Studiile academice despre literatura intelectualista (Elie Faure, Rene Huyghe, Marcel Brion…) ne atrag atentia ca, intre doua directii-generatii –  antagonice (in cazul de fata, Vasile Militaru – Adrian Botez), una cultivand intropatia, iar cealalta obiectivismul structurilor estetice, se pastreaza cadrul social-istoric, filtrat prin spiritul cartezianismului, dintr-o scolastica de traditie  religioasa, punandu-se problema remarcii elementelor afective ale limbajului care, de la Charles Bally incoace, se numeste stilistica.   Vom porni spre a judeca latura obiectuala, in grad intelectual exprimata, prin care forma lingvistica devine pecete a sintaxei poetice, a multora dintre versurile lui Adrian Botez, de aceasta data in ultimul sau volum, Cartea Profetiilor  (Editura Rafet – 2010) – structurata de cele patru capitole: 1.  Cartea profetiilor, p. 5-44; 2. Cartea glasurilor, gesturilor si tacerii, p. 45-87; 3. Cartea descantecelor, p. 89-119; 4. Cartea apocalipsei p. 121-134; in finalul cartii, exista o selectie a referintelor critice si note biografice. Numai un scriitor de rangul domniei-sale ne putea pune in fata unei situatii pe care nimeni nu o mai analizeaza ca raport sau dimensiune, in relatia emitent-receptor, si anume: Adrian Botez se adreseaza cititorului cult, pe cat posibil rafinat,  in mod obligatoriu credincios si patriot, pentru ca orice poem se dovedeste a fi o constructie deliberata  – si astfel il vom intelege, numai daca vom impartasi intentia ce-i sta la baza: „eu nu scriu pentru om – ci pentru stele/ fac semne – fierastrau la mari zabrele:/ sa nu-mi mai fie,-n noapte,-atat de greu/ sa-i strang – senin – mana Lui Dumnezeu! […] degeaba tragi cu ochiul pe la geamuri/ degeaba te urcasi pe-nalte ramuri:/ lucrarea mea – cu zimti de liberare/ nu e deschisa pentru fiecare” (Pentru cine scriu eu, p.48)  De aceasta data, pe „fundatia” poeziei religioase, dascalul de integritate culturala va construi, din liantul intuitiei, cu ceea ce realitatea deruleaza in societatea contemporana, poezia de consistenta profetica: „voi – care veti urma smintelii mele/ sa nu ma plangeti – ci sa luati aminte:/ n-am apucat sa spun multe cuvinte/ dar cate-am spus – va fie neuitare:/ pe Crist nu-l pui la zuruiri de zare/ ci la icoana-n suflet – lumanare!” (Despre Hristos – tarziu, p. 115)  Scrisul se realizeaza, in mare parte, cu ajutorul fantasmelor  – activand ideologii din lumea reala, pe fondul emotiei contemplative a poeziei, cerandu-i-se cititorului de conditie elevata sa intre in rezonanta cu presiunea creatoare din climatul poetului: „prin jungla dreptatilor oarbe-ale mortii/ lepre tarasc peste apele-amiezii:/ demoni – ca viermii – in inima sortii/ podidit-au clopotnite – jalnici diezii!” …asociata fiind cu demascarea efectului psihologic transmis asupra maselor, de subcultura intretinuta tendentios la rang superlativ: „ce bezna-n lumina! cutremur de crez!/ bolnavele maduvi de ceasuri prelinse/ ne cara – cu viata cu tot – si-s incinse:/ refuz sa plutesc – intr-un dangat cu miez…”  (Jungla dreptatilor oarbe-ale mortii, p. 55)  Acest refuz de a consimti intr-un fel decesul spiritual (insusit si de subsemnatul) ni-l infatiseaza pe Adrian Botez sprijinindu-se cu piosenie pe soliditatea traditiilor –  in care motivul moral superior  determina actul atitudinii, ce abordeaza si fixeaza fragmentele unei lumi faramitate: „ce-a mai ramas din tara asta – demn?/ doar muntii convorbesc cu Dumnezeu-/ doar ei strivesc – sub creste – nori – mereu!/ …de ne-ar strivi pe noi – paduchi: al Tarfei semn!” (Ce-a mai ramas din tara asta?… p.22). Faptul ca s-a marcat cu majuscula echivalentul unei ere (al Tarfei semn) ne demonstreaza un soi de contradictie spirituala, pe fondul ironiei culte, amintindu-ne de Minna von Barnhelm, initiatorul acestui gen de arta. De fapt, in poezia lui Adrian Botez practica limbajelor curente fixeaza pana la detaliu obiectul exprimat, gradul de complexitate, capacitatea de cuprindere definind valoarea intrinseca. Prin caracterul activ pe care il tradeaza cu usurinta limbajul conventiilor sociale, in formularea tuturor acestor aspecte il descoperim si in cu totul alt gen de ironie pamfletara (prin sfichiuire), adresata factorului de decizie viciat (in speta liderului politic) : „prea multa sperma azvarlita la canal/ prea mult strain in laptele de mama:/ e jalnic sa devii din om – semnal/ si rau – cand muntele – nisip se farma.” […] „ …unde esti, unde – Codru Dumnezeu?/ respir cenusi – din ce in ce mai greu…”  Aceasta este o caracterizare continuata de obtinerea fizionomiei „copilului din flori” (retinem strainul din laptele de mama, n.n.) Limbajul acesta este un  instrument al actiunii de complicitate – subinteleasa – cu cititorul regasit in tensiunea spirituala a autorului, totul definindu-se sub auspiciul intentiei estetice, prin faptul ca neologismul include metafora proverbiala, la un moment dat –  reprodus fiind intr-un vocabular retoric: „ai fost scapat din pantec –  in hazna/ si garnisit : bulbuci de ras prostesc…/ nu esti slavit de pasari – o cazma/ iti tine loc de Arborele-obstesc!” (Prea mult si prea putin, p. 84).
Dupa ce acuza vehement  pe acei propagandisti ai lumii intunericului, ai declinului moral, vom observa incercarea lui Adrian Botez de a converti monstruosul, ratacitul din bezna, la lumina pe calea credintei consecvente, confirmandu-ne ca detine o constiinta incadrata maximei lui Publilius Syrus: Ignoscito saepe alteri, nunquam tibi (Iarta pe altii adesea, niciodata pe tine insuti) : „sa vii – de Craciun/ cu mine – in aceeasi biserica/ friguroasa – tu javra/ umflata/ buburoasa!/ sa-L privesti – dimpreuna cu/ mine – pe Pruncul cel/ dezgolit – pe/ Hristos Cel/ Pribeag si sarac/ Scuipat si Umilit!/ nu se cade sa-ti cauti/ tu – un Dumnezeu mai/ calduros decat al/ meu: ori suntem copiii/ aceluiasi Dumnezeu – ori/ Hristosul meu/ zgribulit – va/ bate razboi crancen – cu/ Veneticul tau – potrivit din/ burta si gusa – cu/ ticalosia ta – putind/ incinsa si ranceda – cat si/ credinta-ti!/ vino cu/ mine – tu jivina bortoasa – la incercarea/ Bisericii de Ger – pronaos la/ Cer!” (Vino cu mine, p. 71)   Este vizibila similitudinea punctului de vedere crestin ortodox cu cel al lui  Vasile Militaru, unde se consuma o constiinta a timpului, identificand tocmai in acest paralelism structura-fenomen, substratul leibnizian: „ eine durch menschliche Knust verfertigte Maschine  ist namlich nicht in jedem ihrer Teile Maschine”  (Masina realizata prin arta, nu este o masina partiala). Chiar si Leibniz constata faptul ca amprenta artei modifica esentialitatea tehnicului ca realizare, in timp ce tehnica, la randul ei, mediaza expresia esentialitatii. Doar determinarea actului creator – atat la Militaru, cat si la Botez – ramane legata de inspiratia filosofico-religioasa. Cateva repere importante de ordin tehnic extraarticulare, la nivelul formei si continutului, se cer a fi explicate in detaliu, deoarece se evidentiaza flexiunile, corelatia dintre eufonie si forta verbului, la care autorul recurge, oferindu-ne variantele silabice ale versului, ca efect al momentului de exaltata inspiratie: „stiu ca trebuie sa stai/ mereu – cu spatele la/ ceva/ cineva.” (Cu toate cele patru fete, p.12)  sau:  „zadarnica este/ lepadarea de sine/ tarzie – a/ omului”  (Prea  tarziu, p.14).  Asadar, nu este vorba de o schimbare autonoma a formelor, ci de o modificare a functiei poetice, in raportul accent lexical-cantitate. Dialectica cu care Adrian Botez isi muzicalizeaza poemele deriva din existentialismul sartrian, prin amploarea negativismului acordat spectrului decadent, in favoarea preceptelor religioase stramosesti, ca baza a revigorarii factorului educational si, mai departe, redobandirea valorii spirituale a Neamului: „intr-o lume in care diavolii ne scriu leacuri/ nu se intampla decat farse, crime… fleacuri!/ sa te intorci acasa –  lenes – fara cap/ e chiar normal – nicicum un handicap!/ […] a trada – huli – distruge,-e – un lucru bun/ necesar- hranace – cat un „big” dejun: […] caligrafiem pe cer minuni de-obraznicie/ toata ziua ne spreiem cu blasfemie”  (Leac pentru aceasta lume, p. 82).  Indemn, atitudine efervescenta, poet  dominat de dorinta de a trezi, „din somnul cel de veci”, Natiunea: „dati jos urgent din birje vizitiii/ ce peste inimi au trecut cu roata:/ aceasta-i tara unde mor copiii -/ demonii sa-i inlocuiasca-s gata!”  (Aceasta-i tara unde mor copiii, p.111). Adrian Botez are si nota de penalizare atribuita, la fel de prompt, „surzimii” : „vorbesti, vorbesti… – degeaba, pentru viduri – / vorbesti o limba a mutilor de tara:/ oricat te urci pe scara planetara/ te huiduie amoebele, in triburi! […] „batjocura tacerii te ucide” […] „profet mizeriei de-a te-ndoi de om,/ de-a lancezi pe muchia de atom – / esti doar o umbra pe un zid, in luna” (Batjocura tacerii, p. 54).
          Bineanteles ca  Materiam superabat opus, si in cazul lui Adrian Botez. Necesitatea de obiectivare creatoare face ca sentimentul sa ia forma si intensitatea starilor din mediul conviv. Aici, intr-o intimitate desavarsita, poetul isi descarca versului, tensiunile adancimilor sufletesti  – unde stilistica  detine actul de creatie a viziunii asupra lumii, prin natura filosofico-rationala, estetico – poetica: „batrane Doamne – intre – intunecate/ crengurile Tale – imi caut/ inima”  […] e atata negraita/ Lumina – clocotinda tacere – asteptare ramasa/ ingerilor – in frunzisul din care/ spre omenirea-nsaracita dezlegatu-s-au in sfarsit/ glorioase – Radacinile Izvorate-ale/ Graiului-Graalului”  (Graiul Graalul, p.15) …. continuand, in acelasi ton, sa divulge slabiciuni si profetii, se face auzit glasul sufletului solitar, cel opus sufletului practic, social… sufletul care se vede impins sa se exprime plin de clocotul trairii intense: „intre fulger si/ tunet – se desfasoara fiintarea/ mea: Dumnezeu fulgera – chiar/ trasneste – inspirat de puritatea/ stancilor – iar eu/ eu – puturosul om – intarzii/ potrivind sunetele/ tunetului – sa ia urma – sontac-sontac/ Ei – Triumfalei intru/ Fastul Exploziei Facerii/ Lumini./ Poezie – ajunge- L din urma pe/ Nevazutul Cosmic – sau macar pe/ Distinsul Dirijor!” (Intre fulger si tunet, p.37)    Adevarul cum ca poeticitatea unei poezii consta in modul coerent al sentimentului  indus de social, alternat de intuitie, care nu este altceva decat o viziune penetranta asupra realitatii, nu poate exclude forma unei contagiuni sugestive, ca si o impacare cu sine si cu lumea: „cand El ma va chema – se va face/ liniste in padure: razele lunii se vor/ impletici printre cele – ale / soarelui – aiurare de/ zodii.” […]  „timpul inselarii s-a ghemuit/ spaimantat de moarte – la picioarele/ mele: gafaie cumplit – gata-gata sa/ sparga crustele de lumina-ale/ stelelor” (Cand El ma va chema, p. 41).
Cata forta are metafora boteziana, descifrata prin descrierea pasului facut peste pragul vietii in moarte, si inaltarea sufletului la stele… Vom lasa alte aspecte constatatoare asupra cartii in seama distinsului cititor, iar noi vom incheia tema analitica, exprimandu-ne convingerea ca Adrian Botez isi completeaza opera cu inca un succes editorial.      
    
Cristian NEAGU