Miroase a zahar ars, a scortisoara si a vanilie. Un volum cu versuri de Lamartine a ramas deschis pe masa, la poezia “Le Lac”. Veioza din dormitor, uitata aprinsa, imbraca intr-o lumina difuza podeaua lustruita si peretii zugraviti in calcio vecchio. E cald si aproape intuneric. Soarele a apus si o ultima raza razleata aureste albumul de fotografii aflat pe noptiera. De pe coperta lui ovala, o femeie din epoca victoriana contempla salul de matase chihlimbarie, aruncat pe spatarul vechiului fotoliu tapisat cu catifea verde. Femeia are ochi de un gri spalacit, profil nostalgic si umeri de portelan, ce par transparenti in decolteul rochiei de culoarea aburului. Ceasul de pe masuta rotunda ticaie in cadenta si orhideele din vaza respira calm, in linistea din jur. Un telefon se aude sunand. Perdelele de organza tremura usor in bataia vantului, in timp ce stelele rasar una cate una. Noaptea creste, trimitandu-te cu gandul la arome de ciocolata calda si prajituri, la scene de dragoste din filme mute, la somn si la cearsafuri moi si albe. Este o seara obisnuita, o seara ca oricare alta.

Asta seara insa, decorul acesta se schimba. Totul este special, pentru ca este seara din ajunul Zilei Recunostintei. Iar ajunul este intotdeauna mai frumos decat sarbatoarea insasi. Ajunul incepe cu neliniste si incantare, cu daruri, cu amintiri din alte seri de ajun, cu o masa frumos impodobita, cu lumini stralucitoare si calde. Ne simtim infrigurati si usor stanjeniti in hainele noi, cumparate special pentru aceasta ocazie, ochii nostri zambesc si la fel zambesc si ochii celorlalti, miroase a parfum si a flori si toti suntem fericiti.

Seara din ajunul Zilei Recunostintei are in ea mireasma amintirilor din vacantele copilariei. Nu-i asa ca de fiecare data, vacanta incepea cu acea jumatate de zi de dupa terminarea ultimelor cursuri? Nu-i asa ca ne bucuram de ajunul ei? Ne doream sa prelungim acele momente, tocmai pentru ca fiecare zi de vacanta insemna pentru noi, o sarbatoare.

Si mai seamana ajunul cu ceva… Seamana cu acel moment special, cand de ziua de nastere, invitatii nostri ne asteapta sa ne punem o dorinta si sa suflam in lumanari. De fiecare data, traim emotia acelei clipe, pe care am vrea sa o pastram, sa o retraim de-a lungul anului. Si parca ne este teama ca s-ar putea sa ne punem o dorinta oarecare si nu pe cea care trebuie.

Iar daca ar trebui sa descriem apoi, frumusetea acelui moment cand ne-am rostit in gand si in inima, dorinta, am spune: fragi stropiti cu zahar, crema de ciocolata, o bluza alba din dantela, apusurile din San Francisco, o carte noua, pe care o doream de mult si am gasit-o din intamplare, intr-o librarie modesta de cartier, o dimineata de intai ianuarie in parcul pustiu, inghetata de migdale servita in felii de pepene galben, cateva fire de nisip descoperite in toiul iernii pe slapii purtati asta vara la plaja, un buchet de liliac cules dupa o ploaie calda de primavara, un instantaneu in care desi am facut tot posibilul sa avem o mina grava, fotograful a surprins ceva ridicol in cadru, un cos cu cirese coapte si pudice, o stradela ingusta,  strajuita de castani batrani cu umbra deasa, pahare de cristal sau pur si simplu…, AJUN.

Ajunul Zilei Recunostintei este asemenea acelui moment cand de ziua de nastere, ne punem o dorinta si apoi suflam in lumanari. De aceea, ce-ar fi sa Ii multumim lui Dumnezeu pentru tot ce a fost bun si frumos peste an, iar apoi, sa ne gandim la o dorinta pentru anul care vine? Si pe langa aceasta dorinta, sa nu uitam sa fim buni, prietenosi, altruisti, sa daruim recunostinta, sa fim recunoscatori pentru ceea ce avem. Si pentru ca am inceput aceste randuri, amintind numele lui Lamartine, le voi incheia cu spusele sale. “Recunostinta nu se prescrie niciodata, daca memoria e buna si inima dreapta.”

Corina Diamanta Lupu