Vorbe de rușine

Dex Roman  Toți cei care avem nu doar o pudoare normală dar și o decență necesară, constatăm că tocmai lipsa de cultură și de educație induc în comportamentul ființei umane folosirea în public (ca și în intimitate sau locuri restrânse) a cuvintelor  și expresiilor triviale.

Ei fac asta ca o armă pentru a umple vidul unei competențe și a unui rafinament în exprimare exhaustivă (sau nu), manifestat deseori și din dorința de afirmare rapidă a sinelului. Însă, dacă ar urma canonul lui Gabriel Liiceanu, ar putea să se ridice la minimul necesar în exprimare respectuoasă.

Am convingerea că oamenii decenți cu o educație și o cultură solidă, creștinii autentici cu rușine și frică de Dumnezeu, pot și  trebuie să ia atitudine în orice împrejurare pentru ca oamenii să aibă semnale și  repere de comportament corecte.

Unui coleg de serviciu, care avea obiceiul a folosi ca din greșeală și vorbe triviale, îi ceream deîndată “te rog vorbește după dicționar“. Ei bine acest bun obicei nu-l mai pot exersa, din două motive. Primul e că sunt în pensie.  Altul l-am aflat acum din articolul de mai jos, care face referire la  DEX – Dicționarul  explicativ la limbii  române, prin truditorii  prost inspirați în munca de înnoire și întregire, au cules și spinii și pălămida cuvintelor nefolositoare, ba chiar ale celor otrăvitoare.

Astăzi mult mai mult decât în secolele și deceniile apuse, revistele și zialele, programele de televiziune și filmele, activitatea din Media, toate acestea sunt purtătoare și promovatoare ale rușinii și indecenței, un veritabil cancer al societății occidentale (și nu  numai) în care familia, ca o consecință, a ajuns să fie legiferată într-un mod rușinos, atât de Țările stindard ale lumii, dar și de bisericile zise creștine!  Rușine!

Chiar dacă mari scriitori și fețe bisericești, precum marele povestitor român Ion Creangă, academicieni și oameni de știință apreciați au avut căderea în utilizarea  de vorbe rușinoase, asta nu e o scuză sau un drept la nerușinare. Nu, ci după cum spune și cuvântul sfânt al apostolului Pavel: “Ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun. Feriţi-vă de orice se pare rău.” (1 Tesaloniceni 5:21-22)

“A nu ști Biblia, în speță Vechiul Testament și Noul Testament, pentru un european este un fapt de incultură îngrozitoare.”   (Gabrel Liiceanu)

George Danciu

***

Povestea unei vorbe de ruşine

by Dan Caragea

Intervenţia de faţă, ca şi cea precedentă, nu trebuie pusă pe seama insanităţii, nici a indecenţei autorului, cum pripit s-au grăbit să o facă unii comentatori. Aceştia s-au simţit insultaţi în convingerile lor pudice, considerând repulsive astfel de abordări.

Nu este locul aici de a căuta motivaţiile psihologice a unor asemenea reacţii, nici de a le persifla, mai ales că trăim oficial în istoria neisprăvită a inculcării tabuului.

Cu toate acestea, abundenţa utilizării termenilor triviali în limbajul de zi cu zi, de către persoane indiferent de nivelul cultural sau de vârstă, concomitent cu stăruinţă de a se menţine tabuul chiar şi într-un articol lingvistic mi se pare o atitudine ipocrită, revolută şi în discordanţă cu ceea ce se petrece în „lumea civilizată”.

Dacă inventarul acesta, românesc, ne displace, asta nu însemnă că de aici provine uzul şi abuzul în spaţul social al comunicării, ci, mai degrabă, exact contrariul: cititorul ar trebui să privească prin această lentilă realitatea cotidiană. Nu dicţionarul trebuie vituperat, ci comportamentele lingvistice din şcoli, manifestările violente din multe familii, din presa scrisă, radio şi, mai ales, de la televiziuni, de pe reţelele sociale etc. şi care produc zilnic tot mai multă obscenitate. O astfel de creştere a violenţei de limbaj ar trebui să ne pună pe gânduri: putem oare să reflectăm asupra rolului educaţiei şi să susţinem relaţiile decente, elegante chiar, dintre oameni?

În 1962, în Dicţionarul enciclopedic român, se spunea: „În trecut, în România, argoul era folosit, de exemplu, de diverse categorii de lumpenproletari (delincvenţi, vagabonzi, cerşetori etc., pături sociale generate de regimul burghezo-moşieresc.” În utopia comunistă, educarea poporului ar fi abolit de la sine argoul. Dar nu a fost aşa, şi iată că azi democraţia generează din nou tot mai variate categorii de „lumpenproletari”.

Iată şi punctul de vedere pe care l-am citit mereu ca subtext la toţi care au strâmbat din nas la articolul anterior. „Elementele de argou cunoscute de masa vorbitorilor şi tocite ca semnificaţie sunt folosite, nerecomandabil, şi de unii militari în termen, de studenţi sau de elevi. Apariţia unor asemenea elemente în vorbirea cuiva degradează, înjoseşte persoana. (…) Acţiunea de cultivare a limbii române îngustează tot mai mult aria de răspândire a acestor elemente, obligându-le în cele din urmă să dispară odată cu vechile mentalităţi.” (Constantinescu-Dobridor, Gh., Mic dicţionar de terminologie lingvistică, 1980)

***

Să vedem acum ce ne spun cercetările străinilor cu privire la argou, ba chiar mai mult, la acea zonă roşie, a termenilor obsceni: „Noţiunile la care se referă aceste cuvinte sunt simţite, în general, ca elemente strict personale, apărate de pudoarea individuală, aduse în discuţie cu ruşine sau cel puţin cu rezervă. Ele denumesc mai ales părţile corpului (organele genitale sau de excreţie), se referă la acte fiziologice (cel sexual, sau procesul de urinare sau de excreţie etc.), şi este firesc să nu fie invocate în conversaţii obişnuite, să nu aparţină adică unui stil colocvial firesc. Totuşi, în anumite împrejurări, sub impulsul unor stări sufleteşti (mai ales defavorabile interlocutorului sau persoanei despre care se vorbeşte) se recurge la aceste cuvinte, evocate poate în condiţii speciale, tocmai din cauză că nu se rostesc în împrejurări uzuale. Sentimentul de reţinere, jenă, ori pur si simplu evitarea cuvintelor de acest tip sunt fireşti pentru vorbitori, ducând la un caz particular de «interdicţie de vocabular».

Din punct de vedere ştiinţific însă, ignorarea lor ni se pare nefundată; practic, pudoarea lingvistică a determinat lipsa cuvintelor obscene din dicţionarele curente, deşi asemenea cuvinte reprezintă un material de limbă vie.”, scria Erling Schøller în Cuvinte şi expresii obscene în limba română, Revue Romane, vol. VI , Copenhaga, 1971.

Este important să amintim aici că, în a doua parte a secolului al XX-lea, exceptând lucrările despre argou publicate de Alphonse Juilland (1952), studiul lui Schøller din 1971-72 este singurul care aduce o abordare ştiinţifică naturală a problemei acestor termeni.

***

În lingvistică românească o poziţie echilibrată a apărut relativ recent. Gardianul, de exemplu, anunţa în 2007: «Noul Dicţionar al limbii romane (DLR) va fi lansat anul viitor şi lucrarea ştiinţifică se anunţă a fi mare surpriza, dar şi un veritabil şoc pentru mulţi. Cuvinte catalogate ca obscene şi „interzise hârtiei” sau audio-vizualului vor fi „recunoscute” în mod public. Asta deoarece membrii Academiei Romane au decis sa oficializeze cuvinte [Urma înserarea unor cuvinte indecente care nu-si au locul aici si nici in altă parte. Necunoscând o băutură rea, un drog, un viciu nefolositor - e ceva foarte benefic pentru om. Răul poate fi studiat în laboratoare, nu făcând exerciții în societate. (Nota ed.)] .

Un alt proiect al Academiei Române este şi editarea unui Dicţionar explicativ al limbii române (DEX) în care vor fi explicaţi o serie de termeni de genul “marfă”, “beton”, “cool” sau “naşpa”».

***

În ziarul băcăuan Înainte! (21.11.2009) citim: «Dictionarul explicativ ilustrat (DEXI) al limbii române, elaborat de specialiştii de la Institutul „A. Philippide” şi ai Universităţii „Al. I Cuza” din Iaşi, apărut în rafturile librăriilor din Bacău şi Bucureşti, de putină vreme, a stârnit controverse în rândul profesorilor de limba română. Asta deoarece, în paginile sale sunt prezente mai toate cuvintele şi expresiile vulgare al limbii romane. Formulările de tipul: „Ce … mea?”, „Îmi bag …!”, „A sta cu … ”, „Du-te-n …”… [si altele mai urâte, neflositoare; iar celor expuse le-am restrâns indecența. N.Ed.] …, explicaţiile de genul: „gest făcut prin ridicarea degetului mijlociu de la mână şi strângerea celorlalte patru, eventual îndreptându-l în direcţia gurii” [etc.] Angajaţii Diverta de la etajul I al magazinului Luceafărul spun că „în jumătate de oră s-au vândut toate exemplarele şi de aceea vor aduce mai multe dicţionare în următoarea perioadă”». Să îmi fie permisă această simplă întrebare: cum ne explicăm succesul unui dicţionar care, spre disperarea multora, introduce, abundent, cuvinte porcoase? Să sufere românii de un comportament lingvistic duplicitar?

***

Am să mă întorc acum la chestiunea tabuizării. Ea nu este nouă, o cunoaştem bine cel puţin din studiul civilizaţiei romane. Când arheologii au scos la iveală ruinele oraşelor Pompei şi Herculanum, acoperite de lava Vezuviului, au constatat, între altele, că latrinele publice aveau înscrisuri pe pereţi cu cuvinte triviale, aşa cum se întâmplă şi astăzi. Aşa au fost atestate cuvintele obscene în latină. Cu toate acestea, culturile oficiale din sistemul civilizaţional euro-american au condamnat întotdeauna folosirea publică, şi chiar intimă, a anumitor cuvinte considerate „diabolice”. Iată ce le spunea discipolilor apostolul Pavel:

Iar de desfrâu şi de orice necurăţie şi de lăcomie nici să se pomenească între voi, aşa cum se cuvine sfinţilor; nici de vorbe neruşinate, nebuneşti sau glumeţe, care nu se cuvin; ci mai degrabă de mulţumire.“ (Efeseni 5:3,4)

Dan Caragea

Sursa: adevărul.ro

http://adevarul.ro/blogs/dan.caragea

 

About these ads

2 thoughts on “Vorbe de rușine

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s