Tag: Roni Caciularu

LUMEA DE RÂSUL LUMII!

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

 Roni CACIULARU 

.

Însemnari pe maginea volumului satiric „TRIUMFUL INDOLENTILOR” de Mihai Batog Bujenita

.

Cartea lui Mihai Batog-Bujenita, recent aparuta la Iasi, este o bijuterie literara. Talentul autorului sclipeste în fiecare pagina. Scrisul sau ma duce cu gândul, mai ales acum, în „Anul Caragiale”, exact la Marele Maestru, cu ale sale „Schite si Momente”. Bine-nteles, fiecare cu stilul sau, cu incisivitatile sale de caricaturist în proza, de patimas al dragostei scrisului si de crunt lucrator pe fila de hârtie…         

M.B.B. ia câteva teribile personaje, niste indolenti, comozi, lenesi, nepriceputi, neispraviti, suficienti si cam tâmpiti si-i plimba prin diferite întâmplari, dizlocându-i, de fiecare data, de la masa cu berite din gradinita Bufetului de peste drum, unde-si fac veacul imediat dupa orele de servici… Sunt vreo zece astfel de momente, în care sunt indusi în câte o alta aventura de procopseala, soldata, absolut de fiecare data, prin esec, esec ce nu le strica blânda multumire a tihnei de dinainte si de dupa. Triumful indolentilor este asigurat de lipsa de orizont, de multumirea de sine, de suficienta stagnarii – tipice nu numai unei singure categorii sociale. Puterea de observatie si surprindere a unor trasaturi retrograde din actualitatea  româneasca actuala este exceptionala. Iar autorul actioneaza cu imagini vitriolante, subliniend ridicolul eroilor sai. Eroii sunt priviti din interiorul lor, cu implicare, dar si cu detasarea necesara incisivitatii. Este vorba de oameni cu studii, dar impotenti în orice intreprind, limitati la minimum posibil, stagnând si dospind în nimicnicia lor minunata.

De fapt, literatura satirica si umoristica a lui Mihai Batog Bujenita, – am mai spus-o – e grava, profunda. Ea are „bataie nationala”, si nu numai. Râsul lui M.B.B. e sanatos, caci uneste oamenii, pe cei buni, destepti, capabili, întreprinzatori. Râsul acesta arde, totodata, putrefactia statuta si multumita a stagnarii. Dureroasa. Ridicola. „Daca traiesti într-o lume bolnava de ura, intoleranta si, mai ales, ignoranta – îmi spunea autorul –  nu este normal sa încerci sa o vindeci, daca o iubesti?”.

 

Pentru cei care, poate, înca nu-l cunosc destul pe acest scriitor de valoare si substanta – încaodata, îmi permit sa subliniez ca el face parte si din familia de valori a marelui Caragiale! – voi aminti aici: este membru al Uniunii Scriitorilor si al Uniunii Epigramistilor din România. Presedinte al „Academiei Libere PASTOREL”, din Iasi.  Director al revistei humoristice „Booklook”. Redactor coordonator la revista ieseana de cultura „Cronica”. Redactor la revistele „Intercultural” si „Rapsodia” din Sibiu. Colaborator la revistele de cultura „Obsevatorul” din Canada, „Faleze de piatra” din Anglia, „NiramArt” –  Spania, „Agero”- Germania” , precum si la „Tribuna” din Cluj-Napoca, „Ateneu” – Bacau, „ Ecouri Literare” – Vaslui, „Fereastra” –  Mizil, „Contact Literar” si „Convorbiri Literare” din Iasi, ca si la diverse reviste de umor. Totodata colaboreaza la numeroase alte publicatii din tara si strainatate (inclusiv din Israel). A publicat pâna în prezent 15 carti.

Zoltan Terner îl apreciaza ca fiind un „scriitor dotat cu un neverosimil dar al umorului grotesc si un aiuritor simt al fabulosului derizoriu. Scriitorul Valeriu Stancu: „la final, constati ca ai râs cu râsul altuia, ca hohotele purtau în ele un car de amaraciune”. Revista „Observator” din Canada sublinia „ironia virulenta, caricaturizarea unor personaje si situatii, care se constituie în puternice imagini artistice, destinate ridiculizarii elementelor destructive din viata societatii românesti.”

„Am locuit, cândva, cu familia, la Galati, un oras, la vremea aceea, înca foarte cosmopolit – declara M.B.B.  De la evrei, pe atunci foarte numerosi, am învatat cum se trece peste necaz cu o gluma, cu un cuvânt potrivit, râzând, pentru ca, stiut este, raul fuge de cei care pot sa-l ia în râs. Poate si ei au învatat de la noi cum se înjura, sau cum se da cu caciula de pamânt, la suparare…”

În final, pot sa va asigur: M.B.B. este un scriitor contemporan savuros, prezent si activ în lumea lui, în lumea de pe lume. El aduce pe scena omeniri o opera satirica de valoare estetica incontestabila, un document de epoca. Întrebat de un reporter la ce viseaza, autorul admirabilei carti „Triumful indolentilor” a raspuns: „Simplu si utopic: La o lume mai buna!”. Este visul nostru, al tuturora!

 

Roni CACIULARU

Petah Tikva, Israel

20 februarie 2012

UN OM NEBUN SI-ATÂT DE OM!

On By nelursIn InterviewLeave a comment

Roni CACIULARU

 

Convorbire cu  ZOLTAN TERNER,  

autorul recentei carti de succes:

. 

„LUMEA DE SUB POD SI ZARVA EI”

 

 . 

Roni CACIULARU: V-am citit cartea recent aparuta la Bucuresti si trebuie sa recunosc ca am avut un „soc”. Pozitiv. Socul viitorului. Si al prezentului. Socul trecutului actual. Mi-a placut! Si, sincer sa fiu, m-a surprins. Si m-a pus pe gânduri. In final, mi-am spus: Cartea asta „Lumea de sub pod si zarva ei”, se cere recitita. Ea promite placeri noi si noi întelesuri. Te cheama la o noua patrundere. E ca o femeie aparte, atragatoare. Si ascunsa. Chiar si când o saruti. E o carte de senzational si de fantastic, de idei si trairi surprinzatoare; o carte profund umana, uneori prea profund, încât… ma cam sperie. Ca si autorul ei. Dar o face cu o anume dulceata intelectuala. Cartea are pe vino-ncoa’, te învaluie si te prinde. Te-aduce unde vrea si te lasa, apoi, sa te descurci. Sa te-ncurci si apoi sa ajungi la unele din concluziile autorului, adica la ale lui si ale tale. Adevarul e ca citind „maratonul narativ”, cum numiti pe drept aceasta scriitura în proza, am încercat, domnule Zoltan Terner, sa va cunosc mai bine. Din pacate, n-am reusit, decât într-o oarecare masura. Am dat, spre bucuria mea, peste un Hamlet. Un fel de Hamlet, un întelept jucând cartea dementei, dubitativ si paradoxal, care stie, în esenta, foarte bine ce si cum. Dar care pune mereu întrebari, afirmând. Un Zoltan Terner care cântareste destinul lumii, întrebându-se si el, în felul sau specific, acum când toata lumea se apropie deprapastia existentei: „A fi sau a nu fi?”. Sunteti cam încifrat. Sunteti cam ascuns în dumneavoastra însiva. Repet: n-am reusit sa va cunosc în destula masura. Acesta este, de fapt, si scopul convorbirii noastre de acum: sa încerc sa va descifrez ceva mai bine. Cu scuzele de rigoare, dar mi se pare ca, în ochii unor cititori, apareti în postura de nebun. Un nebun bun, totusi nebun! Sunteti un Hamlet predestinat, dar poate ca trasaturi din Hamlet avem, în anumite privinte, fiecare dintre noi. De fapt, domnule ZoltanTerner, sunteti cunoscut ca eseist, regizor, cineast, poet, filozof, prozator. Si totusi, la-ntrebarea mea simpla „Cine sunteti?”, s-ar impune un raspuns. Poate chiar mai multe… Va propun sa pornim tocmai de la „nebunia” amintita. De acord?

Zoltan TERNER: Dupa un astfel de preambul, nu prea am încotro. Dar îti raspund: ai si n-ai destula dreptate, ai în destule dar nu în suficiente privinte, deci ai uneori dreptate. Modestia ma obliga sa primesc filtrate unele aprecieri prea  pozitive (fie si daca numai sugerate). In esenta, despre orice om cu o puternica obsesie, se poate spune ca e „nebun”. Sa ne gândim la marii „nebuni” ai literaturii: Hamlet, Don Quijotte… Cum se manifesta nebunia mea? Levitez. Imi curat si îmi pieptan zilnic aripile. Nimic din ce e omenesc nu mi-e strain: gârâi, sughit, tusesc, grohai… Joc tontoroiul când aud gemetele lumii. Stau bine cu viata omeneasca, mai ales atunci când ma închipui a fi un câine credincios. Imi plac si ma nelinistesctautologiile. „A” este „A”, adica identitatea a ceva cu sine mi se pare un mister de nepatruns si o imposibilitate. Repet mereu, mirându-ma de fiecare data, ca ceea ce este, chiar este cu adevarat. Ma uimeste de fiecare data faptul ca reuseste sa existe chiar si ceea ce mi se pare a fi un miracol. Ma gândesc cu groaza ca tot ce fiinteaza ar putea sa nu mai fie. Ca miracolul Fiintei poate sa ia sfârsit. Mi se mai nazare ca si imposibilul e posibil. Ca si inefabilul poate fi perceput. Ca si indicibilul poate fi exprimat. Nu ti se pare ca toate acestea sunt gânduri de narod, de netot? Sau de poet. Ori poate, cum ziceai, de nebun. Adica de firoscos. „Scos din fire”. Intelept iesit din minti! Om prin care vorbesc zeii. Un Iresponsabil. Un sfânt. Sau un Demon. Ori chiar Daimon-ul lui Socrate. Ori Mefisto al lui Faust. Ori Iluzia pe care o traia „Cavalerul tristei figuri”, sublimul nebun Don Quijotte de la Mancha. Cu prietenul sau, prostul binevoitor, plin de bun simt si blândete, Sancho Panza. Imi amintesc cu ce ma ocupam, când eram copil nebun. Cu chestii aiuristice. Intram cu capu-n gard. Tata zicea ca sunt bolund la capatâna. Bunicul ma linistea, laudându-ma pentru aiurelile mele. Bunicul ma îndemna sa fac pipi contra vântului, sa tai frunze la câini, sa numar stelele, sa vorbesc alandala, adica pasareste, profetic, poetic, mistic, aiuristic. Sa pictez lumea în culoarea vântului turbat. Sa ma scufund în balta cu papura si pipirig…Eram tralala si asa am ramas! Bunicul era la fel. De la el am învatat ca toate-n lume sunt paradoxale, adica sunt si „asa” si „invers”. Ca ce e aproape e departe, ca ce e rece e cald, ca ce e mare, e mic, ce zici ca vine, de fapt pleaca, iar ce e bun, e rau.Si viceversa.  Desi parea serios si grav, bunicul era hâtru, vorbea în dodii, era un întelept de-a-ndoaselea, un fel de Cilibi Moise ceva mai habauc si mult mai profund. Tata spunea sa ma-nvat minte. Iar eu ma dezvatam ne-cuminte. Si acum asta fac. Gândesc de-a curmezisul, în raspar, înnot contra curentului. Inca nu m-am dat pe brazda. Si nici n-am de gând, cu toate ca împlinesc, ca mâine, 80 de ani! Tata spunea mereu sa-mi bag mintile în cap, iar eu mi le scoteam din cap.

Roni CACIULARU: Le scoateti din cap si acum, iar ele devin eseuri, filme, povestiri, versuri… Cartea de curând aparuta („Lumea de sub pod si zarva ei”) este, de exemplu, un succes incontestabil. Face valuri, cum se spune. Ma gândesc, printre altele, si la Colocviul de la Asociatia Scriitorilor Israelieni de Limba Româna, condus cu inteligenta si subtilitate de Profesor Doctor Honoris Causa, Andrei Strihan. S-au implicat acolo, la o buna temperatura intelectuala, numerosi scriitori si distinsi oameni de cultura. Dovada ca scrisul dumneavoastra este percutant, incitant, intrigant. Apropo, de ce scrieti?

Zoltan TERNER: Imi place sa fiu singur… cu mine. Cu lumea din capul meu, cu capul din lumea mea. Si totusi, scrisul îl percep ca pe un risc si ca pe o penitenta. Când scriu, parca as tine în palma un cartof fierbinte. Asta ma tine treaz, viu, lucid, chiar în alerta uneori. Pe cale de a ma naste. Asta cred ca este scriitorul: mereu pe cale de a se naste, un amestecator de nori, un pieton descult pe carbuni încinsi. Dar asta se întâmpla doar la cei vânduti definitiv. Înhamati pe veci la jugul minunat  al scrisului. Eu sunt doar un diletant. Ruda cu Pandele de la scularie, vecin cu bormasina de cartier. Agatat de frontispiciu, înscris la tabula rasa. N-am destule cuvinte sau am prea multe. Vin greu ori dau navala sa-mi ciuguleasca din palma. Sau sa-mi dreaga ochii cei nevazatori. Când îmi iese ceva ca lumea, am sentimentul rar si pretios ca scrisul ma daruie mie însumi, sau ca îmi restituie sinele. Asta face scrisul, în ultima instanta, te restituie pe tine tie însuti. Repet: asta se poate spune numaidaca e vorba de un adevarat scriitor. Poate sunt si eu, când si când, o asemenea struto-camila. Chestia asta n-am descoperit-o acum, la spartul târgului. Dar trag tare abia acum, aproape de stinsul felinarelor.

Roni CACIULARU: Dupa felinare pot urma becuri, neoane, lampi fluorescente… Iar literatura prelungeste lumina, chiar si-n timp.

Zoltan TERNER: Nu fac din umorile mele literatura. Mai degraba din viziuni, naluciri  si obsesii. Din chinuitoarele mele pierderi sau din gaselnitele care ma urmaresc. Nu din cele fixe. Ma mândresc cu faptul ca nu am idei fixe. Pentru asta sunt taxat de schimbator de sine în pareri. Eu, pur si simplu, mi le revizuiesc. Altfel as plonja în senilitate. În scleroza vârstei a paispea. M-as repeta la infinit. Cazând în pacatul de a gândi, îmi aleg cuvintele. Ma bâlbâi. Nu am ticuri verbale. Nu am formule prestabilite. Am grija sa ma feresc de clisee. Totusi, uneori pic si eu în capcana câte unui cliseu. O clipa de neatentie si…

Roni CACIULARU: Sa recunoastem ca ne place mai mult ceea ce facem fiecare din noi, si mai putin ce-i al altora. Ceea ce e bine dar, mai ales, daunator. Arghezi scrisese – si câta dreptate are: „E parca un facut ca nimanui/ Sa nu-i miroase murdaria lui,/ Pe când, pe vrute sau nevrute,/ Parfumul altuia îi pute” („Inscriptie pe un flacon de cristal”). Nu-i usor sa-ti recunosti, nu numai calitatile, ci si propria prostie. Ca nu suntem numai destepti, ci si prosti. Importanta e proportia.

Zoltan TERNER: Dublul sau Triplul meu, într-adevar, nu recunoaste întotdeauna ca nu întelege. Îl înteleg. Accepta greu ca ar avea si defecte. Inteleg si asta. Adica e de înteles. Asa e omeneste. In orice om exista dorinta de a apare în lume mai bun decât este, mai frumos, mai destept. Asta-i de când lumea. Spunându-i cuiva ca e prost – chiar daca faptul e vizibil pentru oricine – echivaleaza cu o insulta. In fond, cine esti tu sa apreciezi nivelul de inteligenta sau de neghiobie al unui om? Nu-ti cunosti sau nu recunosti propria prostie, dar pretinzi de la altuls-o faca

Roni CACIULARU: Deci, nu-i spui omului tot ce crezi despre el?

Zoltan TERNER: Anumite lucruri le pastrez numaipentru mine, sau nici macar pentru mine. Si, de altfel, de când a început sa-mi dea târcoale senectutea, m-am jurat sa ma dezvat de naravul de a judeca oamenii din jurul meu. Oamenii trebuie întelesi, nu judecati. Cine are caderea sa ridice primul piatra? Cine are autoritatea morala sa condamne pe semenul sau?   

Roni CACIULARU: In acest context, care este relatia lui Zoltan Terner cu el însusi?

Zoltan TERNER: Când ma asez fata catre fata cu mine însumi, îmi apar ca în ochii unui vecin. Sau ai unui trecator oarecare. Eu si umbra mea. Eu si corpul meu, mâna mea, fata mea. Chipul meu de nerecunoscut. Relatiile dintre mine si strainul din mine sunt, în general, destul de complicate, adeseori de nedescâlcit. Uneori, între mine si mine  e un adevarat razboi rece. Alteori – seisme. Ciocniri. Tornade si alte fenomene climatice extreme. Nu sunt un ascet si nici nu practic violentarea sinelui. Nu beau si nu ma droghez. M-am lasat si de fumat acum treiscinci de ani. Nu stiu sa fi trecut prin derive morale. Consum fermenti sufletesti tot mai bine distilati. Nu stiu daca si cât sunt de drept cu mine. Am la activ si autogoluri. Am jucat cu mine si la remiza. Chiar si în anul optzeci al vietii ma mai joc cu mine de-a câinele si pisica. Sau si mai rau, de-a soricelul caruia i se arata, periodic, motanul.

Roni CACIULARU: Saracu’ de dumneavoastra! Numai ca un soricel, sau chiar un guzgan, nu consuma „fermenti sufletesti bine distilati”. Care „soricel”, domnule Zoltan Terner?! Unul cu zeci de premii cinematografice si literare? Ala-i soricel? Sunteti o forta intelectuala, un om toba de carte, un creator cu succese. Aproape pe tot ce ati pus mâna, ati reusit. Si înca cu brio! Dialogând cu dumneavoastra însiva, vorbiti cu o lume întreaga. Cum sa va sperie vreo mâta insignifianta?! Va rog , lasati delicatetea si spuneti-mi cu mâna pe inima, tocmai pornind de la dimensiunile pozitive reale, evidente ( dar si de la unele ascunse în intimitatea dumneavoastra): ce nu va place la Zoltan Terner ? 

Zoltan TERNER: Ce sa spun despre mine, acela pe care nu îl plac?! Ca îl cam detest. Exista si un Zoltan Terner mereu nesatul de hrana mintala…

Roni CACIULARU: Asta suna mai mult a lauda.

Zoltan TERNER: Ai dreptate. Asa-i cum zici! De-aia nu-l pot suferi. Cade în prosteasca fudulie. E voinic la proiecte si  trândav la fapte, se complace în comoditate, e neînstare sa se hotarasca la un singur drum, vrea sa le încerce pe toate, împrastiindu-se în toate vânturile. N-are destula rabdare sa ajunga la miez, la esenta, la sâmbure. E fricos si excesiv de timid. Sau de arogant.  Este ori prea tolerant cu sine, ori excesiv de pretentios si deaspru. In momentul în care îsi pierde simtul desertaciunii, cu greu îl mai pot suferi. Mai vrei sa continui? Mai am ocari pentru cel care sunt si care nu sunt.

Roni CACIULARU: Nu. Dar as vrea sa-mi spuneti ce regretati din viata dumneavoastra.

Zoltan TERNER: Timpul pierdut cu fleacuri. Ocaziile pierdute. In masura în care le cunosc. Regret ca n-am scris cartile pe care le-am trait în închipuire si as fi putut sa le scriu. Regret filmele pe care le-am visat si cred ca as fi fost în stare sa le realizez. Pe unele nu le-am povestit nici prietenilor. Pe altele, nici mie însumi…

Roni CACIULARU: Sunteti un om prietenos, domnule Terner? Aveti prieteni adevarati?

Zoltan TERNER: Am vocatia, amchiar cultul prieteniei. Ma bucur de câteva prietenii care dureaza de o viata si jumatate. Am prieteni din copilarie  cu care comunic  telepatic chiar si la mii de kilometri. Cred în existenta unor suflete-pereche. Am experimentat miracolul coexistentei pe  aceeasi lungime de unda. Am fost atent, desi nu întotdeauna îndeajuns, la însotiri. S-a întâmplat ca, din sminteala, sa mai cad în capcana unor însotiri proaste. Astea de acum, din aceasta perioada, mi se par bune. De exemplu, Eugen Campus, Ion Stiubea, Dorel Schor, Miriam si Eli Cojocaru… Dar am si prieteni virtuali, datând înca din tinerete. Si cu ei ma întâlnesc mereu: Montaigne, Heine, Rilke, Baudelaire. Mai recenti – Kafka, Camus, Borges. As fi fost fericit sa le pot strânge mâna si sa le spun cât de tare îi iubesc si îi admir. Apropo, tot în aceasta perioada îi reîntâlnesc si stau la taifas si cu alti vechi prieteni, pe numeGogol, Flaubert, Gide, Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Bulgakov. Recitesc si filozofie. „Constiinta nefericita” a lui Fundoianu am reluat-o a nu stiu câta oara, în ultimii zece ani. La fel – cartile lui Ortega Y Gasset, febletea mea în materie de eseistica filozofica. Si pentruca am trecut de la prietenii mei în carne si oase, la cei tot vii, din carti, cu care îmi umplu sufletul si o buna parte din timpul meu, vreau sa-ti spun cu mândrie ca am aici, în casa, lânga mine, cu mine, toate marile carti ale omenirii – multe dintre  ele în format electronic. Copil fiind, ori adolescent, citeam calare, citeam în caruta care troncanea alene pe-nserate; mai târziu – în troleibuz, în tren, sau flanând pe aleile Cismigiului. Chiar si în somn visam ca citesc. Ma umpleam de realitatea din preajma. Ma istoveau dragostele din podul cu fân de deasupra grajdului (întelegi, desigur, ca ma refer la o parte din tineretea mea!). Cititul din marea carte a vietii ma înnebunea, deopotriva cu buchisitul cartilor. Citeam de toate si întelegeam mai nimic. La pasune, cu calul; cu gâstele; la pescuit… Era fericirea! Aveam si carte, visând si meditând la ea, aveam si viata frematând în mine si în jurul meu…

Roni CACIULARU: Nu vreau sa-ntrerup fluxul amintirilor, chiar daca alunecam putin  de la întrebarea mea. Imi permit doar sa subliniez ce patima mare este cartea pentru dumneavoastra. 

Zoltan TERNER: Ce sa fac?! Biografia mea e jalonata de lecturile care m-au format. Nu ma laud cu femeile pe care le-am cucerit, ci cu cartile care m-au sedus ele pe mine. Cum sa nu ma fudulesc cu patima mea pentru carte, din moment ce ma socotesc, în privinta culturii europene, prima generatie a familiei mele „iesita în lume”?! Tata era taran. N-a citit o carte-n viata lui. Dar era doldora de anecdote si povestiri pe care le servea cu un farmec inegalabil. Eu ma consider, fata de el, prima generatie încaltata. N-am avut în familie nici medici, nici avocati, nici bancheri. Dar bunicul dinspre mama, despre care ti-am mai vorbit, bunicul „haham”, cu stiinta de carte a unui mare rabin, el da! – a fost un intelectual, un erudit, un întelept. Asa nebun cum se straduia sa para.

Roni CACIULARU: Si-asa, cu-n bunic bolund, pe care îl aveti mereu în suflet si în cap, ati trecut prin lume, prin viata… Mâine-le de ieri a devenit azi. Sunteti multumit de viata dumneavoastra, domnule Zoltan Terner? Mai exact, sunteti multumit de biografia dumneavoastra spirituala?

Zoltan TERNER: N-am motive serioase sa nu fiu. Daca as zice „Aduceti cerneala,/ sa facem socoteala”, cum spune Arghezi, pe care vad ca-l iubesti si dumneata, as spune ca am vazut principalele muzee ale lumii. Am cunoscut la fata locului toate monumentele culturii universale, visate de mine înca din copilarie: Acropole, Marile Piramide, Valea Regilor, Sfânta Sofia, cele mai frumoase catedrale gotice… Doar în Mexic, India si la Zidul Chinezesc n-am ajuns. Dar nici n-am dorit foarte tare. Am citit marile carti, inclusiv Poemul lui Ghilgames si Ramayana. Am frecventat texte ale marilor întelepti si filozofi. M-am cufundat în istoria artelor, fizica atomica, cosmologie, psihologie si antropologie. Facând filme despre Einstein, am învatat cu pasiune Teoria Relativitatii. Mi-a fost dat sa înteleg câte ceva esential despre om si lume. Sa-ti spun sincer, n-am urmarit reusite materiale sau sociale. N-am alergat cu limba scoasa dupa bani sau obiecte. Am convietuit cu Don Quijotte. Dar, din pacate, n-am fost îndeajuns de nebun sa ma bat cu morile de vânt. Am avut întrebari comune cu Micul Print. I-am fost partas de nedumeriri lui Alisa înTara Minunilor . In mine au salasluit un visator si un lucid. Fiecare dintre acestia având momente de prea-prea si de foarte-foarte. Si tot vorbind de viata mea, trebuie sa recunosc ca am avut si norocul de a face ceea ce ma pasiona: filme. M-am jucat de-a imaginile. Am avut un hobby destul de bine platit. Ma duceam cu placere la „munca”. Retine te rog, n-am avut niciodata sefi. Si am mai avut un mare noroc: am întâlnit si am ramas cu femeia vietii mele.

Roni CACIULARU: As vrea sa revenim putin la ce am mai discutat mai înainte. V-ar deranja sa va referiti la neputintele, la nerealizarile dumneavoastra?

Zoltan TERNER: Ma întorc la neputinta mea de a ma limita, de a alege. M-am dedulcit aproape cu toate cele ale cunoasterii: biologie,chimie, psihologie, mitologie, filozofie, mistica, estetica, lingvistica… Singurele stiinte care m-au lasat indiferent au fost cele tehnice, economice, medicale, cartografia si turismul. Nici geografia nu ma pasionat. N-am fost un elev silitor. Adica n-am facut nimic în sila…  Ma gândesc la ce m-ai întrebat, la hibele mele ca om, si-mi dau seama, înca o data, ca n-am stiut niciodata sa cultiv „relatiile” sus puse si influente. Ma tem mai tare de oameni decât de câini. Ma multumesc cu raul, de teama si mai raului. Repet vorba tatalui meu: „Rau cu rau, dar mai rau fara rau”. Si înca o vorba de-a lui: „Las-ca-i bine si-asa rau.” Neputinte mele? Nestiintele mele? Multe dintre cele practicate de oameni eu nu le stiu si nu le pot face. Nu stiu sa înnot, sa joc poker, sa trag cu pusca, sa pescuiesc în ape tulburi, sa laud prostia si ticalosia. Si chiar daca ma repet: sunt timid, rusinos cu nerusinare. Pot spune si eu ca Arthur Rimbaud: „Par delicatesse j’ai perdu ma vie”. Metehnele care mi-au casunat mult în viata au fost timiditatea excesiva, hipersensibilitatea. Am fost prea simtitor si prea repede scos din fire. Am suferit, cum s-ar zice, de un grad ridicat de seismicitate. De când ma stiu. Dar nu fac pagube în jur. Sunt un nestapânit, oarecum stapân pe sine. Fac exercitii sa ma tin în frâu, dar rezultatele sunt partiale. Si, mai presus de toate, ma simt uneori mult prea  înlantuit de viata mea. Nu am loc de întors. Din pacate, fac prea dese pariuri cu viata. Iar când pierd, ma arunc în pariuri si mai si…

Roni CACIULARU: Ar fi înca multe sa va-ntreb. Dar trebuie sa punem, odata si o data, punct. Suntem datori, cu totii, unui punct. De final. Când vrem, dar mai ales când nu vrem. Daca ar fi sa încercati o schita de portret a lui  Zoltan Terner, cam cum ar fi ea?

Zoltan TERNER: Dar pâna acum, ce-am facut?

Roni CACIULARU: Totusi, eu sunt convins ca ati mai avea de adaugat…

Zoltan TERNER: Ar fi niste tuse, cu lumini si umbre, poate mai mult umbre; si niste linii de contur. S-a afirmat ca as fi erudit. Vreau sa stii ca nu dau doi bani pe eruditie si nu cred nici o iota din ce se spune despre stiinta mea. La ce foloseste sa stii? Trebuie sa si intelegi ce stii. Altfel esti un computer, adica un geniu imbecil. Autoportret? Si înca sincer! Nu e o treaba usoara. As putea sa-ti spun ca ma fascineaza scânteierile jucause ale ideilor. Si curgerea formelor. Vibratia culorilor. Reverberatiile cuvintelor. Sunt fascinat de infinitatea de oglindiri ale lumii. Si stii ceva? Ma farmeca ideile si simtamintele indicibile, expresiile ambigue, lumile cetoase, inefabilul, misteriosul, tainele tainelor. Concomitent, sunt prapastios, închipui scenarii peste scenarii, sunt de-adreptul bolnav de „scenarita”. Merg pâna la ultimele consecinte ale unei temeri. Sunt perfectionist peste masura. Sunt avid de toate cele nemateriale: ahtiat dupa idei si cuvinte, jinduitor de întelesuri, hraparet la frumusete, vesnic nesatul de luminile neîntelegerii lumii. Am fost totusi – si am ramas! – un risipitor. Nu sunt parcimonios: urasc zgârcenia, reticentele, masura farmaceutica, rezervele si insinuarile. Nu-mi plac oamenii prea moderati.

Ma fascineaza tot ce e nemasurat. Masurile ma lasa rece. Cred ca numai nemasura merita suprema admiratie. Sublimul, geniul, capodopera, Divinitatea, absolutul, infinitul nu au masura. In rest, ce sa zic? M-am nascut stângaci. Am devenit ambidextru. Nu am platfus. Nu sunt miop, decât când ma prefac ca sunt. Nu sunt sportiv si nici jucator la loto. Si înca ceva, care îmi cam da de furca si-mi cam face nume rau: sunt plin de contradictii. Cred ca se observa si în convorbirea noastra. Ti-am mai spus: am multe certuri cu mine. Am si zile când fac pace cu mine si ma simt oarecum multumit cu persoana mea. Pastrez o relatie amiabila cu mine. Dar nu tine mult. Ma trezesc izbindu-ma de neputintele mele, de limitele mele, de prostia mea. In general, nu ma plictisesc cu mine însumi. Asta e unul din marile mele noroace. Dar nu prea stiu sa-mi pun lacat la gura. Mi se-ntâmpla sa fac si oaresicare abuz de ego. Sa las nestrunite orgoliile mele.Ca orice om cu limitele lui, si eu  realizez ca am facut o prostie numai dupa ce am facut-o. Am „mintea românului cea de pe urma”. Mediocritatea mea are si momente de uitare de sine si de salturi în golul necunoscutului, adica iesiri din conditia mediocra. Am destule hibe. Sunt retractil, recalcitrant, capricios, alunecos, obscur si neprevazut. Am fost si am ramas pentru mine o enigma, un misterios necunoscut. Stiu totusi câte ceva despre mine. Cred ca rau nu sunt în stare sa fac nimanui. Nu stiu sa fi facut vreodata. Mai degraba invers. Totusi, sa supar pe cineva, mi s-a mai întâmplat. Nici nu e greu. Oamenii sunt suparaciosi. Iar eu, printre ei. Dar mie îmi trece repede. Si stiu sa iert. Mai e ceva. Nu duc lipsa de prostie personala, la purtator. Altfel, ce m-as face? As fi într-o minoritate insuportabila. Din moment ce prostia conduce lumea, de ce sa nu fiu si eu în clasa conducatoare?

Roni CACIULARU: Mi-ati subliniat atâtea defecte pe care considerati ca le aveti!… Nu stiu cum se face, dar ele se-ntorc, pâna la urma, tot în favoarea dumneavoastra. Aveti un farmec aproape mistic si un mister mai mult luminos. Cel putin asa mi se pare mie. De fapt, ati conturat aici un portret, mai ales spiritual, convingator si neconventional, al lui Zoltan Terner. Asta am si vrut! Va multumesc. Dar nu pot sa nu va spun ca, personal, ma cam tem de dumneavoastra. Pentruca nu stiu cine sunteti. Nu stiu, pur si simplu!… La urma urmei – nu va cunosc. Ar trebui sa mai vorbim…

 

Zoltan TERNER: Cu placere.

 

A consemnat,

Roni CACIULARU

Israel, februarie 2012


Convorbire cu Adi CRISTI

On By nelursIn InterviewLeave a comment

CONVORBIRE CU POETUL, PROZATORUL, PUBLICISTUL SI  EDITORUL

ADI CRISTI DIN IASI

 

 

 

 

[pullquote]

„Eu sunt ceea ce sunt si nicidecum ce-mi spun altii ca sunt!” Adi CRISTI

[/pullquote]

 

O convorbire cu un scriitor care are la activul sau mii de pagini publicate în zeci si zeci de carti, pline, dense, adevarate, nu e un lucru simplu. El spune undeva, despre sine: „Eu sunt ce sunt, si nicidecum ce-mi spun altii ca sunt!”… Ce fel de OM o fi, în esenta, acest domn Adi Cristi? Ce suspiciozitati are? Cum îsi ascunde miezul sensibil al sufletului sau? E cam derutant, privindu-l „din afara”. Este poet – si din versurile lui se desprinde o anumita caldura, o mare dragoste de viata, frumoasa, buna, filozofica. Dar Adi Cristi este si ziarist cu performante iesite din comun. Are articole percutante, cu dezvaluiri senzationale si de curaj, cu comentarii rafinate, însurubate în cea mai fierbinte actualitate. Deci ar putea fi si un „sacal” de presa, prin urmare un tip, în sinea lui, furtunos, dinamic si chiar exploziv. Sa nu uitam ca în sfera gazetariei a ajuns în vârf, fiind în conducerea Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România… Iata însa ca este si om de afaceri, are un Trust de presa, cu editura si cu ziar. Le conduce si rezista de 20 de ani. Prin urmare – trebuie sa fie versat în „culise”, rece în gândire, dur, sa „prinda” repede pericolele imediate, dar sa priveasca si în perspectiva larg economica, gasindu-si drumul cel mai potrivit lui însusi. Cum sa-l abordez? Ce lungime de unda l-ar face sa-mi raspunda cât mai deschis la întrebari?

În fine, cam cu astea-n cap, m-arunc în apa si-ncep sa înot. Nimic din ce-am gândit mai înainte nu se încheaga. Omul e cu totul altfel decât as fi crezut. E sociabil. E amabil. E politicos dar demn, si are o fina, abia sesizabila, condescendenta. E deschis pentru oricine si pentru ori ce subiect. Bineînteles, în limitele bunului simt. Are cei sapte ani de acasa si douazeci de dupa „Revolutie”! Are lustrul prezentei de spirit naturale si marele avantaj al unei gândiri bune, al unei inteligente sclipitoare si neostentative, venita de-acasa, genetic. Ceea ce a realizat e rodul acestui creier al sau. Si al unei vointe puternice, dublata de tenacitate. Prieteniile lui sunt si ele rodul acestui fel de a gândi, dublat de un suflet bun si cenzurat de o experienta de viata substantiala. La fel sunt si cartile lui Adi Cristi. În scrisul sau, tot ce-am spus mai sus se afla într-un melanj de magma ajunsa, adesea, agata, safir, rubin, ca si tot felul de alte pietre pretioase, pe care un vulcan figurativ le explodeaza, daruindu-le lumii. Si totusi…

***

Roni CACIULARU: Dupa parerea dumneavoastra, cine sunteti, domnule Adi Cristi?

Adi CRISTI: Asa cum am mai spus: eu sunt cine sunt! Deci nu pot fi altceva decât poetul Adi Cristi. Chiar daca viata m-a provocat si la alte activitati, cum ar fi aceea de jurnalist, sau aceea de editor. Eu sunt, în primul rând, poet.

Roni CACIULARU: Poetul Adi Cristi, care se bucura aici, în Israel, de aplauze repetate. Am participat si eu la unele întâlniri la care ati fost „eroul principal” si am „ gustat”, si cu aceste prilejuri, din creatia dumneavoastra. Caci s-au citit poezii de Adi Cristi, au fost analizate, apreciate, aplaudate. E vorba de întâlniri cu un public avizat, la Casa Scriitorilor, La Institutul Cultural Român din Tel Aviv, La Cercul Cultural din Haifa, unde o lume distinsa, elevata, mai ales intelectuali, vine de fiecare data când popositi în Israel. Dar despre poezia dumeavoastra poate vom mai vorbi. Acum ma intereseaza mai mult OMUL ADI CRISTI. Deci: care sunt raporturile dumneavoastra cu lumea?

Adi CRISTI: Eu sunt prieten  cu lumea. Niciodata nu mi-am permis sa dusmanesc lumea.

Roni CACIULARU: Exista si viceversa?

 

Adi CRISTI: Da, am întâlnit… Am întâlnit oameni care-si consuma destinul urând. Eu niciodata nu am urât. Cel care ataca, cel care îndeplineste „formatiunea” de misel, acela este pentru mine o umbra, peste care trec mai departe.

Roni CACIULARU: Îmi vine în minte o „umbra” de acest fel, din tineretea dumneavoastra, despre care ati mai scris. Ma refer la revista „Saptamâna” si la  creionul ei care era Eugen Barbu, secondat de Corneliu Vadim Tudor.

Adi CRISTI: Prima mea carte, „Play back/ fiinta lucrurilor”, care aparuse la editura „Albatros” în 1983 a constituit subiect de inspiratie pentru cei doi scriitori români de la revista „Saptamâna”, astfel încât Eugen Barbu îsi începe un serial cu titlul „Judecata de apoi a poetilor”, cu cartea mea si a lui Ion Stratan.. Prin aceasta rubrica cei doi semnatari ai ei încercau sa demonstreze cititorilor cum trebuie scrisa poezia. Noi ne-am încapatânat si am scris poezia asa cum am simtit-o si am gândit-o noi! Rubrica aceea a murit. În schimb, poezia noastra traieste.

Roni CACIULARU: Am retinut pentru mine ceea ce unii critici de valoare au subliniat, de-a lungul anilor care au urmat, ca element specific pentru stilul dumneavoastra liric:  si personificarea (întruparea) poeziei ca un corp viu, existent în realitatea cognoscibila, ca si puterea si subtilitatea metaforei, gândirea poetica patrunzatoare, rafinata, percutanta, ce releva esente filosofice si sensibilitati profund umane… Domnule Adi Cristi, de la episodul cu „umbre” din „Saptamâna” a trecut atâta timp. S-au schimbat guverne, regimuri sociale, lumi culturale. Ati continuat sa mergeti pe drumul dumneavoastra. Câte carti ati scris pâna astazi?

Adi CRISTI: Ultima carte cu care am venit recent la Tel Aviv, se numeste „Psalmi declasificati”. Este a 43-a carte pe care am scris-o. Acum… un numar exact al cartilor de poezie nu-l tin minte, dar precizez ca am scris pe lânga poezie si doua romane, precum si înca un numar de carti de publicistica, de editoriale si interviuri.

Roni CACIULARU: Stiu ca sunteti un editorialist de forta!

Adi CRISTI: Eu din 1990 conduc cotidianul „24 de ore” si, fara falsa modestie, afirm ca am scris editorialele acestui jurnal, zilnic.

Roni CACIULARU: Fara îndoiala ca este un record publicistic! Ziarul acesta, „24 de ore”, ca si Trustul de presa cu acelasi nume sunt, asa stiam, proprietatea dumneavoastra. Am citit însa în presa, ceva mai înainte, ca le-ati fi vândut…

Adi CRISTI: Nu, nu! E o informatie preluata gresit de unii gazetari din România; eu am vândut niste active ale Trustului, niste cladiri… Cotidianul apare în continuare sub directia mea. „24 de ore” nu poate fi vândut. Nu are cum sa fie înstrainat. El a plecat dintr-o idee pe care am avut-o în luna ianuarie, 1990. Aceea de a sluji cu credinta cititorul. Exista un slogan de început acolo, în ziar, semnificativ si azi: „Fara noi veti fi foarte singuri!”. Este semnificativ, pentru ca trecem si acum prin vremuri grele. Este mereu nevoie de o ureche care sa stie sa asculte si o inima care sa îmbarbateze.

Roni CACIULARU: Ziarul dumneavoastra are un tiraj mare?

Adi CRISTI:Nu.

Roni CACIULARU: Sunt perspective de crestere a tirajului?

Adi CRISTI: Speram în continuare ca Puterea sa primeasca „mintea cea de pe urma”. Ar fi si în folosul ei, pentru o guvernare cât se poate de echilibrata si stabila, în folosul cetateanului.

Roni CACIULARU: Cum este presa din România?

 

Adi CRISTI: Va pot spune cu exactitate greutatile cu care se confrunta presa, chiar si prin prisma calitatii pe care o am, aceea de prim-vicepresedinte al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România. Puterea presei este data, la ora actuala, de cea regionala, locala. Sunt ziare centrale care apar cu 10, 15 exemplare, în timp ce în presa regionala nu exista asemenea caderi. Chiar si asa, se pare ca Puterea nu are un mare apetit pentru a încuraja aceasta utilitate publica. Cu toate ca presa nu face altceva decât sa asigure îndeplinirea mai multor articole din Constitutie, precum cele privind libertatea de exprimare, dreptul la informatie si asa mai departe.

Roni CACIULARU: Ma intreb daca nu cumva si calitatea profesionala si morala a unora dintre ziaristii din România acestei ore nu ar fi si ea o cauza a neîmplinirilor. Oare puterea de lupta eficienta a oamenilor de presa, în slujba adevarului si a democratiei, nu ar trebui întarita, amplificata?

Adi CRISTI: Eu am vazut cealalta parte a adevarului din exprimarea dumneavoastra. Cu siguranta, calitatea jurnalistului este si un efect al aprecierii de care se bucura presa în ochii diriguitorilor. Daca am fi avut o Lege a statutului jurnalistului în societate – nu o Lege a Presei, a nu se confunda! – prin care si ziaristul sa fie aparat, asa cum aparat este avocatul, asa cum este aparat politistul, asa cum sunt aparati notarii etc., fara îndoiala ca, din punctul de vedere al calitatii demersului jurnalistic, am fi asistat la un salt calitativ. Acum însa, fiecare se descurca pe cont propriu…

Roni CACIULARU: Dar Organizatia  din conducerea careia faceti parte „la vârf” – actioneaza în acest sens?

Adi CRISTI: Uniunea Ziaristilor, ca uniune de creatie, încearca sa apere jurnalistul printr-o protectie asigurata nu atât pe plan intern, cât pe plan international. Ori ce abuz al puterii împotriva gazetarului este monitorizat si transmis mai departe forurilor internationale, încât presiunea din exterior sa-i oblige pe guvernantii nostri sa învete a.b.c.-ul democratiei. Pentru ca o tara fara libertate de exprimare – indiferent ce regim reclama – aceasta tot dictatura se numeste.

Roni CACIULARU: Si în interviurile dumneavoastra aceste idei, aceasta pozitie, se fac simtite… Câte carti de interviuri ati publicat?

Adi CRISTI: În ziarul amintit am si o rubrica de interviuri, saptamânala, intitulata „24 de întrebari în 24 de ore”. Ca urmare mi-au aparut 8 carti de interviuri, 8 carti a câte 600 si ceva de pagini fiecare. Nu am ocolit nici un personaj principal, atât politic cât si cultural al tarii. Am încercat sa realizez o oglinda a ceea ce avem noi de valoare, dar si sa ofer sansa de a te naste si de a muri „pre limba ta”…

Roni CACIULARU: „Nici o fapta buna nu ramâne nepedepsita”, spunea Gambetta. Ati primit reactii mai dure la unele dintre articolele dumenavoastra?

Adi CRISTI: Se-ntelege. Pe gardul guvernelor este o inscriptie, aceea de „Câine rau”. Logic ar fi ca un „câine rau” sa fie tinut pe lant. Ei bine, în România puterea n-are oprelisti. De fiecare data când se simte intimidata – atentie, nu spun atacata! – ea latra si musca. Trupul meu este plin de astfel de muscaturi.

Roni CACIULARU: E mai bine decât sa aveti remuscari! Totusi – vindecare cât mai buna! Ne-am îndepartat un pic de persoana, de omul cotidian, care ar fi Adi Cristi. Dar daca tot am vorbit de scrisul dumneavoastra, ati amintit ca ati creat si doua romane.

Adi CRISTI: Una dintre aceste carti am scris-o în 1983 si se intituleaza „Sinea mea. Tratat despre revolutie”. În 1984 urma sa apara la editura „Albatros”. Dar, dupa interventia Securitatii –i nclusiv la mine acasa – editura a fost nevoita s-o retraga de la aparitie. Al doilea roman, mai amplu, mai – stiu eu?! – mai balzacian, este intitulat „Provocarea” si are doua volume, cu un total de 1400 de pagini. Oarecum continui constructia primului roman. Numai ca de data asta aduc imaginatia, poezia si realitatea într-un conflict anume – totul terminându-se la spitalul de nebuni al orasului unde, într-un final, paznicul constata ca mecanicii au schimbat sensul de deschidere si închidere al portilor. În loc sa închida spatiul spitalului de nebuni, închisesera spatiul orasului.

Roni CACIULARU: Teribila metafora! Totusi, cum spuneam, mi-am propus sa va cunosc mai bine dincolo de penita, pix sau computer. Iata de ce ating acum un subiect ceva mai delicat, poate, pentru dumneavoastra. Prin activitatea editoriala legata de scriitorii de aici, din Israel, ca si prin creatia dumneavoastra de data mai recenta, în tandem cu cea a lui Shaul Carmel, realizati un amplu arc voltaic, o punte frumoasa si utila între tarile noastre. Cum sa-mi explic, de fapt, caldura dumneavoastra sufleteasca fata de Israel?

Adi CRISTI: Eu am ajuns în Israel printr-o oportunitate, o carte scoasa la editura ieseana a lui Valeriu Stancu („Descopera-mi ceea ce eu am pierdut”), un experiment cultural apreciat de critica literara. Cartea am scris-o împreuna cu poetul Shaul Carmel. De fapt, relatia mea cu Israelul este o relatie mai aparte. Am mai spus lucrul acesta: tatal meu a fost evreu. Tot timpul m-a obsedat acest spatiu, fara a avea în mine acea pornire catre ?ara Fagaduintei. Am rude în Israel. Din pacate, nu mi-am gasit timpul necesar ca sa fiu, cum ar trebui, printre ele. Cu toate acestea am o anumita obsesie, aceea a „Zidului Plângerii”. Prin „Zidul Plângerii” eu am descoperit Israelul. În proiectul meu comun cu cel al lui Shaul Carmel (acela ca am scris fiecare, în paralel, carti de poezie pe o tema aleasa de comun acord) a existat cartea mea „Zidul”, iar Shaul Carmel, la rândul sau, a scris volumul „Peretele lui Dumnezeu”. Eu am încercat sa decodific ce înseamna Zidul într-o comunitate cu celelalte ziduri ale lumii si am constatat ca este singurul zid care nu desparte, ci uneste. Asa dupa cum Shaul Carmel privea „Peretele lui Dumnezeu” din interiorul dramei poporului evreu. Pentru mine Israelul a devenit nu numai o întoarcere în timp ci, din contra, a devenit pasul înainte. Eu, prin ceea ce întâlnesc aici, la scriitorii de limba româna, prin sufletul si cartile lor (aparute sau înca nu) nu fac altceva decât sa descopar adevarata literatura a limbii române. Mai corect – o parte deosebit de importanta a ei. Proiectul meu, la care lucrez mereu, îsi propune sa  redea cititorului de limba româna de pretutindeni aceste importante carti scise în Israel.

Roni CACIULARU: Apropo de Editura, aveti o anumita politica de carte? Sunt si carti pe care le respingeti, pe care nu vreti sa le publicati?

Adi CRISTI: E o întrebare grea. E o întrebare grea, pentruca eu n-am respins niciodata o carte. Autorul si-a retras-o, atunci când i-am impus un anume standard artistic, moral etc.

Roni CACIULARU: Cum se explica afluenta reala a scriitorilor catre editura „24 de ore” din Iasi ?

Adi CRISTI: Poate ca este vorba si de efectul unui management bine articulat. Discutiile mele cu scriitorii (fie în Israel, când vin aici si ne întâlnim, fie chiar si-n România), ca si oferta de a scoate carti care raspund tuturor exigentelor tehnice, estetice si, desigur, chiar  si la preturi convenabile, precum si unele înlesniri pe care le facem câteodata, creaza un nume, o atmosfera, o atractie.

Roni CACIULARU: Am vazut cartile scoase recent la editura dumneavoastra de catre Shaul Carmel, G. Mosari, Francisca Stoleru, Paul Leibovici si altii. Admirabile! Totusi, gândindu-ma acum la convorbirea noastra, parca prea le reusiti pe toate! Îmi apareti drept un personaj pozitiv, cum sa zic?… chiar prea pozitiv! Si am impresia ca parca ceva nu e verosimil. Un om adevarat nu poate fi numai cu plus. Ati fi dispus sa-mi spuneti ce neîmpliniri v-au marcat si va urmaresc?

Adi CRISTI: A nega minusurile mele, ar fi ca si cum cineva ar dori sa traiasca numai ziua si sa nege noaptea. Ei bine, eu, Adi Cristi, sunt compus si din zi si din noapte. Dar o mica precizare: când am gresit, nu am gresit cu voie. Si poate de aceea, în momentul în care am reusit sa-mi fac „mea culpa”, din greselile mele am învatat, astfel încât faptele bune au fost în siguranta.

Roni CACIULARU: Puteti da exemple?

Adi CRISTI: O fapta pe care eu nu o consider ca a fost buna, este ca am terminat o facultate de constructii. Dar, în acelasi timp am început sa scriu. A trebuit sa-mi formez deci o gândire tehnica pentru ca sensibilitatea mea sa aibe un câstig în plus. Mai târziu am facut o facultate de stiinte politice. Eu consider asta o fapta buna, pentruca 20 de ani m-a slujit. Am divortat – iata o alta fapta buna!

Roni CACIULARU: Din punctul cui de vedere?

Adi CRISTI: Din punctul meu de vedere. Caci ori ce eliberare poate fi considerata o fapta buna. Am doi copii, doua fete – Diana si Alice. Ele sunt, fara îndoiala, fapte bune. Sunt cele mai bune carti de poezie ale mele! Desigur, când vorbim de fapte rele sau bune, ma gândesc la cele care pot fi tinute minte. Pentru ca în rest, daca ne scuturam, vedem ca fiecare din noi face o fapta buna pe zi, iar restul sunt fapte rele. Dar acestea sunt mai mult nevinovate. Ba treci pe rosu, ba nu spui „buna ziua” tuturor celor care ar trebui si asa mai departe.

Roni CACIULARU: Ce urâti?

Adi CRISTI: Eu nu urâsc.

Roni CACIULARU: Ce iubiti?

Adi CRISTI: Totul.

Roni CACIULARU: Din nou trebuie sa va întreb cine sunteti?

Adi CRISTI: Sunt un cetatean al acestui Univers, care nu stie sa urasca, pentru ca stie doar sa iubeasca.

Roni CACIULARU: Sunteti poet cu acest raspuns! Dar ca gazetar si publicist ce-ati raspunde?

Adi CRISTI: Sunt un om chinuit.

Roni CACIULARU: Iar în calitate de prozator?

Adi CRISTI: Sunt ceea ce nimeni nu ar dori sa fie. Pentruca fiecare din noi are propriul sau destin. Când cineva încearca sa fie altcineva, atunci rateaza.

Roni CACIULARU: Sunteti un om fericit?

 

Adi CRISTI: Nu.

Roni CACIULARU: Sunteti un om mai putin fericit?

Adi CRISTI: Nu. Sunt ceea ce sunt… !

—————————————————————

Nota: dupa data realizarii acestui interviu, marele poet SHAUL CARMEL a trecut în lumea celor drepti. Fie-i amintirea binecuvântata!

Roni CACIULARU

 

CONSTANTIN BRÂNCUSI – LUCEAFAR, CIOCÂRLIE SI INFINIT…

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Roni CACIULARU

 

Hoinar prin lume…

Vizitarea Muzeului MOMA, daca esti de-acum la New York, e obligatorie! Stiindu-i imensitatea valorica, dar si cunoscându-ne patimile pentru frumos, suntem convinsi ca, în scurtul nostru timp, nu vom putea face mare lucru. Dar stiam cu exactitate ca Brâncusi, fantasticul si imensul Brâncusi, este unul din regii de la Muzeul de Arta Moderna – MOMA. Acolo mergem. Coada imensa. Dar imediat se mai deschid câteva puncte de distribuire a biletelor. Ajungem repede la etajul 5. Unul din cele mai minunate etaje din lume! Trecem prin câteva încaperi, primim îndrumarea paznicilor, deosebit de binevoitori, si ajungem în:

 

 

Spatiul Brâncusi!

E liniste. „Masa tacerii” nu e aici, dar clepsidrele ei lucreaza tacut, constant si tenace. Filmez. Sunt oprit de un tânar din serviciul de securitate al muzeului. Amabil, ma atentioneaza ca nu-i voie sa filmez. Îi spun ce-i cu mine acolo, ma explic, ma justific si adaug ca Brâncusi e o mare iubire. La iubire interlocutorul devine întelegator si-mi permite sa iau, mai departe, imagini. Dar, precizeaza el, numai aici! S-a lamurit ce-i cu mine. Si cu nebunii nu te pui, ca tot n-ajungi la rezultat… Cert este ca filmez si filmez… Filmez intru-un loc sfânt, solemn si maret. Filmez tacerea, visul, unda dorului, clipa de dincolo de timp. Apoi ma opresc. Gust, pipai cu ochii, cu inima materia cântând, pasarile brâncusiene, si urc, modul cu  modul,  Coloana  Infinitului. Mi se pare ca-s contopit cu o latura dintr-un element al ei, mereu altul, mereu mai sus, mereu mai sus…

 

Discut putin cu Domnisoara Pogany

Cu care ma cunosc de mai mult timp. Ne-am întâlnit si la Paris, nu?! Sau era sora dumneavoastra?! Totusi, ce mai faceti? Cum e pe-aici? Ma rog, discutam chestii din astea, conventionale. Dar dupa putin timp, gândim la ceva mai profund si-ajugem la ideea de înaltare. Spirituala. Transcendentala. Si iata – ne oprim la ideea de zbor, de desprindere, de urcus neîntrerupt. Cu inima. Cu gândul. Pâna unde nu se poate… Ca de, oameni suntem! Ce altceva poti sa vrei, sa simti, când esti parte infinitesimala din vibratia brâcusiana?! Un fragment de Coloana a Infinitului, de culoare închisa, din lemn, expus aici, ca un simbol al simbolului de mâine, îmi aduce în ecranul imaginatiei coloane de lemn din monumente funerare taranesti, ori din pridvorul casei  unor oameni gospodari, de prin satele din sudul României, de la Gorj. Coloane lucrate atent si bine de mesteri populari, care ciopleau sufletul lemnului si-al omului, din tata-n fiu. Si iar filmez, halucinat, piesa cu piesa, filmez stralucirea bronzului de pe chipul Domnisoarei Pogany, ori a pasarii deja în zbor – tot spre înalturi siderale. Filmez linia si  catifelata curbura lina, usor perceptibila, cioplita si slefuita atent si inspirat. Filmez apoi romb cu romb, fuge gândul la Târgu Jiu, la Columna definitiva, la materia devenita spirit, la spiritul devenit bucuria ascensiunii, a perenitatii si a eroismului uitarii de sine, implicat fiind în sensul suprem al existentei si satisfacerii subtile a unui ego nemultumit de conditia sa. Coloana Infinitului, creata de Brâncusi, e…

 

… O izbânda a neputintei…

…e materie si poezie, e lacrima si forta, e geniu si grandoare, e viata si nemurire, cu sunet de Ciocârlie pe cerul Luceafarului, nemuritor si rece… Setea de zbor, visul desprinderii de lut, se potriveste însa, atât de bine,  si cu dorinta americanului de a face, de a cladi, de a urca, de a se autodepasi, de a fi deasupra,  mai ales deasupra sa. Iata de ce, printre altele, Brâncusi e iubit si aici. Aici, la New York, ca si în ori ce loc unde exista inteligenta, spirit si suflet, caci indiferent de meridian, omul, în tot ce are el mai bun, e asisderea. Îmi amintesc ca Brâncusi, aparându-l pe Tristan Tzara, prietenul sau, i-ar fi replicat cuiva ca în arta nu exista straini. Într-adevar. Nici aici, nici nicaieri. Oriunde, oamenii sunt oameni, daca sunt oameni! Daca îsi respecta datele fundamentale, daca se ridica peste si din nimicnicii. Ori, dorinta de zbor, de a urca pâna la Dumnezeu, de a fi la înaltime, este sublima si adevarata, cu atât mai adevarata aici, la etajul 5, sfânt si de-nchinaciune, al muzeului MOMA din New York. Ma aflu, deci, acum, în una din cele mai importante catedrale ale lumii. Aici, în Spatiul Brâncusi… de la Muzeul de Arta Moderna.

Coborâm cu ascensorul, în timp ce gândul mai zaboveste între Carpati si Dunare, meditând si la faptul ca si în Israel este aceeasi truda omeneasca, precum pretutindeni, de supravietuire si de înaltare si de autodepasire, de negare a limitelor. La Târgu Jiu, Coloana, adevarata Columna a Infinitului, devine, în orele înserarii, fosforescenta sufletului meu, ca un astronomic far de mare, bogzian. Coloana de acolo, din Târgu Jiu, are 29 de metri si 33 de centimetri. Aceasta-i dimensiunea care i-a trebuit lui Brâncusi. Si astfel, el ne-a adus infinitul în suflet. L-am vazut, l-am simtit! Si merg cu el pretutindeni!

Din nou printre bulevarde largi si arhipline. Din nou pe strazi cu vitrine care vorbesc despre paradisul cumparaturilor. Din nou hai-hui prin Manhattan, printre americanii locului si printre turisti de oriunde.

 

Fiecare cu infinitul lui

Acum mi se pare ca fiecare vrea sa fie, sau crede ca e pasare în zbor. Si fiecare îsi anina sufletul de câte o Coloana a lui. Fiecare –  cu infinitul lui, cu puritatea liniilor lui de inima si candoare… În fiecare din noi este o coloana a infinitului, în fiecare din noi exista un Brâncusi. Mergem la Columbus Circle, care e la intrarea în marele, foarte marele Central Parc. Aproape de tinta, cascând gura la zgârie nori de o superba geometrie, ne trezim în fata unui bloc aparte, de peste patruzeci de etaje, un zgârie nori de o speciala semetie, numai sticla si metal, înconjurat de alti colosi, zgârie nori mai înalti, parca mai supli chiar, dar care, nu stiu cum, nu-l depasesc. Senzatia ca el urca peste propria sa înaltime este puternica si adevarata. Imediat aparatul de filmat functioneaza. Unghiuri diferite, transfocari, prim-planuri pentru detalii. Filmez aproape cu egala abnegatie ca la Muzeul MOMA. Am si de ce! E o cladire de exceptie! Acest bloc este primul din New York inspirat de Coloana Infinita a lui Brâncusi. Marele oltean de geniu din Gorj, de la Hobita e prezent aici, pe strada 57 colt cu Eight Avenue, din New York. Destul ca totul sa fie si mai frumos, si mai stralucitor! Cladirea este sediul central al Corporatiei de presa Hearst – RTF bookmark, si este prima cladire americana cu certificatie de zgârie nori ecologic! Totodata, cladirea este si un record ergonomic.

 

Norman Foster cu seva de Brâncusi

Cine este autorul acestei adevarate creatii? Un singur nume este sufucient: arhitectul Norman Foster. El a primit pentru realizarea cladirii – o adevarata opera monumentala, „Premiul Pritzker”. Hearst Tower (asa se numeste cladirea asta) detine Medalia de Aur a Consiliului Cladirilor Ecologice al Statelor Unite. Datorita formei sale si a sticlei ce o înconjoara, pe laturi, cladirea beneficiaza la maximum de lumina zilei.

Patrund în cladire. Un computer de aici ma duce cu usurinta la un articol scris de Alina Agavriloaie, în ziarul Flacara Iasului. E un ziar în care cu zeci si zeci de ani în urma, am semnat si eu. Dar asta e un alt segment, din coloana timpului meu, nicidecum infinita. Si e, totodata, si un alt segment de spatiu, în care mi-a fost dat sa traiesc si sa iubesc. Nici aici nu-i vorba despre infinit. Sau, poate este unul, sufletesc… Iata însa – ca sa revenim – ce scrie Alina Agavriloaie: „Cine nu a auzit de publicatiile «Cosmopolitan», «San Francisco Chronicle» si «Esquires»? Toate sunt brandurile corporatiei (de presa – n.n.) Hearst si, desi sunt citite în întreaga lume, putini stiu ca sediile lor se afla într-o cladire pe una din cele mai celebre artere ale New Yorkului”. [ Nota Mea: Aici, în cladirea asta impozanta, eleganta, moderna, am patruns eu prin efractie virtuala, si ma folosesc de primul computer pe care-l pot accesa. Întâi m-am speriat, caci fiind spre seara, la intrarea mea în sala eleganta – si nepopulata atunci – s-au aprins luminile, automat. Pe urma a mers totul ca pe roate…].

Dar sa citim mai departe: „Constructia destinata doar spatiilor office are 46 de etaje, 182 m. înaltime si o suprafata utila de 80.000 m.p.(…) Ea a fost apreciata ca una din cele mai frumoase constructii dupa atentatul asupra Turnurilor Gemene, din 11 septembrie 2001. Hearst Tower este prima cladire office, ecologica, construita în New York. Pardoseala este (…) pavata cu dale de calcar. Sub podea exista o retea de tevi din polietilena, prin care circula apa rece în timpul verii si calda pe timp de iarna”. Este mentionata, mai departe, si o „cascada artificiala, alimentata cu apa de ploaie colectata de pe acoperis. Apa provenita din precipitatii  este folosita la sitemul de racire al cladirii, precum si la irigarea plantelor ce decoreaza birourile”.

Întrerup lectura… Parca am auzit un zgomot. Desigur ca Internetul mai da si alte date despre acest loc. De pilda, despre faptul ca, permanent este asigurata atâta lumina, doar cât trebuie. Asta se face automat. Totodata, aici exista o serie întreaga de aranjamente pentru securitate si  confort maxim…  Ma uit, în fuga, în jurul meu. Sunt sigur ca e o placere sa lucrezi într-un astfel de loc. Hearst Tower este un zgârie nori unicat în New York, un element decorativ exceptional al Manhattanului, un simbol de maretie, confort si înaltare a spiritului, o mândrie a oamenilor, care îsi are izvorul în stâlpii Gorjului si scânteia de geniu a lui Brâncusi. Sa recunoastem însa, aici, pe prim plan, si maiestria absolut de exceptie a marelui arhitect Norman Foster. Sir Norman Foster! Dematerializarea volumelor lui Brâncusi îsi gaseste aici utilizarea materiala superioara, practica si concreta, în viata de zi cu zi.

Ambele sublimari au acelasi înteles. Mai sus, mereu catre aureolarea omului! Numai ca Brâncusi e, totusi, transcendental! E Luceafar, si e Ciocârlie, si e Infinit. Si îmi place ca a fost prieten cu Tristan Tzara si Marcel Iancu…

 

 

 

Israel

10 mai 2011


 

AL MIRODAN – UN MONUMENT

On By nelursIn Culture, MemoriesLeave a comment

In memoriam (1927-2010)

A trecut un an de la disparitia fizica a lui Al Mirodan. Cu putin înainte de tragicul eveniment, pe care nu-l prevazusem, am scris un articol despre el si revista sa. Desi scriitorul nu mai vorbea la telefon cu nimeni, m-a sunat si a apreciat acest reportaj – numit de unii literar. S-a scuzat ca nu poate vorbi mai mult, bolnav fiind (se simtea asta si-n vorbele-i din receproc), dar nu a vrut sa treaca sub tacere reactia sa asupra celor însemnate de mine. Mi-a multumit, iar eu i-am spus neconventional ca nu are pentru ce. Am scris doar adevarul.

… A trecut un an! Deja? Reiau, în memoria Marelui Disparut Fizic, rânduri care mi-au ramas dragi. IN MEMORIAM; caci ce altceva as putea face acum? Mirodan si revista „Minimum” au fost si sunt UN MONUMENT. Aici – în Israel, acolo – în România, oriunde în lume, unde oameni inteligenti îl citeau, respirau cu el, cu paginile sale, se bucurau de fructele inteligentei artistice si gazetaresti ale Mirodanului. Al Mirodan a plecat. Monumentul sau EXISTA!

CAFENEAUA DE LA NR. 88 – TEL AVIV,  STR.  DISENGOFF
Rânduri despre stralucita revista „Minimum”, a scriitorului Al Mirodan

„Minimum”, revista domnului Mirodan. De la primele pagini, cortina se deschide. Spectacolul începe. Caci domnu’ Mirodan, se stie, este un mare autor de piese de teatru. Are „scena” în sânge. „Minimum” e facuta de el (si numai de el), cu sânge mirodanian. Si e facut de înca un milion de ziaristi si scriitori. De fiecare data, cu fiecare numar, avem de-a face cu un mare spectacol. Al lumii. Al lumii din noi si de-acum. Cu evrei si români si oameni de pretutindeni. Al lumii  în lupta. Pentru mai bine, pentru mai frumos, pentru normal, pentru bun simt, pentru adevar, pentru omenie, pentru libertatea spiritului. Pentru idealuri curate, asa cum, de altfel, începuse Mirodan ca reporter, la o publicatie de tineret din România, de prin anul  46, la numai 17 ani.

De atunci si pâna azi  scriitorul ziarist Al Mirodan s-a constituit într-o apriga reactie împotriva a tot ce „violeaza si umileste individul”, dupa cum îsi recunoaste si singur alergia, într-un interviu acordat Lucretiei Berzintu din Israel, pentru revista româneasca „Agero”, din Germania: „Nu suport pe nici un plan al relatiilor interumane – contiunua scriitorul – conditia de prizonier.” Începuse cu reportaje, interviuri, stiri. Era înfulecator de realitate, naiv si exacerbat în lupta pentru o lume noua, mai omenoasa, atât de dorita dupa salbaticiile razboiului mondial. O lume mai buna si pentru evrei, desigur…

El, Mirodan, este de fapt Cerchez: ziaristul din piesa de debut a actualului director de la „Minimum”, piesa care s-a bucurat de un mare succes – „Ziaristii”. A scris apoi: ”Celebrul 702”, „Seful sectorului suflete”, „Camuflaj”, „Transplantarea inimii necunoscute”, Primarul lunii si iubita sa”… Un moment de noua directie tematica al teatrului mirodanian, moment de rascruce, îl constituie apoi piesa „Contract special de închiriat oameni” – în care ataca ascutit si raspicat antisemitismul.

Aplauze la scene deschise, premii precum cel al Academiei Române, sau cel al Ministerului Culturii etc., etc. sunt lasate în urma: drama vietii sale se produce! Are loc parasirea României, plecarea în Israel. Are loc ruptura cu sine, cu viata lui, spre a-si fi credincios siesi, gândirii si sperantelor sale. A lasat fizic, dar a luat cu sine, în inima  si constiinta sa, prietenii adevarate, amintiri si vise. În Israel, unde se stabileste definitiv, în inima Tel Aviv-ului, porneste tot de la gazetarie. Începuse a scrie un fel de „Dictionar” cu  privire  la scriitorii evrei din România si din Israel, si de oriunde ar fi ei, dar vorbitori ai limbii în care ne-am nascut. E vorba de o reactie unicat si substantiala, inteligenta si puternica, împotriva antisemitismului. Dar desigur, nu numai atât… Dramaturgul Dorel Dorian subliniaza, pe drept, ca Mirodan a „nemurit” o sumedenie de scriitori…

Publica cu regularitate pagini din acest „Dictionar” în ziarul de limba româna de aici, care apartinea atunci unui tartor, sef de trust de presa, un anume Himelfarb. Nimeni nu sufla în front! Totul la porunca si pe gustul lui. Un Neica Nimeni, haladuind prin culisele ziaristicii de aici, din Israel, si dirijând-o dupa un Nord al lui, altul decât cel adevarat: nordul politic, legat de nordul totalitar si, desigur, financiar. Într-un astfel de context Mirodan a facut o ancheta despre mascarada premiilor literare cu diplome de carton si bani de fason; premii de batjocura – mai ales prin sumele minuscule – la adresa condeielor de pe „ulita româneasca”. Mirodan se situase astfel în fruntea scriitorimii „românesti” de aici.

Articolul este oprit de la aparitie, autorul – chemat la „Spaima spaimelor”. Un gest de-al dictatorului si ramâneai fara pâine, sau chiar si macar fara perspectiva ei. In esenta, nu mai aveai unde publica! Pentru un literat ca Mirodan, asta putea însemna sfârsitul. Prietenii îi spun: „te sinucizi!”…  Dar Mirodan nu raspunde chemarii himelfarbului. Nu sta cu capul plecat. Nu e în firea lui. Si scoate, nici mai mult, nici mai putin decât o REVISTA! Fara bani, fara alte mijloace, doar cu talent, cu prieteni, cu ambitie si, mai ales, cu încrederea în libertatea spiritului, a omului!

Revista „a prins!”. S-a vândut, a devenit cautata. În tara dar si peste hotare. Azi se fac abonamente nu numai în Israel, ci si în U.S.A., Canada, America de Sud, Australia, Noua Zeelanda, Insulele Fiji… Revista e citita cu placere si în România. A fost „o victorie asupra fricii”, spune Al Mirodan. A fost o razbunare. Împotriva oricarei forme de prizonierat! A fost o sanatoasa reactie alergica. La întrebarea: „Ce va caracterizeaza?”, Mirodan raspunde: „Teama de frica”.

(…) 33 de ani în Israel. Si îsi zideste sufletul, tânar si tenace, în „zidurile” acestei minunate catedrale care este „Minimum” si în care se desfasoara, mereu nou, un mare spectacol, unul din cele mai bune spectacole ale lumii noastre de azi!

Rasfoiesc revista cu o placere anume, precum aceea pe care o aveam când, la sfârsit de saptamâna, lipseam de la cursuri si seminarii si, în Iasii studentiei mele, singur, singurel, ma ascundeam în a doua camera a unei cofetarii de pe strada Lapusneanu,  goala de lume la acele ore de dimineata, cu „Contemporanul” lui G. Ivascu, cu „Gazeta literara”, cu „Tribuna” de la Cluj si cu alte vreo doua publicatii pe masa. Eram rege! Faceam ce-mi placea! Si ma îmbatam cu farmecul unor litere de aur, atât de dragi sufletului meu…

Tel Aviv.  Strada Disengoff – renumita strada a cafenelelor de mai ieri. Renumita strada a taifasurilor, a promenadei, a discutiilor de-o clipa, de-o ora, la un cataif de omorât ziua si pensia… Disengoff – strada toaletelor cochete ( mai mult sau mai putin!), a modelor amestecate, a unor flirturi scurte, strecurate parca dintr-o alta lume. Dimineata de iarna israeliana, luminoasa, care poate echivala oricând cu o primavara bucuresteana.  Este acum si aici un aer burghez, usor modern si, totusi, cam patriarhal.

Iata-ma ajuns. Cafeneaua de la numarul 88. Intru. Mese libere, ora de neafluenta. Mobilier de culoare închisa. Deasupra mesutelor, la care sunt doar câte doua scaune, lampadare care lumineaza discret dar eficient. Loc elegant, vizibil si retras, destinat parca, la ore matinale, discretiei, dar  si jocului perfid al imaginatiei. La fereastra, alaturi de o doamna delicata, vad un cunoscut si reputat istoric. Discuta ponderat. Desigur, chestiuni stiintifice. Dar eu îl caut pe domnul Mirodan. M-a onorat, stabilindu-mi aici o întâlnire. Privesc în jur. Nu-i. Nici mai în spate, în sala cu mesute ce-mi aminteste de genul de cofetarie provinciala din România. Nu-i! Ma uit si pe terasa. Goala. M-ntorc sa plec. Dar cine-i tipul asta, dintr-o parte a salii, aplecat peste masa astfel ca nu i se vede fata, având deja a doua ceasca de cafea, si câteva file desprinse de prin diferite publicatii straine? Citeste absorbit, cu pixul în mâna, transcriind ori traducând ceva pe un caiet de lucru. O ceasca e deja goala. Da, el e!  Ne salutam, foile rupte si caietul intra repede în servieta; comand si eu „una turceasca”, mica.

Discutia se leaga repede, e antrenanta, cu Mirodan nici nu poate fi altfel. Ma gândesc- amintindu-mi ca în chenarul redactional de la „Minimum” e amintit numai numarul casutei postale, nu si sediul – ma gândesc ca, de fapt, aici este, într-un fel, redactia. Aici Cerchez – Mirodan urmareste, scrie, devine si detectiv când e nevoie, scoate un pistol din teaca vreunei carti dintre atâtea „politiste” traduse de el în româneste, îl pune tot pe masa de lucru. Aici el asociaza, deduce, rescrie, sterge, are probleme de constiinta, fumeaza trabuc si bea cafele, decupeaza, desface si lipeste texte, poze, caricaturi. Se cearta. Intriga. Darâma si cunstruieste. Face gazetarie „la catarama”! Acum, în zilele astea, ca si ieri, ca si alataieri, ca si în urma cu un an, cu doi sau cu douazeci si doi, ori douazeci si patru, el face nu un reportaj sau doua. Nu face, sa zicem, un ziar. Nu! Mirodan creaza si recreaza o REVISTA! „Revista oamenilor inteligenti”, cum scria pe coperta, la-nceputul aparitiei sale.

Mesele, când am venit, erau majoritatea goale. Scaune libere, scrumiere. Acum, rod sigur al imaginatiei mele de visator nevindecabil, au luat loc, tinând cont, sau nu, de vicioasa mea închipuire, tot felul de tipi, dar si nume deosebit de respectabile. Condeie alese sau acceptate dupa preferintele si gustul domnului director. Ziaristi si scriitori. Din Israel. Din România. Din întreaga lume. Cred ca este redactia cu cei mai multi redactori si colaboratori din câte am cunoscut.

Am nimerit, deci, la o asa zisa sedinta redactionala, condusa de însusi domnul Mirodan. Pâna se ridica „cortina” pentru marea avanpremiera, mai este putin. Asteptam. Deodata  îmi vine o idee, tot de jurnalist. Ma retrag de la locul meu. Ii las pe convivii acestei „cafenele literare si gazetaresti” cu discutiile dintre ei, în asteptarea dezbaterilor de rigoare, înainte de aparitia unui nou numar. Scot „celularul” si dau telefoane. Scurte si grabite. Am cerut mai multor cititori ai revistei „Minimum”, pe care-i cunosc nu de azi, sa-mi caracterizeze, de asta data doar printr-un cuvânt, aceasta publicatie. Iata, tot în graba, un rezultat sintetic si neordonat: Actuala. Buna. Cu nerv. Atragatoare. Percutanta. Credibila. Adevarata. Scrisa clar. Scrisa bine. Conflictuala. Stimulatoare. Inteligenta. Dura. Interesanta. Perfida. Curajoasa. Insinuanta. Bârfitoare. Parsiva. Sensibila. Normativa. Decenta. De scandal. De bun simt. Armonioasa. Pasionanta. Pasionata. Patimasa. De dreapta. De centru. Incomoda. Substantiala. Cu greutate. Colaj. Lipicioasa. Umanista. Culturala. Anti-antisemita. Obiectiva. Subiectiva. Cu umor. Informata. Morala.Trasnita. Desteapta. De idei. Consecventa. Realista. Echilibrata. Autoritara. Îndârjita. Spumoasa. Coltoasa. Generoasa. Subtila. Evreiasca. Româneasaca. Justitiara. Universala. Sociala. Satirica. Istorica. Intelectuala. Populara. Recuperanta. Luptatoare. Guvernanta. Literara. Colocviala. Malitioasa. Vivanta. Parfumata. Eleganta. Supla. Are nuri. Are draci. Are ace. Are pe vino-coace!

Bun! ?tiam eu ca, de fapt, nu numai subsemnatul gândeste astfel. Deci – pe de-o parte astia din sala cafenelei de pe strada Dizengoff, nr.88; pe de alta – „anchetatii” mei. Mai confrunt cu ce s-a angajat Cerchez – Mirodan, la primul numar al lui „Minimum” ( desi mi se pare ca sedinta de lucru a-nceput de-acum). „Vrem – spunea el laconic – sa facem o revista buna. Asta-i tot.” Iar în interviul (de clasa!) luat de ziarista Lucretia Berzintu, când aceasta îl întreaba „Ce-ati vrea sa transmiteti cititorilor?”, Al. Mirodan spune: „Angajamentul meu solemn de a ma stradui sa nu-i plictisesc niciodata!”. Daca cumva cineva mi-ar spune ca Mirodan nu-i om de cuvânt, i-as pune sub nas colectia revistei.

Se discuta acum – si-s destule luari de pozitie în contradictoriu –  rubricile „La închiderea editiei”, „Ne place… Nu ne place…”, Se zvoneste ca…”, „Etc… Etc”. Rubricile sunt orchestrate, regizate, ba chiar interpretate tot de „Omul orchestra”, adica jurnalistul Mirodan, pe baza agentiilor de presa de pe mapamond, a ziarelor si revistelor de oriunde, a informatiilor obtinute prin contactele sale cu tot felul de oameni din întreaga lume larga. Omul nostru de pe Disengoff filtreaza totul si ne reda esenta. Se discuta apoi articolele de la „Lumea româneasca” si cele de la „E o lume”. Cât priveste continutul paginilor de „Dictionar  neconventional al scriitorilor evrei de limba româna” el este doar amintit. Nimeni nu comentreaza. La fel e si cu „Posta Dictionarului”… Dintr-o mapa speciala sunt scoase si comentate alte materiale. Doamna Sanda Peri, relizatoarea graficii revistei „Minimum” (care e pe baricada revistei înca de la primul numar! ) îi arata între timp  boss-ului câteva  machete, mai adauga ici o caricatura, colo un „nasture” vitriolant.

?igara de foi a domnului Mirodan a devenit, acum, doar un ciot: „Domnisoara, ai grija dumneata, te rog, de cafele!”… si face un gest larg, dar scurt, spre sala. Discutiile continua. Câte unul se mai supara., da-i trece, ca de!, n-are încotro. Sunt forfecate mai departe articole, recenzii, paginile de literatura… Si uite-asa, cam asa, s-a mai închegat un numar de revista. Se-ntelege, n-am mai vorbit aici de munca imensa, de laborator, de repetitiile silnice facute pentru avantpremiera la care am avut norocul sa asist. Înca un pic si tot materialul, cu semnaturile unora dintre cei prezenti, merge la tipar.

Recunosc, am avut o sansa reportericeasca aparte, încât sa se nimereasca a fi întâlnirea mea reala cu domnul Mirodan – întâlnire care era  pe o cu totul alta directie – tocmai când sa fie si sedinta aceasta imaginara, de lucru, a atâtor condeie de clasa care sunt prezente în „Minimum”.
– La mai multe numere, domnu’ Mirodan!, îi spun la sfârsit.
– Multumesc, da’ nu depinde numai de mine …
Am iesit afara  din cafeneaua care era aproape goala. Totusi, înainte de noi doi nu plecase nimeni de aici! Înauntru ramasese doar ceva fum parfumat de la Havanascriitorului. Fata aia, într-adevar draguta, strângea linistita de pe masa la care sezuram. Soarele primavaratec din amiaza asta de martie, mângâia delicat strada Disengoff. Iar eu, desi îmi luasem „la revedere” de la Marele Mirodan, nu vroiam sa cred ca imaginatia mea continua sa ma mentina alaturi de el. Singur, spre statia de autobuz, sunt totusi împreuna cu maestrul. Si continui sa vorbesc cu el:
-Domnule Mirodan, zic eu, revista e atât de iubita, de apreciata! Aici si în lume. Dati-mi voie sa va spun : „La multi ani!”.
– Ati spus ceva?
Autobuzul ne clatina usor.
-Nu doamna, cred ca vi s-a parut…
La semafor prindem culoarea rosie.
Oprim.
———————————————————-

Roni CACIULARU
Aprilie 2011
Tel Aviv

CALATOR PRIN AMERICA: „PE ACOPERISUL LUMII MODERNE…”

On By nelursIn Inspirational, Life and Health, literature, USALeave a comment

by Roni CACIULARU

Din nou Times Square. Dimineata de aur si-argint. Intersectia din Centrul New-Yorkului ne întâmpina cu freamat proaspat, cu racoare, cu luminozitate. Dinamica  zilei se-nfiripa calm, preocupat, dar rapid. Lume în miscare linistita. Dar nu lenta. Oameni care merg la servici. Altii care se-ntorc acasa. Turisti. Lucratori din serviciile de utilitate. (Ei sunt la treaba de mult!). Se-ncarca masini. Se descarca marfuri. O parte din magazine s-au deschis. Putine. De asemenea – cafenelele, patiseriile, micile restaurante. Inclusiv cele cu auto – servire, pentru micul dejun frugal. Inauntru – cei care au tipicul lor matinal; sau nu… Nelipsite sunt omleta cu sunca prajita, cafeaua tare, sau cea decofeinizata, salata asezonata ori cutia cu fructe cojite si taiate în cuburi; pateuri, mezeluri, sandvisuri proaspete. Poti lua si la pachet. Cutiile din plastic asteapta. Poti sa manânci repede si bine, dupa cum vrei si dupa cum te lasa   punga… Exista si cafenele elegante, cu geamuri mari, prin care se vad dudui elegante, pe scaune înalte, cu tigarea lânga cescuta de pe masa, cu tipi cautând febril în laptop, si, alaturi de ei, o salata de frunze. Câte un domn mai între doua – trei vârste – cu „New York Times” deschis pe fuga, foiletând… Cafenlele elegante sunt pline mereu. Exista si magazine cu vânzare de alimente, un fel de bacanii mai mari, dar care au si sala de mese si autoservire. Aici se gasesc si unele mancaruri gatite. Exista tot felul de unitati unde micul dejun e rapid, gustos, atragator. Nu costa o avere!

Times Square. Statia autobuzului nostru. Supra-etajat. De culoare rosie. Autobuzul nostru, pentru un tur de oras. Asteptam. Rând. Nimeni nu concepe sa se-nghesuie. Nimeni nu vrea s-o ia înaintea altuia. Urcam. Suntem la-naltime! La etajul masinii. E putin racoare. Vântul si imaginile îti intra prin pori. Nu sunt geamuri. Pentru mine, care mai si filmez, e un avantaj în plus. Pornim. Nici nu stiu ce sa fac mai întâi. Sa gust placerea fascinanta a primelor contacte cu marea metropola, sau sa filmez, ca sa opresc clipa pe pelicula? Amândoua, deodata, nu sunt posibile. Ma trezesc cascând gura si uitând de scula din mâna mea de vânator de imagini. Umblu la aparat, gresesc, apas pe butonul care nu trebuie. Autobuzul alearga, ghidul îsi face „show”-ul, un adevarat  show, expus cu suflet si stiinta. Si spus foarte tare, dar foarte tare, la microfon. Un show patriotic, local si american, si presarat cu curiozitati sau, uneori, cu glume pe care, nu de putine ori, personal, nu le gust… Schema e asa: cu biletul cumparat de la Franky, agentul de vânzari de la coltul strazii, îmbracat cu o pelerina scurta, tot în culoarea autobuzului turistic ( si înconjurat de alti 10 -12 vânzatori ca si el, majoritatea „de culoare”, adresându-se si cu pliante aproape fiecarui trecator, fara a insista însa, spre a nu tulbura ritmul si atmosfera strazii, dar si pentru a „prinde” un alt potential client) – cum spuneam, cu biletul pe care-l achizitionasem avem posibilitatea sa coborâm în ori ce statie. Ne reurcam, apoi, într-un alt autobuz, de aceeasi culoare, când vrem. Si tot asa. Numai putere si timp sa avem!

Sa fie clar. Rândurile mele se adreseaza celor ca mine, care înca nu au cunoscut New Yorkul, unora care nici nu si-au permis sa viseze la o astfel de calatorie, dar nu aduce anul, ce aduce ceasul. Ceasul cel bun! Desigur, nu eu am descoperit America, si nici nu intentionez „sa ma dau rotund”. Voi spune numai lucruri cunoscute, pentru cei care nu le cunosc. Deci, oricât de patimas dupa senzational as fi, e vorba numai de ce m-a frapat pe mine, strict personal, încât, cu siguranta, „senzationalul” meu poate fi banal, chiar foarte banal, pentru cei care stiu deja ce trebuie stiut, într-un astfel de periplu. Va sfatuiesc, prin urmare, cei din aceasta din urma categorie, superiori fiindu-mi, sa-mi dati pace si sa renuntati la aceasta lectura…

Asa! Si acum, sa mergem mai departe si sa va redau câte ceva din marea mea aventura. Ma doare putin spatele, dar sunt aici, la New York!, întelegeti Dumneavoastra? La New York!!! Eu, neînsemnata picatura din acest ocean sunt la fel cu imensa apa multicolora de aici, plin de energie, de succese, de tumult, de potential al uraganelor, sau de mari descoperiri în slujba vietii, a omului! Spatele meu? Mai conteaza el?! Nici nu exista. Asa ca beau Aghiazma, desi nu ma cheama Grigore, si ma bucur de farmecul unei religii deosebit de laice, care se chema, pur si simplu, New York. „Laice”, este, de fapt, impropriu spus. Orasul acesta imens, cât o tara (numarul de locuitori e mai mare decât al Israelului, de pilda), e un conglomerat de religii – si de atei! –  si e un conglomerat de natii, de oameni care îsi apartin lor însile; mai întâi si mai întâi – lor însile!… Îi vezi pe strada, la munca, la teatru, la cinema, la colt de strada, în parcuri sau restaurante, la doctor sau la  întâlniri romantice ori de alt fel. Dar e timpul sa vedem ce se poate vedea. Pe fuga, desigur. M-au durut si picioarele de atâta mers, caci ne-am plimbat enorm de mult pe strazi. Dar cine mai tine seama de picioare?! Ele cu ale lor, eu cu ale mele.

New York – „per pedes apostolorum”, dar si din autobuzul rosu, cu etaj si ghizi aprigi! Ploua, ninge, e arsita – ei cu microfonul si cu povestile lor despre orasul de vis si realitate, care îsi traieste libertatea în fel si chip. Statuia Libertatii îi binecuvânteaza si-i aproba. În fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipa.

Deodata, ce ne-am zis? O privire si mai cuprinzatoare s-ar putea sa avem daca privim marele oras metropolitan de sus, de pe un zgârie nori. Zis si facut. New York-ul de pe acoperis! De pe acoperisul lumii. Coborâm la statia de la  Empire State Building…  Cândva asta a fost cea mai înalta cladire din New York. A detinut acest record zeci de ani. Dar si acum, „Empire” este, dupa parerea unor experti în materie, una din cele mai înalte cladiri de aici si, cu siguranta, spun ei, cea mai frumoasa. Dar nu cred ca frumosul poate fi descris. Trebuie simtit, înteles, absorbit. Ori cum însa, turnul imens are suprematia numelui sau. Si nu întâmplator. Blocul este amenajat  pentru valurile de turisti, care vin si vin… Un calcul relativ exact arata ca de la inaugurarea acestui Observator, în 1931, mai mult de 110 miloane de oameni au vizionat poate cel mai mare spectacol al omenirii, jucat de mii si mii de actori, având cea mai mare reteta de casa. Ca vizitator, care platesti taxa de intrare, esti bine venit oricând. Dar sa relevam ca în acest turn imens lucreaza sau locuiesc 16.000 de oameni (cam cât populatia unui orasel asezat pe verticala). Ai de urcat aici 102 etaje, si asta se realizeaza în 50 de secunde, daca folosesti – cum altfel?! – unul din cele 73 de lifturi care functioneaza fara ca macar sa simti!

„Zgârie Norii” sunt una din vechile carti de vizita ale New York-ului. Orasul a detinut adesea primul loc în lume, cu cele mai înalte cladiri care s-au construit… Spiritul ambitios, competitiv, este energic si demonstrativ. Oamenii aveau nevoie sa-si dovedeasca lor, în primul rând, ca totul e posibil. Ideea de zbor, de înaltare, o vom mai gasi la americani, e o obsesie, o superba obsesie, prezenta si prin Brâncusi (Da, da! Brâncusi – cum am mai spus, la timpul potrivit) si prin multe si atât de diverse realizari ori tendinte din stiinta si tehnica, din arta si finante, din filozofie si iubire. La Washington vom vedea „Muzeul cuceririi cosmosului”. E doar un exemplu care ilustreaza concret deviza nespusa, dar prezenta permanent, în mintea americanilor:  „Sus, tot mai sus!”. Sloganul milionarilor si al miliardarilor – ei sunt, de fapt, unul din marile motoare ale lumii – este perfectiunea,  lucrul excelent facut, dar si profitul, cât mai sus! Iar de la milionari la omul de rând este, cred, o distanta de cel putin 100 de etaje. Totusi legatura se face, si suflul aerului pur, al înaltimii si al tendintei de înaltare, de zbor, de autodepasire, de vietuire si supravietuire, se face eficient, la fiecare palier, de sus pâna jos. Vitrinele strazii, masinile elegante, actele de cultura – unele, nu putine, destul de costisitoare – restaurantele, hainele, totul te îndeamna sa respecti regulile succesului, sa fii inventiv, destept, competitiv, sa dai totul ca sa primesti cât mai mult!

Revin la zgârie nori, la istoria constructiilor din New York: prima din seria de cladiri dintre cele mai înalte, construita în 1890,  s-a numit New York World Building (106 metri, masurati pâna la vârf). Cei mai celebri „zgârie nori” sunt, pe lânga cel catre care ne îndreptam (si care are o înaltime – masurata pâna la vârful de pe acoperis, de 449 metri), Cladirea Chrysler (cu 319 metri pâna la vârf) – se afla vizavi de Gara Centrala, Centrul Rockefeller si altele… Dar din aceasta serie, doua sunt lipsa. Ma refer la cele doua Turnuri gemene – zgârie nori, de o înalta semetie, de cea mai înalta semetie, pâna mai ieri, World Trade Center (528 metri), distruse nu de prea mult timp. E vorba de acel parsiv pumnal înfipt în inima omenirii, înca sângerânda. Un pumnal al invidiei si gândirii negre, al terorii – pericolul cel mai mare care poate exista acum sau oricând! Locul acesta al dezastrului este în prezent cu escavatoare, macarale, masini moderne, ingineri, arhitecti, lucratori nu prea multi, ba chiar putini, neridicând, deocamdata mai NIMIC peste nivelul pamântului. Locul dezastrului se numeste, zguduitor: Ground Zero!

Spre terasele Observator de la etajele 86 si 102 ale lui „Empire State Building” urca anual peste un milion de vizitatori dintre care, marea majoritate, fac parte din cele 47 de milioane de turisti, pe an, ai New Yorkului – ei cheltuind, în acest magnific oras, 30 de miliarde de dolari… Acest bloc imens si impunator, ridicat în 1931, este deservit de sute si sute de femei de servici, ca si de oameni de ordine, casierite, îndrumatori, portari, paznici, electricieni, întretinatori de ascensoare, de aparate de aer conditionat, de frigidere  etc., etc. Corpul  solid si suplu al lui „Empire” contine 37 milioane metri cubi de beton, precum si alte materii prime specifice constructiilor de acest gen. Si daca cineva este curios în privinta întretinerii unei vieti civilizate, sa notam doar o simpla informatie care, poate, ne va ajuta sa ne facem o idee: instalatia de apa de aici însumeaza nu mai putin de 120 km.de conducta.

Sus, la „Observator”, pe terasa, ne asteapta un spectacol de o rarisima frumusete! Si parca se-aude cunoscuta melodie „New York, New York”…  Jos, la picioarele noastre, o colosala concentrare de energie umana, de viata, cu bucurii si tristeti, cu victorii mari sau de-o clipa si cu triumful, esential, al existentei. O existenta demna, pentru cât mai multi. Demna si libera.

Privita de pe-acoperisul lumii –  viata pare însa mai lenta, mai domoala, mai mecanica si mai ireala. Si-n unda transcedentala a extazului, vazând dimensiunile  gigantismului devenit cam liliputan, te-ntrebi, ca un filozof de doi bani: „Si totusi, ce e omul?!”.
Ma scuzati… Pauza de publicitate!