TALMA ESHDAT, INEVITABIL SENTIMENTALA

Un prieten artist plastic mi-a recomandat-o pe Talma Eshdat, despre care spunea ca este o pictorita buna, pe care o caracterizeaza sentimentele calde si ideile curajoase, novatoare. Aceasta presupune nu numai talent, ci si ambitie si vocatie, înseamna timp si energie, mai cu seama atunci când ocupatia de baza este cu totul alta.

Talma a trait în România pâna la vârsta de 14 ani când a emigrat în Israel. A fost o vreme într-un chibut, a învatat la gimnaziul ebraic din Ierusalim, apoi a studiat engleza si limbile de origine latina. Interesant este faptul ca devenind profesoara de limbi straine, ea fiind implicit poliglota, a simtit nevoia sa se exprime si în limba universala a formelor si culorilor. Evident, a învatat cu rabdare desenul si pictura, i-au prins bine si îndelungatele sederi la Paris în anii sabatici.

Pictura Talmei Eshdat este foarte personala. Regasim în ea trairi si evenimente, drame si bucurii, confluente între literatura si plastica., interferente de stiluri, cautari permanente. Viziunile optimiste, de o larga respiratie calma, din unele peisaje, se încarca de tensiuni revelatoare, în altele…Viziunea senina impresionista dintr-o pânza se modifica radical în alta, în care abordeaza dezinvolt abstractul. S-ar spune chiar ca artista iubeste expresionismul abstract care-i permite sa se rupa temporar de realitate, dar o obliga sa revina curând în tuse energice, cu multa culoare si vigoare. Dar si în abstract se regasesc contururi figurative ca, de exemplu, într-un reusit Autoportret” sau în Triptic”, tablou relalizat cu îndârjire, într-o cromatica iradianta si taieturi aproape chirurgicale.

Lucrarile poarta pecetea autenticitatii si în seria de tablouri intitulata Pereti”, preluare a unei teme interesante, graffiti în cuvinte si imagini. Subiectul invita la tehnica binecunoscuta a colajului, dar Talma refuza orice facilitate, preferând exprimarea grafica, cu discrete elemente narative. De data aceasta artista, care nu paraseste culoarea, da o sansa preferentiala liniei, care construeste formele în planuri largi, libere.

Am selectat câteva pânze, în intentia de a prezenta diversitatea tematica si de stil a pictoritei. Exista totusi ceva comun în lucrarile ei, compozitia echilibrara, prioritatea pentru calitatea texturii, bogatia cromatica, juxtapunerea tonurilor. O linie specifica subliniaza plasticitatea formelor. Cromtismul viu dar echilibrat, precum si viziunea inevitabil sentimentala ne recomanda o persoana optimista, cu un tonus creator pozitiv.

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv

2 mai 2011

OMAGIUL MAESTRILOR: INTRE ADMIRATIE SI PARODIE

Vedem adesea tablouri intitulate „Omagiu lui”. De regula, urmeaza numele unui maestru, in orice caz a unui artist de mare notorietate. Presupunem imediat ca este vorba de o marturie speciala de stima si respect, expresia publica a admiratiei pentru creatia acestuia.

De cele mai multe ori, tabloul in cauza este o lucrare creativa care imita o alta lucrare,
bine cunoscuta de marele public. Cel care picteaza „omagiul” repeta o compozitie sau foloseste elemente de stil in maniera modelului. Uneori, rezultatul este o parodie pentru ca exagereaza  anumite caracteristici tipice. Este loc, deci, de unele aluzii umoristice sau ironice, putem vorbi de asa numitele sarje amicale, chiar daca distanta in timp si notorietate se pastreaza.

Probabil ca cea mai parodiata opera picturala este Gioconda, Mona Lisa lui da Vinci. Am vazut-o cu mustati, cu ochelari, strambindu-se, plingind, cu burka sau mancand…

Nu intotdeauna de bun gust… E indoielnic ca maestrul din Renastere ar fi fost incintat de acest gen de omagii. Mi-a placut insa replica lui Botero care, in stilul sau binecunoscut, ne ofera o Mona Lisa supraponderala, dar cumsecade si simpatica. Picasso a fost  „omagiat” foarte frecvent, dar chiar el insusi a pictat o serie de replici la operele unor impresionisti, pastrind esenta compozitiei, dar contorsionind figurile pina dincolo de granitele grotescului.

Artistul care semneaza un omagiu va cauta, in linii mari, sa sugereze propria lume, propriile legi creative, respectind un sistem nealterat al narativului pe care il va reduce la esenta. Rezultatul trebuie sa angajeze imaginatia privitorului in actul de receptare. Aceasta in intentia fireasca de a confirma si specificitatea artei sale. El se va stradui sa transfigureze in spirit novator arta „modelului” (maestrului), rezultatul urmind sa fie o simbioza.

In fapt, este dificil sa reproduci lucrarile altui pictor pentru ca la baza lor sta ideia,  trairea si pasiunea acestuia. Chiar daca tehnic e posibil. De acea, ar trebui sa ne aflam in fata unor formule reluate, a unor idei usor prelucrate, a spiritualitatii respectate. Aceste lucrari demonstreaza admiratie, exprima entuziasm sau, poate, nostalgie.

Incerc sa ilustrez subiectul cu o lucrare a lui Picasso dupa „Dejunul in iarba” a lui Manet, cu un omagiu al lui Eduard Grossman lui Picasso, cu cel al lui Miriam Cojocaru la „Bar in Follies-Bergere”, cu o replica a lui Vladimir Strihan la „Pasarile” lui Braque si cu tabloul lui Fernando Botero de care am pomenit.

Dr. Dorel SCHOR
septembrie 2010