Prof. univ. dr. Cornel Ionescu – Director General al ACADEMIEI ROMÂNE – Denumirea etniei “țigani”

Postat inițial de Cristian Racoviță

În atenția:  tuturor forurilor decizionale din România, puterilor din stat, ONG-urilor (de-clic.ro,  O Românie curată etc)

Vă rugăm, emiteți  de urgență o Petiție online 

______________________________

 Dragii mei prieteni, faceți-vă datoria de oameni de onoare ! Citiți cu atenție, semnați Petiția (când va fi emisă…), si trimiteti  tuturor prietenilor și cunostințelor voastre. CEI CE NE CONDUC TREBUIE FORTAȚI SĂ REPARE NEDREPTATEA FĂCUTĂ POPORULUI ROMÂN ! Petiție contra denumirii de rom/roma/romanis și revenirea la cea de țigan. Continue reading “Prof. univ. dr. Cornel Ionescu – Director General al ACADEMIEI ROMÂNE – Denumirea etniei “țigani””

“PRO MEMORIA 1940-1945”

ROMÂNIA

FEDERAŢIA NAŢIONALĂ A ROMÂNILOR PERSECUTAŢI ETNIC

PRO MEMORIA 1940-1945”

Cluj-Napoca, B-dul Eroilor nr. 2, tel. 0264-597579; 0741-766886

COMUNICAT DE PRESĂ

În ziua de 12 octombrie 2013, între orele 10,00 – 19,00 în sala 150 a Facultăţii de Mecanică a Universităţii “Politehnica” din Timişoara, sub egida Federaţiei Naţionale a Românilor Persecutaţi Etnic “PRO MEMORIA 1940-1945”, s-a desfăşurat simpozionul ”Ardealul pământ românesc” ediția a V-a, organizat de Asociația Foştilor Refugiați, Strămutaţi şi Expulzați din Ardealul de Nord – ARDEAN Timişoara,.afiliată la FNRPE..

Participanții la simpozion şi-au exprimat nemulțumirea şi revolta față de evoluțiile negative din societatea românească vizând: retrocedările ilegale de imobile, tentativele de reanimare a unor sechele administrative staliniste de tristă amintire, lipsa de reacție a autorităților publice față de acțiunile concertate împotriva unității şi integrității țării, de subinare a economiei naționale şi de distrugere a mediului. Continue reading ““PRO MEMORIA 1940-1945””

DESPRE EMIGRANTI SI ALTI ROMÂNI

by Alexandru PETRESCU
Madrid
martie 2010

Poporul român a ramas si astazi fidel Cazaniei si Pravilelor de acum 300 de ani si, parca nu are curajul sa înfrunte provocarile modernismului. Cei care au lasat totul în urma, copii, sotii, parinti si prieteni doar pentru a le fi mai bine au ajuns sa-si piarda identitatea în schimbul laptelui si mierii visate. Foarte multi dintre ei au într-adevar, situatii de invidiat, familiile lor s-au integrat perfect în marele „sin fin” al societatii adoptive si totusi, fiecare viseaza la brânza cu mamaliga, iar în perioda alegerilor, chiar si pe pamânt strain, la un mic, o bere si niste manele lautaresti. Cu toate acestea, românii continua sa fie tristi, sa viseze la emigrare, ca apoi sa viseze la întoarcerea acasa.

Mergând prin satele românesti, unsprezece luni din an vezi tristetea la portile caselor. Este usor sa identifici în ce tara au emigrat copiii celor de pe marginea drumului, dupa drapelul atârnat la streasina casei, unde acum un sfert de veac se întindeau suncile si jamboanele de porc afumate. Privind panorama postdecembrista trebuie sa învatam macar acum si sa acceptam ca suntem nu numai o generatie de sacrificiu, ci si una pierduta. Nimeni din politicienii români nu vrea o întoarcere acasa a românilor. Ar însemna pentru România înca doua milioane de someri si tot atâtea probleme. Ar trebui ca românul sa învete sa fie el însusi, sa-si ridice fruntea si sa-si vânda cât mai scump pielea.

De ce românul a emigrat este probabil problema tabu al guvernarilor anterioare. Emigararea în masa a românilor a adus o usurare sociala a statului român pe deoparte iar pe alta scutirea de proiecte viabile, un plan de pensii si întarâtarea capitalismului salbatic contra clasei muncitoare haituite. Iata-ne într-o U.E. generoasa care ne-a primit cum a putut clasa muncitoreasca ce dorea sa ajunga în Paradis (parafrazând unul din filmele lui Antonioni parca) sau niste versuri scrise pe un servetel într-o cofetarie iliesciana: „Sir dupa sir, trecând din vis în vis,/ Saracimea româna se duce-n paradis,/ Ca heruvimii, dupa cum se stie,/ Habar nu au de spaclu, ruleta sau mistrie!”.

Marea maree a românimii ce a invadat occidentul nu a venit pregatita sa fie ca Manole de la Curtea de Arges ci se prezentau pe santierele spaniole cu tupeu raspunzând patronilor ca stiu sa faca „orice”. Românii nu stiau ca acesta meserie nu exista. Si cum nu stiau cum se zice la mistrie pe limba telenovelei îngânau precum Gulita a lu’ Coana Chirita „mistria…tion, zugrava…vision”… Încet, dar sigur noua clasa a miticilor români s-a înrolat în „colhozurile” spaniole ca mâna de munca ieftina si nepragatita. Si spaniolii s-au lasat pacaliti, sau poate chiar i-am pacalit. Ingineri, fosti militieni, tinichigii auto, brutari, ciobani, lucratori pe la caile feratea… s-au transformat în oameni de nadejde ai monarhiei caramizilor spaniole, asa cum fusesera programati de catre sloganurile cincinalurilor noastre trecute.

Spania a însemnat pentru multi dupa anul 2000 refugiul într-o democratie autentica si nu originala. Spania a însemnat o scoala de viata transformând gloata noastra si educând-o în a fi mai toleranta. I-a învatat sa poarte castile de protectie pe teasta si sa se spele pe mâini când patronul îi ducea la restaurant… Sa fumeze si un puro (tigara de foi) ca un mic burghez! Spania, Spania…! Muncitorii români s-au transformat într-un test al viitoarei democratii românesti care va domesticii sigur apucaturile animalice ale capitalistior feroci ramasi în tara cu biciul într-o mâna si diplomatul în alta. Clasa muncitoare romana a învatat aici sa se respecte pentru ca a fost respectata. Stie care-i sunt obligatiile si drepturile. Poate de aceea românii supti acum de seva puterilor si aruncati la groapa gunoiului istoric de catre o economie spaniola care a ajuns la tarm vor dori sa vina în tara. Dar nu vor mai mânca din surfertasele din aluminiu si dormi în baracile de placaj ca cele din reclamele despre „consumul de coniac ce uneste”.

Si cum patronii de pe malurile Dâmbovitei, Dâmbului, Ariesului si alte ape nu vor putea sa se adapteze cerintelor noii clase muncitoare, vor fracasa, producându-se convulsii sociale în viitori ani. România nu întinde o mâna de ajutor somerilor români din Iberia de dragul concetatenilor, ci smechereste, stiind ca vor veni bine pregatiti de acolo… Desigur vor fii mai buni de folosit decât indienii si pachistanezii ce vor zgâria la portile europenelor din est. Asa vom parea umani, salvând înecatii cu fire de paie.

Normal statul român ar trebui sa creeze un organism oficial care sa se ocupe în mod expres doar de problemele emigrantilor români atât a celor care se reîntorc cât si a celor care vor ramâne în exteriorul tarii. Sa fie subordonat Ministerului Muncii si Securitatii Sociale si sa fie corelat cu toatele instantele locale. În aceasta noua forma se pretinde în a ajuta emigrantii într-un proces de integrare în societatea de origine. Ar trebui creat un statut special pe o perioada de pâna la doi ani a celor care se reîntorc în tara lor de origine, prin care sa fie protejati în mod expres de un pachet de legi si un împrumut bancar cu interese financiare zero sau minime. Un salariu sau ajutor de somaj pâna la integrarea efectiva în munca, o renta activa de integrare în societate…

În cazul românilor reîntorsi ar trebui sa primeasca din partea statului plata cumulata pentru perioada de somaj care corespunde zilelor muncite legal în statul în care a prestat munca. În cazul celor care se reîntorc din tari din afara UE taxele vamale ale obiectelor cumulate si aduse sa fie zero. Sprijinirea creari de mici afaceri si noi activitati ce genereaza noi locuri de munca, reducerea intereselor si a creditelor, asistenta tehnica si formare profesionala a celor care se transforma în mici patroni.

Omologarea si validarea tuturor titlurilor si studiilor din sistemele educative obtinute în tarile din care provin în timpul emigrarii. Crearea de burse speciale gratuite chiar pentru copii celor reîntorsi în tara. Românii stiu ca nimic din toate astea nu-i va astepta acasa si de aceea tot spera în miracolul ca Madridului sa-i fie atribuita organizarea Jocurilor Olimpice din 2016 si vreo noua expozitie ca cea de la Zaragoza… Vor fi suficiente câteva petice pentru cârpirea pantalonilor înca o decada si întoarcerea în tara trimfal. Vor veni acasa chiar daca au fost cândva provinciali, aproape de mega-capitala Bucuresti într-o vila construita de spanioli sau italieni, cu un stil si o imagine substantial îmbunatatita, traind dintr-o pensie adevarata (si nu neaparat privata) a statului european unde si-au rupt cocoasa muncind.

Diferenta între cele doua milioane de spaniolii emigranti care s-au întors pâna la sfârsitul secolului trecut si românii ce vor marca viitorul deceniu va fi uriasa. „Los indianos” acei spanioli ce dupa ani si ani se reîntorceau în satele din care saraci fugisera de foame si franchism reveneau oferind, construind parca datori colectivitatii lasate la vatra, bilblioteci, biserici, scoli, spitale, case sociale pentru persoanele de vârsta a treia si chiar cartiere. Românul de moment construieste o casa cu înca doua -trei camere mai mare decât vecinul de peste drum care lucreaza în o alta tara ca el! Îsi cumpara o masina mai tare cu câteva mii de euro! Si astea se datoreaza cu siguranta reticentei de a fii învatat si crescut într-o societate unilateral (sub)dezvoltata care ne-a vaccinat cu ura. Românii din tara în loc sa fie stimulati de cei care vor (ar) veni cu o prosperitate economica, si sa-i ajunga în bunastare, îi vor trage în jos dorind ca vecinul sa pateasca ceva si sa fie la fel de sarac ca el… O iluzorie lume ancestrala, România profunda.

Viitorul poate începe astazi

by Tudor Petrut
Los Angeles, California
Numai în statul California functioneaza peste 50.000 de fundatii si alte institutii non-profit care încearca sa acopere o raza incomensurabila de cauze nobile în întreaga lume. Iar californianul, de la cetateanul de rând la vedeta de cinema, sunt generosi în a sustine, mai ales pe cei saraci si suferinzi. Orfanii si copiii bolnavi de SIDA din România au fost mereu printre sarmanii ajutati de americani.
Numai ca, în timp, du rererea lor a fost umbrita de alte si de alte cauze, în alte colturi de lume. Cum poate atunce o fundatie pentru copiii din România, una dintre multe altele care au aparut si disparut în ultimele doua decenii, sa devina cea mai importanta si recunoscuta în sudul californian? Pentru cine a avut placerea sa o cunoasca pe Stefania Magidson nu mai exista nici un dubiu, fundatia Blue Heron este rodul unei generozitati din dragoste.
”Atât de mult din viata mea este alaturi de copilarie. Ma intereseaza bunastarea copiilor, multiplele fatete ale vietii lor diurne, si cum sa facem sa le fie mai bine”, se destainuie Stefania. ”Simt ca lumea lor e înca foarte aproape de lumea mea. Înca îmi place sa ma joc ascunselea.” Pentru ca este mama a doi copii minunati, Stefania le împartaseste simtul ludic. Dupa ce s-a casatorit cu cineastul Mark Magidson, producatorul celebrului documentar Baraka, tânara brasoveanca emigrata în SUA recunoaste ca: ”am fost expusa la generozitatea neconditionata prin care sa împartasim din bunastarea si bucuriile noastre cu cei nevoiasi, sa sustinem cauze nobile. Am învatat ca misiunea mea este sa ajut, sa încerc sa îmbunatatesc viata unor suflete tinere, uitate si abandonate. Sa le ofer sansa unor oportunitati.”
Multe din initiativele caritabile se adreseaza unor nevoi de moment, necesare pentru minima supravietuire. Spre deosebire de alte actiuni de caritate, Blue Heron a optat pentru o perspectiva. Alaturi de colaboratori si de donatori, Stefania investeste în viitor. ”Eforturile organizatiei noastre s-au concentrat asupra unui program de burse universitare, acordate unor tineri orfani sau abandonati care studiaza în universitatile din România. Este o initiativa inedita, care nu a mai fost implementata în tara pâna acum.” Aceasta gândire novatoare asigura nu numai un trai decent bursantilor, cât mai ales necesarul acces la educatie.
Prin intermediul fundatiei, tinerii nu numai ca supravietuiesc, dar mai ales îsi construiesc un parcurs prin care vor functiona activ în societate si în viata.  Prin aceasta perspectiva, Stefania a reusit sa impuna cauza adolescentilor români si sa genereze interesul american, dar si al conationalilor români stabiliti în SUA. De la fosta ei colega de scoala generala, Nadia Comaneci si pâna la Anastasia Soare, Petru Popescu sau Liliana Cerepnalkoski, români-americani s-au alaturat eforturilor fundatiei, sponsorizând câte un tânar student român. De putine ori de-a lungul timpului a reusit comunitatea româneasca sa se concentreze firesc în jurul unei initiative, si prin aportul comun sa genereze un program coerent si plin de succes. Si de sperante.
Este eminamente rodul unei munci neîntrerupte si al dedicatiei prin care Stefania reuseste sa mobilizeze energiile celor din jur. Mare amatoate si sustinatoare a artelor si artistilor, Stefania este mereu prezenta la manifestarile care celebreaza artisti de origine româna. Printre altele, dupa ce a produs un spectacol teatral în România, ea a concretizat un proiect în Los Angeles, spectacolul-monolog al lui Silvian Centiu intitulat ”A Transylvanian in Silicon Valley”, foarte apreciat de public si de critica. Mereu atenta la promovarea valorilor românesti, Stefania face parte din comitetul de organizare al anualului South East European Film Festival care mereu prezinta pu blicului californian filme românesti si pe realizatorii lor. Oricând o prezenta pozitiva în mijlocul comunitatii românesti, Stefania nu face politica. Echidistanta în comentarii, ea se refera cu aceiasi generozitate la nevoi sociale: ”Peste tot în lume se gaseste mâncare organica, naturala. România ar trebui sa se evidentieze în acesta ramura pentru ca are resurse agricole traditionale. Acest lucru ar putea deveni si un punct de atractie tu ristica. Din pacate, multe din lucrurile care se gasesc în România sunt importate, desi taranul român stie cum sa cultive produse de cea mai buna calitate.
Din pacate au disparut si produse care erau atât de specific românesti. E trist sa pierdem o asemenea oportunitate. Poate este unul dintre motivele pentru care românii pleaca la munca în strainatate. Si îsi abandoneaza familia si copiii.” Si ca de fiecare data când vorbeste despre copiii nevoiasi, Stefania nu îsi poate ascunde o lacrima. O picatura de dragoste prin care Stefania Magidson si fundatia Blue Heron încearca cu sârg si omenie sa ajute, sa tamaduiasca. Sa investesca, cu speranta, în viitorul unor tineri care într-o buna zi vor fi floarea unei tari de care suntem departe, dar întotdeuna aproape.
Sursa: www.gandaculdecolorado.com