un mesaj care va va cere sa confirmati semnatura apasind pe un link de confirmare. Fara confirmarea semnaturii, numele si semnatura d-tra nu vor apare in lista semnatarilor. Linkul de confirmare a semnaturii apare in limba englaza cu urmatorul text: “Thanks for filling out our petition, you’re almost done! Please confirm your signature by clicking on the link below:” (Adica: “Multumim pentru ca ati completat formularul petitiei. Semnarea petitiei e aproape gata. Va rugam confirmati-va semnatura apasind pe linkul de mai jos.”)

Declaratia accepta doar o singura semnatura pe adresa electronica. Ca atare, sugeram ca in situatiile unde doua persoane folosesc aceasi adresa electronica, de exemplu sotul si sotia, semnatura sa fie data in numele ambilor soti, de exemplu “Ioan si Maria Ionescu.”

Rugaminte: Va rugam semnati Declaratia cu numele intreg nu doar cu initiale. Va multumim.

AFR VA SOLICITA DOI LA SUTA
Va rugam directionati 2% din impozitele d-tre catre AFR completind fisierul alaturat. Sunt pentru o cauza buna si banii sunt folositi pentru scopuri de care beneficiaza intreaga tara. Procedura este simpla: http://www.alianta-familiilor.ro/doilasuta.html. Aceasta procedura nu inseamna ca veti plati ceva in plus sau ca veti plati ceva ce n-ar trebui sa platiti. Suma indreptata catre AFR provine din impozite deja retinute de Stat.

VRETI SA FITI INFORMATI?
Buletinul informativ AFR apare in fiecare Marti si e dedicat mai mult stirilor de ultima ora, iar publicatia AFR online apare in fiecare Joi si e dedicata mai mult comentariilor si opiniilor. Cei care doriti sa primiti saptaminal stiri si comentarii la zi privind valorile si evenimentele legislative, politice si sociale care va afecteaza familiile, atit la nivel national cit si la nivel unional si international, sunteti invitati sa va abonati la buletinul informativ saptaminal AFR. Cum? Inregistrindu-va numele si adresa electronica pe pagina home a sitului nostru electronic http://www.alianta-familiilor.ro.

FACETI-NE CUNOSCUTI!
Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim.

ANUNTURI
Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la contact@alianta-familiilor.ro.

Alianta Familiilor din Romania
http://www.alianta-familiilor.ro

PIETA (Met)

Trebuie sa suferi, pentru a pricepe moartea înainte.”

Michelangelo

Fecioara Maria tine în brate

trupul fiului sau, dupa crucificare

si parca-i aud plânsul…

Marmura celor doua trupuri straluceste,

o lumina coboara din ceruri,

alta vine din interiorul materiei,

învaluind sufletele chinuite:

Unul plecat spre ceruri,

altul ramas pe pamânt…

Clipa prezenta pare ombilical legata

de cea din trecut!

Strâng pumnii de parca-as strânge

durerea clipei;

ca pe un ghem o stâng,

îl despletesc apoi si-ncep sa-nteleg

tristetea muta de pe chipul Fecioarei.

Cu puterea gândului masor

durerea profunda a mamei,

la pierderea vietii Fiului mult iubit

si ma tulbura geniul lui Michelangelo,

explozia lui de spiritualitate, de idee,

transformând materia,

dându-i, din întreg sufletul lui,

forma de gratie, de stare divina,

dainuitoare peste veacuri,

marturie a celor întâmplate…

Stiu, „Statuia nu transcende lumea!”

Si totusi, cât de aproape îmi pare acum,

statuia de icoana!

 

“you have to suffer,
to better understand death beforehand.”
MichelangeloI separate myself of time,
I become dumbfounded in the face of the statue…
Virgin Mary holds in her arms
the body of her son, after crucifixion
and I feel like I can hear
the stifled cry of the mother.
Behind me, a visitor shouts:
“The statue doesn’t transcend the world!”
The marble of the two bodies shines
my soul hugs
the face of Virgin Mary…
A light descends from the skies
another coming from inside the material,
enveloping the clothes of the tortured souls:
Another left toward the skies,
another left on the earth…
And the present moment becomes umbilically tied
to the one from the past…
I tightly hold the hand of the quiet moment
like a ball of yarn I hold it,
I unravel it and then I understand
the sacrifice, the mute sadness
on the face of the Virgin Mary;
With the power of thought I measure
the profound pain of a mother
of the loss of her one and only Son…
and the genius of Michelangelo disturbs me,
his explosion of spirituality, of idea
transforming matter,
giving it, from his whole soul,
graciousness, divine state
lasting ages,
evidence of what happened…
Oh, how close I feel now, the statue of an icon!

By VAVILA POPOVICI

Raleigh, NC