ZIUA RECUNOȘTINȚEI (Thanksgiving Day)

         „Recunoștința este miezul dragostei față de cei care ne iubesc, a dragostei față de semenii noștri,  de la care ne vin multe ocrotiri și binefaceri nespus de plăcute.

  Silvio Pellico

….   Este toamnă, anotimp pe care-l îndrăgesc. Toamnă blândă, generoasă. Mă duc în pădurea din apropiere. O potecă umbroasă îmi călăuzeşte paşii la intrare. Continui drumul printre copacii bătrâni, călcând peste frunze maronii, ascultându-le scrâşnetul, ca un răspuns la gândurile mele. Sus, cerul este mai mult acoperit de crengile groase, răsfrânte, ale copacilor acestei păduri bătrâne. Poteca urmăreşte conturul lacului. Mă opresc pe podul de lemn, mă sprijin de balustradă şi privesc văluritul blând al apei lacului şi aştept vietăţile acestui lac… Gâște, raţe sălbatice, vin plutind liniștit, aşteptând fărâmiturile de pâine… Apoi pleacă mulţumite, într-un zbor liniştit, planând deasupra apei. Dincolo de lac, copacii îşi arată măreţia şi frumuseţea culorilor în lumina caldă a soarelui, de la galbenul pal până la roşul intens amestecat cu verdele brazilor fără de bătrâneţe. Pădurea este ca o cetate cu povestea vieţii ei îndelungate Continue reading “ZIUA RECUNOȘTINȚEI (Thanksgiving Day)”

Advertisement

ZIUA RECUNOSTINTEI (THANKSGIVING)

Este toamna, anotimp pe care-l indragesc. Toamna blanda, generoasa. Ma duc in padurea din apropiere. O poteca umbroasa imi calauzeste pasii la  intrare. Printre copacii batrani imi continui drumul, calcand peste frunze maronii, ascultandu-le scrasnetul, ca un raspuns la gandurile mele. Sus, cerul este mai mult acoperit de crengile groase, rasfrante ale copacilor acestei paduri batrane. Poteca urmareste conturul lacului. Ma opresc pe podul de lemn, ma sprijin de balustrada si privesc valuritul bland al apei lacului si astept vietatile acestui lac… Rate salbatice vin plutind duios, asteptand faramiturile de paine… Apoi pleaca multumite, intr-un zbor linistit, planand deasupra apei. Dincolo de lac copacii isi arata maretia si frumusetea culorilor, in lumina calda a soarelui, de la galbenul pal pana la rosul intens amestecat cu verdele brazilor fara batranete. Padurea este ca o cetate cu povestea vietii ei indelungate. Ce bogatie spirituala, muta! Gandesc ca oamenii, de obicei, evalueaza material varsta unei paduri, dupa numarul si grosimea arborilor, dupa intinderea suprafetei lor, etc. Doar poetii? Poetii o canta si-i inteleg frumusetea si bucuriile, dar si durerea singuratatii; numai poetii aud suspinul, soaptele frunzelor… Privesc oglinda lacului. In ea se rasfrange cerul, multumit de sine.
O pasare mai canta leganandu-se pe o ramura. Soarele trimite miriade de raze ce vibreaza, ca rasul unui zeu fericit, dansand pe trunchiurile zbarcite ale arborilor, incalzindu-le frunzele ramase. Padurea toata pare multumita. Si, gandesc ca cerul asteapta linistit, rugile noastre de multumire.
Joi, 25 noiembrie, este ziua Recunostintei sau Thanksgiving, zi de sarbatoare a poporului american, zi de reflectie, prilej de inchinare si adorare a Domnului  Dumnezeului nostru.
Istoria acestei sarbatori incepe cu primii colonisti englezi care s-au stabilit in America de Nord, in anul 1620. Ei au sosit la bordul unui vas, a urmat o iarna geroasa si jumatate din ei, se spune, au supravietuit foametei si gerului. In anul urmator au avut parte de un timp prielnic, o recolta bogata, ceea ce a prilejuit sarbatorirea, ca semn al recunostintei.
Thanksgiving Day a fost proclamata ca sarbatoare nationala a Americii de catre Abraham Lincoln. In decembrie 1941, Congresul SUA a adoptat o rezolutie prin care a 4-a zi de joi din noiembrie a devenit oficial sarbatoarea nationala a Statelor Unite ale Americii. Milioane de curcani vor fi sacrificati pentru aceasta zi, intrucat cu aproximativ 400 de ani in urma, la masa festiva s-a servit curcan. Este adevarat ca pelerinii foloseau aceasta denumire pentru orice pasare salbatica. Cu timpul traditia s-a fixat asupra acestei pasari – curcanul, folosind la masa traditionala si dovleac, merisor, porumb, varza, scoici, cartofi. Dar alaturi de toate acestea servite la masa festiva trebuie aduse multumiri lui Dumnezeu si semenilor nostri care ne ajuta sa ne ducem traiul civilizat, in liniste si libertate. Sa ne rugam si pentru ei!
Dumnezeu sa ne calauzeasca pasii spre bine!
Cu aceste ganduri parasesc padurea, Lacul Lynn din Raleigh. In fata mea, pe poteca maronie, trec veverite. Se opresc, ridica cozile lor stufoase: „ Punct-virgula, punct-virgula !” Un vanticel incepe sa bata aruncand ace de pin din copaci si frunze maronii cu o geometri fermecatoare.
Multumesc Tie Doamne! Multumesc semenilor mei!

Vavila Popovici, Raleigh – Carolina de Nord

Confidente

Miroase a zahar ars, a scortisoara si a vanilie. Un volum cu versuri de Lamartine a ramas deschis pe masa, la poezia “Le Lac”. Veioza din dormitor, uitata aprinsa, imbraca intr-o lumina difuza podeaua lustruita si peretii zugraviti in calcio vecchio. E cald si aproape intuneric. Soarele a apus si o ultima raza razleata aureste albumul de fotografii aflat pe noptiera. De pe coperta lui ovala, o femeie din epoca victoriana contempla salul de matase chihlimbarie, aruncat pe spatarul vechiului fotoliu tapisat cu catifea verde. Femeia are ochi de un gri spalacit, profil nostalgic si umeri de portelan, ce par transparenti in decolteul rochiei de culoarea aburului. Ceasul de pe masuta rotunda ticaie in cadenta si orhideele din vaza respira calm, in linistea din jur. Un telefon se aude sunand. Perdelele de organza tremura usor in bataia vantului, in timp ce stelele rasar una cate una. Noaptea creste, trimitandu-te cu gandul la arome de ciocolata calda si prajituri, la scene de dragoste din filme mute, la somn si la cearsafuri moi si albe. Este o seara obisnuita, o seara ca oricare alta.

Asta seara insa, decorul acesta se schimba. Totul este special, pentru ca este seara din ajunul Zilei Recunostintei. Iar ajunul este intotdeauna mai frumos decat sarbatoarea insasi. Ajunul incepe cu neliniste si incantare, cu daruri, cu amintiri din alte seri de ajun, cu o masa frumos impodobita, cu lumini stralucitoare si calde. Ne simtim infrigurati si usor stanjeniti in hainele noi, cumparate special pentru aceasta ocazie, ochii nostri zambesc si la fel zambesc si ochii celorlalti, miroase a parfum si a flori si toti suntem fericiti.

Seara din ajunul Zilei Recunostintei are in ea mireasma amintirilor din vacantele copilariei. Nu-i asa ca de fiecare data, vacanta incepea cu acea jumatate de zi de dupa terminarea ultimelor cursuri? Nu-i asa ca ne bucuram de ajunul ei? Ne doream sa prelungim acele momente, tocmai pentru ca fiecare zi de vacanta insemna pentru noi, o sarbatoare.

Si mai seamana ajunul cu ceva… Seamana cu acel moment special, cand de ziua de nastere, invitatii nostri ne asteapta sa ne punem o dorinta si sa suflam in lumanari. De fiecare data, traim emotia acelei clipe, pe care am vrea sa o pastram, sa o retraim de-a lungul anului. Si parca ne este teama ca s-ar putea sa ne punem o dorinta oarecare si nu pe cea care trebuie.

Iar daca ar trebui sa descriem apoi, frumusetea acelui moment cand ne-am rostit in gand si in inima, dorinta, am spune: fragi stropiti cu zahar, crema de ciocolata, o bluza alba din dantela, apusurile din San Francisco, o carte noua, pe care o doream de mult si am gasit-o din intamplare, intr-o librarie modesta de cartier, o dimineata de intai ianuarie in parcul pustiu, inghetata de migdale servita in felii de pepene galben, cateva fire de nisip descoperite in toiul iernii pe slapii purtati asta vara la plaja, un buchet de liliac cules dupa o ploaie calda de primavara, un instantaneu in care desi am facut tot posibilul sa avem o mina grava, fotograful a surprins ceva ridicol in cadru, un cos cu cirese coapte si pudice, o stradela ingusta,  strajuita de castani batrani cu umbra deasa, pahare de cristal sau pur si simplu…, AJUN.

Ajunul Zilei Recunostintei este asemenea acelui moment cand de ziua de nastere, ne punem o dorinta si apoi suflam in lumanari. De aceea, ce-ar fi sa Ii multumim lui Dumnezeu pentru tot ce a fost bun si frumos peste an, iar apoi, sa ne gandim la o dorinta pentru anul care vine? Si pe langa aceasta dorinta, sa nu uitam sa fim buni, prietenosi, altruisti, sa daruim recunostinta, sa fim recunoscatori pentru ceea ce avem. Si pentru ca am inceput aceste randuri, amintind numele lui Lamartine, le voi incheia cu spusele sale. “Recunostinta nu se prescrie niciodata, daca memoria e buna si inima dreapta.”

Corina Diamanta Lupu