Valentina BECART

(o pagina de viata…)

 

Mai erau doar doua zile pâna la evenimentul pe care-l asteptam cu nerabdare, eveniment care a reusit sa-mi tulbure linistea peste asteptari. Porunceam gândurilor sa se întoarca linistite în matca cu ape limpezi pâna nu demult… Încercam sa pacalesc timpul ce ma pândea cu ochi nemilos… îndeletnicindu-ma cu lucruri mai „lumesti”. Dupa ce am rascolit toata casa – stergând cu îndârjire fiecare „fir de praf” – si dupa ce am asezat fiecare lucru în coltisorul lui, mi-am pregatit o lista minutioasa si am plecat la piata. Stiam prea bine ca sunt simple amagiri, tertipuri fara fond… sperând ca astfel voi reusi sa alung gândul insistent ce ma urmarea ca o umbra rautacioasa.

Revenind în camera unde îmi petreceam majoritatea timpului, scriind si rasfoind tot felul de carti, am realizat într-o fulgerare de secunda ca motivul real care a adunat în mine atâta tensiune, zbucium si chiar revolta… era cu totul altul.

„De ce a trebuit sa plece?” Si doar m-a avertizat ca „ea” a vândut totul la Bucuresti si s-a mutat mai spre nord… cât mai aproape de „el”—

„Sa stii, draga mea, ca nu vom mai putea comunica atât de des cum am facut-o de un an încoace.” Chiar te rog, ca saptamâna care vine sa nu suni… sa astepti telefonul meu. Va veni la mine pentru câteva zile si nu vreau s-o dezamagesc, tinând cont de entuziasmul si înflacararea cu care si-a anuntat sosirea. O veste ce m-a lasat fara grai. Neasteptata. Imaginatia a început sa-mi lucreze febril. Deja îl vedeam arzând de nerabdare… nerabdarea de a-i mângâia umerii catifelati si rotunzi, mijlocul subtire, sânii frematând de atâta asteptare… Si „ea” – abandonându-se pâna la uitare în bratele celui îndragit. Si doar m-a „avertizat” si mi-a lasat suficient timp pentru a lua o hotarâre: „Vrem cu adevarat sa fim împreuna?”. M-am smuls repede din mijlocul acestor imagini dureroase.

„Ai curajul si marturiseste, ca aceasta femeie ti-a sucit mintile!” Nu încerca sa te eschivezi.

„Ce sa marturisesc!” A fost mai convingatoare si mai hotarâta decât tine. Este o femeie inteligenta, frumoasa si plina de farmec. Nu pot sa neg starea de frenezie, de încântare ce ma învaluie asemenea unei muzici atunci când sunt în preajma ei.

„Taci!” Nu mai suporta nici un cuvânt în plus. Am trântit receptorul lasându-ma prada furiei.

„Ce tupeu!” îmi repetam sugrumata de revolta. Sa-mi povesteasca cu atâta nonsalanta despre „ea”… Ce ofensa! Am fost doar la un pas de a-mi marturisi sentimentele cele mai profunde, mai adevarate. N-am reusit… în schimb, simteam cum ma mistui lent la flacara cruda a neputintei. Vedeam limpede, cum tot ce cladisem în noptile de nesomn, se destrama asemenea unei pânze de paianjen batuta de vânt. Mi-am înfipt unghiile în palme, plina de mânie si de dezgust fata de gelozia – ce-mi strecura în inima, picatura cu picatura , din veninu-i daunator – venin care îmi dadea o stare aproape halucinogena. Umblam furioasa prin camera si zâmbeam amar. Nu puteam sa ma ascund la infinit sub o masca de sticla… M-am privit în oglinda mica, asezata într-un suport metalic, pe care o tineam adesea pe pervazul ferestrei. Eram palida, aveam cearcane în jurul ochilor si câteva cute usor adâncite în coltul gurii. Am ridicat ochi si copacul din fata geamului m-a întâmpinat cu aceeasi tacere solemna cu care m-a obisnuit în fiecare dimineata – devenind „confidentul” meu cel mai de pret si mai statornic…

Lipsit de podoaba verde, acum în prag de iarna, parea mai trist, mai abatut… Printre ramurile dezgolite sufla un vânt rece, iar cei câtiva fulgi rataciti se topeau dupa câteva minute.

„Oare de ce nu m-am hotarât?” Sa mai existe speranta sau totul s-a ruinat… si tot repetând am simtit cum ceva nedefinit se pravaleste peste mine…

Nu mi-a placut niciodata iarna. Poate doar în momentele când, copil fiind, stateam cu spatele lipita de soba fierbinte, soba în care trosneau lemnele despicate de tata. Si mâncarea gatita la plita de mama avea ceva special, ceva ce nu puteam sa-mi explic… Momentele acestea unice si ireversibile s-au întiparit adânc în constiinta mea si, aveam sa le descopar adevarata valoare  mult mai târziu, când nu mai avea cine sa aduca bratul cu lemne si sa-l aseze în fata sobei.

Mi-am amintit de dupa-amiaza aceea de toamna calda si blânda, când m-am întors de acasa cu sacose cu struguri, cu mere si zarzavaturi sanatoase crescute în gradina casei parintesti.

Drumul de la gara pâna în fata usii apartamentului în care locuiam mi s-a parut nesfârsit. Dupa ce am descuiat usa am abandonat sacosele pe hol, lânga cuierul cu haine, si din câtiva pasi am fost lânga telefon.

„Alo!”. Buna ziua. Am ajuns acum câteva minute. În vocea mea se simtea emotia, nerabdarea comunicarii.

„Buna ziua, draga mea!”. Ma bucur sa te aud. Simt în vocea ta ceva nedefinit… ceva care ma încânta si-mi rascoleste sufletul.

„Si eu care m-am straduit sa fiu cât mai „neutra”! Da… Voiam sa-ti citesc poemul pe care l-am scris stând pe bancuta de lemn din fata casei. Ti-am povestit, nu de multa vreme, de bolta cu vita-de-vie ce se întinde de lânga gard pâna sus pe acoperis. Toamna, când se coc strugurii si frunzele capata nuante atât de variate, îmi place sa-mi las sufletul leganat de nostalgie, si, mai ales, îmbatat de parfumul strugurilor ce asteapta mâini dornice la cules. Aceasta atmosfera de basm m-a inspirat. Vrei sa-ti citesc ce-am notat?

„Da!”. Te ascult cu atentie si nerabdare.

„M-am întâlnit cu toamna // într-o seara // în poarta casei de la tara //

purta pe umeri o trena lunga // de frunze ruginii”….……..

„Alo!”. Mai esti prin apropiere? Sper ca n-ai avut cruzimea sa ma lasi sa vorbesc singura. Si am facut-o cu atâta patos…

„Sunt aici!” si m-am lasat purtat de fiecare cuvânt… prin toamna colorata a gândurilor tale. O toamna atât de minunata ca nu am putut sa-mi opresc lacrima ascunsa de atâta vreme… Mi se pare, ca ti-am marturisit, cât de mult iubesc toamna cu încarcatura ei de taine, de bogatii, de chemari în bratele-i melancolice… Nici un alt anotimp nu reuseste sa smulga sufletului atâtea nuante ale sensibilitatii, asa cum reuseste toamna cu nemarginita-i metamorfoza, cu întregul ei alai gatit de sarbatoarea culesului. Ti-ai imaginat vreodata – în ce tacere solemna – se învaluie padurea când simte pasii delicati ai toamnei apropiindu-se?

Renuntarea la podoaba verde se face cu o regala resemnare…

Ma simt legat de toamna, ca si cum, doar pentru mine asterne covoare de frunze, de flori, de…

… Ascultam cu respiratia taiata acele gânduri izvorâte din adâncul trairilor ce se lasau greu „marturisite” si, dintr-o data, am avut revelatia faptului… ca amândoi suntem jumatatile unui

întreg ce-a „rodit” la sânul aceleasi toamne generoase, un adevarat izvor de iubire…

„Scuza-ma!”

M-am lasat furat de miracolul pe care îl astept în fiecare an cu nerabdare, dar si cu o anumita tresarire de suflet…”Sa fi banuit în acel moment ca aceasta era ultima….”

M-au trezit din visare crengile desfrunzite, care erau izbite de vânt – cu înversunare – de geamul lânga care ramasesem cu privirile pierdute în departare. Am aprins lumina si, dupa ce m-am strecurat sub patura aflata pe canapea, am mai lasat o vreme gândurile sa rataceasca în voie printre amintiri.

„Ce se va întâmpla cu toate?” Primavara promisa… Livada înflorita unde ne-am fi lasat inimile sa vorbeasca într-un limbaj al renasterii, al contopirii…

„Si totusi, mâine va avea loc marele eveniment: lansarea celor doua volume de poezie semnate de mine.” Si numai gândindu-ma, simteam cum ma sugruma emotia, cum încep sa-mi tremure mâinile si picioarele. Era prima lansare si nu stiam cum sa procedez, spaima era mai puternica decât mine.

„Fie ce-o fi!” Mi-a spus ca pot suna la „ea” fara nici o problema. I-a povestit despre mine, despre scrierile mele si despre prietenia sincera, deosebita care s-a legat pâna la urma între noi. M-am îndreptat spre telefon cu gândul încapatânat ca nu e totul pierdut. Nu puteam sa ma opresc la jumatatea drumului.* …

Dupa ce am fumat o tigara am revenit lânga telefon si am sunat.

„Alo!”. Buna ziua. Va rog, daca nu deranjez, as vrea sa vorbesc cu B…, ma numesc A.

„Da!” îl voi anunta îndata… La telefon era o voce feminina, suava ce se dorea a fi amabila, dar iritarea facea ca unele note sa fie usor mai stridente decât altele.

Am încercat sa fiu cât mai scurta si mai distanta asa cum se straduia si el… A ramas sa discutam dimineata câteva aspecte privind lansarea si spiciul ce avea nevoie de unele îmbunatatiri. Ce mai era de spus?

Am reflectat mult la „noua situatie” care mi-a smuls parca aripile si linistea. Somnul îmi pierise în ultima vreme. Ma chinuiam zadarnic sa asez gena peste geana. Cuvintele lui mi se strecurau în suflet ca un ecou dureros: „Crezi ca stii ce vrei cu adevarat?” Nu! Nu trebuia sa ma gândesc la un „cer pe care nu voi reusi sa-l ating niciodata cu mâna” daca doream sa mai gasesc blândetea diminetilor de alta data… Cine stie?!

Am adormit târziu. Visul m-a aruncat, undeva, pe o strada întunecoasa ce ducea spre o fundatura sumbra. În urma mea auzeam zgomotele ritmice a unui baston ce pipaia… Am întors capul si am zarit chipul fantomatic al unui orb ce cauta o iesire… M-am trezit înspaimântata ratacind cu privirea prin odaia în care – lumina difuza a veiozei se rasfrângea cu blândete asupra lucrurilor din jur.

Înauntru fiintei mele se cuibarise teama ———-

Dimineata, m-am trezit ceva mai devreme, si înca buimaca dupa cosmarul ce m-a bântuit, am deschis fereastra pentru a ma înviora putin. Ce feerie! Copacul era împodobit cu o broderie alba de fulgi stralucitori. Ningea ca într-un vis. Fulgii se roteau într-un dans alb, fascinant, apoi se asterneau tacuti pe stratul ce depasea 15-20 cm.

„Se anunta o zi minunata!” mi-am spus în gând… am inspirat adânc albul pur al fulgilor de nea si, dintr-o data mi s-a parut cum totul se lumineaza în jur. Am privit ceasul. Era trecut de ora 9.00.

„Da!” pot suna… pentru a pune la punct unele aspecte legate de lansare.

„Alo!”. Buna dimineata. Fiti draguta, am stabilit ieri cu B. sa revin cu un telefon… Sunteti buna sa-l anuntati?

„Regret, stimata duduie!” nu pot sa-l anunt deoarece… B. a decedat asta noapte în somn…

Un raspuns scurt, rece si plin de dusmanie. Am paralizat în primul moment si nu am putut asimila informatia cruda pe care o primeam… Am refacut numarul.

„Alo!”. Ma scuzati! poate am format din greseala în alta parte…

„N-ai gresit, draga!”. Acesta este adevarul…

„Nu se poate!” si am început sa plâng în hohote, repetând continuu „nu se poate”, „nu este adevarat”… e o farsa! Si plânsul devenea din ce în ce mai dureros, mai strident, mai isteric…

„Linisteste-te, duduie!”. Putina cumpatare nu ti-ar dauna. Te rog, vorbeste cu pastorul. Si tonul vocii „ei” a devenit brusc agresiv, veninos… Abia când am auzit vocea blânda, duhovniceasca a pastorului care încerca sa ma tempereze – si sa ma faca sa înteleg ca totul este efemer pe acest pamânt si ca B. a fost „chemat la dreapta Creatorului” – abia atunci am realizat „marea pierdere”, definitiva si fara loc pentru speranta… Simteam cum fortele raului ma pândeau – asteptând momentul sa puna stapânire pe sufletul meu fragil – ce devenise vulnerabil si neconsolat. O zi a înfrângerii!*

O zi în care toate muzicile au trebuit sa taca. Doar furtuna putea sa se dezlantuie linistita sub ploaia de lacrimi si întrebari. Sfârsitul nu va oferi niciodata, cea mai gingasa îmbratisare. Dimpotriva. Îti va flutura prin fata ochilor un drapel zdrentuit pe care vei distinge – într-o lumina crepusculara – semnele învinsului.

Si, gândindu-ma la acest adevar nemilos, am simtit cum o „iarna” se cuibareste în mine, cum fiecare particica a corpului începe sa-mi înghete… culminând cu sufletul ce nu putea sa accepte… Dupa câteva minute de la primirea neasteptatei vesti… îmi clantaneau dintii în gura, fiind nevoita sa ma ghemuiesc sub plapuma pentru a scapa de acel „delirum” —

Plângeam cu lacrimi amare si muscam din perna, repetându-mi ca este o gluma stupida, o nedreptate pentru care voi cere socoteala…

Am adormit cu dorinta sa nu ma mai trezesc decât, într-o dupa-amiaza blânda de toamna, stând la povesti cu B. pe bancuta din fata casei parintesti. Doar mi-a promis… ca o sa vina sa culegem struguri si, mai apoi, seara sa ne gaseasca admirând împreuna – amurgul încarcat de taine….