Tag: rugaciune

BALADA SI RUGACIUNEA LUI JOAN SALA I FERRER SERRALLONGA

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

partea corecta câstiga din ce în ce mai rar – aproape
niciodata

nu exista alt iad decât cel
de pe pamânt:
iadul facut de cei
bogati – celor
saraci

trebuie sa se schimbe ceva  – din temelii – în
lume: sa-i trimitem în
iad – pe ucigasii cei bogati – sa-i trimitem în
iad – pe slugoii celor bogati – ucigasi de
saraci

raiul – astfel – se va
aerisi si deplin
lumina

cei saraci sa aiba demnitatea de a
purta arme – contra
bogatiei: bogatul e bogat – pentru ca
a ucis si-a furat
pe toti cei saraci – care sunt
multi – si deci – mult mai
bogati decât bogatii – pe care-i fac
bogati – ei ramânând
saraci

Hristos îi va ierta pe cei
saraci – si-i va
ajuta – sa scape de bogatia
bogatilor – deci si de
bogati: pentru ca Hristos este
lumina luxului orbitor al
saraciei – care a zguduit din temelii
palatele – a daruit Mireasma de Smirna si Înaltat
Trandafir – tuturor sfintelor
colibe

nu poti uita – nici
ierta – pe autorii „en vogue” ai
milioanelor de cadavre umile: cei
ucisi de aroganta
bogatiei

ei s-au mântuit – dar nu mai
învie – cu glas de aprig vazduh sa-si slaveasca
frate Hristosul: si nimeni  – cu adevarat – nu-L stie
pe Hrist – fara de ei – Printii
Saraciei

nu poti ierta nici
uita – sângele
saracilor – care se scurge
nevinovat – în pamânt – si nu mai vrea
niciodata – sa se-ntoarca-n artere de
saraci vii

tradatorii de Hristos trebuie sa moara – la
picioarele saracilor: diavoli
învinsi sunt
bogatii – iar saracii
arhangheli
***

suntem doar oameni  – înfratiti în lumina cu
Hristos: bogatii si
tradatorii – doar
diavoli

sa-i mântuiasca – daca vrea si chiar
trebuie – Dumnezeu: noi
nu putem mântui

noi vom lumina drumul pe care vine
Dreptatea – Mireasa de Taina a Lui
Hristos

noi vom muri – dar
nu vom sti ce-i închisoare: destul
ne-a fost viata – sora mai mare a
oricarei temnite

bogatul e bogat – pentru ca
a ucis si-a furat
pe toti cei saraci – care sunt
multi – si deci – mult mai
bogati decât bogatii – pe care-i fac
bogati – ei ramânând
saraci

nu vom fi rai – noi cei
saraci – cu cei
bogati – dar vom fi
drepti si
neîndurati

toti vom muri – dar bogatii
ticalosi – trebuie sa ne-o ia
cu un pas înainte

asa e drept – si Hristos e
Dreptate

cei bogati au dulai: ucideti
dulaii urii lor lase – smintita întru
soioasa crima
cei bogati au bogatii: nu va atingeti de
ele: sunt spurcate de sângele din
noi – care ne-a
tradat – si-a iesit – fara veste – din noi – pe ei sa-i
întâmpine

dati-le foc
bogatilor: vom începe o lume mai
buna – cu mult mai curata: Saracia
Demna de Foc – Saracia
cu Fruntea Sus – pâna-l simtim pe Hristos
lacrimând pe fruntile noastre uscate: abia atunci
ne vom cai – si-i vom sopti cântecul vinii
noastre – numai Lui

ucideti – ucideti – ucideti nu va
opriti: Dumnezeu
va sti sa aleaga – întru
Împaratia Sa

nu crutati – caci
nu veti fi crutati – de
bogati: pe ei – diavolul i-a trimis – în locul
lui – sa nu crute – moartea  – pretutindeni – s-o
asmute

bogatul e bogat – pentru ca
a ucis si-a furat
pe toti cei saraci – care sunt
multi – si deci – mult mai
bogati decât bogatii – pe care-i fac
bogati – ei ramânând
saraci
***

biserica lingailor – doar pentru bogati are
ochi – odoare  – tragere de inima si drag: doar Hristos
iubeste si iarta
saracii – fratii
Lui: de diavolul cel mai
aprig în trufie – de-al
bogatiei diavol – ei s-au lepadat
si pe care diavol – cu moarte l-au
mustrat

Hristos arata – într-una – spre
Sora Cerului de Foc
Mânastirea: acolo
sunt mormane de
aripi  de lumina – cu care sa
fulgeri spre cer – sa scapi de
bâzâitul exasperant al aripilor
diavolilor bogatiei

vulturii Lui Hristos
sunt cu noi – zboara doar spre
piscuri – în
muntii din inima noastra

nu ne vom umili în fata
bogatilor: decât în fata diavolului sa
te umilesti – sa te – las
lingusesti – mai bine – din leagan
sa te fi strâns de gât
Maica de Lacrimi – si
Dragoste Oarba

numai în fata Lui Hristos vom
veni – ca-n fata singurului
frate – sângele Lui ni l-a împrumutat – când
bogatii ni l-au
varsat

El nu ne va pedepsi pentru
Dreptate – nu ne va prigoni sufletul si
nu ne va ucide – pentru ca am
luminat lumea de
diavol – pentru ca am
nazuit sa facem  – dupa a Lui
porunca: „precum în cer asa si
pre pamânt” – ci ne va conduce si
gazdui – cu drag – în
casa Lui tupilata-n
vazduh – printre flori – pâna ranile
se vor închide

nu acceptam sa ni se scrie cartea: nu vrem sa
ni se scrie ca
„asa ne este scris”:  nu ne vor ucide
oameni – ci ne va lua  – în
grija si mila – din tot chinul pamântului
doar Tatal nostru – carele pre noi
ne-a închipuit – si
necioplit

Tatal ne-a dat Dreptatea Vulturului sa
zboare în cerul inimii
noastre

mai bine te omori – decât sa lasi
ei sa te omoare: n-au drept
n-avem fata de ei
vina

orice torturat e Hristos:  la fel
când – cu ultim geamat – sfârtecat de fiara cumplita-a
umilintei îngrasat-triumfatoare
moare

frate Hristoase – Tu doar ne întelegi – deci
iarta-ne
ajuta-ne
lumineaza-ne cu propria-ne
lumina – scapa-ne de
diavolul bogatiei – si de bogati – si de
tradatori (…de fapt – aici
e una si aceeasi
rugaciune…)

bestia gloatei linge cizmele
bogatilor: va umiliti în fata
lor – deci
uitati de Hristos – Împaratul Demnitatii
în Cer si pe
Pamânt

Hristos se încrunta – si el – în uitare – cu
scârba: sa treaca spre moarte si-uitare – îi lasa pe
reptile slinoase – bogatii si
gloata imund târâtoare – (bogati-lasi-tradatori) – si-i
zugraveste – în vesnicie – Sfinti ai Zidurilor de
Mânastire a Focului – pe saracii care
mor cu arma sufletului
fulgerând între dinti

…”bogatul e bogat – pentru ca
a ucis si-a furat
pe toti cei saraci – care sunt
multi – si deci – mult mai
bogati decât bogatii – pe care-i fac
bogati – ei ramânând
saraci”
*** (Adrian BOTEZ)

Poem logodit cu Cerul…

On By nelursIn poetryLeave a comment

Nu îti mai pierde vremea cu triste amanunte,
Când sufletu-mi te-asteapta în liturghia lui
Sa scriem împreuna acolo, sus, pe Munte ,
Poemul far’ de care împartasire nu-i…
 
Îngenuncheati în iarba si preschimbati la fata,
Precum Iisus din ceruri, acolo, pe Tabor,
Sa scriem împreuna un Psalm de dimineata,
Sa-l murmuram  aievea îmbratisati în Dor.
 
Din aripile noastre sa-nmugureasca Raiul
Când vor cuprinde Cerul în Rugaciunea lor.
Vreau sa-ti ascult de-aproape si inima si graiul,
Ca într-o scaldatoare în ele sa cobor!
 
Nu îti mai pierde vremea cu amagiri marunte!
Despovarati de toate chemarile din lume
Vom scrie împreuna acolo, sus, pe Munte,
Poemul întru care sa-i dam Iubirii nume.

Nicolae Nicoara Horia

BOTEZUL CU POEZIE (FOC SI APA)

On By nelursIn literatureLeave a comment

Adrian BotezSe pare ca Eminescu începe prin a accepta teoria gnosticilor, despre deosebire între a) Dumnezeul Suprem si rascumparator si b) Demiurgul cel Rau (în Demonism – Ormuzd fals), care a savârsit Creatia (“Cosmosul este, ca urmare a caderii omului, dominat de rau, dar rascumpararea este o a doua Creatie si lumea îsi va redobândi desavârsirea originara” – cf. M. Eliade, op. cit.). În Memento mori, concluzia este agnostica: nu poate fi cunoscuta esenta realitatii si a reflectarii ei în constiinta oamenilor (Dumnezeu duce l-a dezlegarii porti, fara sa dezlege – cel putin, nu în/pentru aceasta lume). Se sugereaza, însa, existenta mântuirii: nu ca parousia, ci ca descoperire, în sine, a fortei unice etern renascatoare – agheazima – lacul cu apa vie. Aceasta este botezul: prin actul baptismal “te îmbraci” în Hristos (Cel Uns), capeti trupul mistic. Mai mult, prin vehementa chinurilor golgotice (cf. Rugaciunea unui dac, unde rastignirea peste prea-plinul noapte bogata-Nirvana resoarbe undele-amprente-urme energetice expresive, redând puritatea deitatii lui Meister Eckhart) si prin dorinta de sfâsiere ritualica, pentru reîntregirea în trup mistic – se prefigureaza euharistia (gratie divina împartasita-împartita pentru Suprema Sinteza – virtutea resurectionala): este, mai pregnant, integrarea credinciosului în Arhetip, în trupul mistic al lui Christos.

Poezia este botez, act baptismal: este jertfa pentru nemurire, este rastignire pentru mântuirea/resorbtia energetica a universului. Strop de apa vie – poezia trebuie sa participe (ca si Hyperion la activitatea-Demiurgos – resorbtia în sine a Divinului va prefigura, totusi, deitatea) la lacul-agheazima. Poezia este pars pro toto, este initiere pentru mântuirea-parousia. Poezia este Fiinta-Iisus, este Vointa (ocultata) pentru învatarea Drumului Mistic spre a doua venire, cea atotmântuitoare. Cristul ne pregateste, prin Poezie, pe toti, pentru Drumul mistic spre a redeveni, din comunitatea mistica – Trup Mistic (Potentarea Maxima a Creatiei).

Deci, drumul este diferenta dintre Revelatia lui Hristos si parousia, dintre  Revelatia Spiritului si identificarea cu Fiinta Divina – dintre comuniunea necesara (revelata ca necesara: ta twam asi etc. – identificarea partii prin tot), pâna la des-fiintarea (parousia) fiintei spirituale în Fiinta Divina.

Prin proclamarea Eros-ului Universal, Eminescu a desfiintat posibilitatea duplicitatii divine: divinul este unul, cel din Fiinta Divina, obtinuta prin initiere interioara. Initiere individuala, dar initiere în cadrul comuniunii-Ritual (care presupune identificarea cu toti potentialii initiati – deveniti reali initiati). Acest Ritual ni-l reveleaza pe Hristos ca Luceafar al Marilor (II-37), identic cu Adevarul: dar Adevar nu înseamna doar Binele (asa cum îl întelegem, de obicei: ca lumina alba), ci ca o cooperare a Binelui si Raului la Demiurgie si, implicit, la initierea (Spânu-Harap-Alb, Fat Frumos-Vrajitoarea rea-Mag), întru dobândirea (-accedere la) stadiul Fiinta Divina.

prof. dr. Adrian Botez

DRAGOBETELE – SARBATOAREA DRAGOSTEI LA ROMANI

On By nelursIn YouthLeave a comment

„Inc-odata, iar si iara,
a iubi e primavara.”
Lucian Blaga.

Sarbatorit pe 24 februarie, Dragobetele, Divinitate mitologica, este asimilat cu Eros, zeul iubirii la greci sau Cupidon la romani. Este considerat fiul Dochiei, Baba Dochia fiind identificata cu intoarcerea primaverii, iar Dragobetele este inchipuit  ca fiind un barbat frumos, al carui suflet este cuprins de dragoste.
Zi a indragostitilor, inceput de primavara, acesta este Dragobetele!
Sarbatorit de tinerii satelor pana la mijlocul secolului al XX-lea la 24 februarie sau la inceput de martie, Dragobetele dateaza dinaintea aparitiei crestinismului. In mitologia dacilor, Dragobetele era petitorul si nasul animalelor, cel ce oficia in cer, la inceputul primaverii, nunta tuturor animalelor. Exista credinta ca in aceasta zi si pasarile ne-migratoare se strangeau in stoluri, ciripeau, se imperecheau si incepeau sa-si construiasca cuiburile. Cu timpul, de la pasari obiceiul a fost preluat si de catre oameni, Dragobetele ajungand sa fie considerat zeitate ce ocroteste iubirea si poarta noroc indragostitilor. Motivatiile preluarii au fost profunde, intrucat pasarile erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvantul grecesc „pasare” insemnand chiar „mesaj al cerului”. El este Zeul dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile carpatice, numit „Logodnicul Pasarilor”, dar si „Cap de Primavara”.
Se povesteste ca in jurul focurilor aprinse pe dealurile golase din jurul satelor, in aceasta zi se adunau  fete si baieti care discutau, glumeau si cochetau. Spre pranz, fetele coborau in fuga spre sat; fuga in unele parti era denumita „zburatorit”. Fiecare baiat urmarea fata care ii cazuse draga; daca o ajungea, urma sarutul in vazul tuturor, sarut ce semnifica logodna ludica, care de multe ori era finalizata cu logodna adevarata. De aici a ramas zicala: „Dragobetele saruta fetele!” Era un semn rau daca o fata sau un baiat nu intalneau la Dragobete fata sau baiatul care sa-i placa, era semn ca tot anul nu putea fi iubit.
Credinta populara romaneasa mai spune ca cei care participau la aceasta sarbatoare erau feriti de boli tot anul.
Astazi, sarbatoarea de Dragobete este considerata echivalentul romanesc al sarbatorii Valentine’s Day, sau ziua Sfantului Valentin, sarbatoare a iubirii. Entitate magica asemanatoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferentiaza de blajinatatea Sfantului Valentin din traditia catolica, fiind un barbat frumos, aratos, cu un temperamentul navalnic.
Simtim de pe acum, in preajma acestei zile, un inceput in toate!  Pamantul se trezeste la viata, natura renaste. Soarele revarsa de pe acum o caldura mangaietoare, vantul sufla din plamanii sai aer mai cald, sangele isi schimba culoarea, inima – pulsatiile, o mireasma dulce se-mprastie pe carari, chipul bland al primaverii ne zambeste, mainile ei ne mangaie… Seva pomilor musteste, dragostea incepe sa domine pamantul. Zilele devin mai lungi si mai blande, natura incepe sa-si arate farmecul. In curand se va imbraca in hainele-i frumoase, va da coltul ierbii, copacii vor fi ninsi de flori albe.
Miros de inceput, miros curat, proaspat, miros de ghiocei, mirosul  dragostei…
Copacii saruta statornic vazduhul./ Aripi de gand saruta nevazutul./ Foame de saruturi, foame de-mbratisari…/  Pasarile, inoculate  cu virusul dragostei,/ se cauta falfaind din aripi,/ dansand printre crengile copacilor./ Iubirea mea respira/ prin vers si rugaciune.

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

A STA IN CALEA OAMENILOR

On By nelursIn DevotionalLeave a comment

Era frigul ascutit si jilav al unui sfarsit de martie cainos. Orasul nu suferise de pe urma inundatiilor. Satele, insa, jur imprejur, fusesera scufundate, mai mult de jumatate, intr-o mlastina neagra, uleioasa, gretoasa, deznadajduitoare.
Era duminica, la un ceas dupa amiaza. Tanarul descult statea in mijlocul strazii, pe carosabil – ingenuncheat. Soferii, destul de rari, care treceau, il injurau pe cel ingenuncheat – grosolan si sonor, spectaculos, iesiti afara cu trupul, pe jumatate, din cabine.”Betivule!” – striga unul, cu o mirare victorioasa, de parca atunci ar fi facut o mare descoperire. Il injurau – si treceau mai departe. Aveau treburile lor, atat de grabnice… Tanarul descult ramanea, in continuare, impasibil, ingenuncheat si gol pana la brau, pe carosabil. Capul i se plecase, adanc, pana aproape de asfaltul cu straluciri ferite, intunecate, banuitoare. Asfaltul amestecat cu crancena ura a apei.
Tanarul se ruga. Ochii nu i se vedeau. Buzele ii tremurau, se zvarcoleau de chinul cumplit al rugaciunii. Pe trotuar nu treceau decat umbre razlete. La un moment dat, una dintre umbre se dadu jos de pe trotuar si inainta, pe carosabil, pana ajunse in dreptul tanarului ingenuncheat. Era un preot in reverenda, care tocmai iesise de la slujba. De la Sfanta Liturghie.

-De ce stai aici? – intreba, cu blandete, preotul.

Tanarul iesi, cu greu, din adancuri. Ochii ii erau tulburi, dusi in fundul capului, de parca s-ar fi intors un scafandru, din gropile beznelor pacifice. Buzele i se dezlipeau greu:

-I-am iesit lui Dumnezeu in cale. Trebuie sa ma vada, aici, in calea cea mare.

Preotul se gandi, o clipa, cu ochii spre norii de plumb, care se tarau, parca, direct pe crestetele oamenilor pamantului. Apoi zise:

-Dumnezeu te vede si daca esti in fundul pamantului. De ce stai, deci, aici, in calea oamenilor?
-Le-am iesit si oamenilor in cale. Altfel, oamenii nu ma vedeau. Dumnezeu, poate, vede, daca nu a vrut sa –
si intoarca fata de la noi. Dar oamenii nu vad, decat daca le stai in cale – murmura tanarul . Dar, ciudat, vocea i se auzea de parca ar fi strigat.

Preotul zabovi din nou, de data asta, parca, distrat, gandindu-se la cu totul altceva. Spuse, cu aceeasi voce egala, monotona, totusi sfredelitoare:

-Oamenii te injura, nu te vad ingenuncheat. De ce stai, deci, aici, in calea oamenilor?

Pentru cateva zeci de clipe, capul tanarului deveni neobisnuit de greu, parand gata sa se prabuseasca in adancul apelor negre, banuitoare, ale asfaltului. Masinile treceau, pe langa cei doi oameni din mijlocul  soselei – de data asta, masini tacute – de parca, in mijlocul soselei se ivise o insula, pe care corabiile-automobile trebuiau s-o evite, ca sa nu se scufunde. Apoi, cu aceiasi ochi tulburi, tanarul descult il privi pe preot. Treptat, tulbureala din ochi deveni flacara palpainda, apoi strapungere cu flacara:

-Stau aici ca sa ma vezi Sfintia Ta. Pe Sfintia Ta, dupa cum vezi, nu te injura oamenii. Daca Sfintia Ta m-ai luat in seama, ma vor lua oamenii si pe mine in seama. Pentru ca Sfintia Ta stai, acum, langa mine. Si, poate, se vor gandi ca, la cativa kilometri de aici, fratii nostri urgisiti se roaga, din ape, lui Dumnezeu si fratilor lor oameni de pe uscaturi – ei, urgisitii, se roaga din mijlocul apelor lui Dumnezeu, apele maniei si semnele ispasirii – iar nu in mijlocul soselei oamenilor. Si sunt goi de tot, iar nu ca mine, doar pe jumatate. Si picioarele lor, desculte, nu mai calca – nu mai au unde calca – poate ca zboara…

Preotul cazu pe ganduri. Si ramase, asa, cazut pe ganduri, in picioare, langa tanarul ingenunchiat, pana ce
luminile cerului si pamantului palira si se stinsera in seara. Atunci, in tacere, preotul ingenunchie langa tanar, in mijlocul soselei – pe care, mute, se scurgeau automobile, sfaraind prin luciul amestecat, intunecat, al apei si asfaltului. Si, pe masura ce treceau prin dreptul celor doi oameni ingenunchiati, farurile masinilor se aprindeau, mari, uriase – perechi de ochi care se deschideau larg – poate, in sfarsit, vazand si intelegand.

povestitor: Adrian Botez

Pasodoble

On By nelursIn poetryLeave a comment

In opait canta fumul
Si danseaza umbra deasa,
Pe fereastra aburita
Curge ploaia languroasa.

O naluca alungata
In orchestra de lumina
Tremura ca o mladita
Si te tine strans de mana.

Pasii albi ca varul rece
Lasa urme pe arena,
Unduindu-ti-se-n brate
Nalucirea ca o trena…

Intr-o dunga fumurie –
Ochii, ca icoanele,
Se strivesc de rugaciune
Ganduri, diafanele.

Pe spatar se lasa seara,
In vazduh feericul
Si in pasi de poezie
Cade intunericul.

Tatiana Scurtu-Munteanu

Dupa Credinta Vine Fapta

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, DevotionalLeave a comment

Un grup de tineri credinciosi petrecusera revelionul impreuna si acum se indreptau spre casele lor. Era dimineata devreme si un ger aspru intampina prima zi a anului. Deodata le aparu in cale un om intins pe pamant, cu pieptul si burta dezgolite, lipit de gheata care acoperea strada. Apropiindu-se, si-au dat seama ca era un tanar, de varsta lor. Bolborosea cuvinte abia auzite, ca pentru sine insusi. Tinerii crestini l-au ridicat de jos si, cu mare greutate, l-au induplecat sa intre cu ei in holul unui bloc din apropiere, unde s-a incalzit putin stand cu spatele rezemat de calorifer. Era si baut, dupa cum se cuvenea unui barbat tanar in noaptea de revelion, lucru care stanjenea si mai mult comunicarea cu el. Curand au aflat ce era mai important din istoria lui; singur-singurel pe lume, dezamagit si satul de viata, tanarul voia sa moara. Se intinsese pe gheata, abandonat racelii, asteptand sa se imbolnaveasca si sa scape de toate necazurile.
Una din fete si-a dezbracat “alain-delon”-ul si l-a pus pe umerii celui pescuit din intunericul acestei lumi, in noaptea cea mai plina de sperante a anului.
– “N-am sa racesc, locuiesc la doi pasi de aici”, spunea ea, “in doua minute sunt acasa”. A incercat sa explice tanarului esuat pe marea de gheata a iernii romanesti, ca avea sa fie asteptat in aceeasi zi, seara, la biserica din cartier, unde urma sa inapoieze haina imprumutata. Dandu-si seama ca avea putine sanse de a se face inteleasa, ori ca tanarul sa retina adresa bisericii, a incercat o alta metoda; a scris pe o hartiuta adresa bisericii si cum se putea ajunge acolo, apoi a strecurat hartia in buzunarul hainei, insistand ca tanarul mahmur sa retina doar atat; sa caute in buzunar mesajul lasat de ea. Altceva nemaifiind de facut, l-au lasat in holul blocului, grabindu-se fiecare spre casa lui, cu gandul sa puna laolalta macar doua-trei ore de somn, inainte de a se pregati de plecare spre biserica, la primul serviciu din anul pe care tocmai il intampinasera.
Gest necugetat din partea tinerei fete crestine, vom fi tentati sa gandim! Daca ar fi s-o si spunem cu gura, poate ca am zice doar “riscant”. Sa imbraci cu haina ta pe un betiv necunoscut, cules de pe drumuri si sa mai si astepti sa ti-o aduca inapoi! Inteleg, sa imprumuti o haina ca aceea, care costa pe vremea respectiva salariul pe cateva luni de zile, unui prieten, sau unui cunoscut de incredere, de la care esti convins ca o primesti inapoi. Dar unui strain cu mintea incetosata de bautura?…
Interes pentru aproapele cazut intre talhari? Credinta naiva, de copil? Incercare de a trai practic cele citite in Scripturi? Cum am putea califica aceasta fapta in adevarata ei luminaa Poate chiar asa, simplu, ca pe o fapta a credintei.
Ne vine sa credem sau nu, dar in seara aceleiasi zile, tanarul cules de pe drum a fost prezent la intalnire cu binefacatorii lui. Trezit din mahmureala, a venit sa inapoieze haina imprumutata. Pentru el intalnirea a fost marcata la inceput de multa stanjeneala, aflandu-se dintr-odata intr-un mediu nefamiliar lui, unde nu stia nici cum sa se poarte, nici ce sa spuna si, pe deasupra, imbracat cam pestrit. Dar exuberanta si caldura cu care tinerii crestinii il inconjurau au topit repede gheata dintre ei. Anul nou inceput cu stangul, in disperare si dezgust pentru viata, lua o turnura nevisata pentru el prin intalnirea cu cativa tineri credinciosi, aflati in dragostea dintai, dornici a implini literal cuvintele Domnului, asa cum numai tinerii sunt dispusi s-o faca, fideli atat in cuvinte cat si in fapte. In seara primei zile din an, el venea, fara sa stie, la intalnire cu Cel ce se identifica pe Sine cu facatorii de asemenea fapte.
Iar tanara crestina, care si-a pus haina pe umerii necunoscutului inghetat de gerul iernii, cum odinioara Ilie si-a aruncat mantaua peste Elisei, era aceeasi fata credincioasa, a carei rugaciune scurta castiga o mare batalie prin credinta, situatie descrisa in articolul precedent. Prin credinta ea se adresa Domnului ei in rugaciune, iar prin fapte vorbea, la fel de convingator, semenilor.
Gelu Arcadie Murariu
Oregon City, Oregon

O Scurta Rugaciune

On By nelursIn Christian Life, Devotional, EssaysLeave a comment

“Si imparatul mi a zis: “Ce ceri?” Eu m am rugat Dumnezeului cerurilor si am raspuns imparatului…” (Neemia 2:4 5)
In intervalul minim, care desparte intrebarea de raspuns, tu poti sa te rogi, ca Neemia. La plimbare, la locul de munca, la volan, in timpul conversatiei cu un coleg, in infruntarea cu un vrajma?, tu poti sa te rogi.
Mintea poate  lucra pe doua planuri diferite in mod simultan. Mintea crestinului ar trebui s o faca in mod curent, devreme ce el traieste in doua imparatii diferite. Nenumarate sunt situatiile in care viata surprinde pe crestin la inghesuiala si-i cere o decizie fulgeratoare, ingaduindu-i doar o clipa, ca sa delibereze si sa actioneze. Secunda decisiva …
Dar cate ocazii trec nefructificate, doar pentru ca nu te rogi?! Cate infrangeri, cate deceptii, cata confuzie si perplexitate staruie in tine, doar pentru ca, in clipa hotaratoare, nu apelezi la Cel ce poate sa te ajute? Si ce pacat, cand Tatal e gata sa ti raspunda, sa te calauzeasca, sa te imbarbateze in clipa cea grea! Cand este atat de simplu! Poate ca, de fapt, obisnuinta de a te ruga este ceea ce-ti lipseste. Legatura cu Dumnezeu sta neglijata, parasita, si tu nu mai intelegi nimic din tot ce ti se intampla …
O tanara credincioasa din Timisoara a trait o astfel de experienta. Se angajase cam cu un an in urma la un magazin de electronice din centrul orasului. Era tocmai magazinul la care se rugase, ca sa fie repartizata. Si a fost. Ii placea sa munceasca acolo si dupa cateva luni de evanghelizare la locul de munca “aproape ca o castigasem pentru Christos pe sefa de magazin”, dupa propria ei marturisire.
Printre lucrurile care nu i placeau acolo se numarau lectiile de ateism, la care era obligata sa participe, dar se obisnuise sa si gaseasca un loc pe ultimul rand de scaune si incerca sa citeasca ceva, in timp ce vorbitorul isi deserta traista cu minciuni.
Intr una din zile, pe cand conferentiarul invitat incerca sa fie cat mai convingator, intr o cauza in care tot mai putini credeau, iar tanara noastra aproape reusise sa se deconecteze de atmosfera, dintr odata, o fraza mai stridenta prin virulenta atacului asupra credintei si prin absurditatea argumentelor, o face sa tresara si o tulbura in duhul ei. Revoltata, rosteste in inima ei aceste cuvinte: “Doamne, cum il mai suporti pe omul acesta, sa debiteze asemenea prostii?!”
In urmatoarele secunde prelegerea se intrerupe brusc si omul amuteste. Tanara credincioasa isi ridica ochii mirata, tocmai la timp ca sa l vada pe vorbitor clatinandu se pe picioare si prabusindu se apoi gramada pe podea. Toata sala se agita. Omul isi revine, se ridica, isi scutura hainele, isi drege glasul si apoi admite: “M a batut Dumnezeu!” Incearca sa continue, dar dupa cateva minute incheie, isi strange grabit hartiile si pleaca.
Urmeaza la pupitru al doilea vorbitor. Iar tanara credincioasa multumeste Domnului pentru raspuns. O face tot pe tacute, in inima ei. Si nimeni nu stie ca tocmai se daduse o batalie, pe care credinta o castigase prin rugaciune …
Gelu Arcadie Murariu
Oregon City, Oregon