CARTEA VESTIND DIN TRECUT, DESPRE VIITOR

CARTEA VESTIND DIN TRECUT, DESPRE VIITOR-AMINTIRI DIN SAMSARA”, de DAN SANDU

Recenzie : prof. dr. Adrian Botez

 

 

Aparuta la Editura Ateneul Scriitorilor, Bacau, în 2011, cartea lui DAN SANDU, „Amintiri din Samsara” (cu o întâmpinare prefatatoare uluit-strategic asteptatoare, a lui Calistrat Costin) stârneste, ca mai toate cartile sale, probleme si, deci, exercitii de inteligenta, de constiinta – si problematizari deosebit de grave. [pullquote] Oana Orlea este pseudonimul literar al Mariei-Ioana Cantacuzino, fiica aviatorului legendar Constantin “Bâzu” Cantacuzino si a Ancai Diamandy. Este nepoata prin alianta a lui George Enescu. [/pullquote] Motto-ul, extras din Oana Orlea (cea care „a învatat meseria de detinuta”! – cf. Ioan Cândea, Mântuirea prin suferinta, Alba Iulia, 2009), este sugestiv, în acest sens: „Ma îngrozeste uitarea colectiva. A tine minte nu înseamna a te da cu capul de pereti în fiecare dimineata. A tine minte înseamna a-ti trai viata firesc, fara a pierde vreo farâma din marile si micile bucurii pe care ti le ofera ea, dar si a sti, în sinea ta, ca stii si a transmite mai departe. A poseda trecutul e o forma de bogatie care ne împiedica sa pierdem sau sa ne stricam viitorul”. Capcana: viitorul vine, legic, peste puterile noastre de a întrerupe comunicarea temporalitatilor. Viitorul osmozeaza, treptat, cu trecutul, peste capetele noastre – prin legea cosmica a Samsarei indice. Numai un ignorant si un om lipsit complet de spirit de observatie, nu-si da seama ca volumul „Amintiri din Samsara” se aseamana, într-un anume sens, cu…”Amintiri despre viitor”, al lui Erik von Däneken. Acolo se vorbea despre civilizatii terestre (cu obârsia în extraterestricitate, probabil…), aparent, disparute – dar cu elemente reiterate, partial, în civilizatia asa-zis „modern-contemporana”. Aici, în cartea lui DAN SANDU, se semnaleaza, cu o subtilitate amara, elemente reiterate (ba, chiar hiperbolizate!), în prezentul „contemporan”, ale unei „civilizatii” pe care doar fraierii o mai considera ca fiind „definitiv revoluta”…

…Definitia pentru Samsara sau sam sara : “ciclul de reîncarnari sau renasteri din hinduism, budism, jainism, sikhism si alte religii înrudite cu acestea.Termenul de „samsara” este strâns legat de notiunile de „avidya” si „karman”. Samsara desemneaza circuitul existentei în lume pe baza formulei nastere-moarte-renastere. Potrivit faptelor din viata anterioara, omul se reîncarneaza, urmând ca si dupa aceasta viata sa urmeze o alta” – cf. Mircea Eliade, Alchimie asiatica (Alchimia chineza si indiana, Cosmologie si alchimie babiloniana), Humanitas, 1991.

…Începutul volumului (volum de 86 pagini, cu 75 de poeme) contine versuri original-pregatitoare, pentru o parte a doua, care da impresia de postmodernism, de citare din presa antedecembrista…

De fapt, sunt mesaje de avertisment, pentru nu doar o societate româneasca, în care toate o iau razna, spre paleoliticul inferior al istoriei… – …ci, mai ales, pentru o lume terestra contemporana, care se întoarce tot mai indiferenta si iresponsabila, sa deschida si sa accepte noi temnite, noi posibilitati de univers concentrationar, “la lumina zilei” – în spatele acestor “realizari” fiind forte uluitor de lucide si îmbinând fatarnicia cu o strategie cinico-sadica, distructiv-apocaliptica de Duh, inversând, cu voluptate infernala, toate preceptele crestine, primul si cel mai important fiind însusi conceptul de “mântuire a omului”, dupa care urmeaza cel de…”facere a lumii” (mereu, dracul proclama “Lumea Noua”! – a se vedea si porecla Americii/SUA…) : “Din scolile elementare/din licee si/ facultati/trebuie înlaturati profesorii/de valoare/care se bucura de popularitate…/Locurile lor trebuie ocupate/de oameni numiti de noi,/având un nivel de pregatore slab/sau mediocre” (Mântuirea omului, p. 40) – sau: “Trebuie ca la facultati/sa ajunga cu prioritate/sau în mod exclusive,/ cei care nu sunt interesati/sa se perfectioneze//la nivel înalt,/ci doar sa obtina/o diploma” (cf. Facerea lumii, p. 43) – adica, ATUNCI, Petre Roman ori Samuel Bruckner-Silviu Brucan – iar azi, EBELE si “anastasele”, “talmacenii” si “botisii”, “ialomitenii” si “tineii” (toti având, în spate, pe “baciul isaresc”, pe Cel cu Ochi de Sticla!) . Da, noi, subsemnatul, dam marturie ca ultimii ani, cei din “noul mileniu”, înseamna desfasurarea, cu deplin succes (nici initiatorii lui nu sperau la asa “hal” de success…la constiinte atât de obediente si handicapate/lipsite grav, de orice rest de morala!) – la toate nivelurile învatamântului actual, a actiunii “Impostura nationala si globalista”, a sclavagismului intelectual, prin extirparea sau marginalizarea brutala a valorilor autentice, si promovarea nulitatilor servile, perfect adaptate la a deveni gardienii si calaii, cinici si sadici, ai celor pe care-i înlocuiesc, întru trimful nonvalorii nationale si mondiale! Non/Anti-Axiologia Rediviva! – …“curat întru samsara”!

…Pentru ca, dincolo de scoala, sa se obtina lipsa totala de profesionalism, care înlesneste si întretine, perfect, santajul si coruptia si haosul social-moral, întru Gloria…PAPUSARILOR (României si Lumii: sa ne detasam, încât sa privim catre “competenta distructiva” a lui …Jeffrey Franks sau “inteligenta” si moralitatea unor lideri mondiali, precum Clinton, Bush, Berlusconi, Sarkozy sau… D.T.K.-ul FMI-ului! – …si a atâtor altora, iesiti “din aceeasi fabrica” de obraznicie si agresivitate impostural-infernala!

…Întru triumful hartuirii, supravegherii draconice si, în cele din urma, al arestarii Duhului (din carti, din biserici/religie – “ecumenismul” masonic fiind principala cale de nauceala spirituala terestra!, din mass media etc. – pâna la “mântuirea” prin mancurtizare si îndobitocire perfecta): “E necesar sa fie puse/sub observatie tipografiile/bisericesti,/arhivele,/continutul predicilor,/cântecelor,/al educatiei religioase,/dar si cel al ceremoniilor/de înmormântare…” (cf. Ochiul Lui Dumnezeu, p. 38). Si, evident, nu sunt sub supraveghere continua doar “predicile bisericesti”, ci sunt urmarite, cu înversunare necrutatoare, si cursurile-“predici”, de la catedrele de orice specialitate, din licee si universitati…Orice institutie are camere de supraveghere, iar distrugerea intimitatii, a nevoilor libertatii Duhului s-au dovedit (prin Big Brother-ul mondialist) cumplite hiperbole: ceea ce, în comunismul stalinist, era doar testare a Estului European – prin globalism – devine “Politia Terrei”! Comunismo-stalinismul a existat, în secolul XX, ca experiment local, REUSIT (prin martirizarea, exterminarea, “frângerea cerbiciei”, în lagarele si temnitele României Crucificate), pentru ca în veacul XXI, “mengelii” omenirii sa aiba curajul de a iesi…întru aplicarea terestra a celor învatate, testate si “reusite”, în special în “poligonul românesc”.

…Fireste, zona spirituala cel mai greu de învins este aceea religioasa ( a se vedea, în zilele nostre, “experimental lui Moise din Buzau, cu “scoaterea icoanelor din mediul public”) – de aceea, si continutul agresiv mai mare, în ce-i priveste pe “activistii” de serviciu (dar saurienii, bolnavi de agramatism, ai politicii stalinist-globaliste, “miros” faptul ca lupta este nu izolata, ci…cu “gemenii Duhului – “cultura” provenind din placenta “cultului”!): “Din lipsa muncii culturale /asociatii religioase, mai ales Oastea/Domnului, care sub influenta religiei/atragea masele largi ale taranimii/muncitoare pe calea bisericii/si abonamentele erau tot religioase…” (cf. Cultul liber, p. 39). A se observa ca sintagma “abonamente religioase” nu caracterizeaza limbajul stalinist (pseudo-revolut…), ci cel al globalismului ecumenist, unde, spre pilda, la bisericile scientologice si umaniste, se intra pe baza de…ABONAMENT!!!

…De la înaltimea “Portii Raiului” (“Sus la poarta Raiului” – metafora incipitului de volum, însemnând perspectiva normalitatii sacrale, de dincolo de “tusea muscaleasca” – cf. Taximetrie, p. 7 – “taxiul” fiind “vehicolul provizoriu” poetic, precum “luntrea lui Charon” – pentru dobândirea PERSPECTIVEI ASUPRA ISTORIEI UMANITATII!), precum si a “plamânilor”, sufocati de istorie si de interdictiile adevarului istoric – se “scuipa adevaruri” (“alte versuri negre si parsive/îsi trimit plamânii/la plimbare/scuipa adevaruri”). Pe lânga si complementar cu cele care tin de asfixia “dascaliei” oneste, terorizarea si desfiintarea Misiunii de Ravvi (“…la anu’ poate vreo cruce/servind drept material didactic” – Angusta, Sfânta Tristete, p. 9 – “angusta” sugerând, dublu: si “augusta”, Imperiala si Demiurgica Misiune a Învatatorului Hristic – dar, pe cealalta fata a simbolului, fiind înscrisa “mangusta”, cea care ucide Sarpele Întelepciunii: “Sa fiti întelepti precum serpii si blânzi precum porumbeii”, se adreseaza Hristos, catre Sfintii Apostoli, trimisi întru Misiune!) – se produce catastrofa continuitatii generatiilor, cu automatisme fie tiranice, fie înregimentat-iresponsabile: “Recrutarea elevilor se va face/prin grija organizatiilor de partid/sindicate si a conducerilor de întreprinderi, institutii…” – ieri, pentru a striga: “Stalin si poporul rus libertate/ne-au adus…”, azi, pentru a slavi Unicul Partid, dimpreuna si în frunte cu, neînvins…Cârmaciul sau “traian” (a carui “gândire transcende Galaxia”… – declara tuterul Traian Ungureanu…: ”are mama trei catei,/cine-i pupa-n cur pe ei?” – cf. Chirilice, p. 20).

…Si, pentru a linisti spiritele nelinistite ori cârtitoare, vom zice ca, si stalinismul dejist (si, partial, ceausist), si americanismul globalist, au “glorioase realizari” : “glorioasa Armata Rosie/dupa lupte eroice, a eliberat/Câmplungul” (ca-i trebuia!, ca si bazele americane de azi, ca-s de la Deveselu ori de la M. Kogalniceanu, ce importanta mai are?!), sau: “nu poti fi comunist (n.n.: azi, globalist!) /adevarat/nu poti îndeplini sarcini bune/de raspundere/-fara a învata (n.n.: azi, dupa manualele alternative, care-ti distrug discernamântul si identitatea multimilenara!)/-fara a studia (n.n.: ieri, cât de intangibila era Armata Sovietica, binecuvântata de “Tarii Kremlinului” – azi, cât de destept si invincibil e americanul, binecuvântat sa crape, din ordinul Casei Albe si a…petrolistilor si negustorilor de armament!)… – cf. Tov (1), p. 10.

…Si, pentru ca nu e nicio diferenta esentiala, între o ocupatie si…urmatoarea, poporul român, dupa ce si-a rupt palmele ovationând tot ce i-a stat în fata ochilor, adoarme, ostenit de atâta…parada! … – uitând ca ar mai fi o a treia solutie: sa-si construiasca si rezolve SINGUR destinul, nici dupa indicatii de la Kremlin, nici de la Casa Alba, ci din…mintea si bunul-simt si din geniul lui…tustrele anesteziate, azi: “Nu-i nevoie de educatie/ne-am saturat de stiinta/dar ne trebuie docilitatea…/…Este nevoie de sefi si/de sclavi……….” (cf. Lumina vine de la Rasarit, p. 83). …Si asta, TOTDEAUNA!

…În definitiv, lumea, de ieri sau de azi, nu-i nici buna, nici rea (la modul absolut si incomentabil): este…”istorie”! Atât! Dar, spune Blaga, românul a tot sabotat-o (pe “doamna” asta Istorie), pentru ca nu i-a placut duhoarea ei…Va mai reusi, oare – din nou si din nou?! Sau ar trebui, poate, ca “mamaliga sa explodeze”, si sa devenim, în mic, ceea ce China este în mare: o existenta terestra nu doar remarcabila (deci, buna de furat si de sclavaj…”modern”!), ci si respectabila, daca nu chiar temuta…?!

…Tot istoria, ca fiind “urmele pasilor Lui Dumnezeu pe Pamânt”, îsi va spune ultimul cuvânt, si în ce priveste România, si în ce priveste avertismentele, extrem de grave si intelligent încifrate, ale lui DAN SANDU. …Un lucru ramâne, însa, cert: daca, din nou, scriitori de o remarcabila inteligenta si rafinata intuitie, precum este si DAN SANDU – simt nevoia, din nou, iar si iar, sa încifreze (ca pe vremurile considerate, naiv, ca…”definitiv revolute”!), pentru a nu le fi azvârlite cartile în cel mai groaznic cos “cenzurativ” (“cosul” imperturbabil al UITARII/IGNORARII DEPLINE, conforme cu…”political correctness”!…si, azi, stim, din “cazul Eminescu”, “cazul Blaga“, “cazul Radu Gyr”, “cazul Dan Botta” etc. etc. – cât de îngrozitor de eficiente sunt aceste metode ale “asasinatului în viata”!) – înseamna ca aburii infernali ai tiraniei deja ne-au cuprins si lucreaza (cum altfel decât îndârjit-distructiv!), asupra fiintei si fibrei personalitatii noastre! “Desteapta-te, omule!” – …sau, daca istoria ramâne un dat implacabil, “samsaric-renascator” – “NASTERE-MOARTE-RENASTERE (de fapt, stimulat de forte occult-infernale terestre, sa re-nasca si sa prolifereze si sa se fortifice – aparent… întru vesnicie!) care trebuie judecat în toata complexitatea lui si “la rece”: “Sculati, voi, oropsiti ai vietii” …si ai destinului impus de altii, mereu de altii…si nu mai…“vegetati blandianic”!

…Altfel…ia ascultati ce scrie autorul, pe Coperta a IV-a: “…addig kell utni az olahot a mig var csepeg csontjabal…” (ADICA): “…valahul trebuie atâta batut, pâna îi curge sânge din ciolan…”. Mda. Chiar asa! De AICI încolo (daca nu vom fi atenti) va începe, prin Tragedia Uitarii – TRAGEDIA NEAMULUI SI A OMENIRII – …CALAII LUMII (MEREU…”RE-NASCUTI”!) ABIA ASTEAPTA!!!.

Note de  subsol: 1- -Dan Sandu, Amintiri din Samsara, Editura Ateneului Scriitorilor, Bacau, 2011. 2- „Oana Orlea, nascuta Maria-Ioana (Oana) Cantacuzino (nascuta la 21 aprilie 1936, România), este scriitoare si fosta detinuta politica, aflata în exil în Franta, unde locuieste din anii 1980. Oana Orlea este pseudonimul literar al Mariei-Ioana Cantacuzino, fiica aviatorului legendar Constantin “Bâzu” Cantacuzino si a Ancai Diamandy. Este nepoata prin alianta a lui George Enescu si legatara sa testamentara. În 1952, la numai 16 ani, ca eleva in clasa a X-a, este arestata si condamnata la patru ani de închisoare, sub acuzatia de complot si actiune subversiva împotriva statului, pentru ca a distribuit manifeste anticomuniste si executa pedeapsa de închisoare pâna în 1954. În aceasta perioada fost detinuta la Vacaresti, la Jilava, într-un lagar de munca la Pipera, în croitoria puscariei Târgsor, în puscaria de la Mislea, la Malmaison etc. În timp ce Oana se afla în închisoare, George Enescu este invitat de primul ministru Petru Groza sa sustina un concert la Bucuresti. Enescu respinge aceasta invitatie atâta vreme cât Oana nu va fi eliberata de acest regim. Dupa ce a iesit din închisoare, nu i s-a permis sa-si continue studiile si a trebuit sa-si câstige existenta ca sudor pe santier, ca taxator de autobuz, sa spele pe cap clientele unui coafor. A fost mereu supravegheata de Securitate si, în 1960, a fost arestata din nou pentru câteva luni în procesul atacarii furgonului de bani al BNR. În perioada de relativa deschidere din a doua parte a anilor ‘60, Ioana Cantacuzino a reusit sa publice sapte carti – proze scurte si romane – sub pseudonimul Oana Orlea. În anul 1980 se stabileste în Franta. Cele îndurate în închisoare au ajutat-o sa scrie o carte autobiografica despre tineretea sa furata publicata la Editions Seuil, din Paris. Ea îsi semneaza cartile cu numele sau de casatorie, Oana Orlea” cf. Orlea, Oana, “Ia-ti boarfele si misca!!” – interviu realizat de Mariana Marin, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti si cf. wikipedia.

Scriitorul VASILE ANDRU

 

Interviu realizat de Angela BACIU

 

[pullquote]

MOTTO: Într-o vreme m-am lasat si eu prada ispitei de a fi în frunte”

Destinul de a fi scriitor are un substrat tainic”

 

[/pullquote]

 

Domnule Vasile Andru, care este cartea care v-a chinuit cel mai mult? Si care este cea pe care o iubiti cel mai mult?

Scrierea unei carti, d-na Angela Baciu, oricât ar dura, oricâte înaripari sau înfrângeri ar presupune, nu te chinuie, ci te înviaza. Chiar când scrisul este un canon – adica devine ca un travaliu zilnic, ascetic, mortificator (vazut din afara) – eu îl resimt ca pe o sansa, ca pe o extatica mânare dinlauntru.

Dar înteleg, buna doamna Angela Baciu, ca ati vrut sa întrebati: care-i cartea ce v-a chinuit dulce cel mai mult. Mult ca durata, mult ca intensitate.

Este romanul Gradinile ascunse (aparut recent). M-a chinuit dulce si mult: ca durata întâi. Romanul acesta are o vârsta notabila. Are deja un curriculum! Într-o forma embrionara, a fost schitat prin 1973, când eram asistent universitar la Suceava. Într-o forma structurata, capitolata, romanul s-a nascut în 1984, la Bucuresti: s-a nascut în acelasi an cu fiica mea, Tamara. De altfel, nasterea fiicei a dat un alt sens proiectului initial. La început, aceasta proza era un exercitiu de supravietuire, în vremi siluitoare. Dupa nasterea fiicei, s-a mai adaugat un sens: l-am simtit ca pe o poveste pentru ea, jucaria ei, zestrea ei.

Romanul acesta are subiect, intriga, are personaje, în­tâm­plari. Este vorba de pataniile unui om ajuns în „tara hazardului”, în tara dresajului total, în tara dictaturii perfecte, a dictaturii desa­vârsite – la concurenta cu Dumnezeu! as zice.

În aceasta „tara” (la început, un oras: o Suceava concentrationara; apoi extinsa la un continent, la o planeta!) – un om cauta gradinile. Un om urmat de alti oameni. Un om cu statut antropologic enigmatic (ca noi toti) cauta gradinile ascunse. Cititorul va vedea cum si unde le-ar gasi.

Am terminat cu regret acest roman. În sensul ca scrisul la el devenise nu doar un „canon”, ci si „ratia” de bucurie zilnica.

În 2004 am zis: „Gata, îl public!”; si am angajat cu doua edituri aparitia cartii. Dar am vazut ca nu-i gata; si l-am mai rescris de doua ori, lucrând la el ceva mai intens în 2005. Daca compar prima si ultima varianta, vad ca, dupa decenii, din prima varianta au mai ramas circa 10 capitole (din cele 46 capitole ale cartii). Iar propozitiile ramase de atunci sunt parca atavisme…

Cartea a aparut în aprilie 2006, la editura „Paralela 45”, chiar în saptamâna patimilor. Ziceam, având o oarecare tristete ca l-am terminat. As fi vrut sa mai scriu la el, înca un an macar… Cred ca scrisul la o carte nu are sfârsit. Dupa cum omul nu este terminat, ci se afla înca în lucru, în atelierul Creatorului. Dar, desi neterminat, omul „functioneaza”. Cu toate sucelile lui, cu toate neroziile lui, cu toata cruzimea lui, cu toate dizabilitatile lui, omul „functioneaza”. Dumnezeu îl lasa sa functioneze asa neterminat. Poate cu oarecare amuzare… caci eu simt ca Dumnezeu se amuza un pic de nevolnicia si infantilismul omului; dar El stie ca a pus Legea în toti atomii omului si ca Legea îl va îndrepta pe om, în timp… Asa zicem si noi, când publicam o carte: ar mai fi de lucru, dar s-o lasam sa functioneze asa neterminata si-n faza aceasta… La anu’ ce vine, as vrea sa scriu o varianta restrânsa a „Gradinilor”. O varianta de circa 120 de pagini.

 

Gradinile ascunse este alt gen decât romanul non-fiction, care s-a vazut ca va este specific? Ce loc va avea acest roman în creatia D-vstra? Dar în peisajul literaturii de azi? Va rasturna clasamentele conventionale ale zgomotosilor critici care fac piata literara? Este acel roman-eveniment pe care-l asteapta un scriitor în cariera sa? Cum îl definiti?

Este ceva nou în scrisul meu. Un critic l-a si inclus în genul utopie (Al. Cistelecan). Este o utopie, prin idealismul sau total, prin geografia sa carpatica dar trans-pamânteana. „A-topos”, adica loc/ tara imposibile… Si totusi, usor de recunoscut sursa inspiratiei: „lagarul socialist” estic, cu dictatura cea mai „perfec­tionata” din câte a cunoscut istoria. Parabola concentra­tionara si utopia se întâlnesc, se îngemaneaza. Caci si în istorie, comunismul începe ca o utopie, sfârseste ca o crima; si din el mai supravietuiesc cioburi psihice, epigrame mintale.

În al treilea rând, sau mai presus de planurile semnalate, este vorba de un roman sapiential (sa-i zicem: initiatic), al unui autor care iubeste Ecleziastul si considera Ecleziastul o culme a romanului sapiential. Si un autor care iubeste Filocalia si considera Filocalia o culme a genului paideic. Aici romanul s-ar deschide spre revelatoriu, spre râvnita „întâlnire” cu Dumnezeu. Acel Dumnezeu care exista cu adevarat, si care va exista chiar si dupa ce omenirea va fi atât de sus, atât de nazdravana încât se va iluziona ca se poate lipsi de EL…

Nu uit ca m-ati întrebat ce loc are acest roman în scrisul meu. Desi are o factura aparte, Gradinile ascunse sta în continuitatea romanului Muntele calvarului (ducând mai departe teza precaritatii legii) si a romanului Pasarile cerului (si acolo este vizibila parabola concentrationara).

Dar, mai ales, Gradinile ascunse are un loc aparte prin aceea ca îl simt ca pe ultimul meu roman. si având în vedere ca a mijit prin 1973, se poate spune ca este si primul, si ultimul…

Asa, câte o proza scurta voi mai publica. Voi publica si acel jurnal Amintiri din jurul lumii, care-i gata de tipar. Dar un alt roman-roman, coerent si filimonez, nu cred ca voi mai scrie. Mapele continând minereul romanului indian Jagat nitya (adica Parelnica lume, sau Buna ziua, iluzie) va ramâne un conglomerat de nuclee narative si atât. Gradinile ascunse este ultimul, este un final de „cariera” literara.

 

Cum apreciati pozitia si locul pe care-l aveti în literatura? E vorba si de „imaginea” care s-a format despre Dvs – dupa carti, dupa aparitii publice, dupa ureche, dupa ecou, uneori cu rezerve, alteori cu nuante chiar „legendare”. Pentru unii existati ca prozator, autor al romanului istoric Noaptea împaratului sau al romanului postmodern Turnul; pentru altii ca redactor asezat pe viata la „Viata Româneasca”. Pentru altii ca îndrumator de scoala sapientiala (ipostaza în care multi va urmaresc scrierile, si multi va urmeaza; ipostaza în care sunteti azi invitat la biblioteca „V.A. Urechia”, Galati). Sunt oameni care au citit din Dvs. doar Terapia destinului sau Isihasmul, si care ignora ca aveti si romane! Dar sunt altii, si ma refer în primul rând la critici, care va iau în considerare doar romanele, doar proza. Asadar, sunteti multumit de LOC, sau de ROL? Când spun rol, ma refer la îndrumatorul de practici sapientiale. Când spun loc, ma refer la pozitia în plan literar. Sunteti multumit de acest „loc” în ierarhie?

Nu stiu exact ce loc am, dar sunt multumit de el. Joaca de-a numerotarea treptei pe care stai (joaca foarte serioasa în plan imediat), sau joaca de-a excelarea – tin de o solida gândire arhaica, straveche, când era absolut vital sa obtii un loc de frunte în hoarda primara: eventual sa devii „tatal hoardei”.

Ce loc detin eu în „hoarda literara”? Cred ca, într-o vreme, m-am lasat si eu prada ispitei de a fi în frunte… La alegerile din 1990, am fost ales seful sectiei de proza, Bucuresti. Si m-am complacut sa fiu vreo trei mandate „tatal” micro-hoardei prozatorilor din Asociatia Bucuresti (vreo 300 prozatori legitimati). În romanul Turnul, pe junii optzecisti îi numeam chiar „hoarda de aur a literaturii române”.

Dar, drept sa spun, n-am grija competitiei. Scriu elaborat, cu exigenta, dar fara grija competitiei. Ma bucur tare de performantele altora, de parca prin ele m-ar scuti pe mine de o truda. Ma bucur ca Svetislav Basara (un sârb optzecist) a scris romanul subconstientului balcanic mai bine decât puteam s-o fac eu în Pasarile cerului. Si ca Anton Doncev (bulgar saptezecist) a scris Cavalerul cartii de taina – depozite din subconstientul crestin al Europei. Simt continuitate, nu competitie.

Stiu bine, însa, ce loc am eu în ansamblul spetei umane: un atom din cei sase miliarde. A-tom, pre greceste; in-dividus, pre latineste. Dotat cu (sau daruit cu) „gena multumirii”. Sunt o suma de celule gânditoare; în continuitate buna cu alte celule gânditoare ale spetei. Un episod (românesc) din dorul materiei de a se povesti pe sine.

 

V-am trimis prin posta înca 12 întrebari, as vrea sa raspundeti macar la una-doua, la temele în care sunteti mai implicat. Stiu ca aveti legaturi cu diaspora literara. Ce destin au acesti scriitori? Mai sunt ei astazi vitregiti?

Am legaturi cu diaspora, cu scriitorii din exil, din emigratia fortata dinainte de 1989, si cu emigratia libera de dupa 1990. Ei nu mai sunt vitregiti, acum. Dar altadata, oare erau mai vitregiti scriitorii din exil, decât cei ramasi în „lagarul” de-acasa? Scriitorii din exil au stiut sa-si transforme trauma smulgerii în sansa de creatie. I-am cunoscut în Occident pe Emil Cioran, pe Virgil Ierunca, pe Matei Visniec, pe Dumitru Tepeneag. Acum am o buna relatie cu scriitorii românii din America. Chiar acum merg pentru lansari si dezbateri la New York, San Francisco, Atlanta. Am scris despre diaspora literara si neliterara, în volumul Viata si Veac, secventa „Povestind suflet românesc la românii de departe”. În revista „Viata Româneasca”, recent, vorbind despre viitorul lite­raturii române, am scris ca vad posibil „un viitor anglo-a­merican” al literaturii române.

 

Dar despre viitorul romanului românesc, ce parere aveti?

Romanul românesc de azi este în forma. Se scrie prea lung, prea valmasit, dar merge! Se scrie fluvial, dezgradit, dezlânat, mâlos, dar merge!

În fond, si ultimele succese internationale: Naipaul (premiul Nobel) sau Arundhati Roy (premiul Booker) – sunt dezgradite, mâloase, dar merg! (Nici o aluzie la faptul ca, în latina, mergere înseamna „a cufunda, a îneca”…)

Dupa ora poeziei, care se încheie cu Cezar Ivanescu, Mihai Ursachi, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Cartarescu, – vine ora prozei. Sau macar minutul prozei. Vine cu Constantin Virgil Negoita, Mircea Sandulescu, Adrian-Christian Kuciuk, Dan Stanca, Marius Marian Solea, Alexandru Ecovoiu, Marian Ilea, Cecilia Stefanescu.

Si mai adaug doi autori, buni, dar nemediatizati, cvasiimolati: indianista Oma Stanescu, prin romanul Arsita Karmei (1997) este la fel de frapanta ca belgianca „nipona” Amelie Nothomb, cu care are în comun o energie a demitizarii Orientului.

Alexa Gavril Bâle publica romanul etno-psihologic America de dincolo de gard (2003). Proza aceasta are un firesc, o acuratete si o polifonie cum de la Cuptorul de pâine al lui Mircea Nedelciu eu n-am mai citit. Alexa Gavril Bâle atesta si o mondializare a ruralului carpatic – fara precedent în scrisul nostru, cred.

Uneori simt totusi o neadecvare (trecatoare?) între noi si veac, între noi si chemare. Nu-i vorba de diferenta de viteza dintre plaivaz si computer (deja rezolvata de unii). Ci vad autori predestinati unei carti mari care însa ard ca si „în treacat”, facând în principal altceva, ca sa subziste.

Oricum, „destinul de a fi scriitor”, sau de a da „the book of the century” are si un substrat tainic. Si, personal, singura certitudine pe care o am în privinta rezultatului este bucuria lucrului la o carte. Restul se decide dincolo de noi.

 

În încheiere, as vrea sa discutam despre împlinire profesionala. În ce consta împlinirea Dvstra? În cartile publicate (circa 25 de volume), sau în discipolii care urmeaza cercul D-vstra de „stimulare mentala”? Sau în amândoua? Sunteti, evident, înainte de toate scriitorul Andru. Ati lasat cândva o catedra universitara – pentru a scrie, sau pentru o alta perspectiva de împlinire?

Împlinirea profesionala înseamna pentru unii sa devii bogat, pentru altii sa devii vedeta. Este acceptia populara a împlinirii, sau acceptia salbatica a împlinirii, dupa care suntem clasati, distribuiti în functii, capatuiti… Pentru mentalitatea salbatica (generala azi) vedetele sunt mai graitoare decât modelele. Vedetele sunt exhibate de mass-media, sunt masini de facut bani. Vedetismul se extinde, de la artisti la politicieni, pâna la clerici… Am vazut un cleric care, foarte roditor în asceza lui, a fost împins usurel pe panta vedetismului si a fost transformat într-o masina de facut bani la manastirea lui… Marile vedete politice, mai ales, dar si artistice, fascineaza multimile. Vedetele întorc spatele oamenilor, totusi oamenii le iubesc foarte tare, pentru ca ele sunt un fel de reparator (iluzoriu) al frustrarilor imense, sunt o proiectie a setei universale de a tâsni din cenusiul existentei… Am lasat cândva catedra universitara pentru scris, dar mai ales pentru a trai altfel.

Sa vorbim de împlinirea umana, – cea profesionala fiind doar un aspect, un instrument de etapa. Adevarata împlinire o da trecerea de la înrobitoare griji la eliberare; de la conditia nefericita la liniste; adica trecerea de la simturi la duh; si aceasta este cu putinta chiar în vremea noastra.

 

RÂSU-PLÂNSU

de Corneliu LEU

 

Confratele meu Dwight Luchian-Patton, care  editeaza cea mai veche publicatie în limba româna din Statele Unite ale Americii – „Clipa.com – revista independenta de informatie socio-politica si cultura, editata saptamanal in Statele Unite ale Americii”  îsi însoteste revista cu o rubrica personala intitulata „Din Lumea… lui Stanley Kramer”. Adica nu mai este vorba de Lumea Noua, ci doar de lumea celebrei expresii a obrazului de hârtie cu care actorul a facut deliciul filmului mut. Expresie insensibila chiar si atunci când este traversata de lacrimile mari, simbolizând lumea insensibila în care traim si în care, chiar daca plângi atunci când ucizi, important pentru tine este actul ucigas pe care-l faci cu sângele rece al expresiei încremenite comic. Asa cum Presedintele nostru plânge când nu trebuie, dar râde „Ha, ha, sa traiti bine!” când ne diminueaza criminal nivelul de trai.

O rubrica interesanta ajunsa la aproape al o mielea capitol; din ultimul, eu extragând urmatorul citat: „…parafrazandu-l pe jurnalistul Ben Stein, inteligenta nu este admisa (Intelligence is not allow) sau mai edificator postulatul lui Ambrose Bierce, scriitor si ziarist American, care ne spune ca în civilizatia noastra si sub forma noastra de guvernamânt, inteligenta este asa de înalt onorata, încât nu este luata în considerare. Deci, ferice de cei saraci in duh, ca ale lor vor fi … posturile natiunii”.

Acest articol, al 987-lea din serial, aparea tocmai saptamâna trecuta, potrivindu-se de minune nu numai realitatilor politice americane la care facea referinta, ci si principalului eveniment politic românesc ce aduna mia de participanti la Conventia PDL, eveniment caruia comediantul nostru de frunte îi daruia secretiile glandelor sale lacrimale.

Care secretii au avut efectul verificat atunci când i-au purtat lui noroc în alegeri si, la a zecea editie (dupa altii a unsprezecea) fiind acum, au adus din siroiul lor sters cu dosul palmei prezidentiale: Marele succes/ Cu Boc reales!…

E o metoda politica de succes, care tine la români: Le împusti conducatorii barbateste, iar apoi îi sensibilizezi electoral plângând muiereste.

Pentru ca explicatia asta cu „…e baiat sensibil; nu-l vezi cât de repede plânge”, tine doar la fraieri. Românul mai cult stie ca accesele acute de veselie cu „Ha-ha” alternate de tristete cu lacrimi sunt simptomul clar al labilitatii psihice, boala grava demonstrând incapacitati rationale, deci incompetenta de a conduce si a lua hotarâri logice. Dar si pentru cel mai putin cult, adevarul s-a fixat în acest dispret: „plângi muiereste” („muierea” ne fiind „femeia”, ci „mahalagioaica-scandalagioaica-pusa-pe harta-si-pe-istericale”). Sau în convingerea ca „s-a-mbatat pâna si-a pierdut mintile si a început sa plânga”; lucru pe care îl pot confirma si eu, care beau de-o viata cu tot felul de cheflii, dar am oroare de betivanii care sau te umplu de balele plânsului lor, sau fac scandal.

Ei bine, aceste premise teoretice fiind stabilite, haideti frati români sa meditam putin la personajul nostru prezidential care, fie face scandal public luându-se cu toti la harta, fie varsa lacrimi de durere incontrolata si, mai ales, total nejustificata, demonstrându-si clar apartenenta la categoria labilitatilor pshice care-i confirma incompetenta pe postul pe care-l ocupa si care, conform legii, trebuie sa aiba în primul si în primul rând, un aviz favorabil din punct de vedere medical si psihiatric.

Pentru ca, de trei zile de când i-am vazut lacrima ce-i tâsnea pomenind de anul 2001, sunt tot mai nedumerit întrebându-ma: Oare ce motiv a avut sa plânga: Amintirea ca a fost ales, dorul dupa Petre Roman, faptul ca acela i-a întors spatele?… ?i tot ma chinui si tot nu gasesc vreo explicatie fiindca nici una dintre cele trei ipostaze nu erau deloc de plâns. Pentru orice om normal, faptul ca partizanii l-au preferat era motiv de mândrie; despre dorul de Petre Roman îndoi-m-as; iar la refuzul aceluia de a-i fi strâns mâna, reactia gentlemanului ar spune „regret”, iar a mârlanului „da-l în ma-sa!”. În nici un caz, însa, vreo explicatie logica pentru ca un om normal sa izbucneasca în plâns.

Asadar, frati români, treaba se înrautateste cu tatucul nostru de la Cotroceni! Daca atunci când a avut Stolojan caderea istorica, am putea spune ca i-a plâns de mila, daca la Olimpiada din China l-a putut emotiona ridicarea drapelului nostru, de data asta plânsul nu are nici o justificare din punct de vedere psihologic. E un act, cel mult, fiziologic, ca si cum s-ar fi scapat pe el. Nu-l mai tin sfincterele de la canalele lacrimale si, asa cum altii se scapa-n pantaloni, el se scapa pe obraz.

Da: se scapa pe obraz; si nu-i e jena ca face de rusine obrazul tarii, care ar avea nevoie sa fie reprezentata cu mai multa demnitate!… Pai, daca-i asa de sensibil, de ce n-a izbucnit în lacrimi când i-a dat Sarkozy cu tifla, sau când a fost acuzat pe nedrept ca l-a palmuit pe baiatul din Ploiesti?!… Acele lacrimi, da, ar fi provenit dintr-un sentiment de jignire; pe când aici, zau ca ma chinui si nu gasesc nici o explicatie logica sau, macar, psihologica. Decât, doar, daca ar fi vrut sa spuna: „iarta-ma nea Petrica pentru ce magarie ti-am facut atunci; iarta-ma ca, uite nu mai am liniste si ma mustra constiinta!”

E unica justificare ce s-ar putea gasi. Altfel, ramânem doar la explicatia fiziologica a celor care mai scapa un pârt, sau o picatura ce le uda pantalonul. Iar asta este mai grav; acesta este un adevarat semn de ramolisment.

De pe urma unui asemenea betesug, eu mai cunosc un om politic care a câstigat. Este vorba de Al. Duiliu Zamfirescu, fiul celebrului nostru scriitor; si el scriitor mai marunt, dar diplomat de cariera, care si-a exersat talentul de a bea copios în misiuni diplomatice de la Sankt Petersburg pâna în America Latina. Ultima însarcinare diplomatica a avut-o Al. Duiliu Zamfirescu în Argentina, ca ambasador în timpul celui de al doilea razboi mondial când, noi fiind aliatii Germaniei iar Argentina fiind apropiata de Hitler, în ierarhia sefilor de misiuni diplomatice el avea rangul cel mai apropiat ambasadorului Germaniei. Asa se face ca, la un banchet, având scaunele alaturate, Al.  Duiliu s-a ridicat sa-si tina discursul dar, fiind chinuit de regurgitari de la cheful trecut, nu s-a mai putut tine si a vomat pe fireturile si decoratiile amabasadorului Germaniei. Fapt pentru care a fost rechemat si demis din diplomatie… Ei bine, în 1945 sau 1946, cine se prezenta în audienta la Ana Pauker care era ministru de externe în guvernul Groza?… Chiar dumnealui, Al. Duiliu, care îi spunea: „Doamna ministru, va rog sa tineti seama ca eu sunt singurul diplomat român care am protestat împotriva hitlerismului vomând pe ambasadorul celui de al treilea Reich, fapt pentru care va rog sa mi se dea o pensie de merit!”…

Am relatat cele de mai sus tocmai pentru a nu se spune ca-l acuz pe Presedinte a-si folosi slabiciunile în scop politic. Exemplul de a sti sa profiti politic de asemenea slabiciuni s-a mai practicat, deci nu putem învinui practica. Putem învinui însa rezultatele ei, care conduc exact la cele citate de confratele meu californian Dwight Luchian-Patton: „…in civilizatia noastra si sub forma noastra de guvernamânt, inteligenta este asa de înalt onorata, încât nu este luata în considerare. Deci, ferice de cei saraci in duh, ca ale lor vor fi … posturile natiunii”.

Titlul „Râsu – plânsu” se potriveste doar prin faptul ca ne facem de râs cu un asemenea plâns prezidential. De fapt, în realitate, ar trebui spus „Plânsu – plânsu”, pentru ca e vorba atât de aspectul nesemnificativ al plânsului sau spontan cu explicatie freuidiana spre istericale, dar si de aspectul grav, tot mai grav din punct de vedere national, ca am ajuns sa ne plângem de mila.

 

http://www.cartesiarte.ro

Bucuresti

17 mai 2011