„Nu exista înca un statut al muncii intelectuale
si artistice. Un statut care sa lege rodul de
pom. Care sa arate ca rodul trebuie platit
anume ca sa poata fi pazit si întretinut pomul care altfel  se pierde, usuca, nu mai poate rodi.”
Camil PETRESCU

Pe oamenii nostri de cultura si de creatie îi sarbatorim cu fast dupa moartea lor. Ne mândrim peste tot cu ei. Dam emisiuni interminabile la televizor. Scriem rânduri pompoase în ziare. Speculam afirmatiile lor cele mai semnificative si suntem profund impresionati. Câti însa s-au întrebat ce facem pentru acestia cât sunt în viata? Munca intelectuala si artistica n-a avut un statut pe vremea lui Eminescu. Nu are nici acum. Culmea! Nu e apreciata nici de noocrati, caci ei îsi evalueaza pozitiv doar propria prestatie.

Intelectualul de rutina se chinuie realizând o munca „nerentabila”, pentru ca rezultatele în „prelucrarea” materialului uman nu sunt imediate, însa se reflecta în componenta, calitatea societatii de mâine. De intelectualul de exceptie, de creatorul de arta nu are nimeni nevoie, pentru ca, probabil, principalele lucruri au fost inventate, realizate, create, iar editurile, de exemplu, se ocupa ba cu un best seller frantuzesc ori englezesc, ba cu unul american, ba cu volume de larg interes, literatura buna de citit în tren ori în vreo sala de asteptare. Editorul îsi doreste un câstig imediat, iar romanele românesti contemporane ori cartile de poezie nu mai sunt cautate ca în epoca precedenta. Am putea crede ca nu mai avem scriitori atât de buni cum au fost cei care s-au consacrat, însa daca ne apropiem cu atentie marita si meticulozitate fie si numai de creatiile premiate de diferite uniuni ale artistilor, scriitorilor, observam cât de meritorii sunt, dar aproape necunoscute de publicul larg. Un roman bun, de pilda, ar trebui tiparit în cinci sute de mii de exemplare, sa fie cunoscut în toata tara, sa fie citit, popularizat. Iata, asadar, avem de-a face cu o societate care nu da credit creatorilor de arta, inventatorilor, intelectualilor în genere… însa o astfel de societate – încotro?

Desi la scoala învatam ca va câstiga cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cinstit, în viata nu se întâmpla întotdeauna asa. Desi la scoala se vehiculeaza termeni ca demnitate, curaj, adevar, bun-simt, abnegatie, desi toata lumea „trece” prin scoala, nu toti oamenii pe care o sa-i întâlnim în viata dau dovada de asa ceva. Un vechi proverb latinesc ne informa ca: nu pentru scoala învatam (ceea ce învatam), ci pentru viata. Ce mai este valabil aici, ca si în zicala româneasca: „ai carte, ai parte”?… Intelectualul român sufera o transformare interioara extrem de dureroasa. În dreptul fiecarei din actiunile sale poate fi scris cuvântul “dezamagire”. Pentru ca, negresit, ceea ce face un  profesor, de pilda, nu se rezuma numai la predatul orelor, activitati metodice, pregatiri suplimentare cu elevii în cadrul scolii, corectarea tezelor, pregatirea personala pentru sustinerea gradelor, serbari, competitii, simpozioane, adica nu se refera numai la ceea ce se vede, ci si la ceea ce „nu se vede”, cum ar fi educatia… sufletului, si pentru ca tot ce realizeaza în scoala ori pentru scoala e… nerentabil. Interesant, dar adevarat. si cum sa nu fie asa, când oamenii crescuti si educati la toate nivelurile în România sunt nevoiti sa plece în strainatate…?! (Nu mai iau în considerare faptul ca statul român cheltuie niste bani cu scoala respectivilor, iar când sa culeaga rodul, sa fructifice investitia, se trezeste ca n-are mijloace.)

Un premiant la Olimpiada de Matematica la etapa internationala, licentiat între timp al Universitatii din Bucuresti, performer în informatica, plecat de curând în Anglia, afirma cu tristete ca ar fi ramas în România numai daca ar fi primit un sfert din salariul pe care îl ia acolo. Dar Hertha M?ller? Dar atâtia scriitori si oameni de stiinta, de cultura, de origine româna, care s-au stabilit în Anglia, Franta, Italia, Germania, Spania, Australia?!

Cum se desfasoara învatamântul în România?

La superlativ, am putea afirma, gândindu-ne la cunostintele acumulate si realizari. Cei care au plecat cu o facultate la baza de aici pot sa spuna, mai mult decât altii, daca le-a folosit scoala de aici. Ei scriu, concep, au ocupatii importante de gândire si decizie, nu au plecat acolo sa zugraveasca, sa spele vase ori sa ingrijeasca vreun copil.

Desigur ca în România, dincolo de tot ce se întâmpla, cea mai mare fericire a dascalului este sa-si vada elevul patruns de învatatura data. În ciuda a ceea ce se mai afirma uneori tendentios, el îsi face datoria “pe câmpul de lupta”. Bucuria discipolului  de a se simti instruit, de a primi din “mana” învataturii ar putea sa mentina multa vreme seninatatea magistrului, dincolo de grijile existentei. E dureros însa pentru cel de-al doilea sa constate  ca dintr-o data devine desuet, demodat, îmbatrânit peste noapte. El, cel care ar trebui sa constituie un exemplu. Pe de o parte, pentru ca învatatura sufleteasca pe care o da nu mai are aceeasi ecou la elevi. Societatea, mersul lucrurilor, chiar si familia obisnuiesc tânarul cu alte valori decât cele morale, spirituale, intelectuale, iar, în aceste cazuri, interventia profesorului seamana cu un strigat în desert. Daca nu va capata concursul celorlalti factori influenti în educatia tânarului, omul de la catedra cu greu va putea birui. Pe de alta parte, vedem ca dascalul nu mai e un exemplu din faptul ca din ce în ce mai putini vor sa-i  “calce” efectiv “pe urme”. Desi lumii îi place sa vorbeasca de avantajele obtinute de omul de la catedra, despre nu stiu ce si nu stiu cum, totusi un numar foarte mic si-ar asuma  r i s c u l de a suporta acelasi t r a t a m e n t.

În general, individul din societatea româneasca contemporana îsi pune întrebarea daca, trecând prin scoli, câstigi mai mult decât daca faci afaceri precum Lumânararu, analfabet, dar miliardar. Este vorba de stradania de a învâta si rezultatul ei. Iar când rezultatul nu e pe masura silintei, atunci si dorinta va muri treptat. Se naste, bineînteles, cunoscuta întrebare: mai este o afacere… sa înveti? Pâna acum ne-am amagit cu notiuni de bine, frumos, bunastare, progres, promovându-le, fara a exista putinta materializarii lor. Ce surprize oare ne rezerva societatea de mâine?

În alta ordine de idei, din pacate, sunt unii, cu putere de decizie, care nu înteleg ca dascalul nu poate trai numai din satisfactii spirituale, ca, în ceea ce priveste neajunsurile, i-a ajuns cutitul la os.

Daca am constientiza situatia actuala, am vedea mai clar ce ne asteapta. În general, ne bazam pe devotamentul dascalului, care exista, persista, nu înseala în cele mai grele încercari. E vorba, desigur, de dascalul din generatiile mai vechi, pentru ca acesta e obisnuit cu de toate, alergator de cursa lunga, îndelung rabdator, cu vechime si obisnuita în cadrul binecunoscut al scolii, deci fara gând de a porni pe un nou drum. Mai mult, retributia nu este chiar la limita rabdarii. Dar debutantul? Cel care ar trebui sa asigure ziua de mâine a învatamântului românesc? Ei, cu acesta e alta poveste. Cât calm sa aiba si ce rabdare, când n-are decât cu o suta de roni în plus fata de ajutorul de somaj…?! Satisfactiile spirituale trec si se filtreaza la el direct si concret prin stomac. Se poate ridica el la probleme metafizice, când cele fizice îl trag dureros de mâneca? Cât sa rabde si pentru ce? Pentru ca cei ce fac regulile sa confirme victoriosi înca o data ca au dreptate?

Astfel destui tineri cu pregatire didactica au luat alte cai mai rodnice. ?i, chiar daca n-o sa le placa unora sau altora ceea ce afirm, în scurta vreme, vor pleca tot mai multi. ?tiu ce-mi vor spune unii: ca n-au unde sa se duca, ca rata de somaj etc. etc. Însa sa nu uitam ca cei tineri au alta deschidere. Ei sunt gata sa învete sa o ia de la capat si nu cred ca vor sa mai faca jocul rabdarii… de dragul de a da unora dreptate. Cei care sunt mândri acum ca îi strunesc cum vor pe cei care sunt în învatamânt (în buiestru, în galop, pe loc repaus) vor vedea cât de curând reversul medaliei…

La rândul lui, creatorul de arta sau omul de cultura se confrunta si el cu grave probleme. Pornind de la cele mai simple, observam cum unii se zbat sa-si gaseasca un loc în Uniunea Scriitorilor Români pentru a primi procentul adaugat abia la… pensie. Ca si cum un creator de literatura ar avea o activitate mai prodigioasa dupa o anumita vârsta…!?

Glumim, dar acesta sa fie singurul avantaj al scriitorului? În rest, sa fie coplesit de poverile existentei, sa scrie în timpul… liber, sa creeze un roman din fragmente disparate, sa înfiripe o opera hibrida si chinuita… Într-o tara atât de minunata, frumoasa, splendida, cu peisaje de vis, dar, din pacate, cu reguli, norme, îngradiri care fac ca timpul de dupa munca sa nu existe, pentru ca nu-ti poti plati impozitele din salariu, trebuie sa ai doua-trei joburi, ca sa te întretii… Un binecunoscut critic contemporan zicea ca scriitorul român nu poate deveni cu nici un chip maratonist, fiind, mai degraba, un performer la viteza, deci pe o perioada limitata, pe un spatiu restrictiv. Parerea mea e ca nu are cum sa reziste în maratonul literaturii, pentru ca e ocupat în a-si câstiga existenta.

Daca, de exemplu, un sportiv cu posibilitati nelimitate ar depune nu o activitate istovitoare, ci o munca mai relaxata, sa zicem, cum ar fi cea de birou si ar sta nu opt ore, ci doar jumatate de norma – numai patru, realizând antrenamentul dupa serviciu, câte succese ar avea în competitie…??! Ne mai întrebam atunci de ce nici un creator român de literatura nu ia Premiul Nobel… Sau alte premii internationale…  Apoi, chiar daca artistul reuseste ca prin minune sa-si realizeze opera, intervin alte probleme. Nu si-o poate publica, oricât de meritorie ar fi. Sistemul de popularizare este închis. Selectia e arbitrara. ?i câte si mai câte.

Ar mai fi multe de semnalat. Dar ma opresc aici. Poate voi reveni cu alta ocazie, poate  nu. As încheia cu citate de genul: Un popor fara spiritualitate, fara cultura n-are viitor, nu supravietuieste, e ca si mort etc., dar aceste fraze marete s-ar volatiliza în peisajul cotidian cenusiu, ca si cum n-ar fi fost rostite niciodata.

by Carmen Catunescu