Poeme dulci amare

Imposibila moarte

Imposibila linia dreapta în spatiu
Sensurile spiralei curbeaza proportii
Nimic nu stagneaza-i doar iluzia mortii,
Ca sa stim suporta ce ne daruie sortii

Un complot al subcuantelor
si-al efectului Timp
a reumple de Viu ce se pierde-n nesatiu
soare-al scurtei durate si lunarul lui nimb
imposibila moartea-n spiralicul spatiu.

Cardinal semnul crucii ( cândva rotitoare)…
Atlantide l-au sters, l-a uitat veacul nins…
Repetarea cunoasterii –i rasaritoare
Pulsatoriul Divin, a Splendorii lucrare,
Prin milenii în Fiinta nu poate fi stins…

Vane-s cele ce uita cu spaime lunare,
Doar surâsul gândirii prin sacre milenii
Primaverile omului prin Împreunare
Îi reda-vor etern Înfruptarea, altoiul de Genii…

Din batrâne religii uscate pe rod
Fiul trece-n Prezent, Verticala Vibrata…
Nevermore-i doar stigma de dupa Exod,
Paradisul e-n om, zeu purtat, Mama- Tata.

Spleen

Captive-n corolarul lor constrâns
În noapte florile se-nchid prudente,
Astfel tu, suflete flamând de Vis
Rabzi ca lumina fiintei inocente
Stiindu-ti, ca visat, cântatul plâns
Pe care dimineata îl învie
Sub fluturi, sub albine, cum adie
Dumnezeirea-n logos, poezie…
Ce-ti spune Gându-n faptul înserarii
Sa afle, neuitând, al învierii
De- sine- iubitorul duh al Starii
Miscarea-n lumi de lumi ce-o sa  mai vie.
Spleen al Splendorii, curcubeu nocturn
Cosmic concentric Marelui Alburn.
Ce-ti spune Gândul Auzit, rotund ?
Roiuri de sfere-n dansul interspatii
Cei ce primesc sa daruie, fecund,
Preaplinul dornic- roditor, barbatii
Samânta noptii-n logos si-o patrund.

Paradigma

Sfideaza calm a imposturii ura
Reci arderi, putrezirea idolatra
Nimic nu zboara-n azvârlita piatra
Nici vazul ce-a tintit cu-a lui masura.

Iluzii, suspendate-n spaima firii
Se prabusesc. Doar fructele iubirii
Restituite-n veac le afla stiinta
Si le îmbie – opere- credinta.

Gemelara Fiinta

Din solzi Splendoarea- diafan salvat-
Ca zbor sa-nfrupte soarele luminii.
Din sine-n Sinea lumii înaltat
Omul devine-n cosmic spicul pâinii.

Constiinta stie, sufletul- pereche
Îngemanat o seamana- culege
Iar din nemoarte Fiinta ne alege.

Eugen EVU

C.V. DE CIOBAN AL CERULUI

de Adrian Botez

 

 

LIEDUL METAMORFOZELOR

 

ar fi fost bine sa ploua-ntreaga noapte

sa ma înec în florile de rod:

asa – doar voi privi de pe înaltul pod

cum faclele se sting – discret – în soapte

 

cumplitul lied ma urmareste-n stele

orbesc privind la sarpele uitarii:

de-atâtea-ncolaciri se rup ostroave

oprindu-l pe Ulysse-n gura marii

 

e cântul bolii zborului de flutur

e cântecul semintei prinsa-n brazda:

din fâlfâiri – târâs fara de gazda

 

din moartea zânei – florile se scutur…

…mareea mortii unduie-n coroane:

rasare luna – cap punând la zvoane

***

 

CÂNTÂND ÎN VIE

 

licare si flacare – în ploile noptii

flecareli de trubaduri – îngeri din adoptii!

latra câini în subpamânt – huhuie comori

e un timp ca sa traiesti – zorii-s ca sa mori…

 

nu veniti cu nunti prin munti – calareti de spaima

vi-l stiu tropotul sasiu si a voastra faima:

mai bine scaldati în vin miezul cel de noapte

sa pluteasca-n el – cu lin – stele tot mai coapte

 

si un greierel din vii puna-n struna visul

s-o convinga pe „cumatra” – prima oara-n ere

ca nu-i asudat de munci – ELCRIN – paradisul

 

si ca lenea din lumini da oricui putere!

…tresarii din cântu-mi beat – un butuc cu coarde:

Hrist se ghemuie-mi în palmi – ori piron ma arde?

***

 

ARHANGHELUL DIN STUPCA

lui Ciprian Porumbescu

tragi cu arcusul peste astri – -nduiosat

vioara muntilor vibreaza – -n mii de brazi

de-atâta patima si suferinti de dor

se-aprind si ard biserici – TRICOLOR!

 

vremea-a-nsirat pe struna-i zvârcolita

sufletul românimii-ngenunchiate

Hrist leapada lacrima nezbicita

învie-n sori coroanele-astrucate…

 

arhanghelul din Stupca aiureaza

miezuri de noapte se descânta-amiaza

iar zânele din flori îsi scutur roua

 

si-a cântec se deschide-o lume – Noua!

…e-atâta jefuire – de sfânt si de frumos

încât toti îngerii s-au prins în hora – jos!

***

 

C.V. DE CIOBAN AL CERULUI

 

sunt cioban si urmas de

ciobani – de cei cu ghioaga vârtoasa – iar nu

agricultor – cu pamântul pâna la

buric – cântarindu-i anotimpurile

rasturnarii – darii peste

cap – precum

Arhimede

 

turme – colosi de piatra – port

rastignit în bocetul hartii

lumii de dincolo – pe toti îi port – în armoniile

harfei mele – ascunse în

straita mea – luând între

trei degete si semanând – din ea – pe drum (precum un

copil sarman – care nu se vrea ratacit – ci de zei aflat – si

cu iscusinta de

fulger si pace – mascat) – samânta de bun si strabun – de mos si

stramos:

întunericul cald al

rugaciunilor catre Zalmoxe – si stelele fierbinti ale

revelatiei piscului

 

pe unde trec turmele – se fac

lumini de rani si râuri – si

muscatoare precum Lupii Sacri – discursuri de

cascade: am venit – aici la

voi – sa v-aduc – în fiece zi – Craciunul si

Pastele – samânta

învaluita în nuntile cerului de ne-nduplecata

piatra – si

samânta gretos putrezita – dar

falnic trezita – în

Noua Poarta de

Arbore – Primenita Vesnic

Axa a Lumii

 

…noi – cântaretii de soi – cântaretii de

nor – de vultur – de

soare si luna – de

regina nebuna – vis de

matraguna – pe Rastignirea Viorii ne

plecam – unduind – pletele – precum – pe Crucea din Priveghiul Muntelui – se pleaca si curg (cu urechea tragând

pururi – înspre misterele

Firii-Ngropate – Ascunse) – se pleaca si curg – se pleaca si curg – …curg Sfintele

Apele…Pururi

Înviatele

 

…si – colindând într-un ropot de

Cânt – Drumul

Focului – vestim

princiari: noi nu cersim decât

de la El – vorbele – dar

în mijlocul vorbelor – maseaua timpului se

sfarâma – cu pocnet sec – de

vraja destramata…

 

…si – printre buzele haului beznei – îsi taie

cu fosnet de matase – Cale de Foc (spre limpezirea Sufletului

Lumii – dar si spre

luminarea ori lamurirea popoarelor – oprite – lovite

cu sete – tocmai în

gura de rai) – taisul de oglinda al

Spadei Adevarului: „astazi s-a nascut

Hristos”… – si deci

ne nastem din Sfada si Spada – cumplit

biruitori asupra

Mortii – care nu-si mai afla

Prada

 

…si nimic nu mai este de scris – de

acum – în

letopisetul vechi al

Privirii Extatice…

***

 

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

 

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

Mihai ILIE  – Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”-  Bârlad

(elev in clasa a XI-a)


 

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

 

 

Sunt nascut si crescut pe aceste meleaguri reprezentate de câmpiile verzi pline de grâne, de muntii semeti acoperiti de paduri dese si de dealurile bogate în rod. Râuri repezi cu apa cristalina scalda aceste plaiuri si poarta pe valurile lor povestea acestor pamânturi. Apoi povestea este soptita Dunarii, care duce mai departe taina acestui popor si o împartaseste Marii Negre, sora buna a acestei tari, numita România. Aceasta este tara mea, aici s-a format natiunea mea. Dar mai presus de orice asta este patria mea, România.

Patria mea înseamna mai mult decât cadrul pitoresc si binecuvântat în care s-a nascut poporul român, mai mult decât râul, ramul, codru si marea. Înseamna locul în care au trait si au creat parintii mei, dar si parintii bunicilor mei. Pe lânga dragostea pe care le-o port parintilor mei, o dragoste speciala le-o port si bunicilor mei români. Ca orice român care îsi iubeste patria, am ca bunici nume ilustre ale acestor pamânturi: Mihai Viteazu, Stefan cel Mare, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Aurel Vlaicu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Constantin Brâncusi si multi, multi altii. Fara ei, cuvântul patrie ar fi gol de continut. Fara sacrificiul lor pe altarul istoriei, al culturii si al stiintelor, România ar fi doar o eticheta agatata de un anumit contur pe harta lumii.

Frumusetea gândurilor despre patria mea România sunt doar vorbe daca respectul si iubirea fata de ea nu sunt dovedite. Iar dovada se aduce nu prin vorbe, ci prin fapte. Iar daca este cazul prin sacrificiu, asa cum au facut întemeietorii si stramosii României. În viata de zi cu zi, iubirea fata de tara se traduce printr-o munca cinstita, prin îndeplinirea îndatoririlor cetatenesti, prin respectul fata de semeni, indiferent de nationalitate sau etnicitatea lor. Sa iubesti libertatea ta si a celorlalti, sa lupti pentru dreptatea ta si a celorlalti este datoria oricarui om care-si iubeste patria. Toate acestea sunt actiuni prin care bunastarea locuitorilor acestor tinuturi creste, devin mai bogati, iar patria progreseaza spre un viitor pozitiv.

Dar patrie nu înseamna doar privirea îndreptata spre trecut si prezent. Patrie înseamna si viitor, viitorul acestor locuri, precum si al locuitorilor acestor pamânturi: copiii si nepotii nostri. Fata de ei trebuie sa nutrim aceleasi sentimente ca si fata de stramosii nostri. Trebuie sa ne asiguram ca le lasam o României curata, nepoluata, o tara echilibrata social si economic, precum si un mediu înconjurator propice unei vieti linistite si sanatoase.

România mea este o capodopera naturala: o tara frumoasa si binecuvântata!

Ma gândesc acum, ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvântata: o gradina frumoasa pe pamântul, unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur, ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: românii mai mult, de ne-a dat o tara atât de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit în sentimente de dor, caci este Acasa! Ce n-are frumos tara mea România? Gradini si livezi în culorile de curcucubeu, munti plesuvi în tacerea de piatra adânca, paduri milenare, cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de-o mâna maiastra si sfânta, dealuri cu miile de flori, cu o multime de culori, ce ne mângâie privirea, cu livezile îmbracate în sarbatoarea de clorofila si viata, trezite din somnul de iarna la o alta dimineata, scaldata în soarele mai luminos si mai calduros, cu râurile izvorâte de peste tot cuprinsul tarii, ca sa stâmpere setea românului cuprins de harnicie, când trudeste pamântul, munceste-n uzina sau scrie vreo poezie, caci românul se naste poet, cântându-si bucuria si dorul, durerea si nefericirea, sperantele si iubirea…

România mea este locul meu de nastere; si toti românii îmi sunt frati. Sunt fratii mei de bucurie si jale, de cântec sau înlacrimare, de optimism, de credinta si biruinta… Purtam toti, cu noi o casa, în sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; si o tara numita limba româna, primita ca dar de la strabunii ce au sadit în noi – ca zestre sfânta si buna – florile sacre de comunicare, în cuvintele frumoase din limba noastra de origine latina, oriunde ne-am trai viata pe acest pamânt si nu ne-am lasat inima sa ni se pagâneasca si nici sufletul sa ni se faca iasca, caci ne-am pastrat credinta în Dumnezeu.

Roamânia mea este o gradina imensa de 237.500 kilometri patrati, îngrijita si pastrata frumoasa, prin munca harnica a milioanelor de frati si surori ale mele, de care ma simt legat prin neam stramosesc si prin sânge latin, ce ni l-a dat Dumnezeu, când ne-a daruit un suflet si o credinta, si o limba frumoasa pentru comunicare, când am vazut întâia data soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci tara mea: Acasa!

Muntii falnici, dealurile în culori de curcubeu, câmpii manoase, ape curgatoare, lacuri binecuvântate, marea cu valurile ei neastâmparate, delta Dunarii, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grâu „pe cel mai gras si bogat pamânt din Europa”, aur si argint, sare si multe alte bogatii se ascund „în pântecele” tarii mele, gradini lânga gradini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase si bune, podgorii de vii si alte bogatii îmi spun ca am de ce sa fiu fericit ca sunt român, afirmând plin de bucurie: Este nu numai frumoasa, dar si bogata a mea Românie!

România visurilor mele, din copilarie si de mai târziu, este locul în care muntii cânta în bataia vânturilor, vaile rasuna de murmurul stropilor de ploaie si de trasnetele care strabat adesea vazduhul, iar pârâiasele zburda, ca apoi, râurile domolite sa duca sperantele românului în lumea larga, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Marii Negre, în care s-au acumulat si lacrimile din sufletele strabunilor mei, ce-au trait si-au murit pe plaiurile Mioritei, dar mi-au sadit în suflet mirabila samânta a sentimentului de dragoste pentru România mea si pentru limba ei frumoasa româna! Am în suflet un camin ce-l port oriunde si oricand cu mine in suflet : E România mea!

În opinia mea, un bun român care-si iubeste patria, România, respecta si se îngrijeste sa puna în practica testamentul lasat noua de catre marele nostru domnitor, Stefan cel Mare: „aceste pamânturi n-au fost ale stramosilor mei, n-au fost ale noastre, ci ale urmasilor urmasilor nostri în veacul vecilor…”

Mihai ILIE

Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” – Bârlad

2 iunie 2011

Aniversare

Pe data de 19 mai 2011, minunea pe nume Janice, a prietenilor nostri Roxana si Octavian Curpas, a împlinit 2 anisori.
Îi uram sa fie pentru parintii ei o primavara în casa cu toata dulceata florilor si gingasia culorilor.

Când primavara da în floare
În ochii tai ce ne privesc,
Curg siruri repezi de cocoare
si lacrimi care dovedesc

Prinosul fericirii, iata,
Cu mângâierea din Lumina,
Esti bogatia lumii toata
Prin revarsarea cea divina.

Izvorul vietii-n stralucire
Îti poarta sufletul curat,
Iar cei care te tin în brate
Îi multumesc ca te-a creat.

Tatiana Scurtu-Munteanu

COMUNICAT

Marti, 10 mai a.c., ora 14,00, în sala EXCELSIOR a Casei de cultura a municipiului Cluj-Napoca, va avea loc un eveniment de exceptie: debutul expozitional al doamnei Rodica NEGRESCU – grafica digitala.

Este si pentru prima oara când institutia noastra ofera clujenilor, tuturor iubitorilor de arta o expozitie de acest gen. Lucrarile expuse pe simezele noastre va invita sa descoperiti o lume în care tehnica, arta, imaginarul, precizia, inspiratia, elaborarea, coexista si se întrepatrund surprinzator, dar organic, cu transcendent-oniricul si memoria senzoriala a fiecaruia dintre noi. Prin subiectele si temele abordate, lucrarile artistei Rodica NEGRESCU, sunt o adevarata “sarabanda vizuala” ce declanseaza perceptii, senzatii si experiente estetice inedite.

Totodata, artista ne demonstreaza simbioza extraordinara existenta între tehnica si arta. Ele nu sunt domenii incompatibile, nu se exclud. Prin stapânirea lor, asa cum ne demonstreaza doamna Rodica NEGRESCU, rezulta opere de arta de o exceptionala profunzime, un univers complex, prin nimic inferior celui al operelor executate manual de artistii autentici, cu har. Artista ni se confeseaza, afirmând: Dintotdeauna am avut arta în suflet, fie ca a fost muzica, poezie sau pictura, ea, arta, a fost un vis amânat, dar la care nu am renuntat niciodata.

 

De ce grafica digitala? Pentru ca este un subiect inepuizabil: aceasta tehnica îti da posibilitatea sa depasesti orice limite, sa lasi libera fantezia, sa îndraznesti, sa inventezi.

Cu certitudine ca altul ar fi fost parcursul artei plastice universale daca Michelangelo, El Greco, Tizian si atâtia alti mari pictori ai secolelor anterioare ar fi beneficiat de cuceririle si avantajele tehnicii moderne!

Invitam pe cei interesati sa descopere nu doar universul artistic de exceptie al doamnei Rodica Negrescu, ci si posibilitatile extraordinare deschise artei de tehnicile moderne de care dispunem azi.

 

Manager (director general),

Dr. Dan BRUDASCU

 

GÂNDURI ÎN PRAG DE PRIMAVARA

Primavara canadiana este o mofturoasa. Sta cam mult în prag pâna sa paseasca mai hotarât spre noi. Ne lasa prea mult sa tânjim dupa frumoasele primaveri din tara noastra de bastina. Se pregatesc Sfintele Sarbatori ale Pastelor sa ne aduca bucuria reînvierii naturii si sa ne reaminteasca  despre jertfa Fiului Domnului pentru pregatirea învierii celei mari a fiecaruia dintre noi, dar uite ca natura parca sta în adormire.

Nu pot sa pun frâu gândurilor si trairilor care ma duc spre frumuseti în prag de primavara care mi-au luminat viata. Când ma asez la masa de scris, aud mai tare vâjâitul unor cuvinte care cad pe capul meu în mod pedepsitor pentru felul cum vad eu lumea. „Esti prea nostalgica, vezi lumea prea în roz, nu stii sa musti, sa fii dura. Calci prea mult pe taramurile romantismului care a devenit desuet”, cine mai are nevoie de ele?

Oricum încerc sa aranjez în mintea mea ideile despre lume si viata, ajung sa raspund categoric: “nu pot altfel, de felul meu sunt o optimista si-mi place sa scot la iveala mai mult lumina decât umbra, mai mult culoarea blânda, luminoasa sau plina de viata, ori de promisiuni decât cenusiul întunecat si tulbure. Îmi sare mai repede în ochi binele decât raul. înclin mai usor spre intelegerea limitelor si neputintelor umane, decat spre judecarea aspra. Cum sa scriu altfel decât asa cum sunt? Îmi plac cuvintele care mângaie si ma feresc de cele care biciuie neindurator. Unii numesc aceasta atitudine drept slabiciune, dar mie mi se pare ca tocmai aici sta puterea omului, în faptul ca nu cedeaza în fata neajunsurilor umane sau ale împrejurarilor nefavorabile, ca aspira spre ce este frumos, drept si plin de optimism.

Nu de putine ori, în momente grele, sâcâitoare sau posomorâte, eu aud un clopotel care mi-amintette de ideea datatoare de încredere în viata îmbracata într-o mare diversitate de forme: dupa nori se ascunde soarele, dupa ploaie vine seninul, dupa noapte vine ziua, nufarul creste din mâl, sub pietre se afla apa limpedelui izvor, etc.

Ca sa fac si eu un pas spre cei ce ma îndeamna sa ma scutur de nostalgie, acum am optat pentru descrierea unor zile mohorâte sau momente mai sâcâitoare din aceasta primavara canadiana care difera de cea timpurie româneasca, dar stiu de la bun început ca si dintre aceste rânduri se vor ivi mugurii încrederii în viata, se va întrezari culoarea trandafirie si promisiunea unor frumuseti viitoare.

Mi-a venit în minte o calatorie care, pentru foarte multe persoane ar fi fost prototip de monotonie izvoditoare de enervari si sâcaieli de primavara. Eu si pe aceea am pretuit-o si ma întorc la ea cu gânduri senine si cu satisfactie.

Am calatorit pentru trei zile spre nordul provinciei Ontario, spre golful Georgian Bay, parte a lacului Huron, unul din marile lacuri în preajma carora traim în provincia Ontario. Am fost la „casa noastra de la munte”, cum îi spunem noi unui time share, asa cum se numeste aici. Desi apucasem sa ne desfatam putin în razele caldute ale începutului de primavara, de-a lungul drumului de mai bine de doua ore, ne-a însotit o vreme cum poate sa fie mai urâta, cu vânt, frig, ploaie, cu un cer întunecat, parca statea gata sa se prabuseasca pe noi. Si… interesant, o astfel de vreme posomorâta nu ne-a tulburat starea de bine si de confort sufletesc cu care plecasem de acasa. Ma întrebam, care era explicatia si unde se afla suportul stîrii de bine de care eram stapaniti. Si am deslusit-o ascunsa prin preajma, peste tot. Ploaia rapaia prelingându-se valurit pe masina. În spatiul nostru din interiorul masinii ne simteam ocrotiti, desi apa rece era atat de aproape de noi. Ascultând ropotul ploii, traiam o senzatie ca aceea din copilarie, stiindu-ne ocrotiti de parinti si ca atare, nimic rau nu ni se poate întâmpla. În masina era temperaturaa placuta, muzica plina de viata, discutii tesute din glume, voie-buna, comentarii spumoase.

De-o parte si de alta a drumului se însirau ochiuri de apa, lasate în urma de o iarna cu multa zapada care îmbibase pamaântul cu apa pâna la saturatie. A, dar baltoacele astea, mie îmi vorbeau într-un grai pe care îl întelegeam cu satisfactie. Fiecare avea o individualitate data de propriu-i contur formând diferit desenul cu care se înscria pe pamant si parca îsi vorbeau între ele sclipind din luciul suprafetelor si chiar si noua ni se adresau. Oglinda asta a lor, uneori vorbea cu bulbuci când ploaia se întetea. Copacii, conturandu-se într-un negru intens pe cenusiul cerului fara margini, completau „dialogul” mut al baltoacelor de pretutindeni. Din loc în loc apareau casele, parca facute ciuciulete si ele în fata ploii asteptând cu calm sa-si încheie ropotele. Unele aruncau pete de culoare încarcate de viata, semn ca monotonia poate fi învinsa. Cred ca ele mi-au sugerat raspunsul la întrebarea de ce nu ne simtim apasati suflesteste de atâta gri. Era interesant sa constati cum undeva sta pitit un graunte, care nu se vede, dar curând va înflori. Grauntele acela nevazut, era promisiunea zilelor frumoase care vor urma. Primavara îsi aruncase „buzduganul”, îl simteai în preajma, îi auzeai parca vâjâitul în aer, parca ne privea de undeva, dupa un colt, gata sa dea navala.

Când am ajuns la destinatie era noapte. Ploaia, asternuta pe treaba, îsi vedea de ale ei, fara sa tina seama de noi, pâna la un timp oarecare. Îi reprosam totusi prezenta si ne gândeam ca mai bine am fi întâmpinat zapada decât sa ne învaluie atâtea valuri de ape cenusii. Pâna la urma, dorinta ne-a fost îndeplinita. Asezati în fata semineului, am privit pe ferestrele mari, aproape cât doi pereti frumusetea ninsorii. Am uitat ca ne declarasem satui de atâta iarna cu nametii de zapada în unele locuri mai mari decât un stat de om. Am mâncat cu pofta si am baut si un paharut de coniac si m-a cuprins o dulce toropeala. Dupa un timp, m-am dus la baie cu o strângere de inima, deoarece la întoarcere trebuia sa îmi pregatesc patul pentru culcare si starea asta de toropeala dulce pe care o traiam acum ar fi risipit. Am iesit din baie cu ochii inchisi pe jumatate, dar am putut sa vad ca ma astepta patul gata pregatit de culcare si iarasi am mai trait un moment când m-am simtit ocrotita, dar acum, la celalalt capat al vietii, nu de parintii aflati în deplinatatea puterilor lor, ci de copiii mei aflati în floarea vârstei. M-am culcat fara sa comentez momentul ca sa nu îi tulbur vraja, iar ei stiau ce le spuneam în gând. Momente simple ca acestea ne pot încarca sufletul cu o bucurie care, mai târziu, ne ajuta sa trecem mai usor peste situatiile în care tot ei, copiii nostri, pot veni si cu nori peste capul nostru.

Gândind în felul acesta, sunt tentata sa înfrumusetez lumea pentru a mi-o face mai accesibila. Nu cu toti cei care ma citesc ma pot întâlni în spatiul dintre rânduri, dar ramân totusi destui cei cu care pot da mâna si care se bucura cu mine de frumusetile daruite de Pronia Cereasca. Ramân multi optimisti ca mine care se bucura cu suflet ca de copil de aceasta sarbatoare, poate cea mai potrivita pentru optimisti, sarbatoarea Invierii.

Indiferent cum vor fi primite rândurile mele, eu tuturor le spun cu mare bucurie urarea traditionala:
Hristos a Înviat !


Elena BUICA
Toronto, Canada
22 aprilie 2011

DE FLORII, MAI CURATI, MAI LUMINOSI SI MAI BUNI…

Pâna mai ieri sub plapumi de zapada, natura amortita-si astepta trezirea, la fel ca noi, de altfel; secatuiti de iarna si de frig, poate bolnavi, de rautate ori de trufie stapâniti sau pur si simplu împovarati de gânduri si probleme, iata-ne-acum – la mijloc de Prier – cum ascultam nestingheriti suspinul verde-al ierbii în dor de papadie si-n adieri de vânt, sub dezmierdarea dulce-a ploii de flori albe de cires… Vedem, traim, simtim cum totul se trezeste din nou la viata iar noi ne straduim sa reînviem în sufletele noastre dorinta de-a trai frumos, de-a ne-nchina smeriti în fata Celui ce ne-a învatat sa fim mai buni si mai curati, mai îngaduitori, mai întelepti, mai generosi – în prag de Sfinte Sarbatori Pascale.

Floriile, zi binecuvântata ce reprezinta pentru crestinatate celebrarea intrarii Domnului nostru Isus Hristos în Ierusalim, prilej de înaltare si bucurie sufleteasca. Sarbatoare a vegetatiei, a reînnoirii, a trezirii, simbol al biruintei asupra mortii prin învierea lui Lazar de catre Mântuitor în sâmbata numita de-atunci „Sâmbata lui Lazar”, Floriile înseamna mult mai mult decât ramuri de salcie si maslin pentru Biserica Crestina; praznic împaratesc, sarbatorit an de an cu o saptamâna înaintea Sfintelor Pasti, semn al prea-plinului biruintei prevesteste Pastele, netezeste carari între oameni dezvaluindu-le bunatatea si darnicia si înnoindu-le sufletele.

Sâmbata dinaintea Floriilor, la slujba de dimineata, în toate bisericile ortodoxe se sfintesc ramuri de salcie sau mâtisori simbolizându-i pe locuitorii Ierusalimului care l-au primit cu bucurie pe Mântuitor, cu ramuri de finic si maslin, în semn de recunostinta si admiratie pentru minunile savârsite. În ziua de Florii, crestinii pleaca de la biserica purtând în mâini aceste ramuri pe care le duc acasa, ating cu ele copiii pentru a creste frumosi si buni sau le aseaza la porti, la icoane, la grinda casei, pe morminte sau într-un loc curat, fiind folosite în decursul anului în gospodarie si considerate ca având puteri vindicative. Alteori, crengutele de salcie sfintite se planteaza undeva în gradina. Se spune ca ele vindeca animalele bolnave sau aduc o recolta mai bogata. Cele puse la icoana se pastreaza tot anul si se folosesc ca leac împotriva relelor care ar putea lovi casa si familia.

Bogatia sufleteasca a poporului român, credinta si iubirea de oameni, de viata, de adevar deopotriva – au nascut de-alungul veacurilor obiceiuri si traditii deosebite, care vin sa întareasca spiritul si crezul crestinilor de Florii – ziua consacrata curatimii, reînnoirii, bunatatii si darniciei. Fiecare zona se distinge prin traditii si obiceiuri deosebite care fac din aceasta sarbatoare un imens izvor de bucurie si înaltare spirituala.

Sâmbata dinaintea Floriilor când se face comemorarea mortilor poarta numele si de Mosii de Florii sau Lazarul; se obisnuieste ca femeile sa faca placinte si sa le dea de pomana. La sate femeile nu torc ( mai bine spus “nu torceau”,pentru ca, din pacate nimeni sau aproape nimeni nu mai stie sa tina fusul în mâna si sa toarca…) pentru ca sa nu revina pe pamânt sa se îmbaieze, mortii care asteapta la poarta Raiului.

O seama de obiceiuri pagâne sunt cunoscute de sarbatoarea Floriilor. Pe vremuri, la sate, la miezul noptii dinspre Florii, fetele fierbeau apa cu busuioc împreuna cu fire de la ciucurii unei naframe furate de la înmormântarea unei fete mari; cu aceasta apa se spalau pe cap în ziua de Florii, apoi o aruncau la radacina unui pom fructifer ca sa le creasca parul frumos si bogat. În alte regiuni, dimpotriva, nu se obisnuieste sa se spele pe cap de frica sa nu le albeasca parul precum pomilor înfloriti.Tot la sate se spune ca daca aprinzi mâtisori în casa si afumi cu ei când este furtuna, caminul este ferit de fulgere. Mai exista înca în unele sate obiceiul ca de Florii sa se colinde, iar plata pentru colindatori consta în oua albe, nefierte.

De Florii femeile primenesc locuinta, lasând soarele sa patrunda în interiorul ei si scotând lucrurile de pret la soare; fetele de maritat îsi cheama ursitul scotându-si zestrea sub mângâierea razelor de soare iar în Ardeal, acestea fac descântece pentru dragoste în noaptea de Florii. Multe dintre traditii au si o baza practica: Floriile deschid Saptamâna Mare, când fiecare crestin se pregateste cu trupul si spiritul curat sa întâmpine Învierea Domnului; primenirea casei, înnoirea lucrurilor. Duminica seara de Florii începe Saptamâna Patimilor si pregatirea fiecaruia dintre noi pentru întâmpinarea Învierii asa cum se cuvine într-o comunitate crestina.

Nimic din aceste traditii nu ar fi daca spiritual românesc n-ar fi existat dintotdeauna… Sa ne bucuram de frumusetea acestei zile si sa ne înaltam sufletele acolo Sus, în armonie perfecta cu natura înflorita si plina de vigoare, în dorinta de curatime, seninatate si pregatire desavârsita pentru întâmpinarea Învierii asa cum se cuvine din partea unui crestin adevarat. Sarbatoarea Floriilor este un prilej sa ne bucuram cu totii, sa fim mai curati, mai luminosi si mult, mult mai buni!

Georgeta RESTEMAN
Sacuieu, Cluj
aprilie 2011

PRIVIND VIATA CU OCHI DE COPIL

Rememorez cu putere clipele când copil fiind obisnuiam sa cutreier la întâmplare strazile orasului în care m-am nascut. Eram fascinat de noutatea lucrurilor ce mi se ofereau la fiecare pas. Perspectivele inedite si unghiurile neasteptate ale cartierului în care locuiam ma determinau sa caut o astfel de experienta. Nu de putine ori ma rataceam în labirintul de strazi si alei înguste, pentru ca în final sa disting din nou un drum cunoscut.

Uneori, pentru a nu relua experienta panicii celui ce se simte ratacit, îmi notam pe o bucata de hârtie numele strazilor si îmi întocmeam o mica schita a locului, astfel încât sa evit unele situatii neplacute. Cel mai dificil era sa tin piept animalelor ce vagabondau pe trotuare sau gastilor de cartier, formate din copiii la fel ca mine, dar care te agresau imediat ce nu le îndeplineai cerinta de a plati dreptul de trecere.

Cu bune sau rele, vârsta copilariei a trecut mai repede decât mi-as fi dorit, iar maturizarea precoce adusa de feluritele evenimente din viata mea a lasat în urma una dintre cele mai frumoase perioade ale vietii. Astfel, nu pot sa uit senzatia de mirare în fata necunoscutului pe care o experimentam în fata oricarui lucru nou si uimirea ca un anumit lucru exista sau este posibil. Toate aceste trairi am continuat sa le simt cu putere de-a lungul vietii, dar niciodata ca atunci.

Revad cu privirea mintii cladirile vechi de câteva secole din centrul orasului si strazile pavate cu piatra cubica datând din perioade de multe apuse. Este ca si cum ieri am fost pe acolo, desi au trecut peste patruzeci de primaveri. Nu pot sa nu fiu nostalgic privind timpul care a trecut, dar care a lasat urme adânci în mine, în fiinta mea. As vrea uneori sa fac sa renasca acea perioada, sa traiesc din nou mirarea în fata unei lumi coplesitoare, precum si credinta ca întotdeauna Cineva, chiar nevazut, intervine în favoarea mea, îmi vorbeste si ma ia de mâna pentru a merge mai departe.

Când suntem mici comunicam usor aproape cu orice lucru. Obiectele din jur ni se par însufletite, animate de o viata tainica pe care numai noi stim sa o privim. Adultii sunt insensibili la astfel de detalii. Viata i-a batucit si au pierdut facultati pretioase în genul celei de a se bucura pentru o noua zi sau de a tresalta interior la vederea copacilor înfloriti si a cerului nespus de albastru. Inocenta pe care oamenii maturi au avut-o si-a pierdut albul imaculat, capatând o culoare tot mai cenusie.

Într-o societate care treptat, dar sigur, îti ucide sufletul prin o mie si una de reguli, imaginea copilului începe sa paleasca, sa se estompeze si în cele din urma sa dispara. Adolescentul va mai pastra pentru o vreme amprenta copilariei, dar în scurt timp asa zisa maturitate îl va împietri sub forma unei anumite masti, pe care o va purta tot mai ferm pâna la sfârsitul zilelor.

Dar a ramâne în atmosfera copilariei, a avea în continuare prospetimea simturilor în fata unei realitati aflate în continua miscare, reprezinta o performanta la care putini oameni ajung. Fiindca aici este o taina mare, si anume ca în adâncul sufletului ramânem pâna la capat copii. Undeva, acea bucurie a începutului de viata ramâne vie, însa ascunsa sub straturi groase de „steril” prafuit, ce ne îmbatrânesc si ne curma în cele din urma puterea de a mai trai, de a mai fi viu.

Puterea de a fi copil, de a renaste în ciuda vicisitudinilor vietii, reprezinta un lucru necesar pentru a putea intui sensul existentei, al rostului nostru pe acest pamânt. Ei bine, o mare bucurie am avut-o, atunci când eram copil, sa întâlnesc o persoana a carei inocenta a ramas aceeasi de-a lungul existentei terestre.

La început am simtit-o asemenea unui fior launtric ce îmi zicea prin idei si gânduri lamurite, as putea spune chiar din primele momente ale constiintei mele, ca nu ma va lasa singur vreodata. Mai târziu, aceasta persoana m-a însotit când ma jucam cu diferitele obiecte din jur si a stat lânga mine în zilele când febra ma determina sa vad deformat toate lucrurile. Ulterior, l-am redescoperit când ma plimbam pe strazile si aleile nenumarate din cartierul în care locuiam.

Si mare mi-a fost surpriza sa descopar involuntar acea persoana prezenta, dar invizibila pentru ochiul de adult, pe un chip, pe o idee, care m-a urmarit întreaga viata. De fapt era vorba de mai mult decât doar de o imagine, ci de o realitate a rastignirii de catre cei mari a Celui care a ramas mereu cu inocenta si bucuria de copil în fata marelui mister al universului.

Daca adultii ar ramâne cu inima plina de sensibilitate a unui copil, atunci multe dintre problemele cu care se confrunta ar disparea subit. Încremenirea în suficienta acelui „stiu eu mai bine” aduce dupa sine invariabil crucificarea lui Dumnezeu în interiorul tau, distrugerea a ceea ce este imaculat si de valoare.

Prin afectiuni gresit orientate, printr-o viata dezordonata si ambitii lipsite de masura, ajungem sa ne vindem puterea de a trai, acea capacitate de a da nume si sens realitatii în mijlocul careia evoluam într-un fel sau altul. Devenind mai putin divini, devenim de fapt mai putin umani, pâna când monstruozitatea devine o regula, iar aberatia un principiu.

Undeva, am crezut ca putem sa ne vindem puritatea simtamintelor pentru ca asa face toata lumea. Am crezut ca apostolul Iuda, ca putem controla acest proces al vinderii si cumpararii, fara sa realizam ca vom ceda pe nimic ceea ce este de cea mai mare valoare si anume frumusetea sufletului.

Alteori, am cedat de frica, asemenea lui Petru, dorind sa ne scapam „pielea”, fara a realiza nedreptatea cumplita pe care ne-o provocam atunci când acceptam doctrina compromisului. Sau poate, am fugit fara sa mai schitam un alt gest, când Maestrul era dat afara din viata noastra prin ateismul celor ce ne înconjurau si ne convingeau demagogic asupra faptului ca este mai bine asa.

Dar El nu are cum sa ramâna singur, ci doar noi ne-am însingurat. Când fugim de El, fugim practic de adevarata noastra identitate. Când Îl lasam singur, de fapt noi ajungem sa fim singuri într-un spatiu lipsit de viata, într-o existenta amorfa si lipsita de sens. El nu pierde nimic, însa noi pierdem totul.

De aceea, când privesti amintirea sacrificiului Sau de fapt te uiti în viitor la ceea ce va fi cu tine, daca nu revii la inocenta de copil pe care ai avut-o dar ai lasat-o prada uitarii. Cel care uita copilul din el va deveni în scurt timp un adult lipsit de viata. Este ca si cum trunchiul de copac si-ar uita radacina care îl tine. Sau ca lacul ale carei izvoare au secat.

Dar exista speranta. Niciodata ea nu dispare cu totul. Sa încercam prin urmare sa ne întoarcem cu o inima de copil la Cel care ne-a purtat cu bunatate si iubire de-a lungul întregii vieti si sa reluam legatura cu Acela caruia îi datoram totul. Sa nu uitam acest lucru niciodata si sa redevenim copii în simtire, purtând inocenta bucuriei în suflet.

„Ucenicii s-au apropiat de Isus si L-au întrebat: “Cine este mai mare în Împaratia cerurilor?” Isus a chemat la El un copilas, l-a pus în mijlocul lor si le-a zis: “Adevarat va spun ca, daca nu va veti întoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu niciun chip nu veti intra în Împaratia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilas va fi cel mai mare în Împaratia cerurilor.”

Octavian LUPU
18 aprilie 2011
Bucuresti

INOCENTA – FUSE SI SE DUSE…

Inocenta este primul cuvânt care-ti trece prin minte când te uiti în ochii unui copil. Puritate, inocenta,  sinceritate, iubire si dragoste neconditionata sunt trasaturile de baza ce caracterizeaza un copil. De ce când ne maturizam ajungem sa înlocuim iubirea cu ura, inocenta cu parsivitatea, sinceritatea cu minciuna sau dragostea cu gelozia. De ce nu putem fi si la maturitate inocenti, iubitori, sinceri si empatici?

De ce ajungem sa fim, unii dintre noi,  monstri cu chip uman? De ce ne transformam pe parcursul câtorva ani din suflete pure si frumoase în suflete nepasatore, pline de ura, gelozie si invidie?

Sunt oare aceste „calitati” genetic impregnate la nastere – care sunt în stare latenta pe perioada copilariei si se trezesc la realitate când devenim adolescenti si maturi? Sau se dezvolta pe parcus? Poate acest „evil” chiar exista si îsi intra în drepturi la început de adolescenta si ataca precum o carie sufletul uman..  Sa fie banul radacina acestui „evil”?

Cautând un raspuns, m-am oprit asupra „Genezei 3” si am descoperit o explicatie plauzibila… probabil cei cu teoria Darwin nu vor fi de acord, dar nu putem ajunge toti la unison, fiecare vede lucrurile prin prisma lui si fiecare are convingerile lui.

Probabil inocenta s-a pierdut în momentul în care Adam si Eva si-au dat seama ca erau goi… dupa ce au picat la testul Celui de Sus, când sarpele parsiv si insidios a convins-o pe Eva sa muste din marul pacatos care le-a deschis ochii la amândoi; au cunoscut ca erau goi si au cusut loalalta frunze de smochin din care si-au facut sorturi. Ochii li s-au deschis într-adevar, exact asa cum le spusese sarpele (Satana), numai ca acum au vazut lumea si realitatea cu totul altfel.

Pierderea inocentei, pacatul lor si noile lor raporturi cu Dumnezeu si unul cu altul sunt exprimate prin tema constientizarii goliciunii. Întelegem deci ca ei nu constientizasera pâna atunci, în inocenta lor, ca sunt goi, ci li se parea firesc sa fie asa si nici nu se gândisera la lucrul acesta. Acum nu numai ca se gândeau la lucrul acesta, ci erau coplesiti de rusine din aceasta cauza… INOCENTA a disparut din acel moment…

Does it make sense? Asadar,  noi suntem inocenti, nu suntem vinovati cu nimic… sumtem niste victime, niste urmasi ai unei situatii nefericite, a unei decizii gresite, a unei curiozitati tragice din care se pare ca nu mai exista iesire. Eva e de vina si, of course, sarpele… Asa o fi? O întrebare retorica….

Viorel VINTILA
San Francisco
Saptamâna Mare 2011

PRIVIND FLORIILE (POEME)

LASATI COPIII SA SURÂDA A FLOARE! Iubind Cuvântul, cuvintele mi-s muze, lumina lor balsam, mir si cântare. Doamne, lasa-ma în aceasta ruga de floare! Alunga-mi din par frunzele vestejite! E atâta primavara în bulbul de floare, ca rodul lui da binecuvântare si pace. In cuibul Nadejdii, Credinta e Floarea românului, ce nu-si scutura niciodata petalele, ci numai mireasma. Cu zavoare de crin. ferestrele inimii îmi sunt închise… Ce Floare mi le va deschide? Cine mi-a luat mugurii Copilariei si-a pus în loc rasad de abanos? Lasati Copiii sa creasca prin flori! Lasatii sa puna rasad cu mânutele lor de petale! Lasatii sa-nmiresmeze tarâna, ca pâinea scoasa din tast! Lasati Copiii sa surâda a floare!   AS VREA Sufletul Copilariei, sa creasca ca un Copac cu flori… Sa-l altoiasca albinele cu credinta lor… Din fructele adolescentei sa dea tuturor… Din crengile mature sa-mpleteasca cosuri de flori… Trunchiul secular, miresme de carti sa rodeasca… BINECUVÂNTARE DE CRIN Floarea… Între cer si pamânt, Pamântu-i e pâine si Ceru-i este vin. Din iia florilor Inima lui Hristos e tesuta de mânute de prunci… Lumina… Floare de taina. În candela ei, arde copilaria noastra. Mireasma florii e o chemare. Sau o amintire dintru-nceput? Atât de aproape îmi sunt Florile… Le simt rasuflarea. În Tainele lor ma descopar pe mine. Gândurile albe mi se aprind din polenul lor… Lumina florilor ma filtreaza, ca pe o Camase de mire, pe care se arunca sortii lui Christ. Sa fie o binecuvântare de crin?   MILA FLORILOR Florile, primesc lumina de la îngeri… Mladiindu-ne bucuria, o zamislesc în noi . Ne cheama din noi, dorul de Dorul nemarginirii. Cor de albine, plâng idilele lor, zugravite pe aripi-curcubee. Fluturasii, pierd din soare ascunzându-se în mila florilor. Gheorghe Constantin NISTOROIU Florii 2011

Iertare

Se inecau doi oameni langa mine:
Iisus Hristos, si tatal meu, prea bunul,
Si se rugau de mine,doi, ca unul,
Sa-i scap de-nec, sa le intind o mana –

Si eu, din amandoi, am scos din apa
Pe tata  meu , si bietele lui oase –
In timp ce Hrist imi staruia in pleoapa,
Caci fara ajutor,  se inecase –

Ma iarta, Doamne, ca mi-e mai aproape
De suflet, tata, ingrijind de mine –
Decat Dumnezeirea Ta, pe ape
Facand la Omenirea toata, bine…

11 aprilie 2011, Jianu Liviu-Florian

Vine Pastele…

Vine Pastele, curand, Blandetea Voastra,
Vine Pastele, si nu esti rastignit!
De nu esti in chiar inima noastra,
Pentru care Omenire ai venit?

Vine Pastele, curand, Prea Bunatate,
Vine Pastele, si bunii nu sunt multi!
Pentru ce noi le avem pe toate,
Pe cand, Doamne, Tu ramai intre desculti?

Vine Pastele, curand, Luminatie,
Vine Pastele, Stapan peste frumos!
Pentru ce este atata bogatie
Si atat urat, fara   Hristos?

Vine Pastele, tot vine, Maiestate,
Tu esti rob, si oamenii sunt regi –
Pentru ce noi le avem pe toate,
Tu – doar sufletele noastre, le culegi?

Vine Pastele, curand, Blandetea Voastra,
Vine Pastele, si nu esti rastignit!
De nu esti in chiar inima noastra,
Pentru care omenire ai venit?

Jianu Liviu-Florian

IMNUL IUBIRII

Se auzea iubirea cum patrunde prin scoarta copacilor
ca o vulpe care intra în mare
sapându-si cu labele vizuina
cel care cosea marea de tarmuri auzea o cântare divina

sufletul meu mergea prin orase
ca sa ude semintele amintirilor
si atunci l-am vazut pe paznicul pustiului
cum iubea o institutie

fericiti cei care-si lasa lumea lor
si intra în corola unui crin ca si cum s-ar pierde-n paduri
ei stau ca niste soimi pe mainile albe
ale unei femei ce intra mândra în iad.

Stefan Dumitrescu