163 DE ANI DE LA NASTEREA LUI EMINESCU

Mihai Eminescu  „Suntem români, vrem sa ramânem români si cerem egala îndreptatire a natiunii noastre

M.Eminescu

.    Mihai Eminescu a bucurat natia noastra cu doar 39 ani de viata, dar cu o imensa activitate literara. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost daruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator si jurnalist român, cea mai importanta voce poetica din literatura româna.
.    Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil si muzica”.
.    Ion Luca Caragiale spunea ca Eminescu avea un temperament de o excesiva inegalitate, oscilând între atitudini introvertite si extravertite: când vesel, când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând si când aspru; multumindu-se uneori cu mai nimica si nemultumit alteori de toate…  „Ciudata amestecatura! – fericita pentru artist, nefericita pentru om!”
.   Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui visator cu o extraordinara inteligenta, ajutata de o foarte buna memorie.
.   Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românesti spunând ca „Arborii nu cresc pâna în cer. Nici noi nu putem creste dincolo de masura noastra. Si masura noastra este Eminescu. Daca nu ne vom hrani cu Eminescu, vom ramâne în cultura mai departe înfometati.”
.   Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a nascut la 15 ianuarie 1850, la Botosani si a decedat la 15 iunie 1889 la Bucuresti. A fost al saptelea dintre cei unsprezece copii ai caminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de tarani români din nordul Moldovei, coborând (pe linie paterna) din Transilvania, de unde familia a emigrat în Bucovina, din cauza exploatarii iobagesti si a persecutiilor religioase. Aproape toti fratii si surorile i-au murit. O posibila explicatie este aceea ca în secolul al XIX-lea speranta de viata depasea cu greu vârsta de 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoza, hepatita erau frecvente, chiar sifilisul era considerat boala incurabila pâna la inventarea penicilinei.
.   A urmat scoala primara la Cernauti, primele doua clase probabil într-un pension particular. Apoi a fost înscris la liceul german din Cernauti, singura institutie de învatamânt liceal la acea data în Bucovina anexata de Imperiul Habsburgic.
.   Se înfiinteaza curând o catedra de româna si este ocupata de profesorul Aron Pumnul, carturarul ardelean care a facut parte din conducerea Revolutiei Române de la 1848 din Transilvania, cel care a redactat programul revolutiei lui Avram Iancu si care s-a refugiat în final la Cernauti. La moartea acestuia Eminescu a publicat primul sau poem, La moartea lui Aron Pumnul, semnat Mihail Eminoviciu; avea 16 ani. Debuteaza în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan (jurist si scriitor din Ardeal), cu poezia  De-as avea. Iosif Vulcan îl convinge sa-si schimbe numele în Eminescu, adoptat mai târziu si de alti membri ai familiei sale.
.   Între16-19 ani calatoreste din Cernauti la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luând astfel contact cu realitatile românesti din diverse locuri. În aceasta perioada se angajeaza ca sufleor si copist la teatru, unde îl cunoaste pe Ion Luca Caragiale.
.   Între19-22 ani este student la Viena, la Facultatea de Filozofie si Drept, ca „auditor extraordinar”. Audiaza cursuri ale diferitelor facultati, frecventeaza cu mult interes biblioteca Universitatii, având o sete nepotolita de lectura. În acest oras se împrieteneste cu Ioan Slavici si o cunoaste pe Veronica Micle.
  Se întoarce în tara si se înscrie la Universitatea din Berlin (22-24 ani). În aceasta perioada a avut o bogata corespondenta cu Titu Maiorescu care îi propunea sa-si obtina de urgenta doctoratul în filozofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iasi. Junimea i-a acordat o bursa cu conditia sa-si ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate doua semestre, dar nu s-a prezentat la examene. Poetul a început sa sufere de o inflamatie a încheieturii piciorului; se îmbolnavesc trei dintre fratii sai, invoca lipsuri materiale. Se întoarce în tara. La acei 24 ani este numit director al Bibliotecii Centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. A facut ordine în Biblioteca si a îmbogatit-o cu manuscrise si carti vechi românesti. În aceasta perioada a fost bun prieten cu Ion Creanga, pe care l-a îndemnat sa scrie si l-a introdus la Junimea, asociatie culturala înfiintata la Iasi si a fost mereu în prezenta muzei sale – Veronica Micle, scriind multe poezii.
  La vârsta de 27 ani i se propune postul de redactor, apoi redactor sef la ziarul Timpul din Bucuresti. Dupa 6 ani, în 1883 se îmbolnaveste. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întrerupta si este introdus cu forta în sanatoriul doctorului Sutu. Pleaca la tratament la Viena, în Italia, revine la Bucuresti, pleaca la Iasi, la Bai lânga Odessa, revine în tara, lucreaza la Biblioteca câtva timp, se reîmbolnaveste, se interneaza la ospiciul de la Manastirea Neamt. În decembrie 1888  pleaca la Botosani, unde este îngrijit de sora sa Henrieta. Este vizitat de Veronica si pleaca amândoi la Bucuresti; se bucura de o scurta activitate ziaristica si în februarie 1889 se reîmbolnaveste, este internat la Bucuresti. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineata, moare în sanatoriul „Caritatea” al doctorului Sutu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. Un cor a interpretat litania Mai am un singur dor.
.   Vorbind despre poezia de dragoste a lui Eminescu, trebuie sa începem cu copilaria pe care a petrecut-o la Botosani si Ipotesti, în casa parinteasca si prin împrejurimi, într-o totala libertate prin frumoasele paduri ale Bucovinei. Fac o paranteza amintind ca numele de „Bucovina”  provine din cuvântul slav pentru fag („buk”), astfel termenul se poate traduce prin „Tara fagilor”. Nostalgia copilariei este evocata în poezia de mai târziu O, ramâi scrisa în 1979. Poetul aude glasul padurii care-i sopteste: „O, ramâi, ramâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ numai eu stiu sa le-ascult. În al umbrei întuneric/ te aseman unui print. Ce se uit-adânc în ape/ cu ochi negri si cuminti/ Si prin vuietul de valuri,/ Prin miscarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taina/ Mersul cârdului de cerbi…” Copilaria este pierduta si poetul constata cu durere: „Astazi chiar de m-as întoarce/ a-ntelege n-o mai pot…/ Unde esti copilarie,/ cu padurea ta cu tot?
  Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasionala dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia sa straluceasca! Iubirea pentru femeie si natura, în poezia lui Eminescu, lumineaza si tulbura totodata, cele doua sentimente însumându-se ajung sa aiba o energie cosmica care, pâna la urma, pare sa scape de sub imperiul vointei, determinând destinul fiintei umane.
.   La începuturile vietii dragostea lui este senina, frumoasa, împlinita cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii, ca în poeziile DorintaAtât de frageda, Freamat de codru, Somnoroase pasarele, La mijloc de codru des si altele.
.   Plenitudinea sentimentului iubirii este redata însa, în poeziile Lacul: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarca;/ Tresarind în cercuri albe/ El cutremura o barca./ Si eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult si parc-astept/ Ea din trestii sa rasara/ Si sa-mi cada lin pe piept…” si în poezia Lasa-ti lumea, în care natura se însufleteste alaturi de cei doi îndragostiti, îi ocroteste: „Lasa-ti lumea ta uitata,/ Mi te da cu totul mie,/ De ti-ai da viata toata,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rataceste/ Pe carari cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor paduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cararii strâmte,/ Si afara doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Parul tau ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium suna,/ L-ascultam cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Îi raspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iara sufletu-mi se pierde/ Dupa chipul tau frumos […] Înaltimile albastre/ Pleaca zarea lor pe dealuri,/ Aratând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de rachiti/ Si suntem atât de singuri!/ Si atât de fericiti!/ Numai luna printre ceata/ Varsa apelor vapaie,/ Si te afla strânsa-n brate/ Dulce dragoste balaie.
  Mai târziu, dezamagit de loviturile vietii, de lipsa de întelegere a contemporanilor sai, constient de societatea nedreapta în care îsi ducea traiul, Eminescu creeaza poezii profunde, din ce în ce mai triste si pline de renuntari. Codrul nu mai are bogatia frunzisului verde, culoarea, lumina, aerul pur din prima parte a tineretii, cineva parca stinge încet lumina, culorile devin din ce în ce mai pale, poetul începe sa-si puna întrebari, încearca sa defineasca amorul în poezia Ce e amorul: „Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn în treacat de la ea/  El sufletul ti-l leaga,/ Încât sa n-o mai poti uita/ Viata ta întreaga.[…] Dispar si ceruri si pamânt/ Si pieptul tau se bate,/ Si totu-atârna de-un cuvânt/ Soptit pe jumatate./ Te urmareste saptamâni/ Un pas facut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…”
   Poetul simte ca iubirea pleaca, neputând fi înlocuita cu alta si regretul este redat cu sfâsierea fiintei, în poezia S-a dus amorul: „S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepartat/ Au rasarit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum strabateau atât de greu/ Din jalea mea adânca,/ Si cât de mult îmi pare rau/ Ca nu mai sufar înca! […] Si poate ca nici este loc pe-o lume de mizerii/ pentr-un atât de sfânt noroc/ strabatator durerii.
  Pasiuni si despartiri, poetul devine dezamagit si dezamagirea a dat limbii românesti o capodopera – Luceafarul,  poezie în care e mistuit de iubire, gata sa-i jertfeasca iubitei nemurirea, dar, în cele din urma renunta, alege izolarea: „Traind în cercul vostru strâmt/ Norocul va petrece,/ Ci eu în lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”, versurile sugerând destinul omului de geniu.
.   În Gradina Copou din Iasi se afla Teiul lui Eminescu, numit si „Copacul îndragostitilor”, lânga el fiind scrise, pe o placa, versurile de mai sus. Marele poet a cautat adesea inspiratia la umbra ramurilor acestui tei, batrân de aproape 250 de ani. Sub crengile teiului au avut loc discutii între marele poet si prietenul sau Ion Creanga. Tot aici Mihai Eminescu o aducea pe iubita sa Veronica Micle, fiinta care a influentat puternic opera poetului.
.   Eminescu a scris si Rugaciuni închinate Fecioarei Maria. Amintim Rugaciunea: „Craiasa alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalta-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie,/ Fii scut de întarire/ Si zid de mântuire,/ Privirea-ti adorata/ Asupra-ne coboara,/ O, maica prea curata/ Si pururea fecioara/ Marie!
.  Se spune ca Eminescu a adus rugaciunea în închisorile comuniste, deoarece detinutii politici recitau aceasta Rugaciune, punând accentul pe versurile: „Înalta-ne, ne mâtuie / Din valul ce ne bântuie“.
  S-a consemnat ca Eminescu a fost una dintre „personalitatile hibride, filozof-poet”. Opera sa poetica a fost influentata de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filozofia antica, dar si de gândirea romantica a lui Arthur Schopenhauer si de filosofia lui Immanuel Kant ( Eminescu a lucrat o vreme la traducerea Criticii ratiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse sa-si ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pâna la urma).
.   Sa amintim filosofia din poezia La steaua, care trebuie înteleasa ca o metafora a calatoriei luminii. Viteza luminii era deja calculata cu aproximatie înainte de 1889, prima determinare experimentala a vitezei luminii din sec. XVII datorându-se unui astronom danez care a stabilit la acel moment valoarea constantei c de 213 000 km/s., iar Eminescu era la curent cu datele stiintifice si filozofice. Ulterior, Einstein care avea vârsta de zece ani la moartea lui Eminescu, în 1905  a demonstrat ca cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); a explicat de asemenea ca lumina Soarelui ajunge pe suprafata planetei noastre în aprox. 8 minute, iar lumina reflectata de Luna în aprox. 30 de secunde. În aceeasi teorie spune ca daca lumina Soarelui ar disparea brusc, noi abia peste 8 minute am observa întunericul, deci anumite stele de pe cer care se afla la distante foarte mari, de milioane de ani lumina, desi ele ar putea sa fie de mult stinse, noi înca le putem percepem lumina. Frumusetea este si a ultimei strofe a poeziei, în care Eminescu a proiectat superb imaginea în spatiul iubirii, al dorului. De fapt, Einstein a expus într-un limbaj de fizica, iar Eminescu într-un limbaj poetic. Amândoi geniali.
 .  „La steaua care-a rasarit/ E-o cale-atât de lunga,/ Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-ajunga./ Poate de mult s-a stins în drum/În departari albastre,/ Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zarit,/ Azi o vedem si nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adânca,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmareste înca..
.   Eminescu a dus o imensa activitate jurnalistica. Articolele pe care le scria constituiau o educatie politica pentru cititori, prin analiza profunda asupra situatiei în care se afla tara.
.   Înca de la 17 ani când scria poezia Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie: „Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,/Tara mea de glorii, tara mea de dor?/ Bratele nervoase, arma de tarie,/ La trecutu-ti mare, mare viitor!” si în continuare, pe vremea când era redactor sef la Timpul, oficiosul Conservatorilor, Mihai Eminescu a afirmat puternice sentimente patriotice, în dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar si împotriva lui Maiorescu. Eminescu a fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal si pentru unitatea nationala. El critica aspru Parlamentul pentru înstrainarea Basarabiei, era intransigent atât fata de politica de opresiune tarista cât si fata de cea a Imperiului Austro-ungar; dorea o Dacie Mare, o Românie Mare.
.   Cu ocazia Sarbatorii de la Iasi, de la începutul lunii iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare, Eminescu a citit la „Junimea” poemul  Doina, care a iritat Puterile Centrale: „De la Nistru pân’la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Ca nu mai poate strabate/ De-atâta strainatate./ Din Hotin si pân’ la Mare/ Vin Muscalii de-a calare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o atin…
  Dupa ani întregi de cercetare si verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astazi în viata – profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu – a încercat sa desluseasca misterul bolii si mortii poetului prin prisma contextului politic de la acea vreme, scriind cartea „Boala si moartea lui Eminescu”. În rezumat, scriitorul leaga soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în sustinerea Ardealului, deoarece Eminescu se pronunta pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar. Dovedeste ca Eminescu era incomod si trebuia executata comanda trasata de la Viena: „Si mai potoliti-l pe Eminescu!”. Era mesajul pe care francmasonul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii – francmasonul si parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda a fost executata întocmai de cei din tara, pe 23 iunie 1883. Eminescu care era marcat de o mare suferinta pe fond psihic, o psihoza maniaco-depresiva, a fost internat fortat, i-au pus diagnosticul de alcoolism si sifilis, care le putea permite administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizica. Cei care au regizat totul, porneau de la convingerea ca odata ce Eminescu va fi internat cu acte în regula, va intra în constiinta publica drept nebun si nimic din ceea ce a scris sau va mai încerca sa scrie, nu va fi luat în considerare. Eminescu a fost declarat nebun si internat la psihiatrie, în clinica francmasonului – dr. Sutu, într-un moment în care guvernul României urmarea sa încheie un pact umilitor cu Tripla Alianta (Austro-Ungaria, Germania si Italia), prin care renunta la preten?iile asupra Ardealului si se angaja sa îi anihileze pe toti cei catalogati drept „nationalisti”. Pactul a fost încheiat în secret în acel an 1883. În timp ce era spitalizat la clinica doctorului Alexandru Sutu, Eminescu a fost lovit intentionat de un alt pacient cu o caramida în cap, lovitura provocându-i moartea, si nu sifilisul. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijina pe declaratia unui frizer, martor ocular al episodului. Se stia despre marturia acelui frizer, ea fiind publicata în ziarul Universul în 1926, dar a fost ignorata cu buna stiinta.
  Scriitorul ne mai aduce la cunostinta ca Vlahuta l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vietii poetului si a redat versurile retinute pe care Eminescu le-a citit în prezenta lui: „Atâta foc, atâta aur/ Si-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vietii/ Ai revarsat, Parinte!” Apoi, spunea Vlahuta, a lasat tacut privirea în pamânt… Dupa câteva minute de tacere si-a împreunat mâinile, si ridicându-si ochii în sus, a oftat din adânc si a repetat rar, cu un glas nespus de sfâsietor: „Of, Doamne, Doamne!
.   O, Doamne, Doamne, zic, da-ne puterea sa-l întelegem si sa-l iubim pe Eminescu al nostru!
.
Vavila Popovici
Raleigh NC, SUA

Seminar despre caracter (1)

Isus Hristos este acelaș, ieri, azi și în veci!

Sfântul apostol Pavel

El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug.

  Sfântul apostol Petru (1 Petru, 2.22)

  1. Caracterul este ceea ce eşti în întuneric. – Dwight Moody
  2. Caracterul îi dă omului libertatea interioară. – Titu Maiorescu
  3. Mă încred doar în Cineva de caracter. – George Danciu
  4.  Un caracter deosebit este cea mai buna piatra de mormânt. Cei care te-au iubit si cei pe care i-ai ajutat isi vor aminti de tine atunci cand florile de nu ma uita s-au ofilit. Scrijeleste-ti numele in inima lor si nu in marmura mormantului.- Charles Haddon Spurgeon Continue reading “Seminar despre caracter (1)”

GOLANUL SI „DEMOCRATIA”

…Atâta risipa de energie nationala, în aceste zile, care preced referendumul din 29 iulie 2012…atâta frasuiala si cotonogeli pe sub masa, de sa juri ca va începe un razboi civil, în România cea de tot pasnica!

Si de ce toate astea? Pentru ca, se zice, rituos si stupid: „trebuie sa respectam regulile democratice”…!!!

…Pai, daca democratia este doar un „joc cu reguli” (…dar ce-ar fi sa ne ocupam, în scurtul ragaz al vietuirii noastre, pe acest Pamânt, nu de JOCURI, ci de TREBURILE CELE SERIOASE SI ETERNE, daca tot a vrut soarta noastra sa fim OAMENI –  …iar nu JAVRE SI COTOI?!)?!), si, totusi (sau: mai cu seama!), consuma tot ce are mai bun, din punct de vedere energetic, un popor! –  ÎNSEAMNA CA ESTE O FORMA DE ORGANIZARE SOCIALA EXTREM DE DEFICITARA SI CHIAR SINUCIGASA/AUTO-GENOCIDICA!

Cum, adica? Sa desfasori steagurile unui adevarat razboi national, pentru a alunga o javra ordinara, pripasita într-o casoaie anodina, numita „palatul Cotroceni”?! Noi socotim ca un picior în dos, dat acestui derbedeu ordinar si jalnic – este/ar fi arhisuficient, pentru a rezolva problema conducerii României!

…Cum, din pricina unui derbedeu, a unui golan de doi lei gramada, sa tulburam viata si linistea unui popor de cca 20 de milioane?! Este nefiresc si absurd!

„L-au ales 5 milioane de români!” Ceeee?! Cum adica: votul asa-zis „democratic” face ca 5 milioane de golani, de tigani „cu fulgi în bot” (vorbesc de membrii infractionali ai acestei etnii, nu generalizez! – …si, în definitiv, astfel de „tigani” sunt si multi, MULT PREA MULTI! – dintre „românii” de azi!!!), de betivi si analfabeti, sa decida cine conduce o tara si un popor – si, mai ales, un Neam, din care s-au nascut un Boirebista si Decebal, un Stefan cel Mare si Mircea cel Batrân, un Mihai Viteazul, un Horea si Crisan si un Tudor din Vladimiri, un Balcescu si un Cuza, un Eminescu, Cosbuc, Goga ori Blaga, un Grigore Moisil si Traian Vuia, un Enescu, Teslea, Octavian Paler etc.?! VOTUL LUI MOISIL, EMINESCU ORI HENRI COANDA SI EMIL CIORAN ORI OCTAVIAN PALER…etc. –  SA FIE EGAL CU AL UNUI GOLAN, TÂMPIT SAU BETIV NOTORIU…dar aparati, si tâmpitul, în tâmpenia lui, si betivul ori golanul, în betia si golania lor, de un…”JOC”?! JOCUL DEMOCRATIC!

PTIU!!! Faina treaba!

Suntem sanatosi la cap, oare, oameni buni?! Nu cred…mai ales cei ce se pun chiar „chezasi” pentru aceasta aiureala grotesca!!!

…E cazul ca lumea sa reflecteze la aceste aspecte funambulesti si hidoase, chiar cu iz macabru, care obliga cca 20 de milioane de oameni (printre care exista medici asemeni Vindecatorului/Taumaturgului Hristic, ingineri geniali, profesori si preoti cu cea mai înalta misiune terestra, aceea de a creste si îngriji samânta trupului si Duhului Uman…meseriasi împatimiti de mestesugul lor, ba chiar si magistrati luminati!) – …si, toti, o, Doamne, TOTI! –  sa se prefaca seriosi, chiar gravi ca niste mumii, când se pregatesc sa dea afara din ograda tarii un golan murdar, un gainar spurcat, un derbedeu gretos.

Nu se poate continua asa – mai ales ca, daca vom continua asa, toti smecherii lumii (ca nu duce lipsa lumea, mai ales „UE-lita” – FALSA SI UCIGASA „EUROPEANA ELITA”!!!) ne vor „încaleca”, sclaviza si aneantiza – PENTRU CA LUAM ÎN SERIOS O PROSTIE ABSURDA.- anume croita pentru tari/popoare stra-vechi, pasnice si visatoare, cum este a noastra/al nostru!!!
E cazul sa ne grabim a ne cauta si gasi, precum a facut-o Titu Maiorescu, în veacul al XIX-lea, în conditii la fel de vitrege si de maxima urgenta morala, precum cele de astazi – ELITELE DE DUH ALE NEAMULUI ROMÂNESC!!!

…E timpul sa cream, daca nu un REGIM TEOCRATIC (în contra caruia Masoneria este grozav de aprig pornita!), macar O CONDUCERE NOOCRATICA! Macar O REPUBLICA PARLAMENTARA AUTENTICA!

Nu trebuie sa ne dam înapoi de la nimic care sa ne fereasca, pe viitor, de a ne pune, toti, în situatia de culme a ridicolului: sa mobilizam 20 de milioane de oameni onorabili (majoritatea…!), pentru a scapa de UN SINGUR derbedeu, de UN SINGUR golan smecher, care-si râde de noi! Sa nu ne mai amarâm, gândindu-ne ca râsul lui de tâmpit aiurit este „alimentat” de alde…”Merkaloaia” si nen’tu Barosso, care stiu despre România cât stim noi despre planeta Saturn! Si le pasa de ea cât atâta! – …afara de jaful/jefuirea ei ginghis-hanic/a!

…Personal, ne-am supune si unei DICTATURI PARLAMENTARE! Pentru ca ignorantii nu stiu ca sensul originar al cuvântului „dictatura” este foarte aproape de câmpul semantic al „Mântuirii/Salvarii din Pericol de Moarte” (si „agricultorul” Cincinnatus a fost dictator[
]!) – si orice dictatura, în rostul ei vechi, dura doar cât dura primejdia de moarte, pentru „polis”-ul/Cetate!

Evident, cei ce se tem, cica, de „dictatura”, se tem, de fapt, de „tiranie”! Da, aici ar avea perfecta dreptate: nu se poate îngadui unui dement sa-si joace „tropotica” asa-zisei „democratii” de mucava, pe spinarea si întru distrugerea unui Neam prea putin (ori prea lent!) reactiv, întru vitalitatea sa biologica si de Duh!

…Pâna una-alta, pâna ne descoperim si le punem în rânduiala (si sub lege!) ELITELE VIITOARE (cele îndelung si întelept alese si spre folosul cel obstesc rânduite, de catre vechile elite… – …acum, atât de discrete si dispersate, DAR NU INEXISTENTE, cum ar vrea dusmanii nostri sa credem!!!!), sa ne facem vânt, cu nadejde în Dumnezeu, pentru a-l pricopsi pe golanul pripasit (prin vointa falselor elite si, mai ales, prin TIRANIA STUPIDA A MAJORITATII!) CU UN SUT SANATOS, DREPT ÎN DOS!!! Sa se dea de-a berbeleaca, pâna dincolo de hotarele Gradinii Maicii Domnului, el si toata familia lui (biologica si i-morala) de golani si derbedei – pâna la Judecata de Apoi!

…Mars, javrelor jegoase si leproase! Aici este Imperiul Celest al Tarabostes-ilor, al Celor cu ALBE CUSME, tuguiate/suite pâna în nori!!!

…Dupa ce faceti aceasta curatenie – aveti grija, confratii mei VALAHI, Paznici ai Sfintei GRADINI, sa nu mai rostogoliti alte spurcaciuni, spre poalele Kogaionului Sfânt, ale Muntelui Ascuns în propria-i CURATIE DE DUH!!

prof. dr. Adrian Botez

———————————-
Note:
1 „(…)Totodata schemele de gândire si de comportament s-au polarizat în jurul principalului model colectiv, îmbratisat de cetateni. în acest model colectiv sau ideal uman s-au condensat, s-au decantat reprezentarile esentiale, schemele de gândire, valorile. În timpul Republicii, acest model colectiv a fost întrupat de CINCINNATUS, consul si dictator  (republican,adica magistrat unic si extraordinar, desemnat numai pentru o perioada de sase luni), în secolul al V-lea î.e.n. Cei care au venit sa-l înstiinteze ca a fost desemnat dictator, pentru a salva Roma dintr-ograva criza militara, L-AU GASIT TRUDIND LA PLUGUL LUI SI LUCRÂNDU-SI SINGUR OGORUL (s.n.). Cincinnatus si-a sters sudoarea, care îi cadea pe ochi, si si-a îmbracat toga praetexta, vesmântul magistratilor (LIV., 3,26, 7-l2; EUTROP., 1,17). Prin urmare, Cincinnatus era închipuit ca un brav militar si un destoinic general, barbat modest, pasionat de osteneala pe propriul sau pamânt. EL ASOCIA, ÎN PERSOANA SA, CELE MAI ÎNALTE VIRTUTI SI DEMNITATI CU MUNCA MODESTA, ÎNSA FOARTE UTILA, PE OGORUL SAU. DE ASEMENEA EL,REPREZENTA UN EXEMPLU VIU DE DISCIPLINA. DESI PATRICIAN, DATORITA JOCULUI SOLIDARITATILOR CIVICE, DE DIFERITE OBÂRSII, CINCINNATUS A DEVENIT SI IDEALUL UMAN AL PLEBEI ROMANE (…)” – cf. Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, vol. I, Societatea “Adevarul” S.A., 1994, p. 31.

CARAGIALE SI EMINESCU

 ION IONESCU BUCOVU

.

În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamatiune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani, un tânar bine legat, cu studiile întrerupte si pus pe capatuiala.

În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu, se ataseaza de trupa lui de teatru . Vazând în el un copiator de texte excelent, cu un scris impecabil, si iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajaza ca sufleor si copist la Teatrul National.

Soarta face ca acum sa se întâlneasca cei doi mari scriitori, Caragiale si Mihai Eminescu.

Întânlirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vietii noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultura, aruncat prea devreme în vâltoarea vietii e pus fata în fata cu un tânar pribeag, fugit de acasa, razvratit contra scoalei si gasind timp, între munci istovitoare, sa-si înzestreze sufletul cu o comoara de cunostinte.

Cu doi ani mai mare decât Carageale, Mihai se investeste în ochii acestuia ca un tânar de exceptie. Eminescu îi aparuse frumos ca o scluptura antica sau ca un sfânt harazit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternante de euforie si tristete ce-i caracteriza vârsta adulta, ramâne impresionat de personalitatea lui. ,,E prea frumos sa fie adevarat!” avea sa exclame Caragiale mai târziu, aducându-si aminte de întâlnire.

Si lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a parut a fi a unui dandy îmbracat bine, cu multe cunostinte literare, dar si un mare iubitor de teatru. Acum în aceasta sesiune teatrala dintre anii 1868 ai 1869 s-a înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egala pasiune pentru literatura.

Câte discutii s-au depanat între dânsii, în ceasurile lor libere, petrecute laolalta, între doua spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui. Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar ai de cultura.

Caragiale a fost martor si la plecarea lui Eminescu la Viena, însotit de fratele sau, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate, dar nu mai sunt date care sa ateste legaturile lor. Între timp Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise si publicate la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl lauda în ,,Directia noua”(1872), punându-l imediat dupa Alecsandri. Sa fi stârnit aceste succese ale poetului invidia lui Caragiale?

În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul„Timpul” în Bucureati adus de Maiorescu. Având nevoie de redactori, Eminescu se grabeste sa-l cheme în redactie pe Caragiale, spunând ca un altul mai bun ca el nu exista în tot Bucurestiul. Se vede treaba ca Eminescu îi urmarea mersul lui la ziarele „Claponul” si „Calendarul Claponului”sau la „Ghimpele”. Primele articole ale lui Caragiale de la „ Timpul”, „National-liberarii” si „ Liberalii ai conservatorii” nu au darul sa atraga atentia sefilor junimisti precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrând împreuna cu cei doi la ziar, ne-a lasat cele mai pretioase amintiri despre atmosfera redactionala si despre prietenia dintre Eminescu si Caragiale. Cu „Roma învinsa”, Caragiale patrunde la Junimea. Cu talentul sau scenic, a prezentat junimistilor piesa aproape jucata de el, mimând, gesticulând ai rostind apasat vorbele, dând întietate graiului vorbit asupra limbii literare. Cei trei pusesera la cale sa scrie si o „ Gramatica”, împartindu-ai rolurile, Eminescu- etimologia, Caragiale cu sintaxa si Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodata. Ca sa învete de la Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gica-contra” tratând drept moftangii pe Kant ai pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adevarate lectii de filozofie. Dupa ceasuri lungi în redactie ei se cautau si prin oras, izolându-se la nesfârsite taclale. Cei doi îsi câstigasera întietatea si la Junimea, unde, cu toate ca erau cei mai tineri, îsi câstigasera un adevarat prestigiu prin precizia si fermitatea vederilor critice. Eminescu se multumea cu încuviintarea lui Maiorescu ai se bucura de admiratia muta a lui Caragiale, „Las’ c-a tacut si hâtrul de Caragiale!” Slavici ne spune ca „era o placere nu numai pentru dânsii ci si pentru oricine care vedea cum petrec împreuna.”

La ziarul ,,Timpul”, Caragiale tragea mâta de coada, lasând beleaua mai mult pe Eminescu si Slavici.

Dupa ce a participat câtva timp la sedintele Junimii din Bucuresti, îsi schimba atitudinea dintrodata si-l ataca si pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui si l-a publicat în revista. Tine conferinae împotriva-i, desi mai târziu l-a lingusit prin telegrame. Marele critic l-a calificat ,,canalie” si n-a mai vrut sa aiba cu el decât relatii,, literare”.

Caragiale era un,,graeculus” înfigaret si foarte agil. Observând ca nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie si pe Slavici în proza, el se axeaza pe comedie, continuând pe Alecsandri, sfatuit si de Eminescu, care vazuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic si cinic”-cum îl caracterizase Eminescu, se desfasura în voie. Lipsit de scrupule, persiflant, darâmator de valori, indiferent la morala, zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste masura în puterile lui, Caragiale nu se putea sa nu intre într-un conflict iremediabil cu Eminescu, om de alta talie etica ai artistica.

Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atunci când Caragiale i-a sustras niste acte compromitatoare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu si i le-a dat ,,andrisantului”. Dupa opt zile de absenta din redactie, Caragiale este numit inspector scolar cu 800 de lei pe luna de catre „andrisant”.

Colaborarea lui Caragiale la „Timpul” s-a prelungit din primavara anului 1878 pâna la mijlocul anului 1881, când a trebuit sa paraseasca redactia, silit din motive pe care numai el le cunoaste. Istoriografia literara ne vorbeste ai de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai multe cauze, dar cea mai plauzibila ramâne femeia care juca un rol dublu pentru Eminescu, adica Veronica Micle. Pe Veronica Micle Caragiale o cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la Bucuresti. Femeia era frumoasa si atragea atentia barbatilor, mai ales lui Caragiale care era un amorez tip Rica Venturiano. Ocazia se iveste tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica. Numirea lui Caragiale ca revizor scolar pe judetele Neamt-Suceava în anul 1881 cade bine dramaturgului care-si gaseste consolare în casa femeii fie la Târgu-Neamt, fie la Iasi. Cei doi au întretinut si o corespondenta, dar Caragiale, fiind un om secret în materie de amor, a rupt scrisorile de la Veronica. Si nici Veronica nu le-a pastrat pe-ale lui. Daca le pastra poate posteritatea avea sa cunoasca mult mai multe taine din relatia lor.

Numit revizor scolar pe circumscriptia Neamt-Suceava, I. L. Caragiale o asalteaza pe Veronica Micle, cu atentiile lui de amorez si vestile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critica pe Mihai fata de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epoca de suparare cu poetul. Scipione Badescu îl pune în garda pe Eminescu despre legaturile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamt, legaturi fanteziste si exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei si l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a destainuit si ea secretul despre ,,boala” lui, ,,pacat” pentru care Eminescu o iarta. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!” fata de Caragiale.Se spune ca chiar ar fi vrut sa-l împuste cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas.

Nu l-a iertat însa niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa si i-a cerut sa restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scena dura se întâmpla chiar într-una din sedinaele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Craciun, când cei doi scriitori se cearta ca la usa cortului, ,,dimpotriva Eminescu si Caragiali certându-se unul cu altul”( Maiorescu).

Veronica nu era disponibila sa faca,, prostia” de a se îndragosti de Caragiale, Junimiasii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau aceasta dihonie, pentru a-l desparti pe poet de femeia iubita, mai ales ca Eminescu îi propusese casatoria.

Titu Maiorescu merge mai departe si insinueaza o intriga specifica lui Caragiale cum ca dramaturgul ,,i-a însirat pe toti prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care si el însusi”.

Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare catre Titu Maiorescu îl caracteriza astfel pe Caragiale: Ce pacat ca nu se poate face nimic dintr-un asemenea om! Firea l-a înzestrat bine ai viata l-a tentat cu toate prefacatoriile si bunurile ei: a fost sarac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a pierdut; o fi iubit probabil si o fi fost iubit, niciodata nu si-a uitat menirea, pe care cel ce l-a zamislit se pare ca i-a suflat-o la ureche, dupa ce l-a gatit, zicându-i, cu un picior în spate: „du-te sa fii trivial!”

La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, strabate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a facut poetului.

Cu toata bârfa lumii, Eminescu a fost alaturi de Veronica pâna la sfârsitul vietii. O fotografie, descoperita recent, îl arata pe Eminescu lânga femeia iubita iesind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-si da obstescul sfârsit. Iar zeflemistul Caragiale în fata dueleaza cu actorul Stefan Iulian, departe de fostul sau prieten din tinerete.

27 februarie 2012

O profesiune de credinta

PRIMA SI CEA MAI IMPORTANTA CARTE A LUMII

Comunicarea spirituala

Zoe Dumitrescu-Busulenga

Trebuie sa va spun ca eu traiesc în permanenta cu un sentiment de frustrare. Lumea se amuza când spun asta, dar eu ma simt o ratata. Cariera mea trebuia sa fie una muzicala. În clipa în care, la 17 ani, m-am îmbolnavit de tuberculoza si mi s-a spus ca trei ani nu mai am voie sa cânt, nici la pian, nici la vioara, a fost o prabusire, care, fireste, la acea vârsta, mi s-a parut o catastrofa.

 Fatalmente, a trebuit sa merg pe alta cale. Si am ales calea de jurist, a tatei, si cea de filolog, a mamei. Si asa am intrat, mai mult sau mai putin cu voia mea, dar sigur cu voia lui Dumnezeu, în acest câmp al „formatiei sufletelor“, cum îi spun. Fiindca mie îmi parea esential nu sa însir niste date si gânduri în fata studentilor, ci sa încerc sa comunic cu ei, nu numai omeneste, dar si spiritual. Si cultural, pentru ca doream sa fac din ei oameni cultivati, sa le dau cât mai multe surse de incitatie la lectura si la arte în general.

*** Continue reading “O profesiune de credinta”

Prima si cea mai mare carte a lumii

O profesiune de credinta-

COMUNICAREA SPIRITUALA

Zoe Dumitrescu-Busulenga

Trebuie sa va spun ca eu traiesc în permanenta cu un sentiment de frustrare. Lumea se amuza când spun asta, dar eu ma simt o ratata. Cariera mea trebuia sa fie una muzicala. În clipa în care, la 17 ani, m-am îmbolnavit de tuberculoza si mi s-a spus ca trei ani nu mai am voie sa cânt, nici la pian, nici la vioara, a fost o prabusire, care, fireste, la acea vârsta, mi s-a parut o catastrofa.

[pullquote]

Si am ales calea de jurist, a tatei, si cea de filolog, a mamei. Si asa am intrat, mai mult sau mai putin cu voia mea, dar sigur cu voia lui Dumnezeu, în acest câmp al „formatiei sufletelor“, cum îi spun. Fiindca mie îmi parea esential nu sa însir niste date si gânduri în fata studentilor, ci sa încerc sa comunic cu ei, nu numai omeneste, dar si spiritual.

Zoe Dumitrescu-Busulenga

[/pullquote]

Fatalmente, a trebuit sa merg pe alta cale. Si am ales calea de jurist, a tatei, si cea de filolog, a mamei. Si asa am intrat, mai mult sau mai putin cu voia mea, dar sigur cu voia lui Dumnezeu, în acest câmp al „formatiei sufletelor“, cum îi spun. Fiindca mie îmi parea esential nu sa însir niste date si gânduri în fata studentilor, ci sa încerc sa comunic cu ei, nu numai omeneste, dar si spiritual. Si cultural, pentru ca doream sa fac din ei oameni cultivati, sa le dau cât mai multe surse de incitatie la lectura si la arte în general.

***

 Pentru mine însa, important era, la început, sa driblez noua doctrina care încerca sa se încuibe la noi… marxismul, dublat, fireste, de ateism. Am intrat în facultate într-o vreme amarnica… Eminescu era facut socialist, toata cultura româneasca se transforma într-o cultura pre-comunista. La seminarii faceam contrariul a ceea ce se facea la cursuri. Studentii au simtit imediat asta, omul tânar întelege repede aceste lucruri, si atunci toti veneau la mine. Am început cu Eminescu, fiindca el era tinta tuturor. Încercam sa-l arat în lumina adevarata, cât se putea, fiindca eram controlati. Am facut tot felul de acrobatii, de interpretari de text, ca sa ajungem indirect la adevar; acestea s-au spus cu jumatate de gura. Asta a fost o etapa. Dupa ’65, am scapat de chinga sovietica, lucrurile mergeau mai usor. În timpul acela, George Calinescu nu mai era la catedra, ramasese la Institut, dar mai venea la facultate. Îmi amintesc ca într-o zi venise la un curs de-al meu. Nu pot sa va spun ce emotii am avut. Eram si foarte tânara. Inchipuiti-va sa-l ai pe Calinescu în amfiteatru… A intrat si mi-a zis: „Ei, Zoe, haide, sa te aud!“. Aveam un curs despre Gherea. De fapt, nici nu faceam despre Gherea, ci despre Maiorescu. Facând o paralela între cei doi, aveam grija sa iasa Maiorescu deasupra. Când am terminat cursul, Calinescu m-a îmbratisat si mi-a spus „foarte bine!“. A fost impresionat, pentru ca faceam ceea ce încercase si el sa faca. Sa ne strecuram pe sub o doctrina straina de noi.

[pullquote]

Dupa ce le-am prezentat cartile sfinte ale indienilor, am ajuns la evrei, dorind sa-i îndrept spre Biblie, care era prima carte în bibliografia pe care le-o dadeam studentilor. Veneau la cursurile mele si teologi. Atunci, speriat ca îl bag la puscarie, a venit la mine secretarul de organizatie pe universitate. I-am spus: „Mai copile, spune si tu ca e prima si cea mai mare carte a lumii. Si nu se poate face carte fara ea, ca ne facem de râs daca o scoatem din bibliografie.” Când a auzit asta, a tacut din gura.

Zoe Dumitrescu-Busulenga

[/pullquote]

Apoi, am intrat într-o etapa cu destula libertate de miscare, cu referire la culturi straine. Între timp, Tudor Vianu m-a adus la catedra de literatura comparativa, eu fiind specialista în engleza si germana. Tudor Vianu a fost foarte bun prieten cu tatal meu si ma cunostea de când eram mica. Si în acest mod am putut sa-mi exprim punctele de vedere asa cum am dorit, cu foarte putine concesii. Si am ajuns sa fac literatura comparata a popoarelor orientale. Dupa ce le-am prezentat cartile sfinte ale indienilor, am ajuns la evrei, dorind sa-i îndrept spre Biblie, care era prima carte în bibliografia pe care le-o dadeam studentilor. Veneau la cursurile mele si teologi. Atunci, speriat ca îl bag la puscarie, a venit la mine secretarul de organizatie pe universitate. I-am spus: „Mai copile, spune si tu ca e prima si cea mai mare carte a lumii. Si nu se poate face carte fara ea, ca ne facem de râs daca o scoatem din bibliografie.” Când a auzit asta, a tacut din gura. Asa am facut „formatie de suflete“, nu numai de minti. Am facut carte cu ei, dar le-am trezit si sentimentul religios. Îmi amintesc de un preot care mi-a spus „va sunt recunoscator! Toata viata mea am încercat sa o conving pe fiica mea sa citeasca psalmi, iar dumneavoastra ati reusit acest lucru numai dupa un curs!“.

Zoe Dumitrescu-Busulenga, August 2004

REGIONALIZAREA ROMÂNIEI – PASUL DECISIV CATRE DESFIINTAREA EI?!

de Magdalena ALBU

 

[pullquote]

În trecut ni s-a impus o istorie,

în viitor sa ne-o facem noi.”

Mihai Eminescu

[/pullquote]

 

 

 

 

 

Daca secolul al XIX-lea a însemnat perioada de formare a statelor nationale pe continentul european, atunci putem spune ca sfârsitul mileniului XX si începutul celui de-al XXI-lea de istorie postcristica reprezinta timpul sfarâmarii acestora si constituirea unei entitati suprastatale cu iz imperial, unde asa-zisa ordine mondiala de fapt si de drept este opera unei autointitulate elite mondiale, care face si desface în scurta vreme a existentei ei finite itele unei lumi pe care si-o închipuie aidoma unei jucarii de plastic aflata în mâinile unui copil oarecare. Imago mundi se schimba cu din ce în ce mai mare repeziciune, iata, pe zi ce trece, iar responsabili de parcursul ei istoric zbuciumat nu sunt decât acei exponenti umani de moment, care uita în fiece clipa, din pacate, ca, la rândul lor, nu apar în catastifele vremii decât doar ca niste simple entitati muritoare din necuprinsul sir de generatii ale omenirii. Oase goale, dar cu sufletul crud si vândut, care ucid, cu sânge rece si deplin constienti, Viata.

Lumea nu îsi da seama ca a parasit coordonatele unei dictaturi sumbre spre a intra cu pasi siguri într-o alta, mai înrobitoare, asezata sub auspiciile unei libertati aparente. Satana dezlantuita a morbului urii îsi face numarul din plin, victimele sale sigure fiind cei care nu vor sa distinga Lumina de întuneric în mrejele unui timp care seamana vânt si nu culege decât furtuna.

Când soldatii Armatei Române s-au dus sa salveze în cel de-al doilea razboi mondial Ungaria lui Miklós Horthy de sub ocupatie fascista (am mai scris acest lucru de curând!), populatia maghiara nu mai catadicsea a le turna eliberatorilor lor apa fiarta în cap de la etajul caselor pe lânga care acestia treceau. În momentele acelea cumplite si umilitoare însa, acesti români nu se gândeau la faptul ca tara lor este una de mâna a doua si ca va disparea într-o buna zi cu totul de pe harta Europei ca stat national, unitar si independent, devenind o adunatura de zone oarecare stabilite în raport de directa proportionalitate cu interesele josnice ale partidelor politice conjuncturale si a aliantelor vremelnice dintre acestea. Nici vorba.

Când mestecau printre dinti praful pustei panonice ori când erau încovoiati de frigul din muntii Cehoslovaciei, când scheletele lor vii si pline de paduchi erau strânse de pe coclaurile rusesti si duse în lagarele de concentrare ale Siberiei înghetate pentru igienizare, hrana, tratament si, în final, pentru munca în minele de carbuni ori în padure, acelorasi soldati ai Armatei Române – foarte putini ramasi astazi în viata ca martori vii ai unei istorii de un tragism recent apus – nu le traversa prin minte atunci decât un singur gând: sa-si mai vada o data Tara (nu regiunea) si pe cei lasati sa-i astepte acasa cu inima îndoita de chinul amarnic al nerevederii. Niciunul dintre acesti eroi, care au avut un rol fundamental din punct de vedere istoric în a înclina acul balantei victoriei asupra nazismului in illo tempore pe continentul european, nu socotea ca se va întoarce acasa într-o tara second hand, sfârtecata cu totul si cu totul nejustificat într-un numar fix de regiuni la diverse comenzi politice externe sau interne, ci doar acasa, în tara lor – România.

Ceea ce se întâmpla azi, dupa mai bine de sase decenii de la finele celui de-al doilea Razboi Mondial – razboi care a înghitit în maruntaiele sale criminale un numar impresionant de vieti omenesti -, este un fapt conjunctural de o matematica a gândirii înfiorator de tulburatoare. Diversele motivatii politicianiste de tot soiul, care nu tin cont sub nicio forma de parerea poporului român, anuleaza, de fapt, istoria anterioara a acestuia, calcând în picioare cu mârsavie, iresponsabilitate si rationalitate demonica jertfa de sine a sutelor si sutelor de mii de victime sacrificate programat de catre calaii bolnavi de vanitate ai acestei lumi efemere. „Miza este de prima însemnatate: este vorba de destramarea treptata a statului român si a hotarelor sale.”, spunea academicianul Dinu Giurescu de curând. Si o voce de calibrul domniei-sale, o autoritate recunoscuta în domeniul istoriei, nu poate decât sa dea de gândit profund tuturor factorilor decidenti din patria aceasta (înca îi putem spune asa – Patrie) si poporului însusi despre conturul destinic al propriului lor teritoriu aflat, iata, la cheremul unor interese vremelnice de grup politic. Mai mult decât evident ca praful si pulberea istoriei se vor împrastia navalnic peste numele acelora care-si vor aseza, la ordin si cu rânjet diabolic, semnatura pe certificatul de deces al României. Pentru ca, a-ti vinde esenta pura a ceea ce te defineste pe tine ca neam în numele unor interese marunte de moment, înseamna, nimic altceva decât crima. Iar acest fapt este condamnat, dupa cum se stie, de toate religiile pamântului, indiferent de zona lor de sorginte.

Când Mihai Eminescu, pus la zid, la rându-i, prin telegrama trimisa de catre Petre Carp lui Titu Maiorescu de la Viena, în care îi scria acestuia din urma: „Si mai potoliti-l pe Eminescu!”, formula fraza: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor sa ne-o facem noi.”, cu siguranta ca nu putea previziona nicidecum permutarile de borne topografice cu caracter deznationalizant ce au loc în prezent. Iar daca se va adeveri ca algoritmul de desfiintare a României a început cu elan în anul Domnului 2011, atunci ar fi bine, dupa parerea mea, ca statuia maiestuoasa a lui Nicolae Ceausescu sa fie înaltata cât mai curând în capitala sa, Bucuresti (nu Budapesta), fiindca simplul cizmar ajuns presedinte a stiut avea multa demnitate în momente cheie ale propriului sau mandat. O parte din arhitectura timpului ceausist arata cam asa: erau darâmate anumite biserici, dar tara avea granite fixe si era lipsita complet de datorii în momentul mortii fostului presedinte. Schita momentului actual are urmatorul facies însa: se construiesc temple peste temple de orice rit, iar scufundarea în mâlul eutrofizat al datoriilor si tendintele vadite de destramare a ei întrec orice închipuire.

Sa fie, oare, procesul de regionalizare a României pasul decisiv catre desfiintarea sa?! Daca da, atunci în mod cert ca peste urmele de sânge ale Armatei Române din anii de foc, de foame, de paduchi, de lagare si de frig ’40 ori peste cele ale multilor poporeni nevinovati ucisi în tumultuosul decembrie al lui 1989 mirosul de streang înaltat la cer de curând de cetateanul Csibi Barna pe teritoriul românesc (prin „spânzurarea” papusii ce-l simboliza pe Avram Iancu – unul dintre elementele fundamentale ale identitatii poporului român) se va îndrepta amenintator înspre însasi beregata României reale ca stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil, unde, conform art. 2, alin. (2) din Constitutia sa: „Nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.” Daca nu, înseamna ca domnul academician Giurescu greseste, ceea ce îmi este cu neputinta a crede, caci între profesorul Dinu Giurescu si actualii guvernanti diferenta de calitate nu poate fi cuantificabila în vreo unitate de masura încadrabila actualmente în SI (sistemul international de unitati de masura).

Magdalena ALBU

13 iunie 2011


VERONICA MICLE 22 aprilie 1850 – 6 august 1889

by Elena Buica
Toronto, Canada

Cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române

Daca vrei sa scrii despre Veronica Micle, sa îi citesti poeziile sau corespondenta, sa ti-o imaginezi vazând-o cu ochii mintii, nu poti s-o faci decât luând-o împreuna cu Mihai Eminescu, caci dragostea ce i-a legat, a creat si cele mai frumoase poezii de dragoste ale limbii noastre si cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române.
Gândind la frumoasa lor poveste de dragoste, cred ca putine sunt femeile care sa nu fi visat sa fie iubite ca Veronica, si putini barbatii care sa nu fi visat sa întâlneasca iubirea întruchipata într-o femeie asemenea ei.
Iubirea dintre acest “înger blond”, Veronica, si Eminescu a fost mare, adânca, a învins totul si a reusit sa existe dincolo de rautatile unor oameni care îi voiau despartiti. Iubirea tuturor a fost eclipsata de acea mare iubire a unui “chip de înger dragalas”. Eminescu, poetul-om, a fost fascinat de frumusetea feminina a Veronicai. Au fost si câteva “focuri de paie” stârnite de Cleopatra Lecca-Poenaru sau de Mite Kremnitz, dar chipul Veronicai le-a sters repede urma. Fata ei, Virginia Gruber scria : “Mama a fost plina de viata, plina de farmec, frumoasa, doamna perfecta si avea o voce superba. În societatea aleasa pe care o vizita, din cauza acestor calitati superioare, facea umbra întotdeauna în jurul celorlalte femei”.
Nemuritoarea muza eminesciana s-a nascut în Nasaudul ardelean, în ziua de 22 aprilie 1850, în acelasi an în care la Ipotesti s-a nascut “Luceafarul poeziei românesti”, Mihai Eminescu. Tatal Veronicai, Ilie Câmpeanu, a fost un erou al luptelor conduse de Avram Iancu si a murit în urma ranilor capatate în lupta. Mama, Ana, ramasa vaduva, s-a mutat cu cei doi copii la Tg. Neamt, apoi la Roman si în sfârsit, la Iasi. Veronica a primit la nastere numele mamei ei, Ana, dar ea si-a schimbat numele în cursul primar si astfel a devenit Veronica. A fost un copil crescut în rasfatul dragostei de mama, desi au trait înfruntând multe nevoi materiale. Ea a urmat scola primara si cursurile gimnaziale la Iasi, la Scoala Centrala, unde a fost bursiera. A fost o eleva exceptionala, dând dovada de o înteligenta deosebita. A terminat scoala în 1863 si pe certificatul ei de absolvire este trecut calificativul “eminenta”. La examenul final a asistat rectorul Universitatii din Iasi, profesorul universitar Stefan Micle, ardelean de origine. El a fost vrajit de frumusetea, inocenta si inteligenta ei si desi era mai în vârsta cu 30 de ani, a cerut-o în casatorie. La insistentele mamei sale, peste un an, frumoasa si tânara Veronica devine respectabila doamna Micle, la numai 14 ani.
În tineretea mea, am vazut-o pe Veronica cu ochii mintii, în ziua cununiei, timp de patru ani, aproape zi de zi, de câte ori intram sau ieseam pe poarta scolii ca profesoara, ori când îmi aruncam privirile pe fereastra. In fata scolii, pe acea straduta foarte strâmta. in centrul orasului Cluj, se afla bisericuta “Bob”, pe al carui gard din zid gros si purtând patina vremii, era o placuta comemorativa. Pe ea sta scris ca la aceasta biserica, Veronica si Stefan Micle au fost cununati de preotul Ioan Pamfil, în data de 7 august 1864. Si de câte ori nu m-a purtat gândul pe firul vietii acestei femei cu un destin atât de deosebit, la tulburatoarea, fascinanta si scurta ei existenta!
A fost o sotie buna si o mama iubitoare. Pe sotul ei nu l-a iubit, dar nici nu l-a urât sau detestat, ci l-a respectat si l-a pretuit ca om si ca intelectual. Fiicelor ei, Valeria si Virginia, le-a dat o educatie aleasa si le-a crescut cu dragoste, asa cum fusese crescuta si ea de mama ei. Valeria a fost solista de opera si i se spunea “Privighetoarea Iasului”, iar Virginia a studiat stiintele. Amândoua au scris poezii.
Veronica dispretuia distractiile usoare si festivitatile, pe care le ocolea, cu toata pozitia sociala înalta pe care o avea. Urmând sugestia lui Maiorescu, ca Veronica ar fi nascuta pentru a zapaci destinele marilor barbati, diferiti istorici literari, biografi si publicisti, în cursa pentru spectaculos, i-au creat Veronicai Micle efigia unei femei usuratice, nestatornice si indiferenta la sentimentele înalte ale poetului. Realitatea a fost tocmai invers, dar cliseul impus de o societate nedreapta, grabita si superficiala este greu de înlaturat cu toate dovezile incontestabile. Muza lui Eminescu nu a fost o femeie usoara, nu era dornica de petreceri. Ea si-a jertfit toata tineretea familiei si s-a preocupat atent de educatia fiicelor ei. A facut parte din societati de caritate, iar în timpul razboiului de independenta, a fost sora de caritate voluntara.
Dragostea dintre ea si Eminescu a fost casta pâna la moartea lui Stefan Micle (1879). Abia dupa moartea acestuia, dupa sapte ani de când s-au cunoscut, Eminescu i se adreseaza pe nume într-o scrisoare. Când i s-a permis, pe Eminescu l-a îngrijit cu multa devotiune si a participat la suferinta lui cu toata fiinta ei. Pe Eminul ei, cum îi placea sa îl alinte, l-a iubit cu o dragoste profunda. Oricâta rautate ar nutri cineva, nu se poate sa nu se lase cuprins de tonul ars de iubire care se desprinde din scrisorile ei si din poeziile pe care i le-a dedicat lui Eminescu, si în marea majoritate, îi sunt dedicate lui. Poeziile ei sunt un adevarat jurnal de iubire, trecând prin toata gama de sentimente. Dragostea ei a fost atât de mare, încât l-a urmat pe Eminescu si dincolo de pragul pamântesc. A lasat în urma ei doua fete, pentru a-si împlini destinul de iubita, savârsind “nunta in cer”, infinit mai durabila decât casatoria cu acte.
Pe Eminescu l-a cunoscut în martie 1872, la Viena, unde se afla pentru un tratament. Il cunostea doar dupa nume, numai dupa câteva poezii publicate. Tânara Veronica, desi era casatorita, avea doua fetite, îsi respecta sotul, simtea ca îi lipseste o atmosfera vesela si o iubire ideala învaluita în mister. Ea traieste acum primii fiori ai dragostei si se comporta ca orice fata la vârsta ei. “Galopul biografiilor” – cum zice Tia Serbanescu – “nu modifica vârstele organismului oricât le-ar brusca”. Legile firii nu tin cont de convenientele sociale. Veronica se afla la prima ei iubire aproape adolescentina si ca orice adolescent sau tânar, asculta aceasta chemare, dincolo de orice ratiune. Cu un tact deosebit, ea va sti totusi, ca în acelasi timp sa îsi respecte sotul si familia, dar si sa dea frâu liber unei iubiri romantice. Pâna la moartea sotului ei, iubirea lor a fost pura si neîntinata. Intre ea si Eminescu s-a nascut o frumoasa idila la Viena, care peste timp se va transforma în iubire profunda si va continua apoi cu mici întreruperi pâna la moarte, si chiar dincolo de granitile vietii, caci, cine stie daca nu se continua frumoasa lor iubire, în alte zari, într-o alta dimensiune, dincolo de coloana infinitului, dincolo de rautatile celor care le-au stat împotriva. Virginia, fiica Veronicai, scria despre mama ei: “L-a iubit pe Eminescu cu o iubire nemarginita. Împrejurarile si oamenii au facut ca ei sa nu fie uniti niciodata. Veronica a refuzat cererea în casatorie a mai multor pretendenti, preferand sa ramâna “muza unui geniu, decât sotia unui print”, asa cum a afirmat ea. Pe Veronica a atras-o, nu gloria, ci talentul pe care l-a intuit cu o mare precizie, egala cu cea a lui Maiorescu. Cu toate ca Eminescu publicase doar câteva poezii, intuitia perfecta a Veronicai a facut-o sa înteleaga din capul locului ce valoare au. Ea l-a numit pe Eminescu poetul-geniu, înaintea altora, cam în acelasi timp cu Maiorescu, dar cu mai multa fervoare. Chiar numai pentru intuitia ei fara gres, ar trebui sa îi recunoastem inteligenta si calitatea gustului artistic. Eminescu, îndragostindu-se de frumoasa, spirituala, cultivata Veronica, cea plina de mister si poezie, romantica si provocatoare, îsi va întrerupe studiile si se va întoarce la Iasi, ca sa fie aproape de “dulcea minune”, “îngerul blond”. El îi dedica poezii eminente, iar ea îi dedica delicate versuri. O vizita în salonul ei de poezie sau se întâlneau sub teiul de la Copou. Când nu se puteau întâlni, comunicau prin scrisori. Stefan Micle era îngaduitor cu aceasta situatie, având încredere în sotia lui, accepta ca Veronica sa fie muza unui poet de geniu, asa cum Laura a fost pentru Petrarca. Veronica si-a înteles din capul locului menirea. Si-a asumat acest destin si apoi l-a desavârsit în chipul cel mai fericit posibil. Câte femei ar fi facut asta?
Eminescu si-a dat seama chiar de la început ca Veronica întruchipeaza idealul feminin pe care l-a visat. El îi scria: “Adormind aseara cu gândul la tine si desteptându-ma dimineata tot cu el, as putea sa îti scriu toata ziua fara sa obosesc, daca cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu stiu de ce, orice lucru, chiar si acelea care nu au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu de împartit cu teii, cu florile si frunzele de tei? Poate unde esti asa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora.
Si daca se întâmpla pe tine sa te vaz,
Desigur ca la noapte un tei am sa visez.
Si daca se întâmpla sa întâlnesc un tei,
Desigur toata noaptea visez la ochii tai”.
Veronica îi raspundea: “Imbatata de florile teiului, de vorbele ademenitoare si dulci, de tot ce ne înconjoara, acolo, pe banca la Copou, ma credeam lânga tine cea mai fericita femeie”. Eminescu o iubea cu patos, cu putere si cu sinceritate. “Mi-e dor de tine, motule ce esti, femeie gentila si dulce, inteligenta si radioasa, frumusetea frumusetilor si floarea florilor”.
Eminescu se adresa iubitei cu apelative ca: “Scumpa mea amica”, “Dulcea mea doamna”, “Mai, îngerasule”, “Dulce si draga Cuta”, “Draga mea copila”, “Stimabila doamna si respectata mea amica”, “Doamna mea”, “Dulcea mea Veronica”, “Draga, dulcea si îngereasca mea Cuta”, “Momoti draga”, “Draga mea Veronicuta”, “Draga mea Nicuta”, “Mai Momotelule”, “Draga si mititica mea Moti”, “Fetitule draga”, “Dragul meu bobocel motat”, “Mai, ramura de liliac”. Veronica îi raspundea: “Mitule iubit si al meu scump si dragalas”, “Mitule”, “Baiet iubit si dragalas”, “Eminul meu”, “Eminescul meu iubit”, “Scumpul meu Eminescu”.
Când Stefan Micle s-a stins din viata, le-a lasat pe Veronica si pe cele doua fetite fara sprijin material. Veronica i-a scris lui Eminescu: “Toti dusmanii or sa se bucure de moartea lui Micle, crezând ca aceasta bucurie se reflecta si în sufletul meu. Dar nu. Sentimentul care ma calauzeste în acest moment este cu totul altul”.
Prima persoana care a aflat despre marea lor dragoste, a fost confidentul lui Eminescu, Titu Maiorescu. La început, nu s-a opus. A considerat ca fiecare poet trebuie sa aiba muza lui. Mai târziu, când Eminescu si-a marturisit intentia de a se casatori cu Veronica, Maiorescu s-a folosit de autoritatea lui, opunându-se casatoriei. Se temea ca aceasta împlinire îi va aduce fericirea suprema si atunci nu ar mai fi avut motiv “sa plânga asa frumos”. Din dragostea lui pentru Veronica se “nasteau” poezii geniale, pe care poetul le dedica muzei sale.
Într-o scrisoare din 1882, Eminescu îi scria: “Tu ai fost si esti viata mea, cu tine s-a început si s-a incheiat si daca nu traiesc pentru a gandi macar la tine, nu am la ce trai. Nu voi iubi niciodata alta femeie si tu ramâi în mintea mea si în sufletul meu, ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vietii mele, singura mea aspiratie, si viata cu tine, singura mea speranta”. Eminescu o prezenta pe strada amicilor lui, drept logodnica sa.
Cercul “Junimea” s-a opus ostentativ. Maiorescu afirma ca “nu merita aceasta cinste”, deoarece ar fi o “usuratica”. Pe deasupra, este “o femeie fara avere”. Probabil Maiorescu nu i-a putut ierta Veronicai faptul ca la 14 ani, depusese marturie împotriva lui, într-un proces de moralitate. Eminescu si Veronica nu s-au casatorit, desi erau legati printr-o puternica dragoste si o suma de afinitati. Neîmplinirea casatoriei a adus dupa sine, o mare tragedie. Moartea i-a rapit prematur.
Veronica i-a închinat si ea frumoase si delicate versuri, adunate în volumul “Poezii”, în 1887. Eminescu era încântat de acest volum. “Cartea ei e vesnic noua pentru mine. Ce frumoase versuri întâlnesti în carticica asta”. Chiar daca aceste poezii îi erau dedicate, Eminescu nu era omul care sa faca concesii pe aceasta linie, el era sincer în aceste aprecieri. Cele mai valoroase poezii oglindesc dragostea ei, ca un adevarat jurnal poetic de dragoste, cuprinzând toata gama de sentimente: bucurii, suparari, momente pasionale, revolte, temeri, marturisiri, împacari. Versurile ei parca stabilesc o complicitate cu cititorii. Au valoarea sinceritatii si a unei gratii de necontestat:
“De câte ori am tresarit
La fiece miscare,
Crezând ca poate vei veni
O, dulce alinare.
De câte ori am plans,
Vazând ca noaptea vine
Si lampa singura s-a stins,
Iubite, fara tine.
(“Lampa”)
Daca nu ar fi avut decât meritul de a fi muza lui Eminescu, Veronica ar trebui vesnic venerata. Dar ea a fost mai mult decât atât, a fost un om minunat si o scriitoare cu mijloace de expresie delicate. Veronica este una dintre primele poete din literatura româna. Tudor Vianu remarca cu obisnuitu-i discernamânt: “Veronica Micle este primul poet eminescian, primul discipol al marelui poet, cu versuri stilizate si tipizate în factura poetica a epocii, cu nimic mai prejos de cele ale tuturor poetilor care creasera în aceeasi vreme, nivelul liric general”. N. Iorga a comparat-o cu “o eroina antica”, iar Duiliu Zamfirescu o considera “poeta unui cult”.
Volumul ce cuprinde corespondenta dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle si poarta titlul “Dulcea mea doamna/ Eminul meu iubit”, cuprinde numeroase scrisori, pâna acum necunoscute. Volumul acesta prezinta o spectaculoasa redimensionare a figurii Veronicai Micle. Ni se dezvaluie o femeie superioara, inteligenta, cultivata, care l-a iubit si înteles pe Eminescu.
Referindu-se la puternica personalitate a Veronicai Micle, George Munteanu spune: “Veronica dispune de infinite resurse, proprii sexului ei, pentru a-l tine în neîntrerupta uimire si în pornirea de a o adora. Are directitate de caracter, fire deschisa, fermecator comunicativa, menita sa surprinda agreabil-tiranic prin toate manifestarile ei. Atâtea cuvinte si moduri întregi de exprimare, care în gura altei femei ar fi sunat trivial, la Veronica se salveaza prin spontaneitate, firesc, autenticitate a trairii. Este o coplesitoare feminitate prototipica în scrisul si în felul ei de a fi, este acel “feminin”, atat de admirat, de cântat si uneori, blestemat de catre barbati. Veronica era deplin constienta de toate acestea”.
Putea oare Eminescu sa nu observe aceste valori feminine? Care alta femeie i-ar fi oferit mai mult si în asa fel ca sa nu stârneasca ironiile unui sir nesfârsit de critici? Cum trebuia sa arate acea femeie? Veronica a fost prima si singura femeie care l-a iubit pe Eminescu.
Fata de o fire atât de expansiva, temeinic ancorata în concret, ripostand cu masuri adecvate la nedreptati, jigniri, bârfe, Eminescu se simtea oscilatoriu, la polul celalalt. “Neavând curajul vietii, neavând o raza de senin în suflet, am îndraznit cu toate astea a te iubi, am pus dorinta de a fi a mea peste orice consideratii si peste orice cuvinte de crutare as fi vrut”. Firea tonica a Veronicai era binefacatoare pentru Eminescu. “Eminescu al meu, singurul si unicul obiect al dragostei mele, singurul si unicul obiect al durerii si fericirii mele, daca între tine si mine e dragoste, noi trebuie sa binecuvânam împreuna ironia soartei. În mizeria asta a lumii, trebuie sa primim cu inima buna o clipa de fericire pe care ne-o da fatalitatea, cu toata ferocitatea ei razbunatoare”.
Tia Sebanescu a publicat un amplu eseu în “România libera” în 1992, comentând cu multa competenta si mult fler feminine, aura personalitatii Veronicai Micle, asa cum se desprinde din corespondenta lor. Printre altele, ne spune: “Si-a dozat foarte bine notele comportamentului. A stiut sa fie muza ideala: cocheta când trebuia, indiferenta când trebuia, fidela mereu si infidela din când în când, adica exact cât era necesar pentru ca aceasta iubire sa-si gaseasca mereu prospetimea si ca poezia sa înfloreasca pe soluri noi, coplesitoare, când se cuvenea si, în fine, solidara si în moarte. Pentru o femeie care se afla sub reflectoare ce-i cântareau fiecare pas, s-a descurcat admirabil. A fost discreta si delicata si a stiut sa întretina buna functionare a discernamântului, observând reaua-credinta. Iubirea lor s-a desfasurat vrând-nevrând, la scena deschisa, în care oricine se simtea îndreptatit sa intervina”.
Veronica a cântat necontenit, doua arii simultan: cea a femeii egala în iubire cu barbatul si cea a poetei subalterne marii poezii eminesciene.
“Varful-nalt al piramidei, ochiul meu abia-l atinge.
Langa-acest colos de piatra, vezi tu cât de mica sunt,
Astfel, tu-n a carui minte universul se rasfrânge,
Al tau geniu peste veacuri ramânea-va pe pamânt.
Si doresti a mea iubire. Prin iubire pân-la tine
Sa ajung si a mea soarta azi, de soarta ta s-o leg.
Cum sa fac! Cand eu micimea îmi cunosc atat de bine,
Când mareata ta fiinta, poate nici nu o-nteleg.”
(“Lui Eminescu”)
Sunt versuri pline de adoratie si de modestie, publicate în 28 august 1885. În aceasta poezie, adevarat testament poetic, impresioneaza constiinta propriei micimi în fata genialitatii poetului iubit, dar mai ales faptul ca nu s-a sfiit s-o arate.
Când Eminescu se îmbolnaveste în 1883, Veronica spune:
“Sa pot întinde mâna, s-o pun pe fruntea ta,
Încetul la o parte, suvitele le-as da.
Senina sa ramâie, curata ca un crin,
Icoana de iubire, la care ma închin”.
Scânteierile inteligentei si ale iubirii au facut-o pe Veronica sa prevada totul. Înca de la 27 de ani, pe o fotografie daruita lui Eminescu, nota urmatoarea dedicatie: “Sufletul meu si dupa moarte va cauta umbra poetului iubit”. În 1881, îi scria: “Noi vom muri departe unul de altul, poate fara sa ne plângem macar unul pe altul”, apoi: “Eu îti voi aduce ca jertfa, viata mea”(1882).
Si Veronica si-a tinut juramântul de credinta. Viata cruda si nemiloasa a facut ca Eminescu sa fie smuls din bratele îngerului de paza. Murind, el a luat si viata Veronicai cu sine, daruindu-i nemurirea. La numai 50 de zile de la moartea lui Eminescu, la mânastirea Varatec, Veronica îsi cheama prietenii si le citeste dintr-un jurnal pe care îl alcatuise în ultimele zile, “Dragoste si Poezie”. Acolo a transcris poeziile pe care i le dedicase lui Eminescu si unele din cele care i-au fost dedicate ei, însotindu-le cu comentarii. Si-a procurat arsenic de la farmacie si în timpul noptii, acesta i-a adus sfârsitul. Ea a savârsit un gest ca în antichitatea greaca, asa cum a subliniat N. Iorga.
Si astfel, în curtea bisericii “Sf. Ioan” din Varatec, îsi doarme somnul de veci cea mai frumoasa si mai culta femeie a vremii ei, muza poetului-geniu, Mihai Eminescu, departe de mormântul acestuia, pentru care si-a jertfit viata din iubire fara margini. Dar ei sunt legati pe vecie prin iubire, caci prin aceasta dovada suprema a Veronicai, ea s-a legat de Eminescu si în cer. Iubirea lor va trai vesnic si pe pamânt, prin cei care se apropie cu dragoste si caldura de poeziile lor si citindu-le corespondenta, patrunzându-se de iubirea care i-a unit.
Tragedia finalului vietii lor este coplesitoare.
“Ce s-au ales din doua vieti?
O mâna de cuvinte,
Caror abia le-or da un pret
Aducerile-aminte.”
Referindu-se la scurta ei viata, Tia Serbanescu spune: “Te si întrebi când a avut timp Veronica Micle, în numai 39 de ani, sa fie o eleva stralucita, o voce careia i s-a oferit angajamente într-o trupa de opera, martora într-un proces ce i s-a intentat lui Maiorescu, o sotie ireprosabila – din punctul de vedere a lui Stefan Micle – mama a doua fiice (carora le-a dat o buna educatie), sora de caritate voluntara în razboiul de independenta, poeta si traducatoare, o buna pianista, o vaduva cu necazuri financiare si, mai presus de toate acestea, iubita pasionata si inspirata a lui Eminescu.”
Poezia lui Eminescu este imposibil de înteles fara Veronica Micle. Iubirea pentru Veronica s-a transformat într-o nota muzicala, nelipsita din tot ceea ce se întelege prin poezie de iubire eminesciana. Astfel, ei au creat cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române, trezind în sufletele cititorilor visul tainic de a întâlni o astfel de iubire.