MINCIUNA RETORICA

Motto:
„… sa piara mai bine credinta decat buna credinta” (din Legea 128)
„Nu ridica securea asupra copacului sadit de tatal tau” (Legea 141) Pitagora

Retorica este stiinta argumentarii intr-un discurs. Ea a fost dezvoltata de marii oratori ai antichitatii si a fost folosita de catre demagogii tuturor timpurilor. Adevarurile evidente nu au nevoie de retorica. Un demagog cu cat este mai mincinos cu atata are nevoie mai mare de retorica, de „Arta de a vorbi convingator, printr-o argumentatie bogata, riguroasa si printr-un stil atragator” (definitia din Dictionarul General al Limbii Romane). Nu este arta de a minti. Este arta de a convinge. Dar depinde ce vrei sa convingi.

Atunci cand lucrurile sunt clare este suficient un discurs cat cel al lui Avram Iancu: „No, hai!”. Toata lumea stia unde si de ce. Atunci insa cand vrei sa trisezi, sa minti o multime, pentru a-i manipula convingerile, nu in sensul adevarului, ci in sensul intereselor ascunse, caci date pe fata ar starni furie, atunci demagogul trebuie sa inventeze minciuni pe care sa le promoveze retoric in numele unor valori nediscutabile. Va aduceti aminte de cei „60.000″ de morti ai bulibaselii din Decembrie? O minciuna ordinara, precum a aflat toata lumea, ulterior, dar pe care cei din umbra au promovat-o pentru a distruge emotional orice impotrivire la ideea impuscarii lui Ceausescu. Ceausescu trebuia inlaturat. Era deja un chin pentru popor. Dar modul in care a fost lichidat este o crima politica. De aceea era nevoie, intre alte minciuni, de minciuna retorica apta de a genera emotii: „60.000 de morti”.

Va aduceti apoi aminte de minciunile altuia, „tot din Damaroaia”, cu mormanele de fier vechi. Trebuia ca tot ce era viu in industria romaneasca sa ajunga proprietatea altora si tot ceea ce ii putea concura pe altii sa fie distrus. Este acelasi gen de minciuna retorica, folosita pentru a infrange o gandire corecta. Dar fiecare adult de azi poate culege din amintire zeci de exemple de minciuni retorice, minciuni care sa insele vigilenta, gandirea si minima reactie de aparare.

De ce aceasta lunga introducere? In ziarul “Crisana” din 31 decembrie 2010, la pagina 16, citesc: „Integrarea romilor, o prioritate a presedintiei ungare a UE”, in care Romania apare ca avand cei mai multi tigani din Europa, 2.000.000 de oameni si, departe de noi, cu 800.000, Bulgaria si Spania. Stiam ca procentual cei mai multi tigani din Europa ii are Bulgaria, apoi Serbia, Ungaria, Spania, iar noi, departe de ei. Dar nu ma intereseaza acum, desi ar trebui „sa ne intereseze” ce au altii. Ma consider un om de stiinta si vreau sa stiu exact cat avem noi. Iau Recensamantul Populatiei si al Locuintelor (din 18 martie 2002) si deschid volumul I, la pagina 680, capitolul Populatia dupa etnie – regiuni, judete si medii, citesc cifra exacta „rromi (tigani) = 535.140″ in toata Romania.

Fiecare s-a declarat ceea ce este ca etnie, iar tiganilor nu mai le este rusine ca sunt tigani. Asadar, diferentele de numarare, si daca admitem greseli, ar fi ca la alegeri, de cateva sute sau mii. Asa, diferenta este de 4 ori mai mare. Adica in loc sa fim procentual cu 2,768247% pe locul 7-8 in Europa, suntem plasati pe locul intai. Macar sa aiba bunul simt de a nu-i declara mai multi decat maghiarii. Nu sunt rasist si dispretuiesc orice forma de rasism, dar ma deranjeaza minciuna. A confunda dragostea de ai tai cu ura fata de altii denota ori o mare prostie, ori o rea intentie. Ma intorc si ma intreb de ce se greseste intotdeauna doar in sens negativ noua.

Sun la redactie si apoi ma duc la redactie. Domnul Matea imi pune pe masa un extras de articol provenind de la Uniunea Europeana, extras de pe site-ul http://www.lalibre.be
(Libre Belgique), in care situatia tiganilor pe continent se prezinta asa cum era scrisa in „Crisana”, care a preluat-o de pe Mediafax de la Budapesta, material semnat de un oarecare Mihai Draghici. Individul este ori un repetent, ori un mercenar, dar problema este alta. De ce se minte la toate nivelele in dauna interesului national? In primul rand, de ce se minte? In al doilea rand, de ce tiganii din Ungaria se declara romani? De ce se minte? In al treilea rand, cine ne reprezinta ca stat si ca popor? Adica declari 9,2% tigani, 6,6% unguri, mai umfli pe ici, pe colo pentru a ajunge spre 20% neromani si ai dreptul de a nega ideea de stat national? O obsesie mai veche a unor revizionisti. Asa, doar cu 10,52249% neromani nu este posibil. Atunci ar trebui declarate state nenationale toate statele europene.

A tacea in fata minciunii inseamna a o promova. Ce vor sa promoveze aceste minciuni retorice. Consider necesara integrarea sociala si culturala a tiganilor. In numele acestei valori se promoveaza aceasta minciuna retorica. De fapt, dincolo de minciuna, ce interes obscur zace? Nu exista minciuna fara interes, altfel ar fi mitomanie. Cat se va umfla aceasta minciuna? Nimic din ceea ce se spune si se scrie azi sa ramana scris nu este pentru prezent, ci pentru viitor.

Prof. univ. dr. Gavril CORNUTIU
Universitatea Oradea
Ianuarie 2011

AUTOPSIA LUMII

Este o placere sa vorbesc despre poezia scrisa de Eugenia Taralunga, pentru ca este o poezie care nu seamana cu nimic din ce se scrie in momentul de fata, la noi. Am explicat odata ca avem nu zeci, ci sute de poeti buni care seamana intre ei. Si daca ai lua un poem dintr-o carte si l-ai include in alta carte, nimeni n-ar observa aceasta schimbare. Ai putea sa amesteci cartile tinerilor poeti ca pe cartile de joc si ti-ar fi greu sa  identifici autorii.

Despre Eugenia Taralunga nu se poate spune acest lucru; chiar o bucata de foaie dintr-o carte de-a ei daca as gasi-o pe jos, as spune imediat: asta e Eugenia Taralunga! Prin ce se remarca? Se remarca in primul rand printr-un fel de cruzime. Eu aveam o imagine a feminitatii probabil transferata din poezia lui Eminescu, imi imaginam femeia ca pe o Veronica Micle sau ca pe femeia generica din poezia lui Eminescu, asa, mladioasa, sfioasa, tacuta.

Eugenia Taralunga aduce in poezie o altfel de feminitate, o feminitate inflexibila, ironica, intransigenta, care are si o anumita cruzime in observarea lumii. Nu infrumuseteaza nimic, dar face totul interesant. Deci nu se afiliaza directiei mizerabiliste din poezia de astazi, nu coboara, nu injoseste ceea ce vede in jur, ci dezvaluie, are ceva necrutator. Ti se face si frica. Parca face autopsia lumii. Mie mi-e si teama, cand se uita prea patrunzator la mine, ca vede ce e in interiorul meu. Sau poate vede ce visuri secrete am. Sau poate vede ce fapte inavuabile am savarsit in ultima vreme. Are o privire patrunzatoare. Periculos de patrunzatoare. Bineinteles ca, din punct de vedere temperamental, nu semanam: eu sunt un sentimental, iar ea este o fiinta plina de cruzime, pe care mi-o inchipui cu bisturiul in mana.

Odata ne-a adus la „Romania literara” un eseu – care este magistral – si m-am bucurat ca l-am regasit in aceasta carte. Bine a facut ca l-a inclus in volumul ei de versuri! Un eseu foarte sarcastic despre modul cum se imbraca tinerele de astazi, in asa fel incat sa arate lumii tot ce au de oferit. Cu haine stranse, care fac vizibila fiecare parte a corpului, fiecare detaliu. Si le descrie – ea – cu un dispret suveran. Eu, citind eseul ei, in loc sa ma indignez, ma gandeam… visator… la acele fete pe care ea le trateaza satiric. Am citit intr-un alt registru ceea ce ea a scris, TOTUSI nu am putut sa nu recunosc ce bine erau scrise acele pagini. O caracteristica a ei este ca tot ceea ce scrie, scrie bine. Si cruzimea ei nu este una care seamana cu demistificarea, ci una care face lumea interesanta, repet, mereu vede dincolo de aparente, mereu merge la esenta lucrurilor.

Are ceva mefistofelic, este o fiinta primejdioasa. Vreau sa va citesc ca exemplu un poem de-al ei:

boabe de fier

crezusem ca or sa apara copiii ca buruienile
erau gravide cu toptanu’
tot una si una
ma gandeam ca trebuie pliviti copiii de zor, mai stii,
si cand acolo s a ivit altceva
moartea nu mai prididea

boom ul nu fusese al fetilor
ci al mastilor mortuare

boabele negre se rostogoleau in toate directiile
de zici ca era maduva de soc
unuia i a luat cateva luni boala
pana sa l ia de tot
altul a fost secerat din picioare
erau atat de multi
cat vedeai cu ochii
ai fi zis ca sunt gata morti
si doar aruncati ca niste manechine
spre masinile ucigase

Fac o remarca in paranteza: E bine sa existe o specializare – femei care sa iti asigure o mancare calda si femei care sa scrie.
–  (E.T.): …Si femei totale, cum a spus dl Mircea Petean.
–  (Alex. St.): Nu, nu totale, ci partiale.

Dupa aceea, o alta caracteristica a ei, in afara de cruzime, care am spus ca nu e o simpla cruzime, ci e o forma de a face lumea interesanta, de a patrunde dincolo de invelisul ei, este o inventivitate. Nu este previzibila; in fiecare poem inventeaza cu totul si cu totul altceva. Reinventeaza chiar modul de a scrie. Ceea ce e comun si face ca poezia ei sa fie recognoscibila este tocmai acest temperament, aceasta fire inventiva si voluntara, voluntar-inventiva.

Are, de exemplu, o lista imensa de denumiri ale unor parti componente – sau substante, sau glande – din corpul omenesc, iar acele denumiri au asociat numele celui care le-a descoperit. Sa vedeti ca, luate separat, sunt inofensive, dar cand incepe aceasta lista se creeaza o viziune apocaliptica. Nu pot sa citez toata lista, ca este imensa, plus ca unele dintre cuvinte nici nu stiu cum sa le pronunt. De exemplu:  „canalul lui Acquapendente, artera lui Adamkievicz, canalul lui Alcock, nucleul lui Ambodik”. Si asta in ordine alfabetica, pana la litera Z. Sunt sute de denumiri care descompun corpul omenesc intr-un mod spectaculos, il fac farame si abia la sfarsit el este recompus.

Vi-o recomand pe Eugenia Taralunga, pe autoare, este sigur ca nu va veti plictisi. Singura recomandare este ca aceia care sufera de inima sa n-o citeasca noaptea.

Alex STEFANESCU
(despre vol. Biu al Eugeniei Taralunga,
lansat la Targul de carte Gaudeamus,
21 nov. 2010)

SA NE JUCAM IARNA

CASA DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI
Departamentul Cultural Artistic
organizeaza un concurs de desene pentru copii cu tema:

“SA NE JUCAM IARNA”

conditii de participare:
– gradinite – toate grupele
– scoli; cls.I – IV
– desenele pe format A 4 bloc de desen vor fi trimise prin posta pana la data de 23 ianuarie 2010 pe adresa:
Casa de Cultura a Sindicatelor Galati, Str.Brailei, Nr.134
– desenele pot fi depuse si la secretariatul institutiei, et.I in plic inchis – cu datele de contact
– fiecare participant va depune minim 5 lucrari
– fiecare lucrare va avea o eticheta pe fata cu: numele, prenumele, gradinita/scoala, tema,coordonator
– cele mai frumoase lucrari vor primi diplome si vor face parte dintr-o expozitie chiar in C.C.Sind.Gl

coordonatori proiect: * Angela Baciu – scriitor, cons.cultural C.C.Sind.Gl
* Andreea Ignat – instructor C.C.Sind.Gl

(Director C.C.Sind.Gl: ec.Ovidiu Ioan MANOLE)
afis realizat de “adquest image”
tuturor mult succes!

concurs!!! 14.01 – 14.02.2011
CASA DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI
Deartamentul Cultural Artistic
organizeaza un concurs de fotografii  cu tema:

“JOCURI VESELE DIN RECREATIA MARE”

conditii de participare:
– cls.I – IV & V – VIII
– fotografiile pot avea diferite dimensiuni; pot fi color, alb-negru si/sau sepie
– pot participa elevi individual cu minim 15 poze
– pot participa si grupe de clase cu minim 30,40 poze
– toate fotografiile vor fi trimise pana la data de  14 februarie  2010 pe adresa:
Casa de Cultura a Sindicatelor Galati, Str.Brailei, Nr.134
– fotografiile  pot fi depuse si la secretariatul institutiei, et.I in plic inchis
– fiecare fotografie  va avea o eticheta pe fata cu: numele, prenumele, scoala, tema,coordonator
– cele mai frumoase fotografii vor primi diplome de merit  si vor face parte dintr-o expozitie inedita chiar in C.C.Sind.Gl, dedicata premiantilor.
coordonatori proiect: * Angela Baciu – scriitor, cons.cultural C.C.Sind.Gl
Director C.C.Sind.Gl: ec.Ovidiu Ioan MANOLE
(foto afis: angela baciu; afis realizat de “adquest image”)
mult succes!

Angela Baciu
scriitor, membru U.S.R
consilier cultural C.C.Sind.Gl

DORUL NUMIT EMINESCU

EMINESCU

Eminescu,
Imensa cascada
Ce loveste-n cadenta pe stanci.
Cu picurii-n harpe divine,
Cu zorii noptile-nfrangi.
Eminescu,
Lucreafar de raze
Ce-ntinde un brat pan’ la noi.
Cu versul de-o dalba chemare
Traiesti in mileniul trei.
Eminescu,
Esti raul ce curge
Prin stihul regesc ce l-ai scris.
Iubi-te-vom vesnic,
Romane!
Poete,
Ramai neinvins.

DORUL NUMIT EMINESCU

Definitia dorului e greu s-o rostesti.
E sufletul tandru de primavara,
Ce-adie mereu spre nemurire privind
Si versuri si slova si cantecul nostru.
Spus intr-un singur cuvant: Eminescu.
Privirea de geniu ce simte cerescul fior,
Cu inima-n strunele unui etern semizeu.
E candida dorinta de a urca spre inaltimi
Pe scara iubirii de oameni si Dumnezeu.
Dorul de poet e o mare de cer si de vise
Ce coboara si urca-n eternul Empireu.
E scutul impotriva durerii imense,
De-a trai in mileniul trei,
Cu versul ce-ncanta fiinta umana…
Si-l inalta pe stanca iubirii sub tei.
Acolo unde vibreaza sufletul nostru
Si a-nvatat definitia dorului romanesc,
Spus cu imensa tandrete: Mihai Eminescu.

CRIZA DE EMINESCU

Unde esti Eminescu sa vezi,
Istoria toata pe tine te striga.
Sa vii cu seara aceea pe deal
Sa vezi turmele cum lipsesc de pe lunca.
Sa canti tu dorinta de libertate
Prin noi fiecare ce doru-ti purtam.
De tine e azi e o mare nevoie,
Sa spui despre epigonii ce azi ii avem.
Sa lasi lacrimile pe-o braz sa se scurga
In palma timpului nost’ efemer.
Si fiecare slova din cantu-ti regesc
Sa ne-ndemne mereu inspre ruga.
Sa spui ca dragostea invinge mereu
Ea ti-a fost si tie izbanda…
Atunci cand cararea-i lipsita de flori,
Cand nu-i impartasita in lume iubirea.
De-acolo de sus de pe bolta privesti…
Cum oamenii seara se-aduca,
Sa asculte ale tale povesti
Scrise prin vesuri ce azi mai rasuna.
Unde esti Eminescu sa vezi…
Ca e tarziu uneori prin lume…
Sa aduni ziaristii scriitorii, poetii…
Sa le spui ca nemurirea
E insasi puterea dreptatii.

MAT

Nu-i nici un fum in cafeneaua aceasta.
Nu-i nici Eminesacu sa-mi incante prezenta.
E totul aranjat,
Ca atunci cand plecat in noapte,
Mi-ai lasat liberatea detarta,
De a fi fara tine aproape.
Nici Parisul nu ma mai cheama.
Sa ma plimb slobod prin suflet de dama.
Chiar imparatul e azi in genunchi.
S-a facut mat, chiat atunci la-nceput.

——————————————————
Marina GLODICI
Baia Mare
15 ianuarie 2011

PRESEDINTI SI INTELECTUALI MOLDO-VALAHI

Rectorul Universitatii din Cluj-Napoca, prof. dr. Andrei Marga, constata esecul statului, presedintelui si al intelectualilor cu prilejul decernarii titlului de doctor h.c. la Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia. (Anexa) Dezorientarea si duplicitatea, dezastrele au la moldo-valahi traditie.  De aceea, pentru a intelege mesajul prof. Marga si a precedesorilor sai, sa vedem, care-i menirea intelectualilor, de ce presedintii, intelectualii moldo-valahi sunt condamnati la o cultura de anonimat si care sunt perspectivele dupa aderarea la normele si valorile europene.

La origine intelectualii, singurii care stiau sa scrie si citeasca, aveau rolul de a transmite vointa Faraonului, Imparatului, Regelui, a celui de Sus, poporului. Adica era un emitator puternic si o multime de difuzoare, de intelectuali, care transmiteau mai departe vointa Stapanului terestru sau/si celestru. Nici nu se punea problema ca ei sa aibe un mesaj propriu. Intelectualii erau simple unelte.

In Sfantul Imperiu Roman intelectuali erau preoti ai Papei sau administratori ai Imparatului, pana cand principii germanii ies din Biserca Sf. Petru si se retrag  in temple si case de rugaciuni. De atunci protestantii refuza mesajul Romei, au distrus Sf. Imperiul si facut posibila Revolutia Franceza, care nu a acceptat nici pe Papa, nici pe Dumnezeu, numai pe zeita Ratiunii. Astfel apar intelectualii  liberi, atei, masoni etc., care ne transmit, comenteaza mesajele Ratiunii, Stiintei, Democratiei, Progresului. Aceasta credinta, religie tehnico-stiintifica, este la ora actuala dominanta si are inca mare viitor. De ea se folosesc si intelectualii ortodocsii pentru a eluda imperativul refacerii unitatii crestine si al legitima pe Presedinte ca european, democratic, liberal si alte etichete de conjunctura.

Programului de emancipare nationala si sociala este formulat de Scoala Ardelena, de intelectuali formati la Roma, de Biserica Unita greco-catolica. Incercarea moldo-valahilor de a trage spuza pe turta lor, de a fi ei initiatorii si model de urmat, e fals si nu poate decat esua, dupa cum ne demostreaza Eliade, Watson si Marga. De netagaduit este insa si faptul ca Biserca Unita, dupa episcopul Bob, a acceptat linia maghiara, n-a trecut Carpatii si a fost lichidata apoi in Lagarul ortodoxo-comunist, dupa Cortina de Fier. Ideea Unirii este a Scolii Ardelene, fapta este a moldo-valahilor. Asta creeaza confuzie.

Roma i-a ajutat mereu pe romani, la Unirea lui Mihai Viteazul 1600, Unirea cu Roma 1700, Unirea lui Cuza 1859, Marea Unire 1918, Unirea cu UE 2007, dar de fiecare data fortele potrivnice greco-pravoslavnice, maghiare, masone sunt mai puternice si incercarea de emancipare nationala esuiaza iar conducatorii si intelectualii moldo-valahi sunt condamnati la duplicitate si lasitate. Pe de o parte comandamentului greco-pravoslavnic ii obliga sa refuze idea Scoalii Ardeleane, pe de alta parte ei vor sa fie acceptati ca sarea pamantului si pe deasupra sunt obligati sa satisfaca si toate mofturile apusene, tot catalogul asa zis politic corect, dictat de credinta tehnico-stiintifica si relativitatea adevarului.

Mai mult decat atata, spre deosebire de intelectualii din vest, care de o mie de ani sunt ai Papei, Imparatului, Nobililor, Oraselor, Proletarilor etc. moldo-valahi nu au cunoscut o evolutie similara. Ei au un singur far calauzitor, semnul lui Dumnezeu pe pamant: Fanarul, Voda, Domnul, Regele, Secretarul General PCR, Presedintele. Intelectualii sunt purtatori lor de cuvant si sunt candamnati ca si  Stapani lor a o cultura de anonimat. Capul plecat, sabia nu-l taie!

In acest context este clar ca nu intelectualii sunt cauza, ci simptomul bolii cronice de care sufera presedintii moldo-valahi. Pestele de la cap se impute. Pe de o parte ei refuza unirea cu Roma, Scola Ardelena, pana a o rastalmacii in contrarul ei. Din catolica e facuta in manualele de scoala, masonica, iluminista. Pe de alta parte mimetismul lor pro-vestic este vizibil si neconvingator atata timp cat Biserica Unita este periferizata si ei se folosesc in comunicarea cu apusul de paleative – curente culturale occidentale, masoni, maghiari, evrei – in speranta ca se va accepta un Presedinte ortodox moldo-valah duplicitar acompaniat la tambal de o intelectualitate dupa chipul si asemanarea sa.

Un element nou in lipsa de comunicare dintre est si vest, in ceatza asta dintre moldo-valahi si Europa, este libertatea de expresie si relativitatea adevarului, surogate ale credintei tehnico-stiintifice ale omului modern ateu, dar obedient Zeitei Ratiunii. Acuma cu liberatea de expresie, intelectualul a devenit si emitator, desigur unul mult mai slab dacat al vechiului Stapan laic sau religios, si comunicator. In numele cui vorbeste el? Al umanitatii? Inainte de a gasi un raspuns plauzibil constatam o inflatia de informatii, care se transforma in gunoi informational. Iar dupa ce s-a proclamat relativitatea adevarului, ca singura forma politic corecta a discursului public, a urmat imediat dictatura relativitatii adevarului. Politic corect este o politie intelectuala aproape secreta, care veghiaza ca cei neconform cu ipocrizia la moda sa fie sanctionati si lichidati.

Ateismul comunist si idealurile Revolutiei Franceze nu pot inlocui insa lipsa de comuniune dintre ortodocsi si Roma, cum s-a incercat quasi rational in timpul dictaturii de dezvoltare ortodo-comunista si ecumenismului Razboiului Rece, pana la Revolutia de Craciun din anul 1989. Cu toate astea, plus falimentul irevocabil greco-ordodox din Europa, presedintii si intelectualii moldo-valahi continua inca linia veche de aproape un secol, care a produs atata nenorociri si este deja evident pentru toata lumea, ca duce intr-o fundatura.

In ciuda tuturora, vizita la Bucuresti in anul 1999 a papei Ioan Paul II, care a dechis larg portile Europei tuturor romanilor, si mai ales cea mult asteptata a papei Benedict XVI in Romania, poate schimba paradigmele moldo-valahe. Pentru ca tot asa cum la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia participantii vroiau crearea unui stat national unitar, o mare dioceza a Romei si in felul acesta depasirea statutului de tolerati in Europa, aceiasi speranta o au in continuare ardelenii si banatenii, milioanele de romani din Uniunea Europeana. Cat timp mai pot ramane presedinti si intelectuali moldo-valahi surzi si orbi la interesul national si european?

Prof. Dr. Viorel ROMAN
Consilier academic la Universitatea din Bremen

DECEMBRIE IN ROMANIA

Pentru mine‚ „strainul”, care nu am mancat  salam de soia, dar mananc paine de instrainat, de emigrant  de 30 de ani, sosirea acasa, in Romania mea natala, imi da o stare psihica  deosebita,  personala. Nu am sa descriu simtirile si trairile pe care le am pentru a nu da apa la moara railor sa comenteze ca fac parada. Nu am facut parada, parade in viata mea, nu am avut de ce si nici pentru ce sau cine. Dar imi place sa privesc paradele lumii, cu atentie, si mai ales pe cei ce le pun la cale, le conduc. Paradele, formate spontan sau dirijate, izbesc direct simturile prin coloratura si zgomotul lor, dar in spatele acestui spectacol  se ascunde esentialul: stare social si psihica a indivizilor, a colectivitatii. Pe aceasta din urma, o privesc cu luare-aminte ca sa percep, cu mintea mea, in ce stare psihica se afla conationalii mei, ce idei ii framanta  si ii calauzesc in comportamentul lor.

Parada romanilor, in acest Decembrie, are o parte spontana de zgomot si lumini, de claxoane si faruri de masinii care mai de care, plus altele si una indirecta, majora, ce exprima jalnica lor stare psihica „Asta-i situatia si nu se mai poate face nimic! Nu mai putem face nimic! S-a terminat!”. Prapastioasa resemnare, nenorocita gandire, ai impresia ca toti sunt desprinsi din ciobanul  moldovean al  Mioritei! Nimeni nu mai vrea sa lupte in societate cu dominantii care-i intoxica cu halucinogene idei, ideologii in mass-media, ii umilesc si batjocoresc, ii asupresc prin manipulare si forta. Majoritatea romanilor au imbratisat un neomioritism ortodox: vad, percep starea de fapte, ii avertizeaza pana si mioritele, dar ei accepta blazati si se duc la biserica, duminica, acum dupa 1989! Doamne ajuta-ne, ca noi stam cu mainile incrucisate. Si in vremea aceasta, in acest Decembrie, in Romania se canta, cu nonsalanta si-n mare veselie o parodie caustica dupa balada populara Miorita. Balada incepe tot pe gura de rai, tot cu trei ciobanei cu turmele lor, dar cel ungurean este „de la Covasna” si o miorita personala, informatoare din Covasna, il avertizeaza ca ceilalti doi, de data asta vranceanu si moldoveanu,  vor sa-l omoare sa-i ia turma. Ce face ciobanul din Covasna? Ce era normal: se apara! Nu se roaga la stele reci! Cum se apara? Ii pandeste la cotitura si loveste ; spargandu-i capul la unu si rupandu-i coastele la celalalt. Clar, dar oare cei ce rad si aplauda aceasta parodie usturatoare, au inteles  mesajul?

„Nu mai muriti de grija maghiarilor’’ ne sfatuieste Adrian  Halpert, director editorial al Cotidianului Adevarul, in articolul sau referitor la pretentiile celor din Secuime, care acum, sfatuiti si sprijiniti de Budapesta, fac trecerea etnica de la fosti secui la viitori maghiari si nu mai vor sa auda si sa vada nimic romanesc in jurul lor, pe o raza de la Miercurea Ciuc la Balaton! Adrian Halpert tine cu argumente la drepturile secuilor, pentru ca secuii au numai drepturi in Romania, obligatiile lor constitutionale au fost desfiintate de globalismul si multiculturalismul directorului editorial, care scrie ca nu vine sfarsitul lumii, ca nu ne iau ungurii Ardealul si nu dezmembreaza Romania daca le dam tot ce vor si cer secuii. Mare democrat Halpert al nostru, oare nu se duce, putin, in Israel sa le spuna si israelitilor: „Bai, acestia, nu mai muriti de grija palestinienilor, a musulmanilor! Da-ti jos zidurile de beton ale  discriminarilor, ridicate in secolul XX dupa model sovietic, si claditi moschei in loc, ca bate multiculturalismul la poarta voastra”. Hai, Halpert draga, fii om odata!

Tot in acest timp, Laszlo Tokes, facut europarlamentar de Traian Basescu, a tinut o predica iredentista celorlalti europarlamentari cum, ca, Intai Decembrie – Ziua Nationala  a Romaniei –  este zi de doliu pentru maghiari, carora le-a fost rapita Transilvania de catre romani prin Tratatul de la Trianon din 1920. De unde reiese ca romanii sunt rapitori si ungurii porumbeii pacii si democratiei in lume. Si cum, europarlamentarii romani habar nu au de istorie si nici personalitate cat a ciobanului din Covasna nu au, au tacut malc, lasand impresia ca Laszlo Tokes are dreptate si ziua nationala a Romaniei ar trebui desfiintata iar Transilvania restituita cu scuze si despagubiri lui Laszlo Tokes! Tokes, asta e ca un scai agatat la curul oii ciobanului de la Covasna, ii merge bine, ii e cald acolo.

Si totusi s-au gasit  romani care sa-i dea replica, prin argumente istorice irefutabile. Am citit articolul „Rusine” al domnului Serban Radulescu-Zoner, istoric, membru al Asociatiei Internationale de Istorie Contemporana de la Geneva, fost detinut politic, care pe langa faptul ca l-a dezaprobat  cu dovezi istorice pe iredentist a vorbit despre rusinea mass-media bucurestene, in special a posturilor de televiziune  care nu  au omagiat marele  eveniment national la inceputul lui Decembrie. Nu s-au facut nici macar referiri istorice, nu s-au adus elogii celor ce au luptat si s-au sacrificat pentru Unirea cea Mare si Fireasca, nu s-au pomenit eroii neamului din Primul Razboi Mondial.  Seceta si desert  in spiritualitatea si personalitatea guvernantilor si-a lefegiilor lor. Pleava bucuresteana!
Profesorul Ion Coja, unul printre putinii dar marii patrioti ai acestor vremuri anti-romanesti, a scris articolul „La Intai Decembrie” in care parcurge istoric evenimentul prin care granitele politice se pun astfel in acord cu granitele etnice  scriind alternativ despre Romania  si Ungaria  in mod corect. Un articol foarte bun si ungurii stiu ca asa a fost si este, dar ascund adevarul, in timp ce majoritatea romanilor nu au cunostintele istorice necesare, pentru ca in ultimii 20 de ani au fost impiedecati si indepartati, prin toate mijloacele, sa-si invete istoria lor nationala, dar obligati sa invete holocaustul si sa-si puna cenusa in cap! Profesorului Ion Coja o personalitate cu demnitate academica si o dragoste de tara ferventa nu ii este teama sa sustina adevarul: in Romania de de azi se duce o politica de tradare nationala, care urmareste, printre altele, si depopularea Tarii, crearea unui vid demografic  si cateva randuri mai jos scrie ca, in fruntea acestei actiuni anti-romanesti se afla presedintele Tarii. Cred, dar nu stiu cat o face din inconstienta si cat din slugarnicie fata de cei ce l-au cocotat ca presedinte. De altfel, acum in Romania se doreste, tot mai mult, suspendarea lui, fiind comparat cu Carol al Doilea. Buna comparatie!

Ajungand la istorie, in acest Decembrie, consemnez aparitia in librariile romanesti a volumului „Un secol cu Neagu Djuvara”, care este o personalitate rationala, perspicace, vioaie, subtila si sireata. Cartea lui mi-a fost companioana interesanta pe avioane (trei) purtandu-ma de-a lungul si latul lumii un secol, dar m-a interesat numai cum vede el prezentul.  Il vede in totalitate, profund si corect, cu o luciditate impresionanta pentru un  nonagenar. E profund deceptionat si revoltat, aratand vinovatii dezastrului romanesc inceput in Decembrie 1989 si numindu-i direct, criminali, pe Iliescu, Cozmarca, Hrebenciuc. Sunt mult mai multi, dar e un inceput de lista! Si inca ceva, intrebat de unde sa inceapa schimbarea in Romania are o sugestie corecta: cu procesul lui Ion Iliescu. Argumentele care le aduce pentru acest inceput sunt  fara echivoc! Nu-l uita sa-l acuze dur nici pe Basescu Traian care a promis, bineinteles in timpul alegerilor, ca va deschide procese celor vinovatii de situatia nefasta din Romania. Dupa alegeri e mormant: stia ca deschiderea unui amplu proces lui Ion Iliescu il va aduce si pe el banca marilor acuzati.

Nu stiu daca asemenea procese vor avea lor, dar sunt convins ca Iliescu criminalul, debilul Constantinescu si ordinarul Basescu vor ajunge la groapa de gunoi a istoriei romanilor. Sa nu uitam ca acolo este si locul ex-rex-ului Mihai de Hohenzollern, care si in acest Decembrie le-a transmis un mesaj, de Craciun, romanilor. L-am citit in cotidianul Adevarul, aceleasi banalitati stereotipe, cu o fotografie recenta. Pe pagina urmatoare era si o fotografie de cand era tanar rege, in uniforma militara  si cu trei decoratii pe piept. Numai trei, dintre care una era cea primita de la Stalin, pentru ca i-a oferit Romania pe tava, gratuit ! Politically correct! Corect istoric ar fi fost sa i se publice si una cu decoratiile germane. Cu cea primita dupa cucerirea Odessei, de catre  Armata Romana cu enorme sacrificii. Armata pe care, apoi, dupa 23 August 1944, a dat-o pe mana rusilor sa faca ce vrea cu Ea.

Daca actualii guvernanti de la Bucuresti devalizeaza sistematic Tara, fara sa fie impiedecati, opriti, judecati, unele elite, zise culturale, demoleaza sistematic, in scrisele lor, personalitatea si traditiile romanesti. Mircea Cartarescu este fruntas in aceasta intrecere anti-romaneasca. In ajunul Craciunului 2010 a publicat, in Evenimentul Zilei „O, ce veste kitschizata” ce este o persiflare la adresa crestinismului, religie majora a cetatenilor romani, cat si o batjocura triviala la adresa traditiilor romanesti la aceste sarbatori. Scrie despre romani: „…luand ca pretext un eveniment de mult uitat, petrec cateva zile siropos – idilice inconjurate de clisee si artefacturi de un kitsch jenant”  (DEX: kitsch = termen ce desemneaza  un lucru de prost gust). Mircea Cartarescu, nu-i prea inzestrat intelectual, este un scriitor comun cu o reclama exagerata, si de data aceasta ne demonstreaza si lipsa de bun simt civic. Daca vroia sa dea o lectie despre istoria crestinismului, trebuia sa-si aleaga alt moment si alte cuvinte, nu acum in ajunul Craciunului, in Romania, Tara pe care el o numeste, tiganeste, romanica in recentul sau volum „Frumoasele straine”, ceea ce a facut pe multi sa creada ca de fapt este tigan – tigan si la origine l-a chemat, de fapt, caldarescu…

Nu sunt toti ca caldarescu,  mai sunt si de altfel, de exemplu Agustin Buzura, care scrie  in revista sa, Cultura, un editorial „Tristeti de decembrie” de ti se rupe sufletul: „Statul fura cu nerusinare de la pensionari, militari, medici, profesori, copii si mame, ba chiar si din subventiile fostilor sportivi de performanta, dar nu raspunde de absolut nimic. Adevarat mare tristete cu furtul cu nerusinare! Schimbarile ar trebui sa inceapa cu furtul cu rusinare, asa, vreo 20 de ani, dupa care sa se treaca la furtul cu foarte mare rusinare…”   Si mai scrie , fostul meu coleg de la  clinicele clujene: „Chiar presedintele Romaniei a tinut sa ne atraga atentia ca statul nu trebuie sa fie responsabil de soarta fiecarui cetatean”. Adevarat, Basescu Traian a dat drumul si la acest porumbel discriminatoriu : de unii, statul lui, are grija sa nu-i judece ca fura Tara, pe altii ii lasa sa se descurce ca homelessi. Baciu Gusti, dragu’meu maramuresan, nu-l iarta pe Traian Basescu de cand l-o tapat de la ICR, unde o fo’ pus de Iliescu. Ala, da  presedinte, tare l-o mai laudat Gusti al nost’, o zas ca-i om cu O mare! Oare tot parerea aceia o mai are?

Si parca toate astea nu mi-ar fi fost destule mie, „strainul”, sa-mi fac o imagine clara de ce se petrece in Tara si in data de 23 Decembrie 2010, a venit socul ingrozitor.  Romanul Adrian Sobaru a protestat, cu pretul vietii sale, in public impotriva parlamentarilor, a regimului: aruncandu-se  in gol  de la balconul parlamentului, in momentul in care prim-ministru Boc si-a inceput discursul. Poporul roman a ramas incremenit o clipa.  Prim- ministru, presedintele,  guvernantii nici atat. Restul, pagini de cerneala sterile. Iar… eu am facut cale intoarsa in strainatate!

Corneliu FLOREA
Montreal, Canada
Decembrie 2010

MIHAI EMINESCU: „SARMANUL DIONIS”

Semnificatia nuvelei „Sarmanul Dionis” consta in contopirea iubirii ideale si a celei reale in personajul feminin Maria, – sotia pe viata a eroului, – cu nume identic in „vis” si in realitate, spre deosebire de dublul romantic al numelor masculine: Dan – Dionis, Ruben – Riven. O asemenea apropiere intre polii antitezei incercase anterior poetul in finalul poeziei „Venere si Madona”, unde iubirea salveaza femeia demonica apropiind-o de cea angelica: „Tu esti sfanta prin iubire!”

Inainte de a fi zarit chipul Mariei, Dionis aude melodia pe care o canta la pian fecioara din casa de vizavi, in puterea misterioasa a miezului noptii. Iar efluviile muzicale ale extazului erotic sunt atat de puternice in sufletele amandurora, incat liniile rosii ale cartii de astrologie incep sa se miste; Dionis se transpotra „intr-un fel de vis” constient, cu ochii deschisi, o reverie romantica (aidoma”visului ferice” declansat de sarutari in poezia „Dorinta”, inainte ca indragostitii sa adoarma cu adevarat, troieniti de flori de tei). Simbolic este si cadrul selenar al iubirii cu Maria ideala, pentru ca aceasta iubire este nu numai un izvor de fericire personala, ci si o creativitate, de nemurire, de geniu, prefigurand „cununile de stele” din cerurile nemuritorului Luceafar. In bratele Mariei, calugarul Dan simtea ca este fericit si nemuritor: „Sarutarea ei il umplu de geniu si de o noua putere”. Dragostea ca izvor de fericire si de creativitate este motivul romantic fundamental al nuvelei. „Dulcea povara” a iubitei il faca sa impleteasca faustian iubirea cu setea de frumos („Si ce frumos facuse ei in luna”) sau sa-si exprime adoratia prin contopire absoluta, facand din drumul pana in luna „o sarutare lunga”
Eminescu imagineaza insa, inca din primul moment al expozitiunii, un plan secundar antitetic, ale carui linii urca pana la formatia eroului, cultivat in mediul cartilor vetuste ale anticarului Riven despre relativitatea timpului si spatiului magic.

Miscate sub imperiul aceleeasi melodii cantate la pian de iubita reala, liniile rosii ale cartii de astrologie il propulseaza pe erou nu in bratele Mariei, ci ca ucenic al filozofului Ruben, care ii inculca eroului setea de a incerca sa devina „ o bucata din vesnicia lui Dumnezeu” .Daca lui Ruben ii cresc apoi copite de diavol pentru acest „succes” cu aparenta morala, religioasa, ispititoare, povestitorul intervine constatand cu intelepciune ca si fericirea celei mai depline iubiri e innegrita adesea ca sufletul calugarului Dan. Ravasit de cele mai contradictorii aspiratii.

Forta divina a fecioreinicei iubiri creatoare se impotriveste, insa, acestor ganduri ratacite ale lui Dan, Maria astupandu-i gura si asigurandu-l ca nu ingerii indeplinesc vointa lui: „ cand Dumnezeu vrea, tu gandesti ceea ce gandesc ingerii”. Aici nuvela capata caracter de basm. Fila a saptea a cartii de astrologie devine pentru calugarul Dan o obsesie si din filele ei, ca dintr-o cutie a Pandorei, izvorasc toate nenorocirile. Vrea sa afle secretul ochiului magic dumnezeesc din coltul de luna pe care il ocolesc cifrele, vrea sa fie nemuritor si prin pactul, sugerat de Ruben, intre Dan si umbra sa, vrea sa fie puternic si aseaza in salba de margaritare a iubitei‚ „hurmuzul pamantului” , arzator, in timp ce, sub lucirea semnului arab, calugarul prezicea melodia ingerilor, nota cu nota, in cel mai candid spectacol sonor al universului.

De fapt, la unison bateau inimile celor doi indragostiti aflati la distanta, Maria reala si Dionis, sub imperiul iubirii rasfrante in melodia tot mai tumultoasa cantata de ea la pian. Nesocotindu-si propriile sentimente, in loc sa asculte glasul Mariei Mesteacan care il indeamna sa se daruie legilor iubirii, calugarul Dan intuneca sublimul consens al inimilor iubitilor din punctul culminant al corului de ingeri, considerandu-se singurul creator al acestei armonii sonore, singurul inzestrat cu creativitate, cu „geniu”. Si atunci isi pierde iubita in haos. E o clipa zguduitoare nu numai pentru pitorescul alunecarii ametitoare a calugarului si al repunerii in ordinea fireasca, pamanteasca, a „margelei rosii”, dar si prin contrastul dintre tenebrosul „vis” final iconoclast si maretia primavaratica a naturii stralucitoare, in care disperarea se transforma fulgerator infericire, eroul zarind chipul blond, identificat cu Maria din vis.

Iubirea deznadajduitului Dionis se incarca acum, in deznodamant, de speranta care „mangaie lin pe toti muritorii” ca va fi iertat pentru ratacirile lui, ca adorarea iubitei reale ii va readuce izvorul fericirii si creativitatii, al „geniului”: „Asa-i ca astfel te cheama. Nu se poate sa te cheme altfel.” Iubirea implinita invinge predestinarea fiului de nobil scapatat care isi pierduse mintea o data cu mostenirea, drama atat de evidenta in tabloul-umbra predat de medic lui Riven, o data cu manuscrisele ce-l dusesera la iconoclastic fata de divina iubire creatoare. Pierderea manuscriselor si a tabloului inseamna iesirea lui Dionis din pactul mefistofelic pe care il experimentase, la sugestia lui Ruben, imprumutand nemurirea umbrei pentru a construi o lume numai dupa vointa lui.

Nu numai „mana nevazuta care l-a tras in trecut” s-a purificat in aceasta revenire la realitate, dar si gandurile disperate, solitare, autoironice ale „cugetatorului sarman” s-au imbracat cu rodnicia iubirii implinite a Mariei reale. „Travestita in baiet”, Maria il viziteaza si il saruta, trezindu-l din delir. Ea va pastra simbolic travestirea in baiat, in refugiile lor „in vreun sat”, „gura-n gura”, dupa casatorie, apropiind acest final de cel al basmului de inspiratie folclorica, Calin – file din poveste, ce apartine aceleiasi perioada de creatie.
Eminescu dialogheaza cu cititorul de-a lungul nuvelei si mai ales in final. Ironizeaza pe cei care considera aceste trairi ca „simple vise ale unei imaginatii bolnave” si le denumeste „momente de-o luciditate retrospectiva”.

Prozatorul insista popularii acestui „vis” cu personaje si atitudini care izvorasc din trairile subconstiente ale unei ereditati ancestrale, in care inimile s-au cautat si s-au gasit. Astfel, pe langa metempsihoza Zoroastru – Dan – Dionis, cititorul descopera in opera lui Eminescu si puterea iubirii de a naste „randuri de vieti”. Dar mai ales poate urmari forta atavica a timpului ce contopeste in meditatie erotica lucida aspiratii milenare spre unire ale unor individualitati si nazuinte reancarnate macar in „vis” si afirma facultatea acestei iubiri de a sfarma inertiile sociale ale predestinarii, intrezarita zilnic in ochii intristati din tablou.

Personajele mefistofelice din realitate, ca anticarul Riven, capata in „vis” functii malefice, Ruben incercand ca vanda iadului sufletul calugarului Dan prin „taina” nemuririi omnipotente. Ramas singur, barba lui Ruben devine latoasa, capul cornut, rasul had. Destinul inamoratei Maria, ideala si reala, seamana, ca in basme, ca doua picaturi de apa.. Sfiosenia ideala, pilda muta pentru trairea fireasca si intensa a iubirii, e completata in planul real de „siretlic”.

Cel mai individualizat este personajul cel mai activ si mai interiorizat, Dionis. Dragostea lui „dureros de dulce”, puterea de a trai romantic iubirea ca pe o ora fanatica suficienta siesi, setea de absolutul iubirii datatoare de geniu, puterea de a „visa o alta lume pe-asta lume de noroi” se impletesc cu intelectualizarea setei de absolut.

Prof. Dr. Stefan CRISTEA
14 ianuarie 2011

NOUL VAL IN POEZIA ROMANEASCA

La ora actuala putini dintre noi mai stiu ce e aceea poezie. Anii trecuti, cand s-a facut un fel de clasament al poetilor contemporani, pe primul loc, pare-mi-se, a iesit Adrian Paunescu. Acesta nu mai este printre vii.

Felul cum a fost insotit la groapa dovedeste ca poezia lui a avut si probabil o sa mai aiba de acum incolo cititori berechet. Acum vreo sapte ani a fost inmormantat cu onoruri militare Stefan Aug. Doinas. Evident, cu totul altceva decat Paunescu, dar, de asemenea, creatia lui apartine altui timp.

Cand a murit acum cinci ani Ion Stratan, din pacate, numarul celor care-l citeau si-l apreciau era mult  mai mic decat in cazul celor citati anterior. Iar Stratan a fost inca un optzecist celebru, prezent, de exemplu, in antologia de acum trei decenii „Aer cu diamante”, reeditata acum, alaturi de Florin Iaru, Traian T. Cosovei si, evident, Mircea Cartarescu. Dar ce se va intampla cu cei tineri, care nu sunt nici nouazecisti, ci douamiisti? Cine ii mai citeste pe ei? Cine ii mai iubeste? Cum vor sparge banchiza de gheata a anonimatului?

Dupa 1989 doi poeti s-au impus totusi, in pofida unei piete de carte care nu mai avea nici in clin, nici in maneca cu poezia: Ioan Es Pop si regretatul Cristian Popescu. Prin moartea prematura a acestuia din urma, numele nouazecist cel mai marcant a ramas al lui Ioan Es Pop. Nu intamplator el a recomandat-o inca de acum  sapte ani de la debut pe Eugenia Taralunga.

Eram in 2003 si tanara cu o superba candoare pasea pe campul presarat cu spini al poeziei, stiind ca nu mai exista drum de intoarcere si ca din acel moment incolo va suferi pana la moarte. A trecut un septenal greu pentru ea. Iata ca acum, la sfarsitul anului 2010, la Gaudeamus, a publicat o carte extrem de complexa, la editura clujeana Limes, o editura prestigioasa, condusa de poetul Mircea Petean. Cartea are un titlu deconcertant, „BIU”, un fel de abreviere de la „Be you”, dar exprimand si ideea a ceva fulgurant, ca flacara de bricheta, cum se si chema volumul in prima lui versiune. Inca o data, cartea oglindeste perfect starea din prezent a poeziei romanesti. Este, de aceea, o carte-pilot sau amiral, care, ca intr-un mozaic, vrea sa redea un peisaj liric fragmentat, aparent minat de discontinuitati, dar pastrand in subtext o melancolie  disperata,  aceea a autorului insusi care stie ca are sufletul sfasiat, dar nu renunta la chemarea  ce vizeaza tocmai unitatea pierduta a Universului.

In ultimii ani poezia noastra a numarat nume importante, fiecare cu vocea sa inconfundabila, autori tineri, foarte tineri, care s-au incapatanat sa nu abdice intr-o lupta pentru unii esuata inca de la inceput. Dan Coman, Claudiu Komartin, Theodor Duna, Elena Vladareanu, Adi Urmanov, Doina Ioanid, ii amintesc nerespectand vreo ordine, uitand probabil nume mai importante, dar nu aceasta conteaza acum. Ceea ce conteaza este efortul fiecaruia de-a nu lasa sa moara in sine farama de  lumina si de cuvant.

Si de aceea au scris, au rostit. Eugenia Taralunga intra in aceeasi serie de autori  neaplatizati. Poezia ei exprima o revolta jucausa, dar din care nu  lipsesc accentele tragice. Nu vrea sa epateze, fiindca stie ca centrul de greutate pentru orice fiinta muritoare se afla in alta parte. Spre aceasta alta parte  tanjeste si ea, iar poezia de fata nu e decat un substitut a ceea ce urmeaza sa  primeasca altcandva si altundeva.

Deocamdata ne aflam pe pamant, in lumea aspra a criticilor literari, unde ce e pe hartie inseamna mai mult decat o mie de transcendente sugerate. Poeta are gratie si o usoara detasare de sine, in asa fel incat, incercand s-o musti printr-un verdict rau, constati ca dintii se infig intr-o maree de abur. Totusi, cine este „BIU”? Fara a va raspunde va spun doar ca la pagina 90 a cartii veti descoperi una dintre cele mai gingase si cutremuratoare marturisiri care s-au facut vreodata in literatura noastra, despre apropierea si departarea celui drag care poate fi copil, iubit, tata.

Un copil in cer (vezi poemul „Sange indesat intre coperti abia departate”) e ca mormantul in cer al lui Vintila Horia. Traim ce citim si invers…

Dan STANCA

Simeon – omul cu scopul vietii împlinit

Doar cand ai gasit o cauza pentru care sa mori, ai un motiv pentru care sa traiesti.” (Albert Schweitzer)

Orice lucru El il face frumos la vremea lui; a pus in inima lor chiar si gândul vesniciei, macar ca omul nu poate cuprinde, de la inceput pâna la sfârsit, lucrarea pe care a facut-o Dumnezeu.” (Eclesiastul, 3.11)

El a venit in Templu, mânat de Duhul. Si, când au adus parintii inauntru pe Pruncul Isus, ca sa implineasca cu privire la El ce poruncea Legea,
Simeon L-a luat in brate, a binecuvântat pe Dumnezeu, si a zis: – Acum, slobozeste in pace pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau. Caci au vazut ochii mei mântuirea Ta.
” (Luca, 2.27-30)

Aceasta este adevarata bucurie in viata: sa fii folosit intr-un scop pe care tu îl admiti ca foarte important .” (Stephen Covey)

In inima omului e un loc care nu poate fi umplut decât de Duhul Sfânt a lui Dumnezeu.” (Blaise Pascal)

Omul este mare tocmai fiindca isi cunoaste starea de decadere.” (Blaise Pascal)

Niciodata nu e prea târziu! – e o expresie care rezoneaza adesea in gândirea si vorbirea unora dintre noi. Dar, când iei mai bine seama la cele spuse, de contextul care le determina, nu oadata constati o judecata cu totul falsa. Daca ne referim, de exemplu, la o persoana trecuta bine de 60 de ani, nu poti zice –Niciodata nu e prea târziu! – atunci când vorbesti despre scolarizare sau despre a face o cariera profesionala!

Titanic a fost cel mai mare pachebot din lume atunci când a plecat în calatoria sa inaugurala din Southampton-Anglia cu destinatia New York, pe 10 aprilie 1912. La trei zile de la plecare, la ora 23:40 în data de 14 aprilie 1912, s-a ciocnit cu un aisberg si s-a scufundat la ora 2:20 în dimineata urmatoare, în urma careia si-au pierdut viata 1.517 persoane în una din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace, din istorie.
Capitanul a ordonat viteza maxima, 21 Nd (42 Km/h), apoi, dupa ce a primit avertizari de iceberg la orizont, a marit-o la 46 Km/h. Vaporul genera 26.000 de CP.
Viteza a fost unul din factorii principali ai scufundarii. La acea viteza, nava avea nevoie de 3 km pentru a se întoarce la 90 de grade si a evita impactul.
Capitanul a luat decizii foarte gresite. S-a increzut prea mult in constructia si arhitectura de exceptie ale Titanicului, crezându-se stapân pe situatie. Nu a folosit nici ultima sansa de a reduce viteza de deplasare si, aflat in fata icebergului gigant, impactul mare a rupt nava, provocând o taietura în carena pe o lungime de 90 m din cei 300 m ai navei, cinci din compartimentele etanse au început sa fie inundate foarte rapid, iar dupa 2 ore si 40 minute, pe 15 Aprilie 1912, Titanicul, s-a scufundat rupându-se în 2 parti. S-au salvat 700 de vieti, iar cca 1500 si-au pierdut viata neputinciosi in apele inghetate ale oceanului.

Timpul deciziilor bune si viabile, trecuse demult pe lânga capitanul Smith, care, probabil, inca mai spera ca e valabila expresia Niciodata nu e prea târziu! pentru vasul gigant care-i fusese încredintat. Dar – pentru el, cât si pentru cei peste 1500 de oameni care si-au pierdut viata – a fost mult prea târziu!

De aceea, e bine ca fiecare sa-si faca un plan al calatoriei sale prin aceasta lume, în viata care-i este harazita de Dumnezeu.
Cum calatoresc si unde doresc sa ajung? Ce scop am pentru viata mea? Ce sfârsit m-ar onora si m-ar satisface pe deplin?

Blaise Pascal – filosof si matematician de mare calibru –, în Cugetari, are idei-concluzii care i-au jalonat viata:

În inima omului e un loc care nu poate fi umplut decât de Duhul Sfânt a lui Dumnezeu.
Cât de goala si plina de mârsavii este inima omului!
Cine sunt? De unde provin? De ce traiesc? Care este finalitatea mea?

Omul este mare tocmai fiindca isi cunoaste starea de decadere.”
Pâna nu iubim adevarul, nu-l putem cunoaste.
Inima cunoaste ratiuni pe care ratiunea nu le cunoaste.

Dupa câte stiu eu, cel putin in limba româna – pâna la scrierea sfintelor scripturi –, nicaieri in alte scrieri nu se regasea folosirea cuvântului har.
Acest cuvânt este introdus de apostolul Ioan, in Evanghelia care-i poarta numele, vorbind despre Isus:

«Si Cuvantul S-a facut trup, si a locuit printre noi, plin de har, si de adevar. Si noi am privit slava Lui, o slava intocmai ca slava singurului nascut din Tatal. Si noi toti am primit din plinatatea Lui, si har dupa har; caci Legea a fost data prin Moise, dar harul si adevarul au venit prin Isus Hristos. » (Ioan 1.14-17)

«Si sunt socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea, care este in Hristos Isus.» (Romani, 3.24)

Prin cuvântul de care vorbim, har, întelegem gratia divina acordata omului, bunavointa, preferinta, favoarea de care se bucura cineva. Prin Isus Cristos au coborât de sus, din Cer, o multime de haruri, har dupa har. Asa cum spune apostolul Pavel, in El sunt ascunse toate comorile stiintei si intelepciunii. Mântuirea si salvarea noastra este prin har si credinta. El a adus si El a faurit mântuirea omului, din starea de pacat a omului pacatos. Fara bani o primim, numai prin credinta, prin viata schimbata oferita celui care cugeta zi si noapte la legea Domnului!

Sa vedem care a fost scopul vietii lui Simeon, din Luca 2.25-32:

Si iata ca in Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viata sfânta, si era cu frica lui Dumnezeu. El astepta mângâierea lui Israel, si Duhul Sfant era peste el.
Duhul Sfant il instiintase ca nu va muri inainte ca sa vada pe Hristosul Domnului.
El a venit in Templu, mânat de Duhul. Si, când au adus parintii inauntru pe Pruncul Isus, ca sa implineasca cu privire la El ce poruncea Legea,
Simeon L-a luat in brate, a binecuvântat pe Dumnezeu, si a zis:
– Acum, slobozeste in pace pe robul Tau, Stapane, dupa cuvântul Tau. Caci au vazut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregatit-o sa fie, inaintea tuturor popoarelor, lumina care sa lumineze neamurile, si slava poporului Tau Israel.

Daca privim la cele câteva cuvinte care prind chintesenta vietii lui Simeon, Luca ne retine deîndata atentia, prin câteva verbe si însusiri prin care face o descriere foarte pertinenta si exacta lui Simeon. Acesta ducea o viata sfânta si era cu frica lui Dumnezeu si, in timp, apare ca efect o consecinta extraordinara, Duhul Sfânt era peste el.

Care era scopul vietii lui Simeon? El astepta mângâierea lui Israel, mângâierea promisa de Dumnezeu celor credinciosi.
Simeon cauta zi de zi sa-si implineasca scopul vietii: siguranta ca sufletul sau traieste vesnic, chiar daca el va muri.
Asa cum Ioan botezatorul, a cunoscu ca Isus este Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii si Simeon, deoarece Duhul Sfant era peste el , a inteles ca rascumparea  si viata vesnica le obtine prin credinta in Isus, Fiul lui Dumnezeu.
De aceea, asa cum cineva spusese odata “ Evrika!”, Simeon cu ochii ridicati spre Cer exclama plin de bucurie:

– Acum, slobozeste in pace pe robul Tau, Stapane, dupa cuvântul Tau. Caci au vazut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregatit-o sa fie, inaintea tuturor popoarelor.

Simeon nu s-a bazat deloc pe vorbe spuse cu mare usurinta: Niciodata nu e prea târziu!
El si-a urmarit in permanenta scopul ales, inarmându-se cu rabdare, ducând o viata sfânta si traind cu frica de Dumnezeu, si, calauzit de Duhul Sfânt, ochii lui au vazut mântuirea.

In Cuvântul lui Dumnezeu, citim “Astazi, daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile, ca in ziua razvratirii. (…) Si cui S-a jurat El ca n-au sa intre in odihna Lui? Nu S-a jurat oare celor ce nu ascultasera? Vedem dar ca n-au putut sa intre din pricina necredintei lor. “ (Ep.Evrei, 3).
Astazi e ziua in care mai putem decide. Astazi mai este inca har ! Alege viata, ca sa traiesti. Alege-L pe Isus, caci el a spus : ” Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu merge la Tatal decât prin Mine” (Ioan, 14.6).
Mâine nu stim ce va fi. Nu te lasa amagit de soapta duhului Celui Rau care zice Niciodata nu e prea târziu!

Dumnezeu sa ne binecuvinteze, pe toti care ascultam glasul Lui, cu credinta si har !
Glorie Domnului !

EVENIMENTE CULTURALE ROMANESTI

CONCERT PENTRU MIHAI EMINESCU LA ORADEA

Va invitam cu drag la concertul

„Sunt ani la mijloc” unde veti fi incantati de poezii si sonete ale lui Mihai Eminescu, puse pe muzica in opt  limbi – romana, franceza, engleza, spaniola, maghiara, italiana, rusa, germana, de catre artistii:

Lacrimioara Deac
Iuliana Chelu
Alexandrina Chelu
David Luke
Michael Bryan
Mircia Covaci
Matyas Zsolt Imre
Emil Sauciuc &
Florian Chelu Madeva.

Evenimentul va avea loc in data de 15 IANUARIE 2011,
la Casa de Cultura a Municipiului Oradea (sala Arlus),
la ora 19:00.

MULTUMIM!

Alexandrina CHELU

Misiunea „Sfanta Filofteia” organizeaza: CONCERT DE MUZICA ROMANEASCA IN BOONSBORO – SUA

Duminica, 30 Ianuarie, incepand cu  orele 13,00, in Sala Sociala a Misiunii Sfanta Mucenita Filofteia de la Arges , timp de 5 ore, va avea loc spectacolul “Unde Dragoste Nu E, Nimic Nu E”.

Spectacolul va fi sustinut de artistii:

Gheorghe Gheorghiu
Cristian Faur
Mioara Velicu
Trupa Bambi si
Formatia Autentic

Pretul biletului este de $30/adult
Pentru rezervari online
si $35/adult in ziua spectacolului, la intrarea in sala.

In pretul biletului este inclusa mancarea traditionala romaneasca oferita de doamnele misiunii Sfanta Filofteia.

Copiii au intrare gratuita. Bauturile alcoolice vor fi disponibile contra cost la barul din sala sociala.   Intalnirea  va emotiona, va bucura si va fascina deopotriva.

Va asteptam in numar cit mai mare sa socializam impreuna la acest minunat spectacol!
Pentru rezervari online vizitati site-ul:
http://www.sfantafilofteia.org

Pentru informatii suplimentare ne puteti contacta la adresele:
webmaster@sfantafilofteia.org
sau
contact@sfantafilofteia.org
sau telefonic la unul dintre numerele:
301-302-3798; 301-991-0862 sau 771-342-9406

Adresa Misiunii Sfanta Filofteia este:

18313 Lappans Rd
Boonsboro, MD 21713

Florin ZAHEU

COMUNICAT DE PRESA:
„EVENIMENTE CULTURALE ROMANESTI LA STUTTGART”

Dragi membri, prieteni, colegi, sustinatori, simpatizanti si suporteri, dragi cititoare si cititori, stimat public al Forumului German-Roman Stuttgart, intre timp am mai primit o informatie deosebit de importanta:

Sambata, 15 ianuarie 2011, la ora 19:00
are loc la Biserica romaneasca din Zuffenhausen,
prezentarea picturii bizantine a bisericii!

In prima parte un octet (si Doamna Alina Abel) – la diferite instrumente muzicale – sustine un mic concert  (40 de minute!) cu muzica de George Enescu.

In a doua parte Domnul Preot Mihaita Bratu prezinta (in limba germana) pictura bisericii cu caracterul ei specific bizantin.

Manifestarea  este indicata tuturor, atat romani cat mai ales germani!

Intrarea este libera, se asteapta donatii benevole!

Rumänisch-Orthodoxe Kirchengemeinde  Jesu Christi Geburt
Stammheimerstraße 104
70439 Stuttgart

Home

Informatii detaliate gasiti pe pagina noastra web http://www.forum-gerrum-stuttgart.de la rubrica programului pe anul/luna in curs.

Pagina si programul de evenimente se actializeaza permanent, de aceea va rugam sa reveniti atunci cand doriti sa aflati informatii de ultima ora.

al dumneavoastra,

FORUM GERRUM  – Forumul German Roman Stuttgart

Cu prietenie,

Florin Zaheu

ARCA EMINESCU

De multi ani ne-am obisnuit, aici, la Botosani, mai mult ca oriunde, ca dupa Sfintele Sarbatori ale Craciunului si Anului Nou, la doua saptamini, sa mai urmeze o sarbatoare. Nu inscrisa in calendarul religios ci in cel laic, dar avand aura solemna a unei praznuiri: ziua nasterii mucenicului spiritului romanesc Mihai Eminescu. Stiu familii de oameni simpli fara prea multe  pretentii de superioritate care, in aceasta zi se imbraca frumos si  cauta sa ia parte la aniversarea lui oriunde s-ar sarbatori aceasta. Pentru mine, personal, se  implinesc  decenii de cand resimt sincer si profund (si particip la)  ziua de 15 Ianuarie ca pe intaia mare sarbatoare romaneasca a fiecarui an, fie ca m-a trimis destinul sa contribui la Ipotesti, la inceputurile praznuirii sale, sub numele de „Zilele Eminescu”, sau s-o consolidez din timp, in atatea si atatea chipuri si ipostaze, fie ca abia (daca) mai sunt invitata uneori la derularea ei, incaputa in zodia  unui alt stil de manifestare. De fapt, celor ce ma tot intreaba cum si de ce am ramas de atata vreme la Botosani cand ar fi existat atatea alte alternative categoric mai faste pentru devenirea mea, pot sa le raspund ca exact acesta a fost motivul principal care m-a tinut si m-a rechemat mereu aici: existenta acestor ciclice sarbatoriri ale nasterii si disparitiei fizice a lui Eminescu pe care, de multe zeci de ani le aseman in alocutiunile mele unui diametru in timp ce taie rotundul anului romanesc exact la jumatate prin linia dintre cei doi 15, ianuarie si iunie.

Iar acum, in acest an  sarbatoarea e mai  aleasa ca oricand caci amintirea acelei zile geroase de iarna din miezul unui alt secol vine sa capete de-acum valente  hagiografice, acelea care stau la temeiul oricarei mari sarbatori, la fel cum se rememoreaza  mereu si mereu povestea acelui miracol petrecut in urma cu peste doua milenii in Bethleemul Iudeii. Ne amintim cum in miezul orasului prin care ne purtam pasii grijilor zilnice, s-a petrecut miracolul intruparii pruncului Mihai, al saptelea nascut al caminarului Gheorghe Eminovici si al  doamnei sale Raluca, pe care preotul iconom Ioan Stamate l-a botezat in ziua de 21 Ghenari in cristelnita bisericii Uspenia – nas fiindu-i bunicul stolnic Vasile Iurascu – si i-a inscris nasterea si botezul in mitrica anului 1850 la numarul 3 al primei pagini din registru, fara sa stie ca, scriind acele rinduri, consfinteste un act solemn de-o insemnatate unica pentru cultura romana. Caci, daca au existat si inca mai persista diferite variante privitoare la nasterea  viitorului poet de geniu, acel act scris in racoarea unei biserici ramane cel mai hotarator  pentru atestarea acelei nasteri  si, mai ales, pentru intemeierea  unei sarbatori laice dar foarte importante pentru spiritualitatea romaneasca pe care o praznuim an de an, ea fiind acum  cea mai importanta sarbatoare nationala a culturii noastre.

Cate nu s-ar putea rememora acum! Cate lucruri de adanca semnificatie nu s-au petrecut in toti acesti ani  care au asternut cate un strat la temelia acesteii mari sarbatori! incepind cu evenimentele vietii atat de scurte dar atat de dense ale acelui om de exceptie!

Cate drumuri a parcurs el in zilele acelei vieti, cata cunoastere si misiune a asimilat el din  zestrea existenta a timpului de atunci, cata suferinta a indurat trupul, dar mai ales, sufletul lui vibrant ca o harfa eoliana si, in special, cata valoare a creat mintea lui harazita sa strabata distante uriase in tot atatea clipe,  asa precum  se petrecea in imaginile sale despre parcurgerea fulgeratoare a cailor de mii de ani ale universului. Si nu se poate sa nu gasim inca in noi puterea de-a ne minuna de miracolul acesta ce s-a petrecut pornind din preajma bisericii Uspenia care numai pentru atat ar trebui innobilata la rang de catedrala! Caci ea este inainte de oricare alta, intaia catedrala a neamului nostru in care s-a crestinat cel ce-avea sa fie cel mai demn luptator si cea mai inalta constiinta a sa.

Trecand cu ochii mintii peste anii scursi de la acel ceas de ianuarie dintr-un alt  veac se cade sa ne pastram inca puterea de uimire si pentru cele ce s-au petrecut de-a lungul acestui timp; pentru lucrarea inversunata pe care au desfasurat-o, dupa  sfarsirea vietii sale, oameni alesi, chemati parca de Dumnezeul acestui neam sa nu aiba liniste pana ce nu-si va fi insemnat fiecare rodul trudei sale intru luminarea si consolidarea operei si imaginii lui Eminescu. Numele lor pot forma un lung sir, fatalmente incomplet in enumerarea sa, caci inca vor mai fi fiind multi trecuti in uitare. Dar nu se pot uita, acum la ceas inalt de sarbatoare, numele lui Maiorescu, acela care i-a fost intaia si cea mai sustinuta instanta de consacrare si difuzare, al lui Ibraileanu care l-a comparat cu Goethe regretand scurtimea vietii sale fata de a aceluia; al lui Iorga care l-a recunoscut ca pe un varf al al intregii spiritualitatii romanesti, nu numai al poeziei, al lui Calinescu, acela care a trudit la rostuirea marii carti despre viata si opera sa; al lui Leca Morariu, cernauteanul care si-a devotat viata studierii  biografiei sale in paginile primului (si vai, singurului) Buletin Eminescu; al lui Tudor Vianu care a facut sa vibreze  auzul romanesc de magia versului eminescian; al delicatului Edgar Papu, descoperitorul „dulcelui muzical eminescian”, al lui Perpessicius care si-a stors lumina ochilor pana la orbire pe paginile manuscriselor nestemate, continuat fiind de vrednicii Al. Oprea, Petru Cretia si Dumitru Vatamaniuc (acesta mai planuind inca si la aceasta varsta nonagenara o noua organizare a Editiei Eminescu).

Lista mai poate cuprinde pe editorul Dumitru Murarasu, pe Zoe Dumitrescu Busulenga, ce-a stabilit filiatia germanica eminesciana, pe Amita Bhose, indianca fascinata de magia lui pana la a-si parasi patria si a veni sa traiasca, sa studieze si, vai, sa moara stupid  aici, in Romania pentru idolul sau Eminescu; pe Rosa del Conte, italianca ce a invatat romaneste ca sa inteleaga si sa reveleze lumii valoarea scrisului sau; pe Ioana M. Petrescu, universitara clujena, vrednica membra a unei dinastii de eminescologi, pe Svetlana Paleologu Matta, filozof de mare elevatie care, retrasa in Elvetia, scrie de multi ani carti  esentiale prin care il incadreaza pe Eminescu printe marii filozofi ai Europei fara sa se teama ca-l ridica prea sus.

Sa nu-l uitam nici pe blandul si tenacele Constantin Noica acela care a gasit in adancimea spiritului sau masura uriasa a lui Eminescu, nu numai ca poet ci ca pedagog al neamului, etalon si om deplin al intregii noastre culturii  si care a peregrinat ca un benedictin  ani in sir pe la inalte porti institutionale cerand peste tot sprijin pentru copierea manuscriselor eminesciene de teama unei posibile distrugeri a lor. Si tot aici, la Botosani, avea sa-si vada visul implinit datorita osardiei altor iubitori de Eminescu: Gheorghe Jauca, dr. Iuliu Buhociu, Vasile Mareci (toti acesti trecuti in lumea umbrelor ) si altii; dar si pe acad. Eugen Simion, initiatorul  editiei Eminescu Manuscrise.  Si daca tot am pomenit numele unor botosaneni, sa nu-l uitam nici pe  profesorul I.D.Marin  de la Stancesti, fost elev al lui Tiberiu Crudu de la care a invatat  nu numai carte, dar si  ardoarea culturala care l-a determinat ca, timp de trei decenii, sa cerceteze locurile si documentele eminesciene  spre a imbogati patrimoniul de informatii util oricarei intreprinderi in domeniu, drept care mi-a fost si mie de mult folos la conturarea proiectului de dezvoltare muzeala ipotesteana unde visam un Stradford romanesc si la reamenajarea  Casei Memoriale a lui Eminescu, la Ipotesti pe care am realizat-o in anii 70.

Poate un cuvant de pomenire merita si prea putin  cunoscutul Constantin Iordachescu, dascal, publicist si om de cultura botosanean care a militat mult pentru intemeierea muzeala eminesciana la Botosani, dar a fost si primul care a publicat sus pomenita mitrica de botez in presa centrala fiind (si)  de aceea citat de G. Calinescu in cartile sale. Mai pot fi pomeniti si eminescologul Mihai Dagan, trecut nevarstnic sub glie, ca si Augustin Z.N.Pop sau Ion Rosu, scotocitori pasionati ai biografiei eminesciene, dar si istoricul Academiei Romane, Petru Popescu Gogan, care a adunat o monumentala panoplie a reprezentarii lui Eminescu in arta plastica, ori profesorul Theodor Codreanu care, retras ca intr-o recluziune la Husi, da la lumina tulburatoare  carti despre viata si universul eminescian, sau basarabeanul Mihai Cimpoi ce nu oboseste sa adanceasca mereu cu folos acest univers. Si inca destule nume au drept la consemnare in aceasta lista a devotiunii eminesciene precum Nicolae Georgescu, filolog de mare clasa ce completeaza cu sarg si competenta toate lacunele marii editii, Ion Filipciuc, neobositul scotocitor de “enigme ne-ntelese”, Constantin Cublesan de la Cluj, autorul unei panoplii a lucrarilor dedicate lui Eminescu in acesti ani, Ilina Gregori, care a luminat importanta anilor berlinezi in viata poetului, Libuse Valentova, universitara de la Praga care propaga de ani buni opera eminesaciana in mediul ceh.

Si numarul celor ce-ar merita sa fie pomeniti  (vai, ce cuvant adanc si crestinesc!) acum, in ceas de solemna aniversare, ar putea continua inca mult, cu totii oferind, in masuri diferite desigur, pilda  unei devotiuni  depline inhamandu-se parca dintr-o inalta porunca la continuarea piramidei de spirit inaltata de Eminescu. Contemplandu-le exemplul, nu pot sa nu ma gandesc la filmele in care se arata cum Dumnezeu i-a poruncit lui Noe sa se inhame la construirea uriasei corabii ce trebuia sa salveze vietuitoarele pamantului, spunandu-i exact ce si cum sa faca spre a implini inalta porunca. Asa imi pare ca va fi primit, de pilda, Perpessicius strasnic indemn de-a-si dedica viata ca sa nu se piarda nedescifrate paginile Cartii eminescine.  Ridicandu-le numele in pomenire celor ce-au trudit si s-au devotat cu adevarat, fara nici un calcul sau interes personal, fara sa considere in mod deliberat o afacere personala profitabila sau un cistig de imagine si de orgoliu alaturarea de Eminescu (asa cum se intampla, din pacate, cu grabire tocmai unde ar trebui sa fie cea mai mare si mai competenta dedicare ¡) acum, in ceas inalt de contemplare a marii sanse pe care Dumnezeu a dat-o poporului nostru, facem cu adevarat un act meritat  ce intregeste si potenteaza  miracolului eminescian.

Caci privind de la distanta perspectivei aceste lucruri, se contureaza imaginea tulburatoare a unui plan grandios prin care Cel de Sus a chemat la fapte mari pe Eminescu Intaiul si apoi pe toti acestialalti ce i-au consolidat si propovaduit lucrarea, ca pentru a se rostui si salva in aceasta Arca ceva imporant la nivelul general al neamului nostru, ales in acest fel; ceva ce se va putea contempla in intregime abia in viitor; in orice caz,  ceva esential pentru  spiritualitatea, sufletul si destinul sau. Ceva ca un raspuns afirmativ la acea Rugaciune superba inaltata  de Eminescu Fecioarei Maria, pe care eu n-o pot citi decat cantata caci este atat de muzicala incat cred ca si el, cel care canta atat de frumos, a rostit-o intonata, deopotriva ca pe o colinda, romanta si imn reliogios: „Inalta-ne, ne mantuie, din valul ce ne bantuie!”

In acest an pentru prima data,  acest lucru important pentru toti cei enumerati si pentru noi toti, este instituirea prin lege a zilei de nastere a lui Mihai Eminescu,15 ianuarie, drept Ziua Nationala a Culturii Romane

Lucia OLARU NENATl
Botosani
14 ianuarie 2011

LIRICA DEDICATA LUI EMINESCU

ITI RASFOIESC POSTULATELE…

Zilnic sorbeai din apa lui Hristos
si te revendicai din alte propozitii
cind pe drumul fara de folos
pandea dreapta clipa a mortii.

Pe-un sange sfant calcai pe drum murdar
purtand in spate cruci imaginare
sperand ca pronia cereasca ne da har
cand rautatea altora ne doare.

Iti rasfoiesc postulatele grave
hamesit de-ntelepciune si de raze
cum sunetul tot urca in octave
si intelepciunea se-aseaza-n fraze.

EMINESCU

Eminescu, cetatea limbii romane
cu toate turnurile Carpatilor
modelate de balade
in care isi au adapost
Decebalus per Scorilo, Mircea cel Batran,
toti barbatii inmuguriti pe acest pamant.

Eminescu planeta luminoasa
in jurul caruia graviteaza astrele cuvintelor
laminate de intelepciunea poporului
scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

Eminescu cetate cu toate puntile lasate
sa intre armata indragostitilor
cu pletele argintate de stele
si bratele pline cu roadele cimpiilor
intinse in inima noastra.

Eminescu pasi de aur ce se aud trecand
din istorie in limba noastra
si luand forma cuvintelor
ce ne leaga
precum iubirea, precum aerul
de acest pamant dulce
ca limba romana
precum Eminescu.

CA AERUL SI SEVA, EMINESCU

Ii aud pasii trecand dinspre lumina
Si fosnetul stelelor in parul Lui,
Cand plopii fara sot il asteapta sa vina
La fereastra cu dorul aprins in gutui.

Coborand dinspre Carpati, il aud uneori
Cu fruntea impodobita de ganduri
Pe carari de argint si flori
De tei presarate randuri, randuri.

Ii aud glasul venind dinspre trecut
Dulce ca mierea cuvintelor strabune,
Cand este versul soapta de inceput
Si luna vibreaza iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munte,
Spre Ipotesti prelungind chemarea
Asternuta peste veacuri punte
Pe care sa vina odata cu zarea.

Din poeme se desprinde, spre el venim,
Ca aerul si seva ce-n arbori suie,
In fiecare dintre noi il regasim
Cioplit in inimi vesnica statuie.

EMINESCU, STARE DE GRATIE

Bucura-te lumina cu dantela de stele
Pentru fereastra deschisa a zilelor mele,
Bucura-te vita de vie cu mustul decantat in radacini
Inflorind zarea in frunze mai sus pe tulpini.

Bucura-te perdea ce tremura atinca de o raza de luna
Vibrand acorduri pe-o singura struna,
Bucura-te plop ce-ti intinzi umbra pana la mine
Potolindu-mi arsita cu seve din cofele pline.

Bucura-te piatra de calcaiul Lui atinsa
Aripa peste poteca spre mine-ntinsa,
Bucura-te statuie din parc neclintita sub ploi
Cand se coace vremea iubirii in noi.

Bucura-te scara cu trepte venind din adancuri spre zori
Unde isi au cuiburi imperecheatii cocori,
Bucura-te timp pentru clip ace se imparte
Cand trece EMINESCU prin ploi mai departe.

Al.Florin TENE
Cluj-Napoca
14 ianuarie 2011

EMINESCU DIN LACRIMA

Trebuie sa fi fost o noapte. O noapte de cristal pur, prin care stelele ce isi aranjau pliurile rochiilor de gala se rasfatau pe un cer prea indepartat. O noapte rece cu sclipiri de jar. Mijloc de ianuarie, geros si sacru, cand crisalida netulburata a atomului primordial s-a transformat in lacrima framantata de nelinistea propriei deslusiri si a coborat printre muritori.
Si a fost atunci strigat si cant si cuvant. Si a fost atunci deschisa o poarta spre tainele ascunse ale creatiei universale : nasterea, viata, iubirea si moartea. Si a mai fost atunci o revarsare de lumina. Si copilul care a adus toate acestea pe pamantul Mioritei si-a asumat crucea neamului sau si a purtat-o cu el de la marea cea mare pana la Luceafarul rasarit din ea si aruncat sus, de unde s-a zamislit picurul acela de iubire care a crescut ca un bulgare de zapada ce se rostogoleste si devine avalansa.
Atunci oamenii au invatat sa asculte si au aflat ca  Seara pe deal, buciumul suna cu jale, ca peste codru trece vremea si uneori se pleaca cu ramurile grele la pamant de tristete si de dor , ca vara a trecut si ramane amintirea unei nunti de poveste , tot acolo, la mijloc de codru, unde Fluturele si gingasa Viorica au petrecut alaturi de mirele Calin.
Si pentru ca poarta era deschisa pentru putin timp, ca asa se intampla minunile, cel venit sa arda pe pamant cu flacara si lacrima a patimit insutit si inmiit alaturi de neamul sau, poporul roman, in cautarea adevarului, a absolutului, cu siguranta ca el exista, e acolo undeva unde nu poti ajunge decat prin credinta si jertfa. Si suferinta. Si umilinta. A patimit si a fost rastignit asemeni Mantuitorului neinteles alaturi de talhari si pentru ca iubea omul si afla mereu frumosul din frumos, a mai ramas putin sa treaca pe la Teatrul National unde a fost actor pentru o seara si unde a cunoscut femeia pentru intaia oara, apoi a plecat prin lume sa se desavarseasca. Si a pus in cuvant sufletul sau, si mintea sa, si a propovaduit libertatea deplina a spiritului, si daca a vazut ca «  Noi reducem tot la pravul azi in noi, mani in ruina,/Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina-/ Toate-s praf…Lumea-i cum este…si ca dansa suntem noi. » a plecat inapoi, acolo unde ii era locul pentru ca sa ramana nemuritor, el ca Luceafarul, el Luceafar.
Si pentru ca uneori ne cautam cu plans si alean in suflet,  ca ne este greu si nu stim unde ne e lumina si avem nevoie de o adiere, de scanteia divina picurata de zei, il gasim acolo pe el, Eminescu din lacrima.

Mihaela Dordea