Amiaza în Spania

On March 13, 2010 By nelursIn Europe, Inspirational, literature, RomaniaLeave a comment

by Delia Almajan

Canada
Era la amiaza, si soarele, molesit de atâta vara, îsi raspândea lenes caldura latenta în toamna lui Septembrie. Autobuzul sosise de câteva minute în gara si priveam peronul asteptând sa-mi întâmpin verisorul. Minutele, însa, treceau si el întârzia, probabil prins în traficul infernal de pe autostrada. Asteptarea mea, prelungita în pasi lungi pe asfaltul strain de Spania, mi-a mângâiat însa urechile cu graiul de acasa. Mi-am dat seama ca limba româna, si numai ea, se despletea în nuante pline de armonie în auzul atât de însetat de vorbirea copilariei mele. Eram departe de vatra unde m-au leganat basmele lui Ion Creanga si melancolia iubirilor lui Eminescu. ?i totusi, aceleasi cuvinte ce au împodobit buzele iubitilor mei scriitori colorau acum atmosfera statuta din peronul acesta al Spaniei… Într-un sens ciudat si totusi deosebit de familiar celor în care mai fierbe înca patria, ma simteam acasa. Eram straini unii fata de altii, eu si românii ce îsi purtau cu usurinta pecetea dezradacinarii, si totusi ne lega ceva cu lanturi imperceptibile dar tari. Limba, sau acest „sirag de pietre rare”, ne încununa acum întâlnirile si simteam ca devenisem parte din acest tablou grandios a tot ce defineste ideea de român. Îi ascultam în umbra pe acesti frati de zicala, retinuta în a-mi dezvalui identitatea de românca. Ce vor crede, oare, daca m-as alatura oceanului lor de cuvinte? As fi, poate, ca un val spart pe un mal strain? Vor râde, poate, de îndrazneala mea, sau ma vor primi în cascada lor de românisme, de gesturi si deprinderi nascute la radacinile Carpatilor? I-am ascultat mult timp, si inima îmi batea cu mai multa tarie. Era ca o reîntrupare a graiului într-un loc ramas gol de multa vreme. Erau discutii banale, relatari ale unor lucruri de rutina, bucurii de reîntâlnire, asteptari de îndragostiti… N-aveau importanta, pentru mine, banalitatile lor erau ca aurul – aurul reîntâlnirii cu patria… Fusesem prevenita sa nu intru în discutie cu fratii mei de limba – i-as deranja din radacinile lor deosebit de slabe, în transplantarea lor pe pamântul lui Cervantes. În Canada ar fi normal sa intri în vorba cu cei care îti vorbesc limba si deseori ai sansa sa-ti zidesti o relatie trainica. Sa fie, oare, mai acuta durerea dezradacinarii pe pamântul Nord-Americii? Într-un târziu, a aparut verisorul meu, cu portbagajul plin de scuze. „Traficul!”, mi-a gesticulat mâna lui cu nerabdarea tipica de român sau balcanic. „Nu te îngrijora”, i-am raspuns cu un zâmbet jumatate românesc, „eu sunt deja acasa”. Îmi dadusem seama, în meditatiile asteptarii mele, ca saptesprezece ani de strainatate nu au fost destul de lungi ca sa stearga nelinistile lui Eminescu din mine. Aici, pe peronul spaniol, cufundata ca în trecut, în haos sau zgomotul de fond al conversatiilor românesti, românca din mine s-a eliberat. Era ca o iesire a celei din mine spre o identitate de multa vreme suprimata.

INTELECTUALUL ROMAN, ÎNCOTRO?

On February 25, 2010 By nelursIn Life and Health, literature, YouthLeave a comment

„Nu exista înca un statut al muncii intelectuale
si artistice. Un statut care sa lege rodul de
pom. Care sa arate ca rodul trebuie platit
anume ca sa poata fi pazit si întretinut pomul care altfel se pierde, usuca, nu mai poate rodi.”
Camil PETRESCU

Pe oamenii nostri de cultura si de creatie îi sarbatorim cu fast dupa moartea lor. Ne mândrim peste tot cu ei. Dam emisiuni interminabile la televizor. Scriem rânduri pompoase în ziare. Speculam afirmatiile lor cele mai semnificative si suntem profund impresionati. Câti însa s-au întrebat ce facem pentru acestia cât sunt în viata? Munca intelectuala si artistica n-a avut un statut pe vremea lui Eminescu. Nu are nici acum. Culmea! Nu e apreciata nici de noocrati, caci ei îsi evalueaza pozitiv doar propria prestatie.

Intelectualul de rutina se chinuie realizând o munca „nerentabila”, pentru ca rezultatele în „prelucrarea” materialului uman nu sunt imediate, însa se reflecta în componenta, calitatea societatii de mâine. De intelectualul de exceptie, de creatorul de arta nu are nimeni nevoie, pentru ca, probabil, principalele lucruri au fost inventate, realizate, create, iar editurile, de exemplu, se ocupa ba cu un best seller frantuzesc ori englezesc, ba cu unul american, ba cu volume de larg interes, literatura buna de citit în tren ori în vreo sala de asteptare. Editorul îsi doreste un câstig imediat, iar romanele românesti contemporane ori cartile de poezie nu mai sunt cautate ca în epoca precedenta. Am putea crede ca nu mai avem scriitori atât de buni cum au fost cei care s-au consacrat, însa daca ne apropiem cu atentie marita si meticulozitate fie si numai de creatiile premiate de diferite uniuni ale artistilor, scriitorilor, observam cât de meritorii sunt, dar aproape necunoscute de publicul larg. Un roman bun, de pilda, ar trebui tiparit în cinci sute de mii de exemplare, sa fie cunoscut în toata tara, sa fie citit, popularizat. Iata, asadar, avem de-a face cu o societate care nu da credit creatorilor de arta, inventatorilor, intelectualilor în genere… însa o astfel de societate – încotro?

Desi la scoala învatam ca va câstiga cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cinstit, în viata nu se întâmpla întotdeauna asa. Desi la scoala se vehiculeaza termeni ca demnitate, curaj, adevar, bun-simt, abnegatie, desi toata lumea „trece” prin scoala, nu toti oamenii pe care o sa-i întâlnim în viata dau dovada de asa ceva. Un vechi proverb latinesc ne informa ca: nu pentru scoala învatam (ceea ce învatam), ci pentru viata. Ce mai este valabil aici, ca si în zicala româneasca: „ai carte, ai parte”?… Intelectualul român sufera o transformare interioara extrem de dureroasa. În dreptul fiecarei din actiunile sale poate fi scris cuvântul “dezamagire”. Pentru ca, negresit, ceea ce face un profesor, de pilda, nu se rezuma numai la predatul orelor, activitati metodice, pregatiri suplimentare cu elevii în cadrul scolii, corectarea tezelor, pregatirea personala pentru sustinerea gradelor, serbari, competitii, simpozioane, adica nu se refera numai la ceea ce se vede, ci si la ceea ce „nu se vede”, cum ar fi educatia… sufletului, si pentru ca tot ce realizeaza în scoala ori pentru scoala e… nerentabil. Interesant, dar adevarat. si cum sa nu fie asa, când oamenii crescuti si educati la toate nivelurile în România sunt nevoiti sa plece în strainatate…?! (Nu mai iau în considerare faptul ca statul român cheltuie niste bani cu scoala respectivilor, iar când sa culeaga rodul, sa fructifice investitia, se trezeste ca n-are mijloace.)

Un premiant la Olimpiada de Matematica la etapa internationala, licentiat între timp al Universitatii din Bucuresti, performer în informatica, plecat de curând în Anglia, afirma cu tristete ca ar fi ramas în România numai daca ar fi primit un sfert din salariul pe care îl ia acolo. Dar Hertha M?ller? Dar atâtia scriitori si oameni de stiinta, de cultura, de origine româna, care s-au stabilit în Anglia, Franta, Italia, Germania, Spania, Australia?!

Cum se desfasoara învatamântul în România?

La superlativ, am putea afirma, gândindu-ne la cunostintele acumulate si realizari. Cei care au plecat cu o facultate la baza de aici pot sa spuna, mai mult decât altii, daca le-a folosit scoala de aici. Ei scriu, concep, au ocupatii importante de gândire si decizie, nu au plecat acolo sa zugraveasca, sa spele vase ori sa ingrijeasca vreun copil.

Desigur ca în România, dincolo de tot ce se întâmpla, cea mai mare fericire a dascalului este sa-si vada elevul patruns de învatatura data. În ciuda a ceea ce se mai afirma uneori tendentios, el îsi face datoria “pe câmpul de lupta”. Bucuria discipolului de a se simti instruit, de a primi din “mana” învataturii ar putea sa mentina multa vreme seninatatea magistrului, dincolo de grijile existentei. E dureros însa pentru cel de-al doilea sa constate ca dintr-o data devine desuet, demodat, îmbatrânit peste noapte. El, cel care ar trebui sa constituie un exemplu. Pe de o parte, pentru ca învatatura sufleteasca pe care o da nu mai are aceeasi ecou la elevi. Societatea, mersul lucrurilor, chiar si familia obisnuiesc tânarul cu alte valori decât cele morale, spirituale, intelectuale, iar, în aceste cazuri, interventia profesorului seamana cu un strigat în desert. Daca nu va capata concursul celorlalti factori influenti în educatia tânarului, omul de la catedra cu greu va putea birui. Pe de alta parte, vedem ca dascalul nu mai e un exemplu din faptul ca din ce în ce mai putini vor sa-i “calce” efectiv “pe urme”. Desi lumii îi place sa vorbeasca de avantajele obtinute de omul de la catedra, despre nu stiu ce si nu stiu cum, totusi un numar foarte mic si-ar asuma r i s c u l de a suporta acelasi t r a t a m e n t.

În general, individul din societatea româneasca contemporana îsi pune întrebarea daca, trecând prin scoli, câstigi mai mult decât daca faci afaceri precum Lumânararu, analfabet, dar miliardar. Este vorba de stradania de a învâta si rezultatul ei. Iar când rezultatul nu e pe masura silintei, atunci si dorinta va muri treptat. Se naste, bineînteles, cunoscuta întrebare: mai este o afacere… sa înveti? Pâna acum ne-am amagit cu notiuni de bine, frumos, bunastare, progres, promovându-le, fara a exista putinta materializarii lor. Ce surprize oare ne rezerva societatea de mâine?

În alta ordine de idei, din pacate, sunt unii, cu putere de decizie, care nu înteleg ca dascalul nu poate trai numai din satisfactii spirituale, ca, în ceea ce priveste neajunsurile, i-a ajuns cutitul la os.

Daca am constientiza situatia actuala, am vedea mai clar ce ne asteapta. În general, ne bazam pe devotamentul dascalului, care exista, persista, nu înseala în cele mai grele încercari. E vorba, desigur, de dascalul din generatiile mai vechi, pentru ca acesta e obisnuit cu de toate, alergator de cursa lunga, îndelung rabdator, cu vechime si obisnuita în cadrul binecunoscut al scolii, deci fara gând de a porni pe un nou drum. Mai mult, retributia nu este chiar la limita rabdarii. Dar debutantul? Cel care ar trebui sa asigure ziua de mâine a învatamântului românesc? Ei, cu acesta e alta poveste. Cât calm sa aiba si ce rabdare, când n-are decât cu o suta de roni în plus fata de ajutorul de somaj…?! Satisfactiile spirituale trec si se filtreaza la el direct si concret prin stomac. Se poate ridica el la probleme metafizice, când cele fizice îl trag dureros de mâneca? Cât sa rabde si pentru ce? Pentru ca cei ce fac regulile sa confirme victoriosi înca o data ca au dreptate?

Astfel destui tineri cu pregatire didactica au luat alte cai mai rodnice. ?i, chiar daca n-o sa le placa unora sau altora ceea ce afirm, în scurta vreme, vor pleca tot mai multi. ?tiu ce-mi vor spune unii: ca n-au unde sa se duca, ca rata de somaj etc. etc. Însa sa nu uitam ca cei tineri au alta deschidere. Ei sunt gata sa învete sa o ia de la capat si nu cred ca vor sa mai faca jocul rabdarii… de dragul de a da unora dreptate. Cei care sunt mândri acum ca îi strunesc cum vor pe cei care sunt în învatamânt (în buiestru, în galop, pe loc repaus) vor vedea cât de curând reversul medaliei…

La rândul lui, creatorul de arta sau omul de cultura se confrunta si el cu grave probleme. Pornind de la cele mai simple, observam cum unii se zbat sa-si gaseasca un loc în Uniunea Scriitorilor Români pentru a primi procentul adaugat abia la… pensie. Ca si cum un creator de literatura ar avea o activitate mai prodigioasa dupa o anumita vârsta…!?

Glumim, dar acesta sa fie singurul avantaj al scriitorului? În rest, sa fie coplesit de poverile existentei, sa scrie în timpul… liber, sa creeze un roman din fragmente disparate, sa înfiripe o opera hibrida si chinuita… Într-o tara atât de minunata, frumoasa, splendida, cu peisaje de vis, dar, din pacate, cu reguli, norme, îngradiri care fac ca timpul de dupa munca sa nu existe, pentru ca nu-ti poti plati impozitele din salariu, trebuie sa ai doua-trei joburi, ca sa te întretii… Un binecunoscut critic contemporan zicea ca scriitorul român nu poate deveni cu nici un chip maratonist, fiind, mai degraba, un performer la viteza, deci pe o perioada limitata, pe un spatiu restrictiv. Parerea mea e ca nu are cum sa reziste în maratonul literaturii, pentru ca e ocupat în a-si câstiga existenta.

Daca, de exemplu, un sportiv cu posibilitati nelimitate ar depune nu o activitate istovitoare, ci o munca mai relaxata, sa zicem, cum ar fi cea de birou si ar sta nu opt ore, ci doar jumatate de norma – numai patru, realizând antrenamentul dupa serviciu, câte succese ar avea în competitie…??! Ne mai întrebam atunci de ce nici un creator român de literatura nu ia Premiul Nobel… Sau alte premii internationale… Apoi, chiar daca artistul reuseste ca prin minune sa-si realizeze opera, intervin alte probleme. Nu si-o poate publica, oricât de meritorie ar fi. Sistemul de popularizare este închis. Selectia e arbitrara. ?i câte si mai câte.

Ar mai fi multe de semnalat. Dar ma opresc aici. Poate voi reveni cu alta ocazie, poate nu. As încheia cu citate de genul: Un popor fara spiritualitate, fara cultura n-are viitor, nu supravietuieste, e ca si mort etc., dar aceste fraze marete s-ar volatiliza în peisajul cotidian cenusiu, ca si cum n-ar fi fost rostite niciodata.

by Carmen Catunescu

„Platonia” de Mirela Roznoveanu (New York) – Un roman despre idealuri infrante

On December 29, 2009 By nelursIn literatureLeave a comment

Motto: „Destinul nu poate fi pacalit.”

La prima vedere, „Platonia”, cartea scrisa de Mirela Roznoveanu, este un roman de dragoste de un profund lirism. Tema este iubirea si casatoria, tratate uneori, intr-un registru luminos, limpede, alteori, prin contrast, intr-un registru sumbru, grav. Locul actiunii este orasul Constanta. Pe masura ce avansam cu lectura insa, vom descoperi ca avem de-a face cu un autentic roman de analiza psihologica, ce poate fi asezat cu succes alaturi de scrieri celebre, cum ar fi „O moarte care nu dovedeste nimic” de Anton Holban, „Nunta in cer” de Mircea Eliade sau „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, de Camil Petrescu. Sentimentele, gandurile, trairile sufletesti ale eroinei – Platonia Elena, solista de opera – sunt redate si refacute din evenimente prezente, din scrisori, din propriile pagini de jurnal sau din amintirile celorlalte personaje.

Mirela Roznoveanu – un nume sinonim cu titlul magna cum laude

Mirela Roznoveanu, critic literar, eseist, romancier, poet, jurnalist, redactor de reviste, cercetator de origine romana in dreptul international, strain si comparat, traieste din 1991 la New York City, in SUA. Nascuta la Tulcea, intr-o familie de intelectuali, aceasta isi ia licenta in filologie, la Universitatea din Bucuresti, cu o lucrare de gramatica istorica. In SUA, Mirela Roznoveanu obtine un Master in Science magna cum laude, in 1996 de la Pratt Institute, School of Information Science, New York. Debutul literar al Mirelei Roznoveanu se produce in 1970 in Revista “Tomis” din Constanta, iar din 1971, aceasta devine redactor al aceleiasi publicatii. Intre 1975-1978, autoarea colaboreaza la emisiunile culturale ale Televiziunii Romane, iar intre 1978 – 1989 lucreaza ca redactor principal la revista “Magazin” editata de ziarul “Romania Libera”.

Mirela Roznoveanu publica critica literara in revistele “Luceafarul”, “Contemporanul”, “Romania Literara”, “Convorbiri Literare” , “Viata Romaneasca”, etc. In 1978, ii apare la Editura “Cartea Romaneasca” volumul „Lecturi moderne”, propus pentru premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. In aprilie 1989, Mirela Roznoveanu este „transferata disciplinar” la Ziarul “Muncitorul Sanitar”, in urma asa-zisului “proces al ziaristilor” din “Grupul Bacanu”. Intre 25 decembrie 1989 si 31 ianuarie 1991, aceasta este publicist-comentator la Ziarul “Romania Libera”, membru in Consiliul de Conducere si membru fondator al Societatii “R”. Autoarea face parte din grupul de ziaristi care in 23 decembrie 1989 scoate ziarul “Romania Libera” de sub tutela administratiei comuniste, transformandu-l in primul ziar independent si anticomunist din Romania.

Mirela Roznoveanu – scriitoare prolifica

Din ianuarie 1991, Mirela Roznoveanu se stabileste la New York. In 1996 aceasta devine membru al Facultatii de Drept a New York University (NYU) si ocupa functia de cercetator in dreptul international si comparat, avand gradul academic de profesor asistent. In 2005, scriitoarea este redactor sef al GlobaLex, jurnal online de cercetare juridica, publicat de NYU Hauser Global Program (Web site-ul jurnalului) si cercetator cu gradul de profesor asociat. Mirela Roznoveanu este membra a Uniunii Scriitorilor din Romania si membra a Academy of American Poets.

Printre volumele semnate Mirela Roznoveanu se numara: „Civilizatia romanului” (eseu despre romanul universal; volumul I – 1983, volumul II – 1991), „Totdeauna toamna” (roman, 1988), „Viata pe fuga” (roman, 1997), „Platonia” (roman, 1999), „Timpul celor alesi” (roman, 1999), „Toward a Cyberlegal Culture” („Catre o cultura juridica virtuala. Eseuri”, 2002), „Born Again – in Exile” („M-am nascut a doua oara in exil”, poeme, 2004), „Elegies from New York City” (2008), „Civilizatia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote”, (2008), etc. In 2008, aceasta obtine Premiul pentru literatura comparata 2008 al Asociatiei de Literatura Generala si Comparata din Romania.

Despre romanul „Platonia”, Dan Cristea spunea: „Romanul semnat de Mirela Roznoveanu este romanul intimitatii si identitatii unei femei, identitate deloc fixa sau fixata, doar superficial, prin prejudecati si tabuuri sociale. Romanul ne poarta de-a lungul unei existente a carei povestire este deopotriva o istorie a eului numit Platonia, dar si a lumii care face acest eu.”

Marian Moga

Patru barbati, Jean Dumbrava, Adrian Morariu, Matei si Octav Niculescu au fost indragostiti de aceeasi femeie, in perioade diferite ale vietii acesteia. Cea pe care au iubit-o si inca o mai iubesc este Platonia, in prezent sotia lui Virgil si mama a trei copii. Lor li se alatura Marian Moga, care afla intamplator de existenta Platoniei, de la prietenul sau, Jean Dumbrava. Actiunea romanului incepe in iarna lui 1988 si se incheie in noiembrie 1989, dar suntem purtati si inapoi, in timp, in 1972, 1973, 1974, prin intermediul epistolelor de dragoste trimise de Adrian Morariu si Matei, Platoniei. Intriga amoroasa se impleteste cu elemente de suspans, pentru ca Adrian Morariu si Matei sunt implicati in lupta anticomunista. „In luna februarie a anului de gratie 1989”, ei il vor include si pe Marian in „celula de rezistenta” din care fac parte, incredintandu-i o misiune ce va atrage dupa sine sfarsitul tragic al personajului.

Intelepciunea varstei si buna cuviinta nu ii dau voie lui Marian Moga sa isi marturiseasca direct dragostea pentru o himera – Platonia. Aflat in vizita la amicul sau, Jean Dumbrava, acesta vizioneaza o caseta cu o inregistrare de la unul din spectacolele artistei. „Cu rasuflarea taiata, Marian se lasa invadat de farmecul acelei femei. Il surprindeau nu doar chipul si vocea aceea, ci mai cu seama un aer difuz de inteligenta, semetie si chiar orgoliu, notele unei personalitati puternice, dar care, paradoxal, parea ca nu voia cu niciun chip sa iasa in evidenta… Ar fi vrut, vai, Doamne Dumnezeule, sa fie a lui, iubita lui. Ceea ce visase ca ar fi putut exista se afla inregistrat pe o biata pelicula?”

Trecutul – cheia pentru prezent si viitor

Trebuie remarcate insa, curajul, hotararea si tenacitatea de care Marian Moga da dovada in cercetarile pe care le face pentru a o intalni pe aceasta necunoscuta, despre care crede ca este femeia visurilor sale. Daca ne gandim la romanul „Adam si Eva”, am putea spune ca Marian Moga se afla in cautarea perechii divine, pe care crede ca a descoperit-o in Platonia. Totusi, acelasi sentiment al aflarii femeii ideale in persoana Platoniei, il traiesc si ceilalti barbati care au fost candva, indragostiti de ea, povestile lor alcatuind inca un roman in interiorul romanului. Niciunul dintre ei nu isi propune sa disimuleze, sa nege interesul pentru sotia si mama copiilor lui Virgil. De fapt, pentru Jean Dumbrava, Adrian Morariu si Matei, Platonia este cea pe care au cunoscut-o cu ani buni in urma, pe vremea studentiei ei, la Cluj. Platonia simbolizeaza trecutul cu care acesti oameni inca mai incearca sa comunice, in speranta ca vor descoperi acolo cheia pentru un prezent si un viitor ideal.

Adrian Morariu

Despre Adrian Morariu, Platonia afirma ca „este intr-adevar, un compozitor de exceptie. Nu are adancimi ametitoare, ci doar suprafete calme, ce se impun ca o obsesie. Asa este si muzica lui.” Povestea de iubire pe care acesta o traieste cu Platonia are in ea ceva de aventura erotica, pentru ca el este un barbat casatorit, un om respectabil. Tocmai de aceea, nu are puterea sa se implice intr-o relatie de durata, asa cum si-ar dori Platonia. Adrian Morariu insusi isi marturiseste lasitatea si cruzimea cu care s-a despartit de cea pe o care o dorea.

„Daca vrei”, spune el, „am fugit ca sa nu ma angajez prea mult. Eram insurat. Ma gandeam ca pentru cariera mea era mai confortabil un camin linistit, in care sa pot lucra la muzica mea, decat o viata alaturi de nelinistile, de patetismul ei, de forta ei vijelioasa. Ma inhiba, imi deturna pur si simplu gandirea. Ma eneva prin directete. Vrei sa spui ca-mi era frica? Ma simteam ca un animal amenintat in echilibrul lui. Ma temeam sa nu ma anexeze talentului ei. Si eram otravit de gelozie. Ei, da, eram invidios pe intuitiile ei, si toate astea erau amestecate cu iubire, tine minte, o iubire imensa… Voiam sa fiu liber si nu dominat de ceva care ma modifica, imi modifica cele mai adanci structuri ale existentei.”

Platoniei, relatia cu Adrian Morariu ii aduce convingerea nestramutata ca el este soarta ei. „Faptul ca pana si amintirile lor se completau le dovedea ca fusesera predestinati dintotdeauna si ca daca soarta fusese buna adunandu-i, ei reuseau de minune sa-si bata joc de ea, distrugandu-i lucrarea. De acum inainte, drumul lor era hotarat doar de ei doi. Destinul se plictisise sa-i tot mane din spate.” Platonia are constiinta ca „depindea de hotararea acelui om care o tinea in brate, de care se inlantuise, si el nu hotara nimic.”

„…atunci cand a trebuit sa o ucid in minte pe Platonia…”

Dupa acest esec, Platonia se decide sa paraseasca definitiv Clujul. Isi gaseste o slujba la Constanta, in corul operei, se casatoreste cu Virgil, ofiter in marina comerciala, impreuna cu care isi cladeste un camin. Este genul de „sotie devotata si ambitioasa sa aiba o casa cat mai frumoasa si mai curata, mai sclipitoare.” Cu toate acestea, femeia despre care Marian Moga gandeste ca are „ceva ademenitor, dar totusi prea complicat, lipsit de simplitatea marii”, nu este facuta sa ramana o simpla gospodina sau o voce oarecare in corul operei din Constanta. Ajunsa la momentul in care ar fi putut sa se simta implinita ca sotie si mama, aceasta incepe sa retraiasca trecutul si de aici se naste drama.

Trecutul navaleste in prezent, o urmareste si o impiedica pe Platonia sa se mai bucure de ceea ce ii apartine. Lucruri banale ii trezesc amintiri puternice, din vremea relatiei ei cu Adrian, cu Jean Dumbrava, cu Matei ori cu Octav Niculescu. Platonia este legata de acesti patru barbati prin legaturi puternice, nevazute. Tot astfel dupa cum in „Nunta in cer”, romanul lui Mircea Eliade, Andrei Mavrodin si Brabu Hasnas evoca imaginea celei pe care o iubisera – Ileana – fara a mai sti nimic despre ea, Jean, Adrian Morariu si Matei o cred pe Platonia moarta. Chiar si asa, dragostea pentru ea razbate din fiecare cuvant si gand al lor, iar dorinta de a o regasi, daca inca mai traia, de a remedia acea ruptura totala pe care ei o initiasera, devine primordiala.

Fiecare dintre acesti barbati a refuzat sansa oferita de destin de a se implini prin dragoste, alaturi de Platonia. Ea este femeia alaturi de care s-ar fi realizat sufleteste si de aceea, cauatarea lor, frenezia cu care doresc sa o regaseasca pe cea pierduta au un sens aparte. La fel ca si Adrian, Matei marturiseste: „Si mie mi-a fost greu, atunci cand a trebuit sa o ucid in minte pe Platonia… Pentru ca o iubeam nemasurat de mult. Si asta ma ucidea si pe mine.”

„Noiembrie 1989”

Universul in care traiesc Adrian, Jean si Matei este dramatic. Dramatica de altfel, este si evolutia Platoniei. „In vara in care l-a cunoscut pe Virgil fugise de un an din Cluj. Mai intai plecase din casa lui Jean, tot mai bolnav de gelozie, o gelozie stupida, tot mai furios pe darul ei nenorocit de a iesi in evidenta si de a avea intotdeauna dreptate. Isi daduse demisia de la Opera… Cu ajutorul lui Titi, varul ei care o iubea in taina inca din copilarie, a pus la cale un fals: a corectat in cartea de munca „solista” cu „corista”… Avea 28 de ani impliniti, pierduse orice speranta de a mai avea un camin al ei, copii, un barbat care s-o iubeasca si caruia sa-i daruiasca intreaga ei iubire.”

Povestea vietii Platoniei este una neimplinita, pentru ca nici iubirea ei cu Marian Moga nu va avea finalitate. Acesta este retinut de autoritatile comuniste, arestat pentru „o chestie politica”. Platonia „a inteles ca soarta lui Marian era pentru multi ani de aici inainte pecetluita. Si a ei o data cu a lui. Noiembrie 1989. Cine sa mai aiba vreo speranta? In timp ce pleca acasa, simti cum intra parca incet in pamant. Poate ca isi identificase prea mult viata cu iubirea ei pentru Marian.”

„Ai cantat extraordinar”

Aflata in pragul divortului de Virgil si fara nadejdea de a-l mai intalni vreodata pe cel drag, Platonia alege sa isi puna capat zilelor in mare. Cea despre care Adrian Morariu spusese candva, „tu esti frumoasa, minunata si buna”, este inghitita de valurile sarate si inghetate. „Intre statuarii stabilopozi, Platonia avea privilegiul albului imaculat al vestmantului de scena; era singura aici, pe intinderea malului si a cerului oglindit in apa, care arbora masca unei vieti traite. Toate celelalte din jur isi traisera moartea. Aceeasi moarte care o imbratisa acum ca o bucurie de al carei inteles nu mai stia nimeni. Iar vantul, asemeni unui brat tandru, curtenitor, apuca din cand in cand franjurii frumosului fular si ii ridica alintadnu-i Platoniei obrajii reci, din care doi ochi aprinsi, plini de o resemnare impacata si demna mai nazuiau sa cuprinda imensitatea marii.”

In mod paradoxal, moartea Platoniei se produce imediat dupa momentul unui imens succes de scena. Platonia este Carmen, o Carmen despre care cei care asista la spectacol spun ca a fost „extraordinara,… magnifica,… divina.” Motivul marii simbolizeaza sacrificiul de sine al artistului care a reusit sa isi implineasca menirea. In viata personala, Platoniei i se refuza sansa de a gasi dragostea, iar iubirea si devotamentul ei raman fara raspuns. Ca artista insa, ea dovedeste genialitate, este capabila de a realiza un rol perfect si unic prin frumusetea si maretia lui. De altfel, Adrian Morariu are premonitia faptului ca Platonia va reusi pana la urma, rolul vietii ei, atunci cand ii spune: „Un cantaret canta asa cum este. Daca este bun si frumos va canta splendid. Daca un solist este urat sau meschin, glasul ii va suna urat si meschin. Tu esti frumoasa, minunata si buna. Ai cantat extraordinar.”

Ultimul spectacol

Portretul moral al Platoniei este reliefat de afirmatia unei foste colege a acesteia: „Platonia nu poate fi hipnotizata, dar poate hipnotiza.” In final, ne dam seama ca toate celelalte personaje ale romanului au rolul de a completa imaginea fluida, aproape ireala a acestei femei. Tragismul destinului ei reiese cu precadere din aceasta imagine terifianta de la sfarsitul cartii, ce pune in evidenta drama profunda, chinul interior, suferinta indelungata traite de eroina. Intr-un astfel de context, faptele marunte – „Inainte, Platonia zari desertul cautarii a ceea ce avea sa piarda. Adrian urma sa plece…. Voia sa se uite pe ea.” – capata semnificatii majore, pentru ca toate aceste fapte marunte au declansat sfarsitul.

Deznodamantul are loc in preajma apei. Apa este elementul central al romanului, ca simbol al zbuciumului interior, al iluziilor urmarite cu tenacitate si consecventa de personaje. Romanul se incheie simetric. Suferinta cutremuratoare a Platoniei poate fi ghicita inca din primele pagini ale cartii, atunci cand aceasta rememoreaza perioada de inceput la Constanta. „In anul in care ea venise la Constanta, marea inghetase pana in larg… Patina curajoasa, facand haz de spaimele Nonei. Nici in ruptul capului Nona nu voia sa mearga mai aproape de hotar, de locul acela care pe ea o atragea atat de mult si unde valurile cedau frigului, zbuciumului, lasandu-se inghetate. Intr-o dupa-amiaza foarte geroasa, cu cer inca senin si fara vant, ajunsese aproape. Mai avea putin, tarmul era deja departe, mersese pe placa inghetata a marii ceva mai mult de un kilometru.”

Platonia este un personaj aflat la limita dintre real si fabulos. In simbol, ea reprezinta idealul, care de obicei ramane intangibil. Din nefericire, paradisul pierdut este o realitate careia ca pamanteni, trebuie sa ii facem fata. Prin numele pe care il poarta, Platonia pare a fi predestinata pentru esec in dragoste. Iata de ce, atunci cand ea se uneste cu marea, acest lucru probabil ca nu va mira pe nimeni. Pentru ca „toata lumea din teatru aflase ca este ultimul spectacol al Platoniei.”