De Ziua Holocaustului in Romania, 9 octombrie 2009

by Lucretia Berzintu
Israel, 7 octombrie 2009

BERZINTU-Lucretia-wbNumai un om bolnav psihic poate sa nege existenta  Holocaustului. Inafara de  milioane de documente doveditoare, exista inca supravietuitori care vorbesc, ale caror marturii nu pot fi anihilate.

Doamna Mizzi Locker (muzician), originara din Romania, este supravietuitoare a lagarului mortii de la Mihailovka, de dincolo de Transnistria, din Transbug (Ucraina). Am cunoscut-o in Israel si mi-a marturisit multe din tragediile de atunci, fara ca rana din suflet sa se vindece… Este mentionata si in cartea – jurnal, ”Groapa este in livada de visini”, scrisa de pictorul Arnold Dagani, care, impreuna cu sotia sa Anisoara, au fost deportati in acelasi lagar.

Este un privilegiu pentru mine, de a avea onoarea sa cunosc indeaproape un supravietuitor al Holocaustului romanesc, si astfel, voi duce mai departe adevarul despre acele grozavii.

Sotii Bernhard si Mizzi Locker, impreuna cu multi alti evrei, au fost deportati din Cernauti in ziua de 14 iunie 1942. Deportari se faceau in zilele de 7, 14 si 21 ale lunii. Ei au fost transportati cu trenul de animale pana in localitatea Ladajin, pe malul de vest al raului Bug, in ghetou. Dupa circa o luna de zile, i-au trecut raul Bug cu bacul si apoi au fost transportati in camioane pana in lagarul mortii de la Mihailovka, care era sub administratie germana. Acolo au lucrat la construirea unei sosele si la cariera de piatra. Barbatii scoteau piatra din cariera iar femeile trebuiau sa incarce, fiecare, cate 21 de carute cu piatra pe zi.

Munceau ca niste sclavi – zi lumina (ziua incepea la ora 3,30 dimineata) si primeau ca ”hrana” doar o supa de mazare furajera (mai mult apa decat supa) pe zi de persoana si trei sferturi de paine (din faina cu resturi de paie) la 8-9 zile de persoana. Intre timp mama lui Bernhard Locker s-a imbolnavit in lagar si a murit in bratele lui Mizzi Locker.

La 26 mai 1943 sotii Mizzi si Bernhard Locker evadeaza din lagarul de la Mihailovka, asumandu-si orice risc. Dupa circa 4 kilometri de mers pe jos, au intrat in satul Rahniuka (Ucraina) unde o sateanca, pe nume Darka Taraniuk, le-au salvat viata, ascunzandu-i in podul casei, acoperindu-i cu paie. Au stat acolo 11 zile, fara sa iasa afara deloc. Darka Taraniuk era o femeie saraca, singura, cu doi copii, si totusi, din putinul ei, le-a dus in pod cate ceva de mancare pentru a supravietui, ingrijindu-se si de celelalte treburi ce tin de necesitati fiziologice.

Dupa 11 zile, un partizan evreu, cu numele de Misa, deghizat in taran ucrainean, se ofera sa-i ajute (el se ocupa cu salvarea evreilor) si le este calauza pana la intrarea in Transnistria. Au mers pe jos trei nopti. Pe timp de zi stateau ascunsi prin fel de fel de vegetatii, ca sa nu fie vazuti de germanii care erau peste tot.  Aratau jalnic! Asa au ajuns pana la Bersad, strecurandu-se cu grija in ghetou, ca sa nu fie vazuti de santinela. Daca i-ar fi descoperit ca sunt fugari din lagar, i-ar fi impuscat, asa cum se intamplase cu alti fugari din alt lagar. In ghetoul de la Bersad au stat pana la terminarea razboiului, dupa care au plecat la Cernauti unde si-au cautat rudele care mai existau acolo.

Citez dintr-un memoriu al lui Bernhard Locker, adresat catre Ministerul Invatamantului din Bucuresti pentru obtinerea Diplomei de licenta in fizica-matematica:

”… am fost dusi de nemti dincolo de Bug, in lagarul mortii Mihailovka unde mi-a murit mama si a fost impuscat fratele meu medic. In 26.V.1943 am fugit de la locul de munca impreuna cu nevasta mea… Din lagarul din Mihailovka unde am fost 745 de oameni, am scapat numai 13, prin fuga. Restul au fost impuscati, afara de putine exceptii, care au avut norocul de a muri de diferite boli…
Aproape toti profesorii mei se afla astazi la Bucuresti. Mentionez Richard Blum a fost si el coleg cu mine…”

Mizzi Locker studiaza Canto la Conservatorul din Cernauti, dar, dupa circa un an de zile se refugiaza cu familia la Bucuresti (1945). Continua studiile la Conservatorul din Bucuresti, apoi este invitata, de nenumarate ori, sa cante la Radio. Sotul ei, Bernhard Locker a fost profesor de fizica – matematica la doua scoli din Bucuresti pana in decembrie 1950, cand au imigrat in Israel, impreuna cu Mizzi si mama ecesteia. Mizzi Locker isi continua cariera muzicala (cantareata de opera si profesoara de canto) iar Bernhard Locker profesor de fizica-matematica la un liceu, dupa care ajunge sa fie prof.dr. la Universitatea Bar Ilan din Israel. O boala necrutatoare insa, i-a rapit viata prea devreme, la doar 58 de ani (1971).

Mizzi Locker, ramanand vaduva, nu a mai avut puterea sufletesca de a mai canta pe scena, tristetea si-a pus amprenta pe sufletul ei pentru tot restul vietii. E si mai trist ca, dupa imbolnavirea din lagar, n-a avut parte de ceea ce si-ar fi dorit cel mai mult, de copii.

Cred ca din cei 13 salvati prin fuga, numai Mizzi Locker mai este in viata.

In continuare voi cita un fragment din cartea – jurnal scrisa de Arnold Dagani, pe timpul cat a fost deportat impreuna cu sotia sa Anisoara, in acelasi lagar cu sotii Mizzi si Bernhard Locker, dar cu o saptamana inaintea acestora din urma.

”18 august 1942

In zorii zilei, ghetoul instalat la marginea localitatii Ladajin, pe malul vestic al Bugului, a fost incercuit de o formatiune de SS si jandarmi romani.
Cativa dintre noi dormeam inca, inghesuiti intr-un garaj parasit, fara usi. Cu o seara inainte, Anisoara si cu mine am capatat niste fan si ne odihneam pentru prima data dupa data de 7 iunie (Nota: in ziua de 7 iunie 1942, autorul, impreuna cu sotia, au fost ridicati din locuinta lor din Cernauti si deportati laolalta cu un lot de peste 1800 de evrei bucovineni dincolo de Transnistria, in Transbug) intr-un asternut moale. Deodata am auzit o voce straina strigand:
– Afara cu voi!
Ridic privirile si zaresc un neamt burtos, mic de statura, care manevreaza amenintator o nuia si racneste:
– Afara cu voi si cu boarfele voastre!
Aparitia lui neasteptata ne-a facut sa sarim in picioare si sa parasim in mare graba garajul, tarand dupa noi boccelele.
– Afara, oamenii inspaimantati alergau fara rost de colo pana colo. Sosirea catorva camioane mari zapaceala.
Grupuri de cate cincizeci, chiar saizeci de oameni fura incarcate in camioane pe care scria cu creta: O. T.
O femeie ametita de evenimente, se apleca sa adune cartofii care, in ivalmaseala, se risipisera pe jos. Fu impiedicata de un ofiter de la SS sa-i ridice.

– Nu te osteni, ii spuse el, ai sa capeti acolo destula mancare ca sa crapi!
Camioanele ne-au dus pana la malul Bugului. Acolo ne-am dat jos. Soldati romani si germani ne-au cercetat bagajele, confiscand bani, obiecte de valoare si documente.
Inainte de a trece raul, un ofiter roman de la graniceri ne-a prevenit ca, in cazul cand cineva ar incerca sa se intoarca, va fi impuscat pe loc.
Ne-au urcat pe un bac…
Timp de mai bine de o ora, bacul a circulat incolo si incoace, varsand aceasta masa de mizerie umana pe malul de dincolo de Bug. Erau reprezentate toate varstele, de la sase luni pana la nouazeci si unu de ani. Un amestec de cele mai diverse infatisari: unii cu aspect fizic desavarsit, altii slabanogi, cocosati, piperniciti, un orb, tineri si tinere in floarea varstei, batrani, copii, sugaci. Muncitori pentru Organizatia Todt.
Am fost iar incarcati in camioane.
Inainte de a le pune in miscare, nemtii de la Wehrmacht si cei de la Organizatia Todt cerura fiecaruia banii pe care eventual i-am fi ascuns, caci acolo unde mergem nu avem nevoie de bani.

Am trecut prin sate ai caror locuitori ne priveau pe furis de dupa ferestre…
In orasul Gaisin, ne-am oprit in fata unei cazarmi. Cativa soldati lituanieni stateau afara si se uitau la noi. Schimbara cateva cuvinte in lituaniana cu santinelele noastre. Parasind orasul, am vazut tablite care indicau drumul spre Teplik si Uman.
Am ajuns pe o sosea marginita de ambele parti de o padure. Prizonieri sovietici lucrau la repararea soselei. In cele din urma, trei camioane din convoiul nostru s-au oprit in fata unor grajduri de la marginea satului Mihailovka.
O santinela civila statea in fata gardului de sarma ghimpata.
Am intrat cate unul pe poarta, pentru a fi numarati. ?ocul produs de succesiunea evenimentelor a fost atat de tare, incat nu prea ne-am dat seama de cele ce se petreceau cu noi. Intram, in nestire ca oile…
Un plutonier german de la politia Reichului ne-a tinut o scurta cuvantare:
– Este interzis de a vorbi cu trecatori; de a face comert cu ei. Cine va contraveni va fi impuscat. Cei care vor incerca sa evadeze vor fi impuscati sau spanzurati.
Ne arata spanzuratoarea de deasupra gardului, pe care, zicea el, fusese spanzurat in ajun un evreu ucrainean fugar.
– Nu se face nici o deosebire in ce priveste gradul de cultura. Toti vor munci. Evreul este evreu! Ati inteles?
Ne intoarse spatele si parasi tarcul.

Dupa plecarea sa, Anisoara imi atrase atentia asupra catorva capete care se ivisera la ferestruicile grajdului. In acel moment o santinela deschise poarta catre grajd. O priveliste sinistra: in prag aparura umbre de fiinte omenesti, imbracate in zdrente. Camarazii nostri.
Am aflat ca erau evrei ucraineni din Teplik si Uman, adusi in acest lagar cam in luna mai, ca sa munceasca la cariera de piatra, pentru societatea Dohrmann (Una din firmele germane care au luat in antrepriza construirea soselei de legatura – Durcgangstrasse IV – DG IV, directa dintre Guvernamantul General si Ucraina de sud. Urma sa devina soseaua cea mai importanta pentru frontul de sud – est).

Unii dintre ei, cei cu care staturam de vorba, fiind bolnavi, fusesera lasati in lagar, altii erau folositi ca meseriasi, sau la bucatarie. Meseriasii lucrau pentru nemti, in sat. Bucatareasa sta in fata unui cazan cu aburi, in care fierbea mazare.

Am fost sfatuiti sa nu ne declaram exact varsta, cand vom fi intrebati. Cei sub paisprezece ani si cei peste patruzeci si cinci sunt trecuti pe o lista speciala, laolalta cu imprudentii care declara ca sunt bolnavi. Plutonierul Arthur Kiesel, un berlinez, cel care ne-a tinut cuvantarea la sosirea noastra, este comandantul lagarului. Adjunctii lui sunt SS Unterscharfuhrer Walter Mintel si Zelinskas, un subofiter lituanian.

Hrana? O data pe zi, adica la intoarcerea de la cariera de piatra, o fiertura nesarata de mazare, amestecata cu mei muced, iar la opt sau chiar noua zile, trei sferturi de paine de persoana. Bineinteles, cine are ceva de vandut sau schimbat – se uita semnificativ la gramezile de lucruri aduse de noi – poate capata cartofi sau ceapa, sau paine, de la taranii in trecere pe aici. Interzis? Prostie! Nemtii si lituanienii abia asteapta sa fie mituiti.

Am vazut o femeie tanara, cu un prunc in brate, nascut in grajd cu doua saptamani in urma.
– Intr-o zi, spuse ea, privind cu tristete pruncul, nemtii mi-l vor lua.
… Un nor de praf se apropie, in timp ce un zgomot din ce in ce mai mare ne loveste auzul.
Convoiul.
Barbati si femei, in grupuri separate, escortate de santinele, s-au oprit in fata gardului. Erau poate trei sute de oameni. Dupa ce un subofiter, iesind din corpul de garda, dinafara tarcului, facu numaratoarea, poarta fu deschisa.
Urma o invalmaseala nebuna: barbati, femei, tineri se imbulzeau, vociferand, inghiontandu-se, injurand. Am putut sa-i observam cum se oranduiau in fata ferestrei de la bucatarie. Chipuri supte, zdrente omenesti, isi luau supa cu lacomie. Unii dintre ei stateau deoparte si-i urmareau cu priviri pline de invidie pe cei care izbutisera sa-si capete fiertura si acuma o sorbeau. Trebuiau sa astepte eliberarea strachinilor de pamant.
M-am uitat la Anisoara. Va fi si viata noastra la fel?
M-am cutremurat…
Se innopteaza.
Nefiind loc si pentru noi in interiorul grajdului, am petrecut cu totii noaptea sub cerul liber.
…………………………………………………………………………………………
26 mai 1943
… Pe cand intram in lagar, am fost intampinati cu lovituri de catre santinelele postate la poarta. Un lucru neobisnuit pana acum.
Furam numarati.
Eu ramasesem in curte, cand deodata Anisoara iesi intr-un suflet din cladire. Cu ochii inlacrimati imi spuse ca totul era pierdut! Pepi, Bernhard si Mizzi Locker au fugit in cursul diminetii.
Stiam ce inseamna aceasta – totusi am incercat s-o linistesc…”

Din Introducere a cartii ”Groapa este in livada de visini”, citez:

”… Agitatia si starea de fierbere din mai 1943, dupa fuga a opt persoane din lagar, scazu repede si facu loc letargiei obisnuite. Batranii faceau rugaciuni pentru reusita fugarilor. Atata tot. Nimeni nu se mai gandea la fuga.
In seara de 15 iulie 1943 Anisoara, sotia mea, si cu mine am riscat si am fugit din cladirea societatii Dohrmann din Gaisin. In noaptea de 18 spre 19 iulie am trecut Bugul, indreptandu-ne spre Ghettoul din Bersad.
Cinci luni mai tarziu, intre 10 si 18 Decembrie 1943, toate lagarele de dincolo au fost dizolvate, prin exterminarea generala a oamenilor.
Gropile n-au nici un semn, nici un monument.
Gropi comune intr-o livada, intr-un sant, in fata unui grajd, in spatele unui grajd, intr-o porumbiste, langa o fantana. Peste tot…!”

22 octombrie 1944
”… Taranii povestesc ca executia a durat timp de sase ore, incepand de la cinci dimineata.
Groapa este in livada de visini.”

Nota: Oamenii din lagarul de la Mihailovka, intre timp (dupa fugari), au fost transferati in lagarul de la Tarasivka, unde au fost executati in ziua de 10 decembrie 1943.

(Fragment din cartea – jurnal ”Groapa este in livada de visini” scrisa de pictorul Arnold Dagani, Editura SOCEC & Co., S. A. R., Bucuresti, p.15 – 19. Titlul originalului in engleza: ”LET ME LIVE”. 56 originale dupa aquarele si desene se afla la Londra. Copyright, 1947, by Arnold Dagani & Adam Press, 28 Emperors Gate, London).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s