Vavila Popovici: Alege-ți plaja, nisipul, vântul și stânca

Imagine cu litoralNu-i trândăvie viața, ci trudă și-alergare.”   (Serghie Sevici)

.

Viețuim, adică existăm. Despre viața noastră, Nicolae Iorga – istoricul care a pășit prin întreaga pădure a istoriei poporului român -, spunea că ea este mărginită în timp, în spațiu, în putința de manifestare, că reprezintă așa de puțin, încât „trebuie s-o lărgim și s-o ridicăm cât se poate mai sus”.

Echilibrul dihotomic al vieții – egalitate – non egalitate – se realizează foarte greu în societate; inegalitatea în fața legii duce la abuz și corupție, ea se mărește și datorită factorului educațional; egalitatea de șanse oferită este și ea de multe ori nerespectată, așa încât, spusele filozofului  german Johann Gottfried Herder (1744-1803) devin valabile, și uneori „poporul cel mai nobil își poate pierde noblețea; măduva îi este zdrobită în oase, și dorurile sale cele mai alese și frumoase sunt coborâte până la minciună și înșelăciune…”. Continue reading “Vavila Popovici: Alege-ți plaja, nisipul, vântul și stânca”

ÎN CE BARCĂ NE URCĂM? ÎNCOTRO VÂSLIM?

Vavila PopoviciRațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu puritatea morală.

 Emmanuel Kant

O întreagă horă a declarațiilor am putut auzi în aceste ultime zile, privitor la Aderarea la Schengen, multe lipsite de modestie, însușire despre care se spune că ar aparține inteligenței. În final am înțeles că Aderarea la Schengen nu mai este o prioritate pentru autorităţile de la Bucureşti.

E greu însă ca toate aceste declarații bătăioase să-i convingă pe românii cu judecată că e mai bine „ să se mute în barca lui Putin decât într-o uniune de state libere şi prospere”, după cum scria un jurnalist, bine inspirat. Iar cu fundul în două luntre, iarăși nu se poate! Diversiunile au curs și ele, după o primă declarație a  ministrului de interne german. În concluzie: elevii prinși cu lecțiile nefăcute, nu vor mai intra în clasă. Punct!

Incapacitatea politicienilor români de a accepta regulile cerute de Uniunea Europeană a fost clară, iar decizia germană privind aderarea la Schengen suna matematic, ea depinzând constant de raportul Comisiei Europene pe MCV care nu a fost favorabil din punct de vedere al statului de drept, al luptei împotriva criminalităţii organizate și al combaterii corupţiei. Continue reading “ÎN CE BARCĂ NE URCĂM? ÎNCOTRO VÂSLIM?”

MAI SUNT OAMENI BUNI!

george-eliot-quotes-sayings-thoughts-language-witty-deepPrima condiție a bunătății sufletului omenesc este să aibă ceva de iubit; a doua, să aibă ceva de respectat.

George Eliot

.

.   Mi-a reținut atenția un articol publicat zilele trecute într-un ziar din România. Un cerșetor din Kansas, SUA, a înapoiat unei femei inelul de logodnă, inel din platină cu diamante, pe care din greșeală femeia l-a aruncat cerșetorului. Inelul a fost pus inițial în portofel și uitând de el, l-a scos împreună cu alți bani și l-a aruncat în cutia milei cerșetorului. A doua zi, reconstituind momentele și gesturile, dându-și seama ce făcuse, s-a dus și l-a întrebat pe cerșetor dacă a găsit un inel. Acesta i-a înapoiat obiectul. Drept mulțumire, femeia a organizat o strângere de fonduri și din donații i-a dat cerșetorului bani pentru o casă. Fericit, bărbatul a exprimat: „Pare un miracol. Nu credeam că o să găsesc o cale să revin la viaţa pe care o aveam. Cred că în viaţă ne gândim mereu la cele mai proaste concluzii, dar uite că există şi oameni buni”. „Bunicul meu era pastor şi m-a crescut de când aveam 6 luni şi încă mai am acea bunătate de la el”, a mai spus bărbatul. Vezi video in engleza: http://evenucandoit.blogspot.com/2013/02/homeless-man-returns-ring-accidentally.html Continue reading “MAI SUNT OAMENI BUNI!”

BACH ȘI DEBUSSY în interpretarea pianistei ANGELA HEWITT

Hewitt-Angela-53[Simon-Fowler][1]Muzica este o putere spirituală în stare să lege toţi oamenii între ei.
George Enescu

.

  În data de 17 februarie 2013 a avut loc concertul pianistei Angela Hewitt, în sala teatrului „Reynolds Industrie” din cadrul Universităţii Duke (Reynolds Industries Theater, Duke University) din orașul Durham, Carolina de Nord.
.   Născută la 26 iulie 1958 în Canada dintr-o familie de muzicieni, Angela Hewitt este interpretă a muzicii clasice. S-a făcut remarcată prin înregistrări și spectacole extraordinare susținute în aceste ultime decenii, câștigând foarte mulți admiratori cu interpretarea sensibilă a pieselor marilor compozitori, mai ales ale lui Johann Sebastian Bach. Angela Hewitt a început studiile de pian la vârsta de trei ani, a studiat și vioara, a luat și lecții de balet în Ottawa, apoi a urmat Conservatorul Regal de Muzică din Toronto, unde a studiat cu Earle Moss și Guerrero Myrtle și a continuat să fie studenta pianistului francez Jean-Paul Sevilla, de la Universitatea din Ottawa. Este în primul rând cunoscută pentru înregistrările muzicii lui Bach, începute în 1994 și încheiate în 2005, când a reușit să acopere toată aria de lucrări mari ale strălucitului compozitor. Discografia ei mai cuprinde lucrări de Couperin, Rameau, Messiaen, Chabrier, Ravel, Schumann, Beethoven și Chopin. În 2010 a înregistrat primul ei disc de concerte de Mozart, cu Orchestra de Cameră din Mantova (Italia).
.   Programul anunțat pentru această zi a fost: J. S. Bach – French Suite No. 6 in E Major BWV 817; J. S. Bach – Toccata în D Major, BWN 912; Claude Debussy – Pour le Piano; J. S. Bach – French Suite No. 5 în G Major BWV 816; C. Debussy – Suite Bergamasque; C. Debussy – L’Isle Joyeuse.
.   Pe Angela Hewitt am ascultat-o într-un concert susținut tot aici în Durham, în anul 2009, interpretând cu măiestrie Variațiunile Goldberg ale lui Bach. Și de data aceasta, Angela Hewitt a executat piese ale compozitorului și organistului german din perioada barocă – Johann Sebastian Bach – considerat unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii, născut în 1685 la Eisenach și decedat în 1750 la Leipzig, operele sale fiind apreciate pentru frumusețe artistică, profunzime intelectuală, tehnicitate și expresivitate. Continue reading “BACH ȘI DEBUSSY în interpretarea pianistei ANGELA HEWITT”

ADEVĂRUL, IUBIREA ȘI FRUMUSEȚEA

Adevărul, iubirea frumusețea    „Dacă oferi dragoste, frumusețea va crește
și toate acestea pentru că dragostea este frumusețea sufletului.

.
Saint Augustine

.

ADEVĂRUL, IUBIREA ȘI FRUMUSEȚEA

..  Se spune că numele Adevărului este Iubire. Adevărul are frumusețe deoarece este esența vieții pe care o trăim în iubire. Întreaga existență, ni se spune de asemenea, cu excepția omului, trăiește în adevăr. Numai omul poartă cu el minciuna, numai el poate fi uneori în afara adevărului. În clipa în care ne naștem și devenim o parte a existenței, adevărul, iubirea și frumusețea ar trebui să devină religia noastră.
..   Omul are nevoie de Adevărul Absolut ca etalon al vieții. Acesta e unul singur și este identificat cu Divinitatea.

Continuarea în Armonia Magazine USA

Jurnalistul Lucian Oprea din Denver, Colorado

       LucianMihaela4    by Octavian Curpas

 . Gândacul de Colorado” este un ziar al românilor de pretutindeni, un ziar editat în statul Colorado, Statele Unite si care ne tine la curent cu activitatea românilor din oricare parte a lumii.
  Ziarul s-a nascut din dorinta unui tânar ziarist „ratacit” – cum frumos afirma cineva – prin Statele Unite ale Americii, ca acest ziar sa fie o punte între românii de pretutindeni. Astfel, în luna decembrie a anului 2001 a aparut ziarul „Gândacul de Colorado”, ajuns în prezent la numarul 132, cu un tiraj de 5000 de exemplare tiparite si distribuite în 49 de state nord-americane si noua tari de pe patru continente. Numarul cititorilor combinat cu cei care doar citesc ziarul pe Internet, trece de 10.000.
 .  Primul numar a aparut pe o foaie ministeriala fata-verso, scoasa la o imprimanta achizitionata împreuna cu un calculator, cu fondurile strânse într-un an si jumatate pe „pamântul fagaduintei”. La început, ziarul a aparut doar pentru cele câteva sute de familii de români din statul Colorado, dorind sa fie o mica publicatie de informare si divertisment.
.   Ziaristul – fondatorul acestui ziar – este Lucian Oprea, nascut pe 5 august 1975, în orasul Câmpia Turzii, într-o familie de intelectuali. Licentiat în jurnalism si cu un masterat în studii americane la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, Lucian Oprea a luat în 2000 drumul spre Statele Unite. Ajuns aici, românul a petrecut doua zile la New York, dupa care s-a îndreptat spre Colorado, primind o oferta de munca în acest stat. În toamna aceluiasi an, s-a stabilit în Estes Park, un orasel frumos din acest stat, unde locuieste, de altfel, si în prezent.
  Lucian Oprea este casatorit cu Codruta Mihaela si au un baiat, cu numele de Alexander Darius, nascut la 23 mai 2011. Aici, în statul Colorado, s-a împlinit visul sau din anii studentiei, acela de a avea un ziar propriu. Cu cele doua pagini la început, imprimate pe coala ministeriala, curând ajunge la patru, apoi la opt, iar în vara anului 2004, sunt scoase 16 pagini de ziar. Costurile de toner pentru imprimanta si timpul alocat acestui lucru, l-au determinat sa se îndrepte spre o tipografie adevarata, iar în luna decembrie a anului 2005, apare prima editie tiparita a „Gândacului de Colorado”, în format tabloid, cu opt pagini.
 .  A conduce un ziar românesc în Statele Unite, cu o echipa de ziaristi împrastiati prin toate colturile lumii, nu este un lucru usor. Dar, cu profesionalismul si pasiunea jurnalistului Lucian Oprea, precum si a colaboratorilor sai, se duce la bun sfârsit fiecare numar de ziar.
.   Alegerea denumirii ziarului a fost inspirata, Gândacul de Colorado fiind singura terminologie româneasca aflata în Dictionarul Explicativ al Limbii Române care are ceva în comun cu America, cu statul în care se stabilise jurnalistul Lucian Oprea.
.   Ziarul are stiri diverse, este o publicatie independenta, neavând nici o apartenenta politica sau religioasa. Apare o data pe luna, de obicei, la începutul lunii. „Gândacul de Colorado” poate fi citit si online. Adresa de web a ziarului este: http://www.gandaculdecolorado.com/
  „Gândacul de Colorado” are un numar de aproximativ zece colaboratori permanenti si înca sapte care scriu în paginile ziarului în mod aleatoriu. Dintre cei care au colaborat si colaboreaza cu Lucian Oprea îi amintim pe Vasile Magradean, corespondent Mediafax, Ciprian Rus, redactor-sef adjunct la revista „Capital”, Marian Petruta din Chicago, actorul Tudor Petrut, filozoful si omul de cultura Mihai Bote, Vavila Popovici din capitala statului Carolina de Nord, laureata a unui important premiu al Uniunii Scriitorilor Români, Octavian Curpas din Arizona si altii.
Ziaristul Lucian Oprea nu are o parere prea buna despre presa americana, acest lucru datorându-se lipsei de obiectivitate în elaborarea stirilor. Unul din aceste motive fiind faptul ca, pe plan politic, în America exista doar doua partide politice puternice, acestea fiind si cele care de obicei, dicteaza „mersul lucrurilor”, iar în România s-a observat tendinta într-o directionare – în stil american, ceea ce nu este un exemplu bun, nu corespunde jurnalismului învatat de generatia lui, la scoala. Pe de alta parte, se observa aparitia multor publicatii de scandal, sau cu un stil jurnalistic extraordinar de neprofesionist, ceea ce denota ca românul se abrutizeaza pe zi ce trece, trecând de la cultura eminesciana la un amatorism – caracter manelist al inculturii.      Ziarele locale încearca sa se mentina pe linia de plutire în ultimul timp, prin a taia multe din costurile redactionale si a se axa mai mult pe aparitia prin Internet. Fiecare publicatie va depinde de felul în care va fi structurata, de politica abordata la nivelul managerial si de aparitia acesteia pe un termen mai scurt sau mai lung de timp; sunt factorii care se vor impune, alaturi de ceilalti de ordin economic.
.   Lucian Oprea este de parere ca jurnalismul din Statele Unite se afla într-un punct critic în acest moment. Ziaristi ca Walter Cronkite, Bob Woodward, Carl Bernstein sau John Hersey nu se nasc în fiecare zi… Presa americana scrisa, dar mai ales televiziunile se axeaza în ultimul timp, mult prea mult pe subiectivism si pe relatarea stirilor din punctul de vedere al concernului de presa pentru care lucreaza reporterii. Presa online însa, a prins mult avânt în ultimii ani si a început sa aiba un contur bine definit, în multe situatii surclasând celelalte tipuri de presa.
  Lumea însa, este de parere jurnalistul, va cumpara întotdeauna presa scrisa, fie ca se va afla într-un aeroport, într-o sala de asteptare sau, pur si simplu, placerea de a citi ceva tiparit nu poate disparea… „Este absurd sa spui ca într-o buna zi nu vor mai fi publicate carti, din cauza faptului ca lumea le poate citi pe ipad-ul personal sau descarca pe Kindle.” Considera ca evolutia ziarului „Gândacul de Colorado” în urmatorii ani va depinde de mai multi factori: evolutia presei scrise în lume, posibilitatile financiare si nu în ultimul rând, interesul românilor de a citi un ziar facut pentru ei.  Desi editia de luna aceasta (ianuarie, 2013) a fost ultima în care ziarul a aparut în forma tiparita, Lucian spera ca acest ziar sa ajunga la un punct în care problema autofinantarii nu se va mai pune, iar în acel moment, publicatia se va putea extinde cantitativ si calitativ.
.   Pentru tinerii care doresc sa faca jurnalism, îi sfatuieste sa încerce sa iubeasca neprevazutul, sa fie obiectivi în tot ceea ce relateaza si sa fie curajosi în a spune lucrurilor pe nume.
  Despre comunitatea româna din Colorado, jurnalistul explica cum comunitatea românilor din Colorado este afiliata diferitelor biserici si organizatii non-profit, dar este destul de unita, lucru care se poate observa în cadrul festivalurilor românesti organizate în acest stat.
.   Întrebat într-un interviu cât de des merge în Romania, a declarat ca încearca sa plece în fiecare an, dar nu întotdeauna reuseste. De fiecare data însa, când ajunge în România, îl coplesesc amintirile si se gândeste cu nostalgie la vremurile de mult apuse…
  Printre hobby-urile sale se numara filmele, sportul, filatelia, numismatica si nu în ultimul rând, arta. Cea mai mare parte a timpului liber, curajosul, devotatul jurnalist Lucian Oprea si-l petrece alaturi de sotia Codruta Mihaela – redactorul revistei sale si de adoratul lor fiu – Alexander Darius.
.
Octavian D. Curpas
Surprise, Arizona

163 DE ANI DE LA NASTEREA LUI EMINESCU

Mihai Eminescu  „Suntem români, vrem sa ramânem români si cerem egala îndreptatire a natiunii noastre

M.Eminescu

.    Mihai Eminescu a bucurat natia noastra cu doar 39 ani de viata, dar cu o imensa activitate literara. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost daruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator si jurnalist român, cea mai importanta voce poetica din literatura româna.
.    Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil si muzica”.
.    Ion Luca Caragiale spunea ca Eminescu avea un temperament de o excesiva inegalitate, oscilând între atitudini introvertite si extravertite: când vesel, când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând si când aspru; multumindu-se uneori cu mai nimica si nemultumit alteori de toate…  „Ciudata amestecatura! – fericita pentru artist, nefericita pentru om!”
.   Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui visator cu o extraordinara inteligenta, ajutata de o foarte buna memorie.
.   Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românesti spunând ca „Arborii nu cresc pâna în cer. Nici noi nu putem creste dincolo de masura noastra. Si masura noastra este Eminescu. Daca nu ne vom hrani cu Eminescu, vom ramâne în cultura mai departe înfometati.”
.   Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a nascut la 15 ianuarie 1850, la Botosani si a decedat la 15 iunie 1889 la Bucuresti. A fost al saptelea dintre cei unsprezece copii ai caminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de tarani români din nordul Moldovei, coborând (pe linie paterna) din Transilvania, de unde familia a emigrat în Bucovina, din cauza exploatarii iobagesti si a persecutiilor religioase. Aproape toti fratii si surorile i-au murit. O posibila explicatie este aceea ca în secolul al XIX-lea speranta de viata depasea cu greu vârsta de 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoza, hepatita erau frecvente, chiar sifilisul era considerat boala incurabila pâna la inventarea penicilinei.
.   A urmat scoala primara la Cernauti, primele doua clase probabil într-un pension particular. Apoi a fost înscris la liceul german din Cernauti, singura institutie de învatamânt liceal la acea data în Bucovina anexata de Imperiul Habsburgic.
.   Se înfiinteaza curând o catedra de româna si este ocupata de profesorul Aron Pumnul, carturarul ardelean care a facut parte din conducerea Revolutiei Române de la 1848 din Transilvania, cel care a redactat programul revolutiei lui Avram Iancu si care s-a refugiat în final la Cernauti. La moartea acestuia Eminescu a publicat primul sau poem, La moartea lui Aron Pumnul, semnat Mihail Eminoviciu; avea 16 ani. Debuteaza în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan (jurist si scriitor din Ardeal), cu poezia  De-as avea. Iosif Vulcan îl convinge sa-si schimbe numele în Eminescu, adoptat mai târziu si de alti membri ai familiei sale.
.   Între16-19 ani calatoreste din Cernauti la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luând astfel contact cu realitatile românesti din diverse locuri. În aceasta perioada se angajeaza ca sufleor si copist la teatru, unde îl cunoaste pe Ion Luca Caragiale.
.   Între19-22 ani este student la Viena, la Facultatea de Filozofie si Drept, ca „auditor extraordinar”. Audiaza cursuri ale diferitelor facultati, frecventeaza cu mult interes biblioteca Universitatii, având o sete nepotolita de lectura. În acest oras se împrieteneste cu Ioan Slavici si o cunoaste pe Veronica Micle.
  Se întoarce în tara si se înscrie la Universitatea din Berlin (22-24 ani). În aceasta perioada a avut o bogata corespondenta cu Titu Maiorescu care îi propunea sa-si obtina de urgenta doctoratul în filozofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iasi. Junimea i-a acordat o bursa cu conditia sa-si ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate doua semestre, dar nu s-a prezentat la examene. Poetul a început sa sufere de o inflamatie a încheieturii piciorului; se îmbolnavesc trei dintre fratii sai, invoca lipsuri materiale. Se întoarce în tara. La acei 24 ani este numit director al Bibliotecii Centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. A facut ordine în Biblioteca si a îmbogatit-o cu manuscrise si carti vechi românesti. În aceasta perioada a fost bun prieten cu Ion Creanga, pe care l-a îndemnat sa scrie si l-a introdus la Junimea, asociatie culturala înfiintata la Iasi si a fost mereu în prezenta muzei sale – Veronica Micle, scriind multe poezii.
  La vârsta de 27 ani i se propune postul de redactor, apoi redactor sef la ziarul Timpul din Bucuresti. Dupa 6 ani, în 1883 se îmbolnaveste. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întrerupta si este introdus cu forta în sanatoriul doctorului Sutu. Pleaca la tratament la Viena, în Italia, revine la Bucuresti, pleaca la Iasi, la Bai lânga Odessa, revine în tara, lucreaza la Biblioteca câtva timp, se reîmbolnaveste, se interneaza la ospiciul de la Manastirea Neamt. În decembrie 1888  pleaca la Botosani, unde este îngrijit de sora sa Henrieta. Este vizitat de Veronica si pleaca amândoi la Bucuresti; se bucura de o scurta activitate ziaristica si în februarie 1889 se reîmbolnaveste, este internat la Bucuresti. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineata, moare în sanatoriul „Caritatea” al doctorului Sutu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. Un cor a interpretat litania Mai am un singur dor.
.   Vorbind despre poezia de dragoste a lui Eminescu, trebuie sa începem cu copilaria pe care a petrecut-o la Botosani si Ipotesti, în casa parinteasca si prin împrejurimi, într-o totala libertate prin frumoasele paduri ale Bucovinei. Fac o paranteza amintind ca numele de „Bucovina”  provine din cuvântul slav pentru fag („buk”), astfel termenul se poate traduce prin „Tara fagilor”. Nostalgia copilariei este evocata în poezia de mai târziu O, ramâi scrisa în 1979. Poetul aude glasul padurii care-i sopteste: „O, ramâi, ramâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ numai eu stiu sa le-ascult. În al umbrei întuneric/ te aseman unui print. Ce se uit-adânc în ape/ cu ochi negri si cuminti/ Si prin vuietul de valuri,/ Prin miscarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taina/ Mersul cârdului de cerbi…” Copilaria este pierduta si poetul constata cu durere: „Astazi chiar de m-as întoarce/ a-ntelege n-o mai pot…/ Unde esti copilarie,/ cu padurea ta cu tot?
  Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasionala dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia sa straluceasca! Iubirea pentru femeie si natura, în poezia lui Eminescu, lumineaza si tulbura totodata, cele doua sentimente însumându-se ajung sa aiba o energie cosmica care, pâna la urma, pare sa scape de sub imperiul vointei, determinând destinul fiintei umane.
.   La începuturile vietii dragostea lui este senina, frumoasa, împlinita cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii, ca în poeziile DorintaAtât de frageda, Freamat de codru, Somnoroase pasarele, La mijloc de codru des si altele.
.   Plenitudinea sentimentului iubirii este redata însa, în poeziile Lacul: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarca;/ Tresarind în cercuri albe/ El cutremura o barca./ Si eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult si parc-astept/ Ea din trestii sa rasara/ Si sa-mi cada lin pe piept…” si în poezia Lasa-ti lumea, în care natura se însufleteste alaturi de cei doi îndragostiti, îi ocroteste: „Lasa-ti lumea ta uitata,/ Mi te da cu totul mie,/ De ti-ai da viata toata,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rataceste/ Pe carari cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor paduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cararii strâmte,/ Si afara doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Parul tau ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium suna,/ L-ascultam cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Îi raspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iara sufletu-mi se pierde/ Dupa chipul tau frumos […] Înaltimile albastre/ Pleaca zarea lor pe dealuri,/ Aratând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de rachiti/ Si suntem atât de singuri!/ Si atât de fericiti!/ Numai luna printre ceata/ Varsa apelor vapaie,/ Si te afla strânsa-n brate/ Dulce dragoste balaie.
  Mai târziu, dezamagit de loviturile vietii, de lipsa de întelegere a contemporanilor sai, constient de societatea nedreapta în care îsi ducea traiul, Eminescu creeaza poezii profunde, din ce în ce mai triste si pline de renuntari. Codrul nu mai are bogatia frunzisului verde, culoarea, lumina, aerul pur din prima parte a tineretii, cineva parca stinge încet lumina, culorile devin din ce în ce mai pale, poetul începe sa-si puna întrebari, încearca sa defineasca amorul în poezia Ce e amorul: „Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn în treacat de la ea/  El sufletul ti-l leaga,/ Încât sa n-o mai poti uita/ Viata ta întreaga.[…] Dispar si ceruri si pamânt/ Si pieptul tau se bate,/ Si totu-atârna de-un cuvânt/ Soptit pe jumatate./ Te urmareste saptamâni/ Un pas facut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…”
   Poetul simte ca iubirea pleaca, neputând fi înlocuita cu alta si regretul este redat cu sfâsierea fiintei, în poezia S-a dus amorul: „S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepartat/ Au rasarit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum strabateau atât de greu/ Din jalea mea adânca,/ Si cât de mult îmi pare rau/ Ca nu mai sufar înca! […] Si poate ca nici este loc pe-o lume de mizerii/ pentr-un atât de sfânt noroc/ strabatator durerii.
  Pasiuni si despartiri, poetul devine dezamagit si dezamagirea a dat limbii românesti o capodopera – Luceafarul,  poezie în care e mistuit de iubire, gata sa-i jertfeasca iubitei nemurirea, dar, în cele din urma renunta, alege izolarea: „Traind în cercul vostru strâmt/ Norocul va petrece,/ Ci eu în lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”, versurile sugerând destinul omului de geniu.
.   În Gradina Copou din Iasi se afla Teiul lui Eminescu, numit si „Copacul îndragostitilor”, lânga el fiind scrise, pe o placa, versurile de mai sus. Marele poet a cautat adesea inspiratia la umbra ramurilor acestui tei, batrân de aproape 250 de ani. Sub crengile teiului au avut loc discutii între marele poet si prietenul sau Ion Creanga. Tot aici Mihai Eminescu o aducea pe iubita sa Veronica Micle, fiinta care a influentat puternic opera poetului.
.   Eminescu a scris si Rugaciuni închinate Fecioarei Maria. Amintim Rugaciunea: „Craiasa alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalta-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie,/ Fii scut de întarire/ Si zid de mântuire,/ Privirea-ti adorata/ Asupra-ne coboara,/ O, maica prea curata/ Si pururea fecioara/ Marie!
.  Se spune ca Eminescu a adus rugaciunea în închisorile comuniste, deoarece detinutii politici recitau aceasta Rugaciune, punând accentul pe versurile: „Înalta-ne, ne mâtuie / Din valul ce ne bântuie“.
  S-a consemnat ca Eminescu a fost una dintre „personalitatile hibride, filozof-poet”. Opera sa poetica a fost influentata de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filozofia antica, dar si de gândirea romantica a lui Arthur Schopenhauer si de filosofia lui Immanuel Kant ( Eminescu a lucrat o vreme la traducerea Criticii ratiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse sa-si ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pâna la urma).
.   Sa amintim filosofia din poezia La steaua, care trebuie înteleasa ca o metafora a calatoriei luminii. Viteza luminii era deja calculata cu aproximatie înainte de 1889, prima determinare experimentala a vitezei luminii din sec. XVII datorându-se unui astronom danez care a stabilit la acel moment valoarea constantei c de 213 000 km/s., iar Eminescu era la curent cu datele stiintifice si filozofice. Ulterior, Einstein care avea vârsta de zece ani la moartea lui Eminescu, în 1905  a demonstrat ca cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); a explicat de asemenea ca lumina Soarelui ajunge pe suprafata planetei noastre în aprox. 8 minute, iar lumina reflectata de Luna în aprox. 30 de secunde. În aceeasi teorie spune ca daca lumina Soarelui ar disparea brusc, noi abia peste 8 minute am observa întunericul, deci anumite stele de pe cer care se afla la distante foarte mari, de milioane de ani lumina, desi ele ar putea sa fie de mult stinse, noi înca le putem percepem lumina. Frumusetea este si a ultimei strofe a poeziei, în care Eminescu a proiectat superb imaginea în spatiul iubirii, al dorului. De fapt, Einstein a expus într-un limbaj de fizica, iar Eminescu într-un limbaj poetic. Amândoi geniali.
 .  „La steaua care-a rasarit/ E-o cale-atât de lunga,/ Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-ajunga./ Poate de mult s-a stins în drum/În departari albastre,/ Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zarit,/ Azi o vedem si nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adânca,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmareste înca..
.   Eminescu a dus o imensa activitate jurnalistica. Articolele pe care le scria constituiau o educatie politica pentru cititori, prin analiza profunda asupra situatiei în care se afla tara.
.   Înca de la 17 ani când scria poezia Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie: „Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,/Tara mea de glorii, tara mea de dor?/ Bratele nervoase, arma de tarie,/ La trecutu-ti mare, mare viitor!” si în continuare, pe vremea când era redactor sef la Timpul, oficiosul Conservatorilor, Mihai Eminescu a afirmat puternice sentimente patriotice, în dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar si împotriva lui Maiorescu. Eminescu a fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal si pentru unitatea nationala. El critica aspru Parlamentul pentru înstrainarea Basarabiei, era intransigent atât fata de politica de opresiune tarista cât si fata de cea a Imperiului Austro-ungar; dorea o Dacie Mare, o Românie Mare.
.   Cu ocazia Sarbatorii de la Iasi, de la începutul lunii iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare, Eminescu a citit la „Junimea” poemul  Doina, care a iritat Puterile Centrale: „De la Nistru pân’la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Ca nu mai poate strabate/ De-atâta strainatate./ Din Hotin si pân’ la Mare/ Vin Muscalii de-a calare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o atin…
  Dupa ani întregi de cercetare si verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astazi în viata – profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu – a încercat sa desluseasca misterul bolii si mortii poetului prin prisma contextului politic de la acea vreme, scriind cartea „Boala si moartea lui Eminescu”. În rezumat, scriitorul leaga soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în sustinerea Ardealului, deoarece Eminescu se pronunta pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar. Dovedeste ca Eminescu era incomod si trebuia executata comanda trasata de la Viena: „Si mai potoliti-l pe Eminescu!”. Era mesajul pe care francmasonul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii – francmasonul si parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda a fost executata întocmai de cei din tara, pe 23 iunie 1883. Eminescu care era marcat de o mare suferinta pe fond psihic, o psihoza maniaco-depresiva, a fost internat fortat, i-au pus diagnosticul de alcoolism si sifilis, care le putea permite administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizica. Cei care au regizat totul, porneau de la convingerea ca odata ce Eminescu va fi internat cu acte în regula, va intra în constiinta publica drept nebun si nimic din ceea ce a scris sau va mai încerca sa scrie, nu va fi luat în considerare. Eminescu a fost declarat nebun si internat la psihiatrie, în clinica francmasonului – dr. Sutu, într-un moment în care guvernul României urmarea sa încheie un pact umilitor cu Tripla Alianta (Austro-Ungaria, Germania si Italia), prin care renunta la preten?iile asupra Ardealului si se angaja sa îi anihileze pe toti cei catalogati drept „nationalisti”. Pactul a fost încheiat în secret în acel an 1883. În timp ce era spitalizat la clinica doctorului Alexandru Sutu, Eminescu a fost lovit intentionat de un alt pacient cu o caramida în cap, lovitura provocându-i moartea, si nu sifilisul. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijina pe declaratia unui frizer, martor ocular al episodului. Se stia despre marturia acelui frizer, ea fiind publicata în ziarul Universul în 1926, dar a fost ignorata cu buna stiinta.
  Scriitorul ne mai aduce la cunostinta ca Vlahuta l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vietii poetului si a redat versurile retinute pe care Eminescu le-a citit în prezenta lui: „Atâta foc, atâta aur/ Si-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vietii/ Ai revarsat, Parinte!” Apoi, spunea Vlahuta, a lasat tacut privirea în pamânt… Dupa câteva minute de tacere si-a împreunat mâinile, si ridicându-si ochii în sus, a oftat din adânc si a repetat rar, cu un glas nespus de sfâsietor: „Of, Doamne, Doamne!
.   O, Doamne, Doamne, zic, da-ne puterea sa-l întelegem si sa-l iubim pe Eminescu al nostru!
.
Vavila Popovici
Raleigh NC, SUA

ATAC CRIMINAL

atac-scoala-cnn[1]Teama-i obsesia de care nu se izbaveste
cel caruia credinta îi lipseste!

….   Nu a trecut mult timp de la alt incident armat, când a fost redeschis subiectul armelor de foc, usurinta cu care ele se procura, folosind reclame comerciale, de genul: „Armele nu ucid oameni. Oamenii ucid alti oameni” si din nou, iata, America este însângerata! Din nou omor în masa, baie de sânge în Newtown, statul Connecticut, cu 26 de victime, dintre care 20 de copii împuscati într-o scoala. Adam Lanza, acesta este numele atacatorului, în vârsta de 20 de ani, si-a omorât mama, vineri, 14 decembrie, dupa care a mers la o scoala elementara din Newtown si a împuscat mortal cele 26 de persoane, apoi s-a sinucis.
..   Ma întrebam de fiecare data si ma întreb si acum, pe buna dreptate, daca este în regula ca un tânar care nu poate merge la scoala, sa poata merge la un magazin sa-si cumpere o arma, sau armele sa fie la dispozitia copilului, a tânarului, în casa în care locuieste cu parintii – în acest caz. Îl controleaza cineva daca este în deplinatatea facultatilor mentale atunci când se duce sa-si cumpere un om o arma, sau atunci când acestea se afla la dispozitia lui? I se cere un astfel de certificat? În fond, pentru ce are nevoie omul de arma? Pentru a se apara? Traim în jungla? Beneficiem de libertate nelimitata? Câta ura trebuie sa se fi acumulat în sufletul acestui tânar de numai 20 de ani, pentru a putea recurge la asemenea gest? Ce se poate face pentru ca asemenea acte de violenta sa nu se mai repete?
..   Aminteam cândva de spusele unora, cum ca violenta ar fi rautatea genetica care trebuie stapânita prin vointa si prin educatie. Dar daca nu avem vointa si nici educatie? Indiferent, daca le avem sau nu le avem, nu ar fi bine sa cautam a ne îndrepta fata spre credinta si a ne calauzi pasii dupa ea? Cunoasterea legilor divine bazata pe duhul blândetii, întelepciunii si iubirii, ar putea salva aceste suflete! Fiindca cert este ca sunt suflete ratacite! Numai cunoscând sentimentele nobile, opuse violentei, prostiei, urii, pot merge pe calea cea buna, se pot vindeca de aceste boli ale sufletului. Numai astfel se vor convinge ca nu trebuie sa puna mâna pe arma pentru a-si domoli ura, setea de razbunare. Recurgerea la violenta este un mod de a te sinucide, de a renunta la viata aceasta care are si frumusetile ei, la oamenii si natura care ne ofera dragoste la tot pasul, dar care trebuie cautata, gasita, apreciata. Ar trebui sa fim mai iubitori unii fata de ceilalti, constientizând scurtimea si valoarea acestei vieti. Omul are nevoie de libertate, dar trebuie în primul rând sa respecte legile bunei cuviinte, altfel echilibrul social nu este posibil. Buna-cuviinta si comportamentul civilizat în societate nu pot fi separate de moralitate; un comportament frumos este si moral, iar moralitatea sta la baza relatiilor sociale.
..   Copiii, tinerii se joaca de multe ori de-a uciderea si parintii nu observa aceasta placere a lor, ba uneori chiar este încurajata. Mai demult jocul de-a uciderea si uciderea din realitate se deosebeau enorm. Astazi însa, odata cu progresul tehnologiei calculatoarelor, virtualitatea si realitatea s-au apropiat foarte mult. Ce sa mai spunem de filmele din care nu lipsesc actele de violenta! Pentru regizori, violenta, îmi pare, ca a ajuns ca „sarea si piperul”- condimentele necesare pentru a da gust unui film. Ajuns în spatiul audio-vizualului sau al celui cibernetic, constiinta omului se schimba si crimele virtuale trec usor, pe neobservate în lumea reala. Efectele sunt dureroase, dar cauzele sunt prea putin analizate. Scriitorul român Mircea Eliade (1907-1986), istoric al religiilor, scriitor, filozof si profesor român la Universitatea din Chicago, scria printre altele: „Comportarea religioasa a oamenilor contribuie la mentinerea sfinteniei lumii”. Viata ne demonstreaza valabilitatea acestei afirmatii.
..   Legea da dreptul oricarui cetatean sa-si cumpere unelte pentru atac. Bun, nebun, de voie, de nevoie, cu bani îti cumperi arme dupa bunul plac. Ati vazut cu câta placere, chiar dragoste îsi aleg unii armele?  Oare nu este aceasta o dragoste perversa? Traditie? Teama? Trufie? Cred, mai curând, ca este instinctul salbatic din noi, de sute de ani perpetuat. S-au schimbat atâtea-n jurul nostru, în viata noastra, dar noi, în noi, nu ne-am schimbat. Nu dialogam cu propriul suflet, nici cu sufletele din preajma noastra, ne lipseste respectul fata de noi însine si fata de cei de lânga noi. Pe semne salbaticia, ura, invidia, se afla adânc înradacinate. Si nu ne straduim a ne transforma, a ne înalta sufleteste. Dar paralel cu aceasta gândire cu aspect uman, o încercare de modificare a legislatiei regimului armelor si munitiilor, cred ca ar fi bine venita în lume. De ce armele sa nu se afle doar în mâna celor specializati si apti a le folosi?
..   Violenta repetata, iata unde poate duce libertatea fara de constienta. Cu ce i-au gresit victimele, acei copii nevinovati? Viata unui copil e ca floarea al carei boboc sta sa-nfloreasca si vine, iata, un vânt al mortii, într-o scoala unde copiii învata ce-i bucuria si cum s-o traiasca. Un vânt al nebuniei care a rapit fapturi plapânde, trupuri nepângarite, nelasându-le sa creasca, sa se-mplineasca, iar vietile atâtor parinti dintr-o data naruite… Ne doare, sigur ca ne doare si pe noi cei multi care traim aceste zile sub puternica impresie a acelei tragedii.
..   Dar, speranta, cea care nu moare niciodata, ne face sa fim încrezatori în masurile care se vor lua, pentru ca aceste fapte reprobabile sa nu se mai repete, oamenii afectati sa-si regaseasca linistea dorita, sa poata uita acest episod atât de dureros pe care l-au trait.

Vavila Popovici
Raleigh NC

DECENTA SAU VULGARITATE?

Exista o decenta care trebuie pastrata în cuvinte ca si în tinuta.”
Francois Fénelon

 

……Dictionarul explicativ al limbii romane defineste DECENTA: respect al bunelor moravuri, buna-cuviinta; pudoare. Ca atare, omul decent respecta regulile de buna purtare, convenientele si morala. Un om cu un suflet sensibil este imun la vulgaritate, fiindca vulgaritatea jigneste, umileste. Vulgar este omul neslefuit, precum o piatra care zgârie, raneste, fiindca este colturoasa.
……Nu avem cum sa cerem tuturor sa se încadreze în niste norme sau linii trasate de societate, deoarece exista printre noi unii care vor sa iasa din tipare, sa epateze într-un fel, fie din cauza unui dezechilibru mintal, fie din lipsa bunei cresteri, fie din cauza unor trasaturi vicioase de caracter, iar pentru acest comportament sunt priviti si catalogati, în cel mai blând caz, ca fiind niste oameni ciudati. Daca nu ar face rau societatii, sigur ca nu ne-am alarma, dar se întâmpla tocmai contrariul – umilesc conduita normala de bun simt a majoritatii oamenilor. Si poate ca ei nu ar exista sau ar fi în numar foarte mic printre noi, daca societatea în ansamblu ar fi una normala; dar se pare ca ei se înmultesc în conditiile unei societati anormale, dupa cum societatea devine din ce în ce mai putin normala din cauza înmultirii numarului lor.
……Metoda brutala cu care actioneaza acesti oameni, stilul pe care-l adopta, este o sfidare la adresa bunului simt, a bunei cuviinte. Iata ca râsul lor sfidator, vorbele de amenintare, limbajul de cea mai joasa speta – limbaj de mahala -, tonul vorbirii – urlet uneori -, sau îmbracamintea, obiectele preferate, pozitia corpului, gesturile în intimitate, dar si în societate – vadesc vulgaritate.
……Bine ar fi ca în folosirea cuvintelor, dar si în toate manifestarile noastre, sa ne comportam cu decenta si responsabilitate. Sa dezaprobam aspectul, atitudinea si limbajul agresiv. Decenta se învata! Nu ne nastem nici decenti, nici cu caracterul frumos format! Socrate spunea ca „oamenii nu sunt virtuosi de la natura”, iar Aristotel adaugase la faptul ca virtutile noastre nu ne sunt date de catre natura, constatarea ca din contra „ele sunt date contra naturii, dar avem dispozitia naturala sa le primim în noi”. Adica o deprindere „un stil al actiunilor pe care-l capatam prin exercitarea lor, prin modul în care-l realizam”, cu care sa cautam sa fim altfel si în felul acesta se poate întâlni „mijlocia” pe axa pe care se misca vointa sufletului nostru; macar aici, daca nu putem ajunge în cealalta parte – opusa! Tot Aristotel arata ca trebuie evitate trei lucruri în viata: „rautatea, lipsa de retinere si primitivitatea animala”.
……În zilele noastre ramân valabile aceste percepte filozofice. Omul nu este ad litteram trup si spirit, ci dupa cum trupul întra în actiune – sa-i spunem într-un proces trupesc – si spiritul are întregul sau proces spiritual, ca atare omul nu este ceva împlinit, ci este în continua lucrare. Filozoful Giovanni Gentile spunea: „Omul este om întrucât se face om.” A fi oameni înseamna a ne crea pe noi însine, a ne crea viata, beneficiind de libertatea daruita de Divinitate.
……Se coboara atât de jos, încât putem auzi înjuraturi din gura unor oameni de la care ne-am fi asteptat sa fie exemple de comportament civilizat, cuviincios si unde? – într-un mediu unde s-ar fi cerut decenta… Cum de ies din gura lor înjuraturi, dracuieli, uneori chiar blesteme? Cum se naste aceasta placere diavoleasca, înscrisa în sentimentul unei vieti neîmplinite sau râvnite? Scriam cândva – si nu ma dezmint – ca oamenii devin din ce în ce mai rai, capabili sa loveasca si sa ucida pe cel de lânga el, cu cuvinte – scrise sau graite -, cu propriul corp, cu arme, în special atunci când interese de ordin material sunt în joc. A disparut toleranta, sentimentele nobile, decenta, a disparut morala dupa care s-au ghidat strabunii nostri atâtea veacuri! Cuvintele, gesturile nu mai sunt spiritualizate, în asa fel ca sa-l faca pe cel de lânga noi sa înteleaga, sa-l mângâie, sa-l alinte… Nu ne mai apropiem unii de altii prin acel sentiment de iubire, nu mai suntem înamorati de bine, de înalt…
……Am avut o colega de facultate care înjura printre dinti când nu-i convenea ceva si multe nu-i conveneau si am întrebat-o într-o zi: „De ce înjuri?” „Sa-mi vars focul, sa-mi treaca nervii!” „Dar de unde ai învatat sa înjuri?” „La mine în casa nu era zi fara înjuraturi! Mama-l înjura pe taica-meu ca se misca încet si n-o facea fericita, tata o – înjura pe mama ca n-are minte sa-nteleaga!” Si-am înteles cum în acea familie lipsea iubirea si respectul, si cum s-au imprimat cuvintele în mintea ei. Când am lucrat în fabrica, am întâlnit un coleg, inginer, fiu de preot, care înjura. Si erau unii care îl priveau admirativ pentru curajul de a sfida educatia pe care o primise de la parinti, aceea a bunei cuviinte si a credintei. Era pe vremea comunismului! L-am întrebat odata: „De ce înjuri?” „Fiindca sunt un om sincer! Eu sunt prieten cu muncitorii din sectie: ei înjura, eu înjur…” Cunosteam atmosfera si am realizat învoirea sufletului sau cu gândul rau. Am cunoscut un intelectual, profesor la un liceu care la cinci minute trebuia sa-l pomeneasca pe „cel rau”. Si l-am întrebat si pe acesta: „De ce dracuiti tot timpul?” „Da, asa fac? Nu-mi dau seama, dar, oricum, cei din familia mea nu se sfiau sa mai si dracuiasca! Probabil ca ma «racoresc»!” Si-atunci am realizat evolutia pacatului, de la atacul gândului rau, pâna la obisnuinta cu el. Am avut o vecina care înjura, dracuia si am întrebat-o pe un ton glumet: „De unde ati învatat atâtea înjuraturi «frumoase»?” „Din piata, draga doamna! Du-te si dumneata de vezi ce se bate la gura alora de acolo!”
……Si m-am tot întrebat, de ce oare oamenii un pot gasi un mijloc decent de defulare? De ce au ajuns sa considere normala o astfel de atitudine, încât nu-i deranjeaza? De ce toate aceste emotii nu le transfera în cuvinte frumoase, într-un strigat catre Dumnezeu, într-o rugaciune? Si daca gresim – fiindca nu este om sa nu greseasca -, de ce nu folosim scuzele sau acel atât de frumos cuvânt: „Iarta-ma!”? Fara educatie, important fiind acceptul ei (spun aceasta întrucât de multe ori auzim câte un parinte plângându-se de copilul sau: „Îi intra pe-o ureche si-i iese pe cealalta!”), omul ramâne prada fanteziei sale, iar fara credinta în Dumnezeu fantezia poate lua caile cele mai urâte, ale pacatului, ale vulgaritatii, iar pacatul este lucrarea diavolului, a întunericului. În Romani 13:12 scrie: „Sa ne dezbracam dar de faptele întunericului si sa ne îmbracam cu armele luminii”.
……Cauzele pacatului se spune ca sunt mai multe: natura noastra animalica, anxietatea, înstrainarea existentiala, lupta economica, individualismul, ispitirea de catre Diavol. Oare nu ne putem da seama ca toate aceste cuvinte si manifestari vulgare, indecente, sunt curse ale Raului? Ca prin ele ne înstrainam de aproapele  nostru si de Dumnezeu? Apostol Pavel spunea: „Duhul vorbeste lamurit ca în vremile cele de apoi, unii se vor departa de la credinta, luând aminte la duhurile cele înselatoare si la învataturile demonilor ”(I Timotei 4, 1).
Un om decent este un om curat sufleteste si trupeste; el nu se murdareste, nu se încredinteaza vulgaritatii pentru a soca, a se refula, a pacatui.
Parerea mea este ca ne lipseste evlavia, acea atitudine de respect si duiosie fata de cineva sau de ceva, despre care pomeneste Thomas Mann în cartea sa  „Doctor Faustus”: „Libertatea pe care o avem înseamna si libertatea de a pacatui, iar evlavia înseamna a nu face uz de aceasta libertate, din dragoste pentru Dumnezeu, care a trebuit sa ne-o dea”.

Vavila Popovici, Raleigh, Carolina de Nord

RAVAGIILE URAGANULUI SANDY

Peste zvârcolirile vietii, vremea vine nepasatoare, stergând toate urmele.
Suferintele, patimile, nazuintele, mari sau mici, se pierd într-o taina
dureros de necuprinsa, ca niste tremurari plapânde într-un uragan urias.

 Liviu Rebreanu

.

 ……    Uraganele – furtuni tropicale de mare intensitate – iau nastere atunci când o furtuna se deplaseaza deasupra oceanului. În contact cu apa mai calda, energia furtunii creste, ia nastere un vânt rotativ care, daca depaseste 119 km/h este considerat uragan. Uraganele apar în oceanele Atlantic, Pacific si Indian, la latitudini de 10-30 de grade si au denumiri diferite, în functie de regiune. De exemplu, în Asia de est  uraganul se numeste taifun. Uraganele pot dura de la o zi la cca. o luna, dupa cantitatea de energie înmagazinata. În afara temperaturii apei, un rol important îl are si forta care confera furtunii miscarea de rotatie specifica.
……   În functie de intensitate, uraganele sunt clasificate pe cinci trepte. Un uragan de categoria 1 are o viteza a vântului cuprinsa între 119 si 153 km/h, unul de nivelul 5 depaseste 251 km/h, iar efectele sunt devastatoare: copaci smulsi din radacina, vehicule si alte corpuri grele ridicate în aer, valuri marine foarte înalte, inundatii puternice etc. În momentul în care atinge tarmul, uraganul poate provoca pagube uriase, afectând suprafete de ordinul sutelor sau miilor de km patrati, cum a fost cazul în anul 2005, când uraganul Katrina a afectat sudul SUA, cu un impact maxim asupra orasului New Orleans.
……   În Atlanticul de nord, sezonul uraganelor începe în luna iunie si dureaza pâna spre sfârsitul lunii noiembrie, când oceanul se raceste si nu mai poate beneficia de energie suficienta. Într-un sezon mediu, se pot produce aproximativ 6 uragane, din care doua sunt de categoria a treia sau mai mari (peste 178 km/h). În ultimii ani, în special dupa 1995, numarul uraganelor puternice s-a marit. Oamenii de stiinta pun aceasta intensificare pe seama încalzirii globale. Experti din cadrul Agentiei americane pentru studiul oceanelor si conditiilor atmosferice (NOAA) au anuntat din timp ca vor fi între 12 si 17 furtuni tropicale în perioada 1 iunie-30 noiembrie. Doua au fost uragane, Chris în iunie si Ernesto, care au atins Peninsula Yucatan (în sud-estul Mexicului), unde au fost, din cauza ploilor si intensificarii puternice ale rafalelor de vânt, importante pagube materiale. Peste 5 milioane de oameni din Statele Unite au ramas atunci fara curent electric si mai multe orase au fost inundate.
……   Un proverb spune ca „banii pe care îi aduc vânturile, îi iau apoi uraganele”. Cam asa a fost si acum, cu acest uragan Sandy, abatut asupra partii de N-E a Statelor Unite.
……   Au murit câteva zeci de persoane din cauza rafalelor violente de vânt si a inundatiilor provocate de catre uragan. Localitatile afectate au fost cele din statele New York, New Jersey, Pennsylvania, Virginia si Carolina de Nord. Aproximativ 250.000 de locuinte au ramas fara electricitate în seara zilei de 29 octombrie, în Manhattan, dar si peste un milion de persoane la nivelul statului New York au ramas în bezna, din cauza unor pene de electricitate provocate de catre uragan si remedierea va necesita timp. 29-30 octombrie 2012 a fost cea mai lunga noapte la New York. Incendiile provocate de scurtcircuite si penele masive de curent au agravat problemele create de inundatiile masive care au afectat coasta de nord-est a SUA. Au murit oameni, majoritatea loviti de copaci în cadere. Foarte multi au fost salvati de la pieire datorita efortului celor care au avut menirea sa salveze, sa protejeze populatia. La New York, spun unii, mirosul de fum era foarte puternic pe strazile inundate. Zeci de cladiri au ars din temelii în Queens din cauza incendiilor, pompierii luptându-se din greu cu flacarile. În New York generatoarele au fost distruse, iar apa a inundat subsolul unui spital facând necesara evacuarea unui numar de pacienti. Vântul a batut puternic, iar mijlocul Manhattan-ului arata ca si cum ar fi fost strabatut de un râu. Orasul Atlantic City, din statul New Jersey, parea o prelungire a Oceanului Atlantic, dupa cum scria CNN pe website-ul sau. Algele si aluviunile pluteau în apa pâna la genunchi care acoperea strazile orasului. Milioane de americani au stat în întuneric (cartierul Manhattan fiind cufundat complet în întuneric) si în frig în casele lor din cauza lipsei de electricitate. Unele masini erau complet în apa. Metroul din New York a fost inundat pentru prima oara de când a fost construit, în urma cu 108 ani.
……   Efectele uraganului Sandy s-au facut simtite nu numai pe întreaga coasta de est, dar si mult spre vest, pâna în zona Lacului Michigan. Ploi puternice au afectat statul New England si parte a Vestului Mijlociu, iar viscolul a adus zapada în muntii din Virginia de Vest. Mii de curse aeriene au fost anulate. Un reactor nuclear (unele informatii vorbesc de doua reactoare) a fost scos din functiune în statul New Jersey situat în estul SUA.
 ……  Uraganul a provocat distrugeri pe scara larga pe coasta de est a SUA si Presedintele Obama a decretat în data de 30 octombrie, stare de „catastrofa majora” în statele New York si New Jersey, unde orasele au fost inundate si circa 8 milioane de oameni au ramas fara curent.
……   Dar, întotdeauna, dupa furtuna, vine vreme buna!
……   Si gândul mi-aluneca spre una din reflectiile lui Gide: „Aveam nevoie de un plamân, mi-a spus copacul; atunci seva mi s-a prefacut în frunza, ca sa pot respira prin ea. Apoi, dupa ce am respirat, frunza mi-a cazut, iar eu n-am murit… Fructul meu cuprinde întreaga mea conceptie despre viata.

Vavila Popovici, 

Raleigh, N.C. – USA

.

„Respecta sa fii respectat!”

Respectul fata de ceilalti, un respect plin de modestie si politete, este prima conditie a adevaratei egalitati.

F. M. Dostoievski

Dictionarul explicativ al limbii române defineste respectul ca fiind atitudine sau sentiment de stima, de consideratie sau de pretuire deosebita fata de cineva sau de ceva, spre deosebire de politete care este o comportare conforma cu buna-cuviinta, prin care se întelege o atitudine de amabilitate. Nu trebuie confundate, deoarece este vorba de nuante si asa cum spunea Petre Tutea: „Nuantele amplifica gândirea, fiindca ne permit sa percepem separat calitatile care nu pot exista separat în corpurile sau în obiectele concrete întâlnite si pe care le transforma în obiecte ale gândirii.” Respectul, acest sentiment se apropie mai mult de admiratie. 

         Citind unele articole aparute în ziarele din tara, privirea-ti aluneca fara sa vrei spre comentariile articolelor si, pur si simplu, te trec fiorii. Poate si voit uneori, pentru a citi „Vox Populi”, deh!
          Si mi-am zis ca este incredibil cât de jos poate ajunge un om care are libertatea de a se exprima. De ce nu contrazicem cu argumente exprimate în cuvinte civilizate si preferam sa ne scuipam si sa ne înjuram unii pe altii ca niste brute? Comentatorii, sub anonimat de cele mai multe ori, îsi permit libertatea sa reverse tot veninul din suflete. Suficient venin, preaplin venin!  Si lectura devine contagioasa. Desi esti scârbit, parca vrei sa vezi pâna unde se poate ajunge cu gândul veninos, ce cuvinte ai mai putea întâlni sa-ti „îmbogatesti” vocabularul.

……  Limbajul scris sau vorbit este singura modalitate de materializare a gândirii noastre si cred ca el trebuie folosit în sensul respectului, al demnitatii omului civilizat. D. Draghicescu în cartea sa „Din psihologia poporului român”, aparuta la începutul secolului XX, scria: „Finetea si vioiciunea spiritului a dezvoltat în caracterul românului, mai cu seama, un spirit critic amar, distructiv…” „Sa fi ramas la acel stadiu, înca era bine”, scrie – acum – cineva bine inspirat.
    … Nu este respectat nici ziarul, nici autorul articolului, nici ideea pentru care a trudit într-un mod ziaristul, nici ceea ce au scris ceilalti comentatori în limitele bunului simt, nu se mai respecta nimic! Scriu oamenii dupa cum „îsi dau drumul la gura” (to run off at the mouth – spune englezul). Doar suntem în democratie, doar suntem liberi sa vorbim cum vrem, sa jignim cât si cum vrem, nu este necesar sa ne cenzuram cuvintele; de ce sa-l respect pe cel din fata mea, de ce sa tin cont de emotiile lui, de ce sa nu-l mint, ce ma împiedica sa-l desconsider, sa-l pacalesc, sa-l înjosesc? De ce sa-mi respect limba? De ce sa respect oamenii de valoare ai tarii? Sa fie acesta modul de a gândi al omului nou, omului modern pentru care a trudit societatea?
….   Avem libertatea de a gândi si simti în conformitate cu propriul nostru eu, este adevarat! De asemenea avem libertatea de opinie deschisa, adica de a exprima public ceea ce simtim si gândim. Avem libertate, dar trebuie sa acceptam si niste limite ale libertatii, altfel echilibrul social nu este posibil. Sa ne dorim o libertate civilizata, nu haotica. Libertatea se face cu alegere înainte de actiune: gândesti, te autocenzurezi si apoi te exprimi. Acest principiu trebuie sa functioneze si în politica. Asa ne putem respecta între noi, asa ne vor respecta si cei din afara noastra, caci nu lipsa de respect este trasatura caracterului românului, ci dimpotriva! De la Socrate cel ce a produs o adevarata reforma în gândirea antica când a vazut gravat pe frontispiciul Templului din Delfi cuvintele „Cunoaste-te pe tine însuti” si mai apoi Religia care ne-a vorbit despre primirea lui Hristos si trairea crestina profunda ce pot produce revelatia sinelui, omul a încercat sa se cunoasca, sa se înteleaga, pentru a putea evolua; acelasi lucru petrecându-se la nivelul natiunilor. „Cunoaste-te pe tine însuti” înseamna si recunoasterea propriilor greseli si slabiciuni; cere o vointa continua si seriozitate, maturitate în gândire, pentru depasirea  vanitatii care conduce adeseori la iluzia asupra ta însuti. A fost si este o noua abordare a cunoasterii despre esenta omului, ca omul sa stie nu numai ce este, ci mai ales ce vrea. Este cea dintâi cerinta pe care ne-o porunceste ratiunea, este temelia cunoasterii si a întelepciunii.
 ….    Între oamenii civilizati exista minime raporturi de respect reciproc, formule de pretuire, de decenta, de bun simt. În mass-media este din ce în ce mai evidenta aceasta eludare a termenilor decenti, evitarea intentionata a reverentelor de limbaj, poate si pentru a se vedea în ce lume traim? O oglinda a vietii? Vorbirea stradala nu poate fi aceeasi cu cea scrisa, nu poate fi adusa cu predilectie pe ecranele televizoarelor. O cenzura proprie este necesara, din respect pentru semeni, pentru cei superiori – ierarhia trebuie totusi respectata! – si pentru demnitatea limbii noastre. Altfel exista pericolul unei decadente morale si spirituale. Avem atâtea tonuri de exprimare, atâtea pronume de politete în limba româna care exprima o atitudine de respect, de apropiere sau de distanta fata de persoanele carora ne adresam: mata, dumneata, dumneavoastra, Domnia ta, Domnia voastra, Maria voastra …. Am avut voievozi, am avut regi, dar nimeni nu îndraznea, din bun simt, sa le spuna pe nume, sa-i strige pe nume. Cu alte cuvinte, respecti ceea ce merita sa fie respectat si… respecta pentru a fi respectat! Bunul simt ar trebui sa ne fie cântarul care sa ne spuna pâna unde poate fi denaturat acest respect. Au aparut, dupa cum semnala cineva, substitute, pentru doamna: cucoana, duduie, bai, tanti; pentru domn: nene, bai, mai. Sau adresari de genul: „Domnu, domnu de la ziar!” Ne-a placut? Sau amuzanta expresie, dar nu lipsita de geniu: „Neica nimeni!” Mai recent aflu tot din ziare o „frumoasa” amenintare facuta în Parlamentul României: „Am sa-ti dau o scatoalca de am sa te trec prin peretele de acolo”.
   ..   . Chiar daca nu toate persoanele merita, totusi avem nevoie de respect pentru linistea noastra si pentru a nu inflama relatiile dintre noi. Din pacate, în democratie, oamenii obraznici, cu tupeu, speculeaza buna credinta a semenilor si dau drumul vorbelor fara nici un pic de control. Antidotul acestei maladii raspândite ar fi educatia si cultura. Cât despre democratie, cum ar zice românul despre nevasta cu care traieste: Buna, rea, e nevasta mea!
  ….    Respectul este o componenta foarte importanta în orice relatie, în orice comunicare, fie ca e vorba de casatorie, prietenie, familie, serviciu. Comportamentele agresive nu vor aparea în casatorie, nu ne vom pierde nici prietenii, nu vor exista tensiuni la locurile de munca daca se va pastra un respect sincer fata de celalalt, fiindca, trebuie sa recunoastem, exista relatii în care suntem implicati de-a lungul vietii si în care va fi întotdeauna nevoie de respect.
 …     Avem puterea sa ne facem respectati prin felul în care întelegem viata si modul în care ne comportam? Ne este necesara decenta în vorbire, în scriere, precum si în alte manifestari? Acestea sunt întrebarile asupra carora ar trebui sa reflectam.
….   Respectul trebuie acordat oamenilor nu dupa averile strânse si nici dupa puterea dobândita, ci în primul rând pentru calitatile sufletesti, întrucât acestea valoreaza mai mult decât faima. Un proverb românesc spune: „Omul nu dupa haine, ci dupa fapte dobândeste cinste”. Oamenii care merita respectul sunt cei care muncesc, creeaza, se tin de cuvânt, nu mint, nu înseala si nu fura, sunt echilibrati, nu-si pierd cumpatul, nu tipa ori nu ridica tonul la altii atunci când lucrurile nu ies asa cum le place lor, au un simt al discernamântului si nu au în vedere numai împlinirea propriilor dorinte ci se mai gândesc si la ceilalti, îsi cunosc locul si rostul pe lume, admit când gresesc, stiu sa ceara iertare si sa ierte. De ce sa-i lovim, sa aruncam cu pietre în ei, când toti suntem facuti din lut si ne putem sfarâma atât de usor? Respectam meritele unora dintre noi? Si daca nu stim a le respecta, cum îsi vor putea valorifica oamenii meritele?
  ….    În zilele noastre „avem o criza spirituala manifestata si printr-o criza de autoritate, culmea, pe fondul unei inflatii de autoritati. Traim într-o lume a autoritatilor fara autoritate. Si autoritatea persoanei umane suporta o eroziune sociala în decorul general compus din tot mai multi indivizi si din tot mai putine persoane. Cum s-ar spune: multa lume, putini oameni!”, ne atentioneaza Pr. Alin-Cristian. „Fara educatie si fara Dumnezeu, persoana devine individ, cuvântul devine vorba, mintea devine creier, sufletul devine trup… de necuvântator, iar limbajul devine onomatopee. […] Aurul se cunoaste dupa culoare, pasarile dupa tril, oamenii dupa cuvânt...”
   
Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

Cum Elena Ceausescu a lasat-o pe Vavila Popovici fara dreptul de a-si tipari propriul volum de versuri

by Octavian Curpas

 

Poetei si prozatoarei Vavila Popovici stiinta i-a dat multe cunostinte, însa literatura a încercat sa o învete cum sa le foloseasca.

Stiinta i-a exersat si i-a ordonat mintea, iar preocuparile artistice si literare i-au slefuit-o, atât cât s-a putut. Nascuta la Sulita, în judetul Hotin, în nordica Bucovina (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru ca a copilarit în diferite orase, a schimbat mereu scolile, a pierdut si a câstigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasa amintire din vremea începutului este alegata de natura, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga dupa orele de scoala, pe lânga Poarta Sarutului si Masa Tacerii. În adolescenta scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian si balet la Conservatorul din Tg. Mures, iar în vacante facea sport, vara tenis si înot, iarna – patinaj.  Cu toate ca visa sa îmbratiseze o cariera artistica, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de  sanatate, lipsa unui dosar bun, dezacordul parintilor ca fiica lor sa se orienteze spre un asemenea domeniu, precum si pledoaria profesoarei de fizica si chimie, care a convins-o sa mearga pe drumul stiintei, au facut ca destinul sa o poarte la doar saptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iasiul lui Eminescu, unde sustine si promoveaza examenul de admitere la Facultatea de Chimie, Institutul Politehnic. Diploma de inginer o dobândeste la Institutul Politehnic din Gala?i.
I-a placut sa lucreze în fabrica si muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar credea în profesia pe care o facea, pâna acolo încât viata de familie si cariera au avut prioritate în fata scrisului si aceasta din dragoste si simt al datoriei. Si-a iubit sotul si pe cele doua fiice, pentru care si-a dorit dintotdeauna sa fie sanatoase si destepte, si la fel de mult îsi iubeste si nepoata pe care a crescut-o pâna la vârsta de doisprezece ani si pe care o considera ca fiind al treilea copil al ei. Ea însasi afirma ca nu a avut o viata usoara, mai ales ca adesea tânjea dupa clipe de liniste, în care sa poata scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învatatura crestina care spune ca esential este ca timpul sa nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel si sârguinta, cu harnicie, într-o directie în care te dirijeaza inima. Asa a si facut, astfel ca din acelasi preaplin de dragoste au aparut în timp, douasprezece volume de versuri si alte treisprezece de proza. Vavila Popovici este în prezent, pensionara si locuieste în Statele Unite ale Americii.

O.C.„Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântata/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea si lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmura de Carara/ daltuita de Michelangelo./ E o pirueta a Anei Pavlova.” Citind aceasta definitie pe care ati dat-o poeziei, am înteles ca sunteti un om pentru care arta reprezinta un alter ego, o a doua natura.  Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din Ana Pavlova se regaseste în poezia dvs.?

– Da, poezia este prietenul meu nedespartit! Împreuna cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost si ramâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindca Jung si alti psihologi se grabesc sa afirme ca în domeniul creatiilor si al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego si super ego. Poate ca exista si aceste dezechilibre, dar atunci când te nasti cu acest har, el nu poate fi decât, asa cum spuneti, un alter ego.
Cred ca poezia trebuie sa aiba din toate acestea, adica din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din taria si puritatea marmorei cautata si slefuita de Michelangelo, din gratia unei piruete… Ne  straduim noi, poetii, dar asta nu înseamna ca si reusim.

O.C. – Ati debutat în revista „Chimistul” din Onesti, în anul 1965, pe vremea când lucrati ca inginera la Combinatul Chimic din Borzesti, însa debutul absolut a fost în revista „Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi pastrati lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

– La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le pastrez o amintire frumoasa. Combinatul Chimic, pe atunci, era cea mai mare întreprindere din tara. M-au descoperit ca scriu versuri, desi ascundeam pe cât posibil aceasta preocupare si mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, dar nu l-am cunoscut personal. I-am trimis doua poezii si mi le-a publicat. Înseamna ca a citit si i-a placut ce am scris.

O.C. De ce „13 poeti” si nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales ca erati câstigatoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalti doisprezece?

– Editura era în cladirea „Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oara sa întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisa pe adresa mea, mi s-a comunicat ca din motive de economie de hârtie, Elena Ceausescu a dispus sa se editeze un volum colectiv. Ceilalti 12 erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinica, Petru Dunca, Liliana Gradinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruset. În 1990, cei care s-au perindat la directia editurii, toti, pe rând, mi-au promis ca-mi vor publica volumul de versuri si au plecat tot pe rând, foarte curând de la editura: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi facuse referat pentru volumul „Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat ca volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut sa-l recuperez, s-a pierdut. Acelasi lucru mi s-a întâmplat si cu primul roman, predat unei edituri din Bucuresti. Cu mari insistente l-am recuperat, dupa ce a fost refuzat spre editare.

Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scarile editurii, spre iesire si m-a întrebat: „De ce nu mi-ati spus ca sotul a fost condamnat politic?” Am ramas stupefiata, nu i-am raspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna si am plecat.

Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu: nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cartile mele; nu puteai marturisi gândurile si întâmplarile în acea perioada a comunismului; sinceritatea nu putea fi pretuita, ci speculata si pedepsita, tristetea era un pacat. ?i oricum, pâna la acea data, sa poti edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relatii, ori faceai compromisuri. Sa nu-mi spuna cineva ca mai exista o alta cale! Mare talent nu eram, relatii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat sa fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea si caruia m-am plâns, mi-a spus, mai în gluma, mai în serios: „Astazi la putere este  banul, politica si femeia.” Ma gândesc acum, ce radacini adânci avem…

O.C. Ce a urmat dupa 1989, atât în versuri, cât si în proza?

– Imediat dupa acele întâmplari am hotarât sa-mi public volumele pe cont propriu si le-am publicat pe rând, cu greutate, fiindca între timp aparuse „cenzura economica”. Au fost si oameni buni care m-au sponsorizat.

O.C.„Te-ai aratat în ceasca de cafea / dimineata, în balconul plin cu flori. / Soarele stralucea pe marginea cestii / si tu erai piticul negru / din ceasca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinava, dar si la literatura fantastica a evului mediu. În ce masura se regasesc aceste accente în volumul „Piticul din ceasca de cafea”, ca un „semn ca sufletul nu cere odihna”?

– Un critic literar din Iasi a scris despre aceasta poezie: „Cine poate fi acest pitic din ceasca de cafea? Decât daimonul creatiei, care staruie în mintea si sufletul creatorului….” Alt critic a scris: „Poemul «Piticul din ceasca de cafea» care da titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinta de reînviere te duce la mitul lui Horus si totusi cea mai puternica realitate este cea din puterea visului, pentru ca aceasta dezvolta, transforma, educa transcendenta traita, este adevar, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate desparti.”
Dumneavoastra v-ati gândit probabil, la cosmogonia scandinava, despre care se spune ca da frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viata cu toate bucuriile si suferintele ei, nu este decât amânarea unui sfârsit… V-ati gândit la „Frasinul cosmic”, din mitologia europeana: Frasinul si Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului si iarna venind si vântul scuturând frunzele si ramânând doar sufletul fara haina… Da, el, sufletul care nu cere niciodata „odihna”!

O.C. „În zilele de vara / când caldura / îmi învaluia trupul, / închideam ochii / si ma rugam soarelui. / Din prea multa iubire / ma rugam” („Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodata ca o paralela între aceste versuri ale Vavilei Popovici si cele ale lui Ion Barbu din „Riga Crypto si lapona Enigel” (Ma-închin la soarele-ntelept,/ Ca sufletu-i fântâna-n piept/ ?i roata alba mi-e stapâna/ Ce zace-n sufletul fântâna./ La soare, roata se mareste,/ La umbra, numai carnea creste/ ?i somn e carnea, se dezumfla,/ Dar vânt si umbra iar o umfla…”) este absolut normala? Cum se autodefineste lumea spirituala a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adepta al carui tip de cunoastere filosofica sunteti?

– Nu m-am gândit pâna acum la aceasta paralela si comparatia ma onoreaza; acolo este o drama lirica puternica, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii sai, o dragoste fulgeratoare fata de Enigel care iubea soarele: „Eu de umbra mult ma tem/ Ca daca-n iarna sunt facuta/ ?i ursul alb mi-e varul drept,/ Din umbra deasa desfacuta,/ Ma-nchin la soarele-ntelept…” Este reluata oarecum tema din Luceafarul lui Eminescu, tot atât de liric redata imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri…

Referitor la a doua întrebare, legata oarecum de prima, nu pot sa afirm ca ma încadrez strict într-o cunoastere filosofica. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru ca m-au obsedat multa vreme: „Daca iubiti poezia sau muzica, pierderile, cresterile, curgerile, daca va plac geometria si rigoarea fara sa vi se împietreasca inima, daca sunteti în stare de un dram de nebunie si un munte de masura, veti întâlni filosofia.” ?i cred ca am întâlnit-o si nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica nascuta din mirare în fata rânduirii acestei lumi… Asa se întâmpla, cu cât omul dobândeste mai multe cunostinte, cu atât are mai  multe lucruri nelamurite, îsi pune mai multe întrebari. Mirarea aceasta filosofica rezulta si din perceperea intensa a durerii, în urma careia vin întrebarile. M-am convins cu timpul ca prin acumulare de cunostinte, de experiente mai placute sau mai triste, vine momentul când începi sa ordonezi raspunsurile si îti construiesti o filozofie asupra vietii care este numai a ta si pe care o poti pastra în tine sau poti s-o faci cunoscuta semenilor, prin una din formele artei. În ce cred? Cred în Dumnezeu si în Împaratia Lui, cred în dreptate, adevar, iubire; în libertate, în fericire,  în lumina – spirit viu care coboara din soare si intra în contact cu spiritul nostru, cred!

Aristotel spunea la vremea sa ca oamenii au început sa filosofeze mânati fiind de „mirare”. ?i asa este! Daca ai ochi sa privesti cu atentie aceasta lume, începi sa te miri. ?i te miri si te miri si te întrebi si raspunsurile vin, alteori  nu vin… Dar în tot ce facem si gândim trebuie sa-l avem pe Dumnezeu în viata noastra. Libertatea si fericirea spre care tindem nu se pot obtine decât prin iubire si daruire; iubire fata de aproapele nostru; iubirea care ne este însamântata în suflet si pe care trebuie s-o îngrijim, ca aceasta samânta sa ajunga sa rodeasca. Cred ca trebuie sa ne straduim pentru a înlatura animalitatea, egoismul si barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convietuire normala de care avem atâta nevoie, iata în ce cred! Mai cred ca trebuie sa ne debarasam de teama care ne-a însotit si ne însoteste înca. Sa devenim încrezatori în fortele binelui, sa fim curajosi, cu compasiune fata de aproapele nostru, dar si fata de departe-le nostru, de ce nu? si cu spirit de sacrificiu, asa cum ne învata Hristos, iar sacrificiul înseamna renuntare în favoarea semenului tau, izvorâta din preaplinul dragostei.

O.C. “Sus – un cer îndepartat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicati aceasta înclinatie specifica simbolismului, spre nostalgie si spre valentele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutica ce va caracterizeaza?  

– Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimarii lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. Dupa mine este un mare poet! Am gasit într-o revista un articol în care se spune despre Bacovia ca este „un ins epuizat prematur, ca percepe timpul ca un batrân, îmbatrânit de esecuri si celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu clima aspra… pentru batrâni, provinciali, « nordici » timpul trece greu, monoton si chinuit”. M-a durut si m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi si a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însa, cu caracterizarea lui Ion Caraion: „Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obtine arta.” Cred ca m-a influentat în scrierea unor poezii. Am scris cândva o poezie intitulata „Dragoste de Bacovia” care se termina cam asa: „Privea în sus si-mi arata/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zari argintii”./ Râdea emotionat, vibrau în el “scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am cazut în genunchi si-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-ma cu pana ta!”

Cât priveste nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteti a cita cuvintele lui Constantin Noica: „Melancolia este fericirea ce se hraneste din absente.” ?i aceasta absenta a persoanei iubite, pierduta pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiratie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensatie a absentei, cu iluzia transformarii ei în prezenta. Andrei Plesu spune ca melancolia este un moment de înstrainare, de izolare: „Privesti ceva, ai vrea sa-l iubesti, dar nu poti, simti ca între tine si el este o distanta pe care n-o poti diminua.” Câta dreptate are!

O.C. A aparut cu ceva timp în urma, „Jurnalul unei fete greu de multumit”, o carte scrisa de Jeni Acterian. În literatura româna, jurnalul se întâlneste la Mircea Eliade („Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt („Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune „File de jurnal”, „Jurnalul unei veri”, dar si „Jurnal american”. Va considerati o continuatoare a scriitorilor anterior mentionati, în ceea ce priveste marturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalitati reflectate ca o confesiune generata de anumite împrejurari de viata?

– Unii si-au pus întrebarea daca un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred ca da! Îmi place sa scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectura, etc. Contemplu, gândesc si reflectez. Reflectia deci, însoteste contemplatia. Îti exprimi propriile gânduri si pareri si stârnesti gândurile cititorului care intra într-un dialog al undelor cu scriitorul. Parerea lui Mircea Eliade era ca cel ce scrie un jurnal, în masura în care el încearca sa capteze macar o parte din ceea ce vede si simte, trebuie sa accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. ?i totusi, a scris jurnale. Tolstoi spunea ca jurnalul este o redare a realitatii. Eu accept ideea de a fi o redare a realitatii, dar ca sa fie si literatura, cred ca trebuie depasita într-un mod aceasta realitate, trebuie transcendentalizata, daca se reuseste, bineînteles…
Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destainuire, de sinceritate. Exista poate si o sete de comunicare pe care o are orice om, unii o fac verbal, altii în scris. Calinescu spunea ca este o prostie sa scrii un jurnal, actualul critic Ion Simut spune (am gasit un articol în „România literara”) ca jurnalele ar trebui sa stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt pareri si pareri, dar jurnalele se vând si se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea ca Jurnalul poate avea capricii, lejeritati, copilarii, confesiuni si chiar indiscretii. Asa si este! Jurnale s-au scris si se scriu si rezista si chiar au mare succes în comparatie cu literatura de fictiune. Consimt spuselor lui Marquez: „Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului taria si întelepciunea pentru a le exprima”.

O.C.Suntem la capitolul memorialistica, „Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizarii acestei cercetari a societatii românesti? Cât si cum v-ati documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentati viata în complexitatea ei sociala si psihologica?

– „Albumul cu fotografii” este o carte editata în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie si este o lucrare memorialistica alcatuita din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea si inima mea. Singura fictiune este cel de al treilea copil (baiatul), spre a scoate în evidenta mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redata în romanul „Binele si Raul”). Scriind toate cartile la persoana întâia, am fost întrebata dupa citirea fiecarei carti daca este viata mea si am subliniat ca m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate actiunii. Aceasta carte însa, nu este fictiune, ci realitatea vietii pe care am trait-o.

O.C. De unde provine dramatismul scrierii de fata? Daca ar fi sa ne întoarcem în timp, care este fotografia ce va este cea mai draga din acest album?

– De unde provine dramatismul? Din viata pe care am trait-o. Fotografia cea mai draga este a sotului pe care l-am pierdut.

O.C. La ce lucrati în prezent ?  

– Acum definitivez un nou volum de versuri, fiindca a tâsnit ca un izvor din sufletul meu. Am baut repede din apa lui, sa nu sece cumva. Dupa ce îl termin, voi lucra la un volum bilingv – englez-român – pentru care am si pregatit o selec?ie de poeme din volumele publicate pâna acum.

O.C.Cum arata viitorul?

– Hm! Mult a fost, putin a ramas! Pentru mine vorbind. Timpul vietii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleaca… Îmi pare rau, fiindca va fi plin de evenimente. Cred ca nu trebuie sa ne speriem, fiecare generatie a avut probleme noi, mai grele, mai usoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie sa poarte în suflet credinta în Dumnezeu. Cu ea va depasi mai usor greutatile.

O.C. Ce recomandare ati dori sa le faceti celor care abia acum încep sa scrie?

– Sa iubeasca mult si sa viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Sa citeasca mult si sistematic. Sa caute valoarea în viata. Sa-si faca biblioteca si fise pentru cartile citite. Sa scrie, dar sa nu se grabeasca sa publice. Eu m-am grabit, fiindca am pierdut din timpul scrierii si acum îmi dau seama ca ar fi trebuit sa revizuiesc cu atentie textele si sa fiu mai exigenta cu editarea lor.

O.C.Ce hobby-uri aveti?

– Am avut destul de multe în viata. Acum mi-a ramas doar muzica.

O.C. Cât de multa poezie exista într-o reactie chimica?

– O reactie chimica se prezinta ca un fenomen în urma caruia doua sau mai multe substante puse în contact în anumite conditii, formeaza substante diferite, altele decât cele initiale. Te minunezi când vezi ca una pui si alta iese. În poezie, folosim cuvinte din bogatia limbii, dupa gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alaturam într-un mod, ele se atrag, se amesteca, explodeaza, uneori (ce mult asteptata este explozia cuvintelor!), formând idei si imagini pe care cititorul le gusta… Ne minunam, uneori, pentru ce a iesit. Se întâmpla sa nu-ti mai recunosti gândurile care te-au însotit. Poezia este, da, o alchimie, o modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reactie chimica, ne tulbura, ne misca, ne fascineaza.

Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

*     *     *     *     *     *     *     *     *     *     *      *     *     *     *

           OFERTA DE CARTE A SCRIITOAREI VAVILA POPOVICI

CARTI TIPARITE :

 Noapte de iarna (versuri) Pitesti 1993;

– Nopti albe (versuri) Pitesti 1995);

 Binele si Raul (proza) Pitesti 1998);

– Dragostea mea cea mare (versuri) Pitesti 1998;

– Albumul cu fotografii (proza) Pitesti 1999;

 Dincolo de noapte (versuri) Bucuresti 2000; postfata – Ion Papuc.

– Piticul din ceasca de cafea (versuri) Bucuresti 2000;

– Mai sunt barbati buni (proza) Bucuresti 2001;

– File de jurnal (proza) Bucuresti 2002;

– Insomniile unei veri (versuri) Bucuresti 2002;

– Ultima pirueta (proza) Pitesti 2003;

– Îngerul scrie poemul (versuri) Pitesti 2003;   (prefata – prof. dr. Simion Barbulescu)

 Între spaima si vis (versuri) Pitesti 2004; prefata – S. Barbulescu.

– Jurnalul unei veri (proza) Bucuresti 2005;

 Suspine strigate (versuri) Pitesti 2005; prefata – Simion Barbulescu.

– Cartea mamei (proza) Pitesti 2006;

 Jurnal American (proza) Pitesti 2007;

 Singuratatea clipelor târzii (versuri) Iasi 2008;

– Gânduri (proza) Iasi 2009; prefata – Vasile Filip.

– Scrisori de departe (versuri) SUA 2010;

– Articole, eseuri, vol. I (proza) SUA 2010;

 Preaplinul tacerilor (proza) SUA 2010;

 Poemele iubirii (versuri) SUA 2011;

– Articole, eseuri, vol. II (proz?) SUA 2012;

 Fulguratii (proza) SUA 2012

Detaliile pentru cei care doresc sa comande cartile:

Adresele de la care se pot comanda ultimele carti (faceti click pe link-uri):

„Fulguratii” (https://www.createspace.com/3958608)

„Articole, Eseuri (vol. II)” (https://www.createspace.com/3801524)

Scrisori de departe” (https://www.createspace.com/3456668)

„Articole, Eseuri” (https://www.createspace.com/3479381)

„Preaplinul Tacerilor” (https://www.createspace.com/3513737)

„Poemele iubirii” (https://www.createspace.com/3698730)

Daca este pentru prima data când comandati de la Amazon CreateSpace, va trebui mai întâi sa va creati un cont (desi CreateSpace face parte din grupul Amazon, conturile sunt separate, deci chiar daca aveti deja un cont deschis la Amazon, pentru CreateSpace trebuie sa va creati unul nou, separat). Veti stabili un nume de identificare si o parola. Apoi vi se va cere sa va introduceti câteva date personale (adresa de email, numele personal, adresa unde locuiti, etc.) si datele unei carti de credit (Visa, MasterCard, etc.). Fara carte de credit nu se poate comanda. Tot acest proces trebuie facut numai la prima vizita, la vizitele ulterioare doar faceti sign-in cu numele de identificare si parola.
Odata încheiata deschiderea contului, precizati numarul de exemplare dorite si plata se va face automat de pe cardul înscris anterior, iar expedierea se va face la domiciliul personal (la adresa pe care ati introdus-o deja la deschiderea contului).