De multi ani ne-am obisnuit, aici, la Botosani, mai mult ca oriunde, ca dupa Sfintele Sarbatori ale Craciunului si Anului Nou, la doua saptamini, sa mai urmeze o sarbatoare. Nu inscrisa in calendarul religios ci in cel laic, dar avand aura solemna a unei praznuiri: ziua nasterii mucenicului spiritului romanesc Mihai Eminescu. Stiu familii de oameni simpli fara prea multe  pretentii de superioritate care, in aceasta zi se imbraca frumos si  cauta sa ia parte la aniversarea lui oriunde s-ar sarbatori aceasta. Pentru mine, personal, se  implinesc  decenii de cand resimt sincer si profund (si particip la)  ziua de 15 Ianuarie ca pe intaia mare sarbatoare romaneasca a fiecarui an, fie ca m-a trimis destinul sa contribui la Ipotesti, la inceputurile praznuirii sale, sub numele de „Zilele Eminescu”, sau s-o consolidez din timp, in atatea si atatea chipuri si ipostaze, fie ca abia (daca) mai sunt invitata uneori la derularea ei, incaputa in zodia  unui alt stil de manifestare. De fapt, celor ce ma tot intreaba cum si de ce am ramas de atata vreme la Botosani cand ar fi existat atatea alte alternative categoric mai faste pentru devenirea mea, pot sa le raspund ca exact acesta a fost motivul principal care m-a tinut si m-a rechemat mereu aici: existenta acestor ciclice sarbatoriri ale nasterii si disparitiei fizice a lui Eminescu pe care, de multe zeci de ani le aseman in alocutiunile mele unui diametru in timp ce taie rotundul anului romanesc exact la jumatate prin linia dintre cei doi 15, ianuarie si iunie.

Iar acum, in acest an  sarbatoarea e mai  aleasa ca oricand caci amintirea acelei zile geroase de iarna din miezul unui alt secol vine sa capete de-acum valente  hagiografice, acelea care stau la temeiul oricarei mari sarbatori, la fel cum se rememoreaza  mereu si mereu povestea acelui miracol petrecut in urma cu peste doua milenii in Bethleemul Iudeii. Ne amintim cum in miezul orasului prin care ne purtam pasii grijilor zilnice, s-a petrecut miracolul intruparii pruncului Mihai, al saptelea nascut al caminarului Gheorghe Eminovici si al  doamnei sale Raluca, pe care preotul iconom Ioan Stamate l-a botezat in ziua de 21 Ghenari in cristelnita bisericii Uspenia – nas fiindu-i bunicul stolnic Vasile Iurascu – si i-a inscris nasterea si botezul in mitrica anului 1850 la numarul 3 al primei pagini din registru, fara sa stie ca, scriind acele rinduri, consfinteste un act solemn de-o insemnatate unica pentru cultura romana. Caci, daca au existat si inca mai persista diferite variante privitoare la nasterea  viitorului poet de geniu, acel act scris in racoarea unei biserici ramane cel mai hotarator  pentru atestarea acelei nasteri  si, mai ales, pentru intemeierea  unei sarbatori laice dar foarte importante pentru spiritualitatea romaneasca pe care o praznuim an de an, ea fiind acum  cea mai importanta sarbatoare nationala a culturii noastre.

Cate nu s-ar putea rememora acum! Cate lucruri de adanca semnificatie nu s-au petrecut in toti acesti ani  care au asternut cate un strat la temelia acesteii mari sarbatori! incepind cu evenimentele vietii atat de scurte dar atat de dense ale acelui om de exceptie!

Cate drumuri a parcurs el in zilele acelei vieti, cata cunoastere si misiune a asimilat el din  zestrea existenta a timpului de atunci, cata suferinta a indurat trupul, dar mai ales, sufletul lui vibrant ca o harfa eoliana si, in special, cata valoare a creat mintea lui harazita sa strabata distante uriase in tot atatea clipe,  asa precum  se petrecea in imaginile sale despre parcurgerea fulgeratoare a cailor de mii de ani ale universului. Si nu se poate sa nu gasim inca in noi puterea de-a ne minuna de miracolul acesta ce s-a petrecut pornind din preajma bisericii Uspenia care numai pentru atat ar trebui innobilata la rang de catedrala! Caci ea este inainte de oricare alta, intaia catedrala a neamului nostru in care s-a crestinat cel ce-avea sa fie cel mai demn luptator si cea mai inalta constiinta a sa.

Trecand cu ochii mintii peste anii scursi de la acel ceas de ianuarie dintr-un alt  veac se cade sa ne pastram inca puterea de uimire si pentru cele ce s-au petrecut de-a lungul acestui timp; pentru lucrarea inversunata pe care au desfasurat-o, dupa  sfarsirea vietii sale, oameni alesi, chemati parca de Dumnezeul acestui neam sa nu aiba liniste pana ce nu-si va fi insemnat fiecare rodul trudei sale intru luminarea si consolidarea operei si imaginii lui Eminescu. Numele lor pot forma un lung sir, fatalmente incomplet in enumerarea sa, caci inca vor mai fi fiind multi trecuti in uitare. Dar nu se pot uita, acum la ceas inalt de sarbatoare, numele lui Maiorescu, acela care i-a fost intaia si cea mai sustinuta instanta de consacrare si difuzare, al lui Ibraileanu care l-a comparat cu Goethe regretand scurtimea vietii sale fata de a aceluia; al lui Iorga care l-a recunoscut ca pe un varf al al intregii spiritualitatii romanesti, nu numai al poeziei, al lui Calinescu, acela care a trudit la rostuirea marii carti despre viata si opera sa; al lui Leca Morariu, cernauteanul care si-a devotat viata studierii  biografiei sale in paginile primului (si vai, singurului) Buletin Eminescu; al lui Tudor Vianu care a facut sa vibreze  auzul romanesc de magia versului eminescian; al delicatului Edgar Papu, descoperitorul „dulcelui muzical eminescian”, al lui Perpessicius care si-a stors lumina ochilor pana la orbire pe paginile manuscriselor nestemate, continuat fiind de vrednicii Al. Oprea, Petru Cretia si Dumitru Vatamaniuc (acesta mai planuind inca si la aceasta varsta nonagenara o noua organizare a Editiei Eminescu).

Lista mai poate cuprinde pe editorul Dumitru Murarasu, pe Zoe Dumitrescu Busulenga, ce-a stabilit filiatia germanica eminesciana, pe Amita Bhose, indianca fascinata de magia lui pana la a-si parasi patria si a veni sa traiasca, sa studieze si, vai, sa moara stupid  aici, in Romania pentru idolul sau Eminescu; pe Rosa del Conte, italianca ce a invatat romaneste ca sa inteleaga si sa reveleze lumii valoarea scrisului sau; pe Ioana M. Petrescu, universitara clujena, vrednica membra a unei dinastii de eminescologi, pe Svetlana Paleologu Matta, filozof de mare elevatie care, retrasa in Elvetia, scrie de multi ani carti  esentiale prin care il incadreaza pe Eminescu printe marii filozofi ai Europei fara sa se teama ca-l ridica prea sus.

Sa nu-l uitam nici pe blandul si tenacele Constantin Noica acela care a gasit in adancimea spiritului sau masura uriasa a lui Eminescu, nu numai ca poet ci ca pedagog al neamului, etalon si om deplin al intregii noastre culturii  si care a peregrinat ca un benedictin  ani in sir pe la inalte porti institutionale cerand peste tot sprijin pentru copierea manuscriselor eminesciene de teama unei posibile distrugeri a lor. Si tot aici, la Botosani, avea sa-si vada visul implinit datorita osardiei altor iubitori de Eminescu: Gheorghe Jauca, dr. Iuliu Buhociu, Vasile Mareci (toti acesti trecuti in lumea umbrelor ) si altii; dar si pe acad. Eugen Simion, initiatorul  editiei Eminescu Manuscrise.  Si daca tot am pomenit numele unor botosaneni, sa nu-l uitam nici pe  profesorul I.D.Marin  de la Stancesti, fost elev al lui Tiberiu Crudu de la care a invatat  nu numai carte, dar si  ardoarea culturala care l-a determinat ca, timp de trei decenii, sa cerceteze locurile si documentele eminesciene  spre a imbogati patrimoniul de informatii util oricarei intreprinderi in domeniu, drept care mi-a fost si mie de mult folos la conturarea proiectului de dezvoltare muzeala ipotesteana unde visam un Stradford romanesc si la reamenajarea  Casei Memoriale a lui Eminescu, la Ipotesti pe care am realizat-o in anii 70.

Poate un cuvant de pomenire merita si prea putin  cunoscutul Constantin Iordachescu, dascal, publicist si om de cultura botosanean care a militat mult pentru intemeierea muzeala eminesciana la Botosani, dar a fost si primul care a publicat sus pomenita mitrica de botez in presa centrala fiind (si)  de aceea citat de G. Calinescu in cartile sale. Mai pot fi pomeniti si eminescologul Mihai Dagan, trecut nevarstnic sub glie, ca si Augustin Z.N.Pop sau Ion Rosu, scotocitori pasionati ai biografiei eminesciene, dar si istoricul Academiei Romane, Petru Popescu Gogan, care a adunat o monumentala panoplie a reprezentarii lui Eminescu in arta plastica, ori profesorul Theodor Codreanu care, retras ca intr-o recluziune la Husi, da la lumina tulburatoare  carti despre viata si universul eminescian, sau basarabeanul Mihai Cimpoi ce nu oboseste sa adanceasca mereu cu folos acest univers. Si inca destule nume au drept la consemnare in aceasta lista a devotiunii eminesciene precum Nicolae Georgescu, filolog de mare clasa ce completeaza cu sarg si competenta toate lacunele marii editii, Ion Filipciuc, neobositul scotocitor de “enigme ne-ntelese”, Constantin Cublesan de la Cluj, autorul unei panoplii a lucrarilor dedicate lui Eminescu in acesti ani, Ilina Gregori, care a luminat importanta anilor berlinezi in viata poetului, Libuse Valentova, universitara de la Praga care propaga de ani buni opera eminesaciana in mediul ceh.

Si numarul celor ce-ar merita sa fie pomeniti  (vai, ce cuvant adanc si crestinesc!) acum, in ceas de solemna aniversare, ar putea continua inca mult, cu totii oferind, in masuri diferite desigur, pilda  unei devotiuni  depline inhamandu-se parca dintr-o inalta porunca la continuarea piramidei de spirit inaltata de Eminescu. Contemplandu-le exemplul, nu pot sa nu ma gandesc la filmele in care se arata cum Dumnezeu i-a poruncit lui Noe sa se inhame la construirea uriasei corabii ce trebuia sa salveze vietuitoarele pamantului, spunandu-i exact ce si cum sa faca spre a implini inalta porunca. Asa imi pare ca va fi primit, de pilda, Perpessicius strasnic indemn de-a-si dedica viata ca sa nu se piarda nedescifrate paginile Cartii eminescine.  Ridicandu-le numele in pomenire celor ce-au trudit si s-au devotat cu adevarat, fara nici un calcul sau interes personal, fara sa considere in mod deliberat o afacere personala profitabila sau un cistig de imagine si de orgoliu alaturarea de Eminescu (asa cum se intampla, din pacate, cu grabire tocmai unde ar trebui sa fie cea mai mare si mai competenta dedicare ¡) acum, in ceas inalt de contemplare a marii sanse pe care Dumnezeu a dat-o poporului nostru, facem cu adevarat un act meritat  ce intregeste si potenteaza  miracolului eminescian.

Caci privind de la distanta perspectivei aceste lucruri, se contureaza imaginea tulburatoare a unui plan grandios prin care Cel de Sus a chemat la fapte mari pe Eminescu Intaiul si apoi pe toti acestialalti ce i-au consolidat si propovaduit lucrarea, ca pentru a se rostui si salva in aceasta Arca ceva imporant la nivelul general al neamului nostru, ales in acest fel; ceva ce se va putea contempla in intregime abia in viitor; in orice caz,  ceva esential pentru  spiritualitatea, sufletul si destinul sau. Ceva ca un raspuns afirmativ la acea Rugaciune superba inaltata  de Eminescu Fecioarei Maria, pe care eu n-o pot citi decat cantata caci este atat de muzicala incat cred ca si el, cel care canta atat de frumos, a rostit-o intonata, deopotriva ca pe o colinda, romanta si imn reliogios: „Inalta-ne, ne mantuie, din valul ce ne bantuie!”

In acest an pentru prima data,  acest lucru important pentru toti cei enumerati si pentru noi toti, este instituirea prin lege a zilei de nastere a lui Mihai Eminescu,15 ianuarie, drept Ziua Nationala a Culturii Romane

Lucia OLARU NENATl
Botosani
14 ianuarie 2011