Tag: spectacole

DE VORBA CU ACTORUL LUCIAN SPIRU IANCU

On By nelursIn InterviewLeave a comment

„Tinerii ar trebui sa învete sa respecte trecutul !”

Actorul Lucian Spiru Iancu s-a nascut în data de 3 februarie 1940 la Botosani. În 1964 a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale” din Bucuresti. A interpretat numeroase roluri în teatru si a jucat în peste douazeci de filme pe marele ecran si la televiziune. Debutul si l-a facut la la Teatrul „M Eminescu” din Botosani, apoi a fost actor al

Teatrului Tineretului din Piatra Neamt, unde a jucat în celebrele spectacole ale regizorului Andrei Serban: „Noaptea încurcaturilor” si „Omul cel bun din Siciuan”. În martie 1985, îmbarcat pe mineralierul Uricani, unde comandantul vaporului a fost Florentin Scaletchi, au plecat, fara aprobare, catre Turcia, catre lumea libera. Au ajuns în apele teritoriale ale Turciei, dar au fost prinsi cu ajutorul unei nave libaneze, care a anuntat paza de coasta. Pentru acest fapt a fost condamnat la 20 ani de puscarie.

Am stat de vorba o ora cu maestrul Iancu si l-am ascultat cu mare drag. Are o voce blânda si placuta.

Am aflat lucruri interesante din viata unui actor ce a fost greu încercat pe drumul presarat cu flori si jar încins.

*** Adalbert GYURIS: Maestre Iancu, pentru început as dori sa va întreb de unde pasiunea pentru actorie?

Lucian Spiru IANCU: A fost în cazul meu un „dat” nativ personal ce l-am descoperit la momentul potrivit. Tine de o trasatura anume de a deveni ceva, în cazul meu actor. M-am prezentat la examen si spre bucuria mea am reusit. Acest „dat” personal a iesit la suprafata si s-a valorificat. Sunt bucuros ca mi-am urmat chemarea. Pentru mine teatrul este a doua casa!

Adalbert GYURIS: Ati debutat la teatrul „M.Eminescu” din Botosani, credeti ca meseria de actor se poate face pe orice scena?

Lucian Spiru IANCU: Da, unul ce-si iubeste meseria nu tine cont de loc pentru exercitarea ei. La Botosani a fost un public mai bun decât în multe alte orase. A fost un oras patriarhal cu multi evrei de la care ceilalti au avut de învatat. Chiar si cladirea teatrului a fost – si este superba. Exista aceasta apetenta, lumea se ducea la teatru pentru ca era singura posibilitate de a se întâlni, de distractie si de frumos. Era un public avid de teatru. Îmi aduc aminte cu mare drag de debutul meu la Botosani. Aici am lucrat si primul meu rol mare Cyrano din „Cyrano de Bergerac” de E. Rostand, o piesa superba de altfel. Eram tânar, venisem câtiva de la institut si cucerisem orasul. Era o placere sa lucrez.

Adalbert GYURIS: Unde va simtiti mai bine, în fata aparatului de filmat sau pe scena?

Lucian Spiru IANCU: Pe scena ma simt mai bine. Am jucat la Botosani, Piatra-Neamt, Bucuresti si Constanta. Filmul consuma si multa energie fizica. Ca exemplu am jucat în „Pintea” care s-a filmat în Maramures. Am mers cu trenul de la Constanta la Bucuresti. Apoi cu avionul pâna la Baia Mare. Mai departe cu un autobuz pâna pe Gutâi si de acolo cu o sanie trasa de cai.

Adalbert GYURIS: Care a fost ,,nebunia” plecarii din tara cu un… vapor? Lucian Spiru IANCU: N-a fost deloc o nebunie. Toate se leaga, eu care am cultul libertatii, m-am simtit întotdeauna întemnitat, ca într-o camasa de forta. Eu am facut atunci un gest de condamnare. Am fost director de teatru, membru de partid si asa m-au trecut pe listele de deputati pentru Marea Adunare Nationala. Am avut chiar întâlnire cu alegatorii. S-a întâmplat într-o sala mare, afara era rece si înauntru la fel. Eu stiam ca plec peste doua zile si de aceea le-am recitat „Strofe de iarna” o poezie de Topârceanu: „Doamne, tu te tii de glume?/ Nu ne vezi mizeria?/ Pentru ce-ai lasat pe lume/ Geruri ca-n Siberia?// (…)// Asta-noapte mi se pare/ Gazda mea, Emilia,/ S-a-ncalzit la lumânare/ Cu toata familia!” Cei din sala au ramas cu gura cascata. În poezie era vorba despre frigul si mizeria care de fapt o îndurau ei. Activistul de partid care era cu noi s-a îngrozit si era panicat. Ca sa schimb registrul am facut o invitatie la teatru unde noi actorii ne vom încalzi cu aplauzele lor si ei prin glumele noastre îsi vor descretii fruntile. Peste doua zile am plecat… si toata Constanta vuia de cele întâmplate. În perioada aceea cred ca mai multi trebuiau sa faca gesturi asemanatoare.

Adalbert GYURIS: Care a fost cea mai grea perioada din detentie? Lucian Spiru IANCU: Detentia pentru mine a fost ca un film, eu fiind în rolul principal la propriu, din pacate. A existat o dedublare a personalitatii. Mizeriile materiale, frigul, lipsa de mâncare, cel de lânga mine care-si facea nevoile si faptul ca am stat într-o celula de doi metri pe trei metri,toate acestea au amplificat durerea. Am stat o perioada singur si apoi la Aiud cu înca cinci persoane în celula, trei paturi pe o parte si trei pe partea cealalta. Am stat sase luni legat în lanturi la picioare si mâini. Când mi s-a dat prima oara mâncarea într-un blid, am uitat ca mâinile-mi sunt legate si mi-am rasturnat mâncarea pe burta. În primele zile totul a fost asa de interesant, n-aveam timp sa sufar efectiv. Impactul informational era asa de puternic pentru mine care sunt o fire curioasa. Când am intrat în holul de la Poarta Alba, ne-au dezbracat, ne-au dat haine, mi-au tuns barba. Se întâmplau multe lucruri noi, pe care nu le vazusem nici macar în filme. Au venit cu nicovala si mi-au pus lanturile la mâini si la picioare cu nituri. Când am ajuns la Aiud peste câteva luni, aveam drept la pachet si sotia mi-a trimis printre altele o pereche de ghete. Când mi-am pus ghetele în picioare, ceva s-a întâmplat… nu s-au potrivit! La început n-am stiut ce este, apoi am realizat ca încaltamintea din puscarie erau cu defecte, una mai înalta cealalta mai îngusta. Asa ca pot spune ca toata perioada a fost grea. Nu degeaba este proverbul: „Nu-i da, Doamne, românului câte poate sa îndure!”

Adalbert GYURIS: Dintre cei care v-au înjurat si umilit a venit cineva dupa 1989 sa-si ceara scuze pentru ce v-a facut?

Lucian Spiru IANCU: Pâna în 1985 am fost director de teatru, un actor pretuit si lumea ma iubea. În cercul meu de prieteni si uneori chiar pe scena îmi permiteam glume la adresa puterii si regimului. Se dezvoltase un limbaj, se putea citi printre rânduri sau întelege printre vorbe rostite si prin gesturi. Ai spus ceva si se întelegea altceva. Era o atitudine. Mi-am vazut dosarul si eram denumit obiectivul „Barbosul” sau „Actorul”. În grup, cei care am luptat împotriva comunismului si împotriva dictatorului, am fost denumiti „balene sinucigase”. Dupa detentie, imediat ce am iesit, asupra mea s-au aruncat cu „pietre”! Imediat dupa 1990 „baietii” s-au regrupat, având toate mijloacele, si au început sa dea cu noroi în tot ce reprezenta un posibil lider de opinie. Am fost sunat la telefon si mi s-au adus fel de fel de injurii la adresa mea. Prezenta noastra, a celor care au fost împotriva comunismului a fost inconfortabila oriunde si poate ca mai este….

Adalbert GYURIS: Ar trebui sa se faca film despre viata dumneavoastra, în care ati putea interpreta chiar rolul dumneavoastra, ce spuneti?

Lucian Spiru IANCU: Daca s-ar face un film dupa viata mea si eu sa interpretez chiar rolul de acum mi-ar face placere însa pâna la un punct care mi-ar da poate chiar anumite satisfactii. Dumneavoastra folositi termenul „ar trebui” iar eu spun ca „era obligatoriu” sa se faca filme si nu neaparat despre mine… Sunt nenumarate cazuri de oameni care au luptat împotriva comunismului. Sunt numeroase personalitati care ar putea sa faca subiectul unor filme extraordinar de emotionante puternice. Era obligatia celor care în mod formal au condamnat comunismul. Presedintele Basescu în fata unui parlament în „clocot” a citit declaratia de condamnare a comunismului. Au fost de fata presa straina, diplomatii acreditati la noi în tara, a fost invitat regele. Vadim Tudor si o sleahta de derbedei urlau si strigau! Era un vacarm de huiduieli împotriva acestui document asa de important. Asa ne putem da seama cine se afla printre cei care conduc tara si daca sunt acestia interesati sa faca un film împotriva comunismului si implicit împotriva celor ce sunt acum la putere. Un asemenea film ar merge la sentimente si emotii de revolta, dispret, ura si chiar de dorinta de razbunare. Toate acestea ar face efectul unui film în sustinerea unei ideei, împotriva la ceva rau care nu mai trebuie sa fie facut. Ori noi observam ca în România dupa 1989, acum dupa atâtia ani ca la televizor se proiecteaza filme de propaganda… comunista. În concluzie nu exista vointa politica de condamnare reala a comunismului, o condamnare a celor care au fost torsionari, care au fost în esalonul doi,activisti, securisti si care au pus mâna pe putere dupa revolutie. Asta-i societatea în care traim! Doamna Lucia Hossu-Longin face o treaba buna cu serialul „Memorialul durerii”. Felicitari! Tinerii ar trebui sa învete sa respecte trecutul! Sa condamne ce s-a întâmplat. Nu avem dreptul sa fim într-o pozitie echidistanta între calau si victima.

Adalbert GYURIS: Acum privind peste umar ati schimba ceva din viata dumneavoastra?

Lucian Spiru IANCU: Nu! Asta mi-a dat-o Dumnezeu, asta o duc! Mai târziu o sa ma duc la El si o sa-i spun ca mi-am facut datoria asa cum am putut eu. Daca puteam sa fac mai mult as fi facut! Însa atât s-a putut… Ma bucur ca am gustat din toate ce mi s-a oferit bune si rele, frumoase si grele. Actorul are o atitudine politica sau nu are, el trebuie sa fie un artist-cetatean. Actorul poarta tichia de nebun, el este nebunul de la curtea regelui. El are dreptul sa spuna adevarul chiar daca uneori nu este pe placul regelui însa pentru asta nu este si nu trebuie sa fie omorât.

Adalbert GYURIS: România este departe de normalitate sau nu?

Lucian Spiru IANCU: Este înca foarte departe de imaginea care ne-o facusem noi cei care am stat în puscarie despre viitorul acestei tari. Noi am crezut ca va fi mai bine, ca într-o ecuatie matematica în care rezultatul se va schimba în bine. Din pacate nu s-a întâmplat asa!

Adalbert GYURIS: Maestre Iancu multumesc pentru ca ati acceptat sa realizam acest interviu! Va doresc sanatate si înca multe realizari în domeniul artei teatrale si cinematografice.

Adalbert GYURIS, Germania

 

mai 2011

Advertisement

PAUL POLIDOR SAU ASPECTUL UMAN IN SOCIETATEA ACTUALA

On By nelursIn CultureLeave a comment

PRELEGERE LA UN CONCERT

Ne aflam aici pentru a marca un eveniment aparent doar cultural, legat de personalitatea si creatiile lui Paul Polidor. L-am descoperit cu ani in urma, invitandu-l intr-una dintre emisiunile mele de la Radio Romania Tineret. Apoi am incercat sa-i fiu alaturi de fiecare data cand imi anunta unul dintre nenumaratele evenimente artistice pe care, neobosit, le organiza si realiza. Asadar, am incercat sa semnalez la radio sau in presa scrisa toate acele spectacole si lansari. Dar probabil numaratoarea mai exacta a datelor si intalnirilor noastre, toata aceasta statistica necesara,  va exista undeva, in insemnarile sale si nu este cazul sa o subliniez acum.

Oricum, trebuie spus ca, prin fundatia sa, organizeaza Festivaluri pluri-disciplinare, incurajeaza tinere talente, publica volume de proza si poezie, infiinteaza centre artistice in scoli si gradinite, organizeaza spectacole. Cu acele prilejuri, de fiecare data cand ma invita cu amabilitate sa rostesc un cuvant introductiv sau lamuritor, nu ma puteam opri, cum nu pot nici acum, sa nu depasesc cadrul strict al constatarilor  poetic-muzicale. Iata de ce am spus la inceput ca marcam un eveniment aparent doar cultural. Vroiam sa subliniez ca munca si eforturile lui Paul Polidor nu sunt doar  culturale, ci au ramificatii mult mai ample, sociale, psihologice, educationale. Caci nu putem vorbi numai de muzica si poezie cand creatorii artistici, mai ales cei inovativi, in societatea noastra nu sunt sprijiniti, respectati, onorati.

Vedem si auzim cu totii ce se difuzeaza la radiouri si pe micile ecrane, ce inversare de valori este popularizata, cine sunt asa-zisele vedete. In acest peisaj dezolant mai apare cate un Paul Polidor care crede ca se poate face arta, ca se  poate  da  un  exemplu,  ca  se poate sluji un ideal. Dar cu ce sacrificii personale!

Nu vreau sa devin patetic, dar fara sa vreau ating aspectul uman al creatorului in societatea noastra actuala – cum poti face arta numai sacrificandu-te, numai cu fonduri proprii, punandu-ti sanatatea si viata personala in plan secund ? Avem aici un exemplu. Da, se poate, dar este profund nedrept. Iata de ce am modificat expresia lui Fanus Neagu  „frumosii nebuni ai marilor orase” si am spus mereu ca ceea ce face Paul este o frumoasa nebunie. Iar impactul educational este imens – cei mici pot intelege ce inseamna  muzica, poezia, pot vedea diferenta intre modelele mercantile, de carton, popularizate de mass media noastra  si creatorul pasionat, dezinteresat, sufletist.

Valoarea creatiilor lui Paul Polidor este indiscutabila, merita semnalata si comentata. Dar la fel de importante pentru mine sunt lupta si eforturile sale, lumina pe care o daruieste celor din jur.  Caci exemplul sau si al celor ca el ne dau sperante, ne innobileaza pe toti, ne ajuta devenim mai buni.

Florin-Silviu URSULESCU
Bucuresti
decembrie 2010

Emilia Dorobantu, o noua perla a muzicii populare romanesti

On By nelursIn ArtLeave a comment

O floare firava de mar ce freamata in lina adiere a vantului starnit pe dealurile Curtisoarei, localitate situata pe malul stang al Oltului, doi ochi albastri senini ca azurul cerului, o voce de exceptie ce face sa vibreze fiecare particica a sufletului de roman: Emilia Dorobantu se iveste ca o perla a cantecului oltenesc, care printr-o munca, de acum titanica se va alatura siragului de nestemate ce stralucesc in arealul muzicii populare romanesti
La numai 17 ani Emilia Dorobantu reuseste sa ridice publicul in picioare la toate concursurile si festivalurile nationale dar si la reprezentatiile internationale.
Eleva a Colegiului National „Radu Greceanu” din Slatina, membra a Ansamblurilor Folclorice „Flori de mar” din Curtisoara si „Hora” din Draganesti-Olt si absolventa a Scolii Populare de Arte si Meserii Slatina solista, avandu-i ca profesori de canto pe domnul Fieraru Marius Arald si doamna Silinescu Maria Deniza, aduce bucurie in sufletele romanilor prin cantecul popular interpretat cu maiestria si virtuozitatea unui artist autentic.
Debuteaza ca dansatoare in cadrul Ansamblului Folcloric „Flori de mar” din Curtisoara, infiintat de doamna invatatoare Pirna Mariana si sprijinita indeaproape de parinti sai Dorobantu Dumitru si Dorobantu Marinela, remarcandu-se ca solista vocala in anul 2004 cu ocazia unui turneu in Franta. Din acel moment vocea sa de exceptie atrage atentia personalitatilor din domeniul folclorului si din 2006 pana in prezent evolutia ei scenica este incununata de noi si noi succese.
Profesor de canto si realizator de emisiuni culturale la TVR Bucuresti doamna Maria Tanase Marin, giuvaergiul care cu migala si daruire s-a preocupat de slefuirea acestei perle culese de pe malul Oltului, timp de doi ani a trudit alaturi de tanara solista pentru a-i defini un stil aparte in paleta cantecului popular romanesc.
Astfel, participa la o serie de festivaluri si concursuri de folclor unde obtine numai Premiul I sau Marele Premiu:
– 2006 – Premiul I – Festivalul international „Cantecele Dunarii”, Ianca, judetul Olt;
– 2007 – Premiul I – Concursul National „Doine si balade”, Draganesti, judetul Olt;
– 2008 – Premiul I – Concursul de Folclor „De dor de primavara”, Caracal, judetul Olt;
– 2008 – Premiul I – „Dobroge, mandra gradina”, Eforie, judetul Constanta;
– 2009 – Marele Premiu „Irina Loghin”, Valenii de Munte, judetul Prahova;
– 2009 – Marele Premiu – „La izvor de cant si dor”, Lipova, judetul Arad;
– 2009 – Premiul I – Cant si joc pe Hartibaci”, Agnita, judetul Sibiu;
– 2009 – Marele Premiu – Cantecele romanilor de pretutindeni”, Drobeta Turnu Severin;
– 2009 – Marele Premiu – „Floarea dorului”, Festivalul National de Folclor, Hunedoara;
– 2009 – Marele Premiu – „Datini”, Sighisoara, Mures;
– 2009 – Marele Premiu – „Strugurele de aur”, Jidvei, judetul Alba;
– 2009 – Premiul I – „Maria Tanase”, Craiova, judetul Dolj;
– 2010 – Marele Premiu – „Muresule apa lina”, Ludus, judetul Mures;
– 2010 – Marele Premiu – „Elena Roizen”, Ovidiu, judetul Constanta;
– 2010 – Festivalul de Folclor Mamaia 2010 – Marele Premiu „Mamaia” si Premiul Presei, Mamaia;
– 2010 – Marele Premiu – „Maria Lataretu”, Targu Jiu, judetul Gorj;
– 2010 – Marele Premiu – „Natalia Serbanescu”, Tulcea.

Pentru viitor, tanara solista si-a propus sa termine cursurile Colegiului National „Radu Greceanu“, fiind in prezent eleva in clasa a XI-a, apoi sa urmeze Universitatea Nationala de Muzica Bucuresti, profilul canto clasic si opera, urmand sa imbratiseze o cariera intr-un teatru liric sau la opera. Desi isi doreste cu ardoare sa ajunga la Opera din Viena, nu va renunta niciodata la muzica populara pe care o considera ca fiind cea mai aproape de inima sa, pe care o simte vibrand la fiecare contact cu scena dar si la sunetul instrumentelor din tarafurile care o insotesc la toate spectacolele.

George Smarandache
Slatina, 2010

La rascruce de drumuri muzicale

On By nelursIn Art, Inspirational, Interview, RomaniaLeave a comment

Interviu cu domnul Aurel Ionita, violonistul si liderul formatiei MAHALA RAI BANDA

de Mara Circiu, Atlanta, Georgia

Recent, Kennesaw State University a fost gazda unui foarte frumos si energizant eveniment cultural-artistic, concertul formatiei Mahala Rai Banda. Acest concert a deschis oficial sirul de evenimente culturale si academice dedicate in exclusivitate Romaniei, la KSU: „Anul Romaniei 2010-2011”. Dincolo de ritmul si energia electrizanta de pe scena transmise celor din sala, formatia Mahala Rai a fost, pentru noi, romanii prezenti la acest spectacol, o punte de legatura cu trecutul nostru din Romania… Cine nu-si aminteste cu drag de sunetul viorii la o nunta, intr-un sat ascuns de lume, de un scripcar oaches care canta parca din suflet? Prin amabilitatea domnului Aurel Ionita, violonistul si liderul formatiei MAHALA RAI BANDA, avem posibilitatea sa aflam mai multe despre aceasta formatie, foarte cunoscuta in special in Romania si Europa.

Cum s-a format Mahala Rai si cine sunt membrii acestei formatii?

Formatia MAHALA RAI BANDA a luat fiinta in anul 2001, dupa o experienta nereusita cu primul meu grup, Rrom Bengale, si mai multe colaborari personale cu diverse trupe recunoscute pe plan international, cum ar fi Taraf de Haidouks, Fanfara Ciocarlia, Kocani orkestar. Am hotarat sa-mi fac propriul band care cuprinde muzicanti din cele mai cunoscute sate romanesti pe plan muzical international, respectiv Clejani, judetul Giurgiu si Zece Prajini, judetul Iasi. In anul 2004, am realizat primul album, „Mahala Rai Banda”, prin colaborarea oferita de Casa de productie belgiana Crammed Disc, album prezentat la Festivalul Womex. In 2009, am realizat cel de-al doilea album, Ghetto Blasters, in colaborare cu Casa de Productie din Germania, Asphalt Tango, acestia fiind in prezent si managerii nostri. Formatia cuprinde 11 persoane: Aurel Bosnea – bariton, Cristinel Cantea – trompeta, Georgel Cantea – tuba bas, Marian Dinu – percutie, Florinel Ionita – acordeon, Aurel Ionita – vioara/vocal, Cristinel Mihai – saxofon, Nicusor Manole – vocal, Viorel Oprica – trompeta, Andrei Trifan – bariton si Marian Zahanagiu – trombon.

Cum ati defini genul vostru de muzica?

Dupa parerea noastra si a specialistilor in domeniu, genul muzical pe care-l abordeaza trupa este Gypsy Pop Balkanic, cu influente de jazz, funky, rock si, bineinteles, folclor lautaresc din Romania.

Cine va compune piesele?

Fiecare dintre noi are un aport la crearea unei piese muzicale, insa majoritatea ideilor vin de la mine si de la directorul nostru artistic, Henry Ernst, care cunoaste foarte bine pulsul pietei muzicale din Occident.

Ati studiat instrumentele muzicale in institutii specializate in acest domeniu sau le-ati invatat pe cont propriu?

Lautaria este o meserie care se transmite din tata in fiu, este aproape ceva ereditar, iar noi facem asta de sute de ani; este modul in care noi ne castigam existenta – pentru noi si familiile noastre.

Sunteti inruditi, atat fizic, cat si artistic, cu „Taraful Haiducilor” din Clejani. Ce sfaturi v-au dat si cum v-au ajutat ei la inceput de cariera?

Cum am specificat la inceputul interviului, trupa este compusa din muzicanti din cele doua sate: Clejani – Taraf de Haidouks si Zece Prajini – Fanfara Ciocarlia; ei au fost deschizatori de drumuri pentru noi si pentru alte formatii din Est; pentru noi au fost si sunt inca modele pe care speram sa le si depasim, ca faima internationala.

Viata tiganilor a devenit un subiect la moda. In televiziunea din Romania, „Inima de tigan”, „Regina” sunt telenovele cu audienta foarte larga. Cum va explicati fascinatia existenta fata de subiect?

Mie, ca tigan, mi se pare a fi un lucru normal. Orice tara din lume are o minoritate pe care o scoate in evidenta, cu bune si rele. Oamenii vor sa afle si sa inteleaga o cultura despre care nu s-a vorbit foarte mult; in Romania, dupa cum stiti, nu s-a vorbit despre existenta unei minoritati tiganesti decat dupa ‘89. Muzica, obiceiurile si cultura tiganeasca sunt foarte apreciate in Occident, de ce nu ar fi si in Romania?? Aceasta este realitatea; nu putem fugi de ea la nesfarsit… Existam si traim in Romania, impreuna, de foarte mult timp. Pot spune ca Mahala Rai Banda este un brand foarte bine perceput si apreciat in Romania. Muzica noastra a inceput sa fie cantata prin cluburi, discoteci si suntem mai tot timpul invitati la diverse emisiuni de divertisment, chiar am facut muzica pentru prima telenovela despre tigani, Clanul Spranceana, in 2007, iar recent am lansat un album cu muzica de petrecere cu renumita artista Monica Anghel.

Spectacolul vostru de la Kennnesaw State University a fost primit cu foarte mult entuziasm de catre studentii americani, desi intrau in contact, poate, pentru prima data cu un gen muzical mai putin cunoscut. Ce ne puteti spune despre acest concert?

Pentru noi, a fost un spectacol normal – nu conteaza tara, orasul sau sala in care cantam: tot timpul incercam sa ne facem meseria cat se poate de bine si sa fim apreciati la adevarata noastra valoare.

Ati concertat, pana in prezent, pe foarte multe scene din intreaga lume. Care au fost impresiile voastre legate de publicul american?

Si pentru noi America este o experienta noua. Daca am reusit sa ne facem cunoscuti in Europa, de ce sa nu incercam si altceva, mai nou?! Cred ca energia pe care o dam pe scena, piesele noastre foarte ritmate si chiar umorul pe care il abordam electrizeaza publicul, il fac sa nu stea pe scaun, chiar daca cei prezenti nu inteleg nimic din textele pe care le cantam. Pentru noi a fost o mare placere si speram sa mai avem ocazia sa ne facem cat mai multi fani in intreaga lume.

Concertati in lumea intreaga, cantati la diverse evenimente sociale, aveti deja cateva CD-uri lansate, ati aparut si in filmul „Borat”. Care este imaginea sub care doriti sa fiti cunoscuti?

Ca o trupa lipsita de inhibitii, libera sa spuna si sa cante ce vrea, unde vrea si cand vrea, indiferent unde s-ar afla!

Un cuvant de incheiere si o invitatie adresata cititorilor…

Daca ma adresez numai romanilor, le doresc sa incerce, prin felul lor de a fi, sa creeze o imagine cat mai buna Romaniei, curaj si multa bafta! Americanilor, le doresc sa asculte cat mai mult Mahala Rai Banda si Noroc bun!