SCRIITOR VRÂNCEAN FELICITAT DE PAPA BENEDICT AL XVI-LEA

On July 27, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

Scriitorul vrâncean Gheorghe Neagu a fost onorat cu o diploma papala

Papa Benedict al XVI-lea a semnat la Roma, la sfârsitul lunii octombrie a anului trecut o diploma onorifica prin care este apreciata activitatea lui Gheorghe Neagu si prin care scriitorul este binecuvântat. Este cea de-a doua astfel de distinctie oferita scriitorului vrâncean. „Nu am stiut nimic, am primit-o ieri si mi-a facut o mare bucurie aceasta diploma papala”, ne-a declarat, cu modestie, Gheoghe Neagu.

Cunoscutul publicist a mai primit si în 2002 o diploma de la Curtea Papala a lui Paul Ioan. Gheorghe Andrei Neagu, la 60 de ani, este autorul unor lucrari extrem de importante pentru conditia scriitorului român contemporan, îndeosebi, din anul 2000 încoace, când, la Focsani, a luat nastere „Asociatia Culturala Duiliu Zamfirescu”, asociatie care scoate revista „Oglinda literara”, careia îi devine redactor-sef, calitate în care, vizitând Parisul, face cunostinta cu Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu, si cu Marcel Shapira, mare maestru al Masoneriei Române.

Tot în anul 2000, Gheorghe Andrei Neagu primeste titlul de „Cavaler al Literaturii Române”, acordat de fostul presedinte al României, Ion Iliescu, în anul 2002, primeste Diploma de Binecuvântare Apostolica a Papei Ioan Paul al II-lea si Diploma de Onoare a Academiei Orient – Occident de la Curtea de Arges. În anul 2005, Gheorghe Neagu devine membru al Uniunii Scriitorilor – Filiala din Iasi.

Prozator prolific, promotor cultural de exceptie, jurnalist si editor de presa literara, Gheorghe Neagu este membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacau. În 2010 Gheorghe Neagu primeste premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacau, pentru volumul „Purtatorul de cruce”.

Doina GANEA

iulie 2011

Valentin Popovici in Europa

On June 26, 2011 By nelursIn EuropeLeave a comment

Despre turneu si poezia “Radacinile”

Anuntam cu intarziere despre un eveniment deosebit de important:

Valentin Popovici – pastor al Bisericii Baptiste Române din Chicago – se afla intr-un:

Turneu European cu Fanfara- „Soli Deo Gloria”

Itinerariul Grupului de Misiune: Roma-Florenta-Verona-Munich-Paris-Barcelona-Madrid

Perioada:19 Iunie – 3 Iulie

Vor fi vizitate Biserici Evaghelice Române din Italia, Germania, Austria, Franta si Spania ( biserici baptiste si penticostale).

Radacinile

                  de Valentin Popovici

Spune-mi, Arbore, strabune, 
Cin' te tine ca minune, 
Ca nu poate nici un vânt 
Sa te culce la pamânt? 
Cum de stai în vijelie 
Cu atâta voinicie, 
Palmuit de vânt pagân 
Si batut de ger hapsân? 
De omat si greutate, 
Crengile ti-s aplecate, 
Ce te tine-asa viteaz 
Prin al iernilor necaz? 
Cum de stai tot în picioare, 
In vifornita cea mare. 
Chiar cu trunchiu-ncovoiat 
Si de crivat despuiat. 
Spune-mi, Arbore, strabune, 
Cin' te tine ca minune, 
Ca nu poate nici un vânt 
Sa te culce la pamânt?
- E o taina si-o povata, 
Ca sa-nveti si tu în viata:
Când vifornitele vin, 
Radacinile te tin!

EMINESCU MENTOR SPIRITUAL AL LUI NICOLAE IORGA

On June 16, 2011 By nelursIn Memories1 Comment

de Lucia OLARU NENATI

Luna iunie nu este doar arealul temporal peste care domneste auroral simbolul eminescian. Multi uita, din pacate, ca în iunie s-a nascut – cu 140 de ani în urma, tot la Botosani, un titan al gândirii si faptei culturale românesti, Nicolae Iorga.

Reamintindu-ne de el cu prilejul acestei rotunde aniversari, e momentul potrivit sa relevam si ca el este cel care, printre primii, intuieste anvergura universala si valentele mai largi decât cele poetice ale lui Eminescu si care are, dintru început, revelatia fascinatiei muzicale a verbului sau, fiind coplesit de „puternicele acorduri de orga religioasa pentru marile sfâsieri de suflet”, aflate într-un puternic contrast cu „mirajul elegant” al „bunei si surâzatoarei poezii a lui Alecsandri”. Rememorând drumul parcurs în tineretea sa catre apropierea de Eminescu, Iorga îsi aminteste cum, fiind elev la Liceul Laurian din Botosani (deci iata care este toposul-matrix al amândurora!) prin 1886, a aflat de la un coleg mai mare, „mai barbat”, deci mai apt de percepe mesajul eminescian, ca a aparut „o noua evanghelie pentru tineret”. Curios, citeste în vacanta Almanahul România juna de la Viena unde aparuse Luceafarul. Impactul acestei întâlniri este descris în amintirile sale cu mare sinceritate: „întîi n-am înteles mare lucru, pe urma am fost sedus de muzica, de la muzica am trecut la fond”, fapt comparat de marele istoric, geaman poetului prin anvergura personalitatii sale proteice, cu „o coborâre a Duhului Sfânt, care nu alege pe acei asupra carora se coboara”. Ceea ce a facut ca întâlnirea cu spiritul eminescian, revelat mai întâi pe cale muzicala, sa fie una decisiva, fundamentala, formatoare pentru toata viata sa: „când am intrat în Universitate eram eminescian”.

[pullquote]

„Istoria este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu” (Eminescu)

[/pullquote]

Armonia profunda a versului ales l-a urmarit toata viata, seducându-l cu muzica sa incantatorie. O ciudata coincidenta face ca unul dintre ultimele articole ale lui Iorga despre Eminescu, subiect despre care a scris substantial, fiind unul dintre primii si cei mai eficienti ambasadori ai personalitatii sale în lume, sa poarte titlul „Poesie si musica”, prilej de-a observa discrepanta ce se manifesta uneori, pleonastic si chiar fals, deformator, atunci cînd se încearca punerea pe note a versului eminescian, cel ce are “un farmec care e însusi muzica si care ajunge singur”^[1].

În ce ne priveste, am primit cu mare încântare aceste marturisiri care veneau sa confirme cu asupra de masura concluziile pe care am încercat sa le relev în cartea intitulata Eminescu de la muzica poeziei la poezia muzicii, si anume ca muzica n-a fost pentru Eminescu doar un hobby sau un violon d’Ingres ori un capriciu trecator, ci o componenta structurala, ontologica, a fiintei sale si implicit a poeziei sale, concluzia la care m-au ajutat sa ajung numerosi alti exegeti ai lui Eminescu precum Vianu, Ibraileanu, M. Dragomirescu, Rosa del Conte, Caracostea, Calinescu, Edgar Papu, Ioana Em. Petrescu, Svetlana Paleologu Matta, doamna Zoe Dumitrescu Busulenga s.a., personalitati de patrimoniu ale eminescologiei, drept care am gasit curajul de a merge mai departe si de-a reconstitui repertoriul muzical cântat de Eminescu. si de-a conchide ca un poet care si cânta el însusi înnobileaza însasi muzica si îndeplineste dezideratul pitagoreic al poetului filozof ales de zei sa transmita memoria sacra. Dar atunci, la 1886, Iorga era primul care realiza acest lucru fundamental, aceasta taina aproape sacra, daca tot invoca revelarea mesianica a Duhului Sfânt, ca o comparatie aflata cel mai la îndemâna.

Si mai târziu Iorga avea sa pastreze raportarea la elemente muzicale ca aflate cel mai aproape de ceea ce dorea sa comunice: „Poezia lui Eminescu are în complexitatea ei caracterul unei simfonii sau al unei vaste creatii pentru scena lirica în care notele cele mai disparate se unesc ca într-o opera wagneriana”. Asadar prima întâlnire a celor doua genii, întâmplator (?) venite pe lume la Botosani a fost cu certitudine un act de fascinatie.

A urmat apoi etapa urmatoare de cuminecare si aprofundare prin lectura nou aparutului volum, editia priceps Maiorescu, a poeziilor sale, pe care si el, ca si atâtia alti liceeni, o citeau înfiorati în noptile internatului, faptul constituindu-se într-o mutatie cruciala – „o revolutie”, spune el – în fluxul formator al psihologiei si personalitatii acelor tineri, a lui Iorga, ca spirit afin, în primul rând. A fost, de fapt, stabilirea unui jalon existential de altitudine, un standard al idealului catre care Iorga avea sa priveasca toata bogata sa existenta, niciodata coborând mai jos de acest standard înalt al gândului si faptei. Cum nu se putea altfel, aceea a fost si etapa unor încercari poetice proprii, efemere, aflate desigur sub tutela lui Eminescu.

Apoi a urmat o alta treapta de apropiere în profunzime de universul eminescian de care a ramas mereu fascinat: capacitatea lui Eminescu de-a reînvia trecutul „cu o putere de intuitie a unei firi bine înzestrate” fenomen ce credem ca a contribuit decisiv la aflarea propriului sau drum aurit în istoria noastra framântata. Descinderile sale în acel trecut au avut ca model de urmat, daca vreti, dupa principiul actual numit „know how”, pasiunea lui Eminescu pentru a trai literalmente în trecut, ca într-un refugiu, în tarâmuri compensatorii cum le numea subtila exegeta Ioana Em. Petrescu. La fel ca Eminescu, Iorga avea sa stie a locui literalmente în acele vremi pe care le învia prin scrisul sau.

Iorga s-a straduit mereu sa-l înteleaga pe Eminescu cât mai profund, n-a epuizat niciodata acest tezaur, dorind sa-l reveleze si altora. Din acest punct de vedere îl putem considera unul dintre pionierii eminescologiei, dar mai ales se pare ca a fost primul care a avut revelatia complexitatii eminesciene, numindu-l pe Eminescu „expresia integrala a sufletului românesc” .Un rol de importanta prioritate îi revine lui Iorga în privinta utilizarii mostenirii eminesciene, el fiind acela care a afirmat ca orice cuvânt al lui Eminescu trebuie publicat: „orice a rezultat din necontenita activitate a acestui suflet ales merita sa fie cunoscut”, luând seama la faptul ca Eminescu, desi n-a publicat paginile ramase în manuscris, „dar nici nu le-a distrus, caci stia bine ca sunt în ele diamante care asteapta numai ceva mai multa taietura pentru a straluci deplin.” Cei ce cunosc arealul eminescolgiei stiu ca din acest punct de vedere el a întemeiat astfel o cale de conduita, la antipodul careia s-a situat, de pilda, G. Ibraileanu (si el aflat acum în anul 140 de la nastere!), cel care a condamnat cu indignare pâna si fapta lui Maiorescu de-a fi încredintat Academiei manuscrisele eminesciene pe care mai bine le încuia „domnia sa cu sapte lacate”. Si tot el avea sa exclame la aflarea valorilor cuprinse în postume: „Un nou Eminescu aparu: minte setoasa de a sti, suflet doritor de a se împartasi altora, inima revarsându-se în bunatate, ochi puternici tintind necontent idealul” (1903). Azi când generatii de oameni ai spiritului au trudit pe buchea eminesciana si au adus dupa mai mult de un secol, la lumina scrisul sau integral, mai apoi, prin stradania lui Noica si acum, prin demersul acad. Eugen Simion, chiar si imaginea acestuia, vedem ca intuitia lui Iorga a fost cea corecta si pe acel drum avea sa mearga viitorimea.

Preocuparea lui Iorga pentru revelarea si propagarea operei si personalitatii eminesciene nu lipseste nici din marile sale intreprinderi, din cursurile sale universitare, din marile sale sinteze de istorie, din Istoria literaturii române editia din 1925, si, desigur din Istoria literaturii românesti contemporane si multe altele.

Aprofundarea empatiei eminesciene a lui Iorga avea sa aduca noi valente, urmând depasirea etapei de fascinatie a versului, a imaginatiei sale poetice si aduncând preemptiunea laturii de constiinta civica si nationala. Am afirmat în studiile noastre ideea existentei unui metru etalon al existentei ideale pe care îl avea Eminescu în cugetul sau, fata de care raporta realul, dar nu se oprea la atât ci incerca sa micsoreze distanta fata de ideal, una dintre manifestari fiind lupta pentru destinul optim al natiunii sale, componeneta structurala a constiintei si a faptei sale pentru care întreaga sa gazetarie sta marturie. Ei bine, e limpede ca si acest model a fost preluat, constient sau doar intuitiv, de catre Iorga cel care avea sa fie numit „Apostolul Neamului” si sa devina omul providential al Marii Uniri. Unul dintre cei pe care i-am numit – preluând sintagma altcuiva – “oameni ai energiilor luminate” de la Botosani (la care se refera în principal lucrarea noastra Arcade septentrionale), de asta data Emil Diaconescu, îl numeste pe Iorga în paginile Junimii Moldovei de Nord „cel mai stralucit ostas al cugetarii românesti, care mai mult decât oricare altul ni-a pregatit cu mândra lui viata de vitejeasca lupta pentru ceasul acesta”. Altadata institutorul C. Iordachescu, autorul acestei sintagme, povesteste într-un numar din 1919, în aceeasi publicatie în articolul Colaboratorii întregirii neamului, cum Iorga „a semanat pretutindeni în calatoriile sale prin toate regiunile românesti, înflacaratele sale credinte” prin acele cuvinte pe care români de peste hotare „le sorbeau cu nesatiu”, rostite cu „acea elocinta si libertate de cuget care sunt pecetea geniului sau, subjugator de suflete”.

Dar sufletul lui Iorga a fost mai întâi de toate subjugat de Eminescu, de la care a preluat misiunea pe care a dus-o atât de stralucit la îndeplinire. El spunea despre gazetarul Eminescu ca nu scria pentru pâine, facându-si râs de cei ce i-o dadeau cu o cumpana prea mica, ci din caldura adevarata a unui suflet ce voia sa faca bine nu sie însusi… ci neamului întreg. În acest punct este vizibila si influenta unei idei de forta din gândirea eminesciana în acea conceptie-fanion a lui Nicolae Iorga despre „ridicarea prin cultura” si iluminare, care vizeaza în mod sintetic ajungerea la unitate nationala prin cultura organica, ceea ce, s-a spus pe buna dreptate, a fost un obiectiv esential din programul energetist de inspiratie pur autohtona al lui Iorga.

La fel, este de necontestat si faptul ca teatrul lui Eminescu, fata de care Iorga si-a exercitat si calitatile de istoric literar cautându-i originile, a exercitat de asemeni o adevarata fascinatie asupra istoricului, el revelând în mai multe rânduri si rolul pe care l-a jucat în formarea constiintei nationale „teatrul vagabond” adica turneele teatrale ce strabateau tara care, precum stim, l-au fascinat si l-au rapit irepresibil pe adolescentul Mihai. Este neîndoios ca propria chemare de-a scrie teatru istoric are la baza admiratia sa pentru dramaturgia eminesciana care l-a inspirat fara îndoiala. Ceea ce se stie mai putin este faptul ca acest teatru pe care majoritatea covârsitoare a cunoscatorilor l-au considerat mereu doar un bruion dramatic fara calitatea de-a deveni teatru viu a fost reprezentat pe scena prima data, tot de catre… ati ghicit! N.Iorga. Astfel în cadrul congresului din 1939, Teatrul Ligii culturale reprezenta piesa „Lais” în traducerea elastica a lui Eminescu pe care regizorul N. Massim o gasea mai buna decât originalul lui Emil Augier! Citind dramaturgia eminesciana Iorga se entuziasmeaza de calitatea dramei Bogdan Dragos afirmând: „acest act ar putea fi reprezentat oricând”. Drama a fost reprezentata aici, la Botosani si, dupa stiinta noastra, singurul loc unde s-a reprezentat scenic dramaturgia eminesciana este Teatrul „Mihai Eminescu” din Botosani, în doua rânduri, cel de-al doilea fiind un spectacol intitulat „Intemeietorii”, montat de catre marele regizor Dan Alexandrescu de la Târgu Mures. Am optat, ca director al acestui teatru, pe atunci, pentru aceasta piesa ce reunea trei fragmente Decebal, Bogdan-Dragos si Mira, pentru a largi aria de cunoastere a operei sale cu prilejul centenarului din 1989 de organizarea caruia m-am ocupat atunci, dar si tinând seama de optiunea lui Iorga.

Neobositul si prolificul Iorga nu putea sa lipseasca dintre editorii lui Eminescu, chiar daca editia sa din 1922 nu este dintre cele de referinta. In schimb a facut tot ce-i statea în puteri pentru stimularea si popularizarea editiilor eminesciene câte au aparut în timpul vietii sale, în genere, scriind si cuvântând despre Eminescu, omul si opera, oricând avea ocazia, în comunicarile sale academice, în lectiile tinute la Universitatea de la Valenii de Munte, în diferite discursuri, dar fara a monopoliza domeniul, ci fiind bucuros sa atraga si alte personalitati în aceasta arie, precum Caracostea sau Ion Pillat.

O latura consistenta a acestei activitati s-a manifestat desigur si în gazetaria lui Iorga, articolele si referirile despre Eminescu fiind frecvente în publicatiile sale „Neamul românesc”, „Semanatorul” s.a., nu o data sprijinindu-se pe rostiri si gânduri eminesciene în polemicele sale, o lista a unor asemenea articole putând constitui substanta unei considerabile antologii.

La fel, Iorga este prezent la ceremonii si festivitati, dezveliri de busturi, precum cel de la Galati din 1911, la comemorari ale poetului, la tot felul de manifestari culturale si, nu o data, el este cel ce stimuleaza si-si îndeamna conationalii sa edifice asemenea monumente si modalitati de nemurire a amintirii poetului, peste tot cuvântul adaugând un nou spot de lumina asupra lui Eminescu. Iata, de pilda, articolul trimis pentru reusita numarului aniversar eminescian din 1919 al revistei „Junimea Moldovei de Nord” din Botosani (Câteva cuvinte pe care le-ati dorit), în care scrie astfel despre Eminescu: „era cel mai vast, mai sincer si mai adânc cunoscator al vietii românesti, din tot locul si din tot timpul”, adaugând aici si considerentul cel mai de seama, în viziunea lui, pe care l-a îndeplinit poetul: „prin nimic nu se arata valoarea unei generatii mai bine decât prin ceea ce întelege si pretuieste din viata sufleteasca de pâna atunci, a propriului ei popor.”

Nu trebuia uitata nici activitatea sa dedicata cinstirii memoriei poetului la Ipotesti, contributia sa la adunarea de fonduri pentru ridicarea bisericii si casei memoriale, care însa, din pacate si nu din vina sa, ci a lipsei de criterii muzeografice ale acelui timp, n-a respectat structura casei originale, drept care, semnatara acestor rânduri a avut mai târziu a restructura aceasta cladire aducând-o în conformitate cu originalul.

Dar poate cea mai remarcabila functie a lui Iorga în aceasta neobosita misiune autoasumata de-a nu lasa sa se decoloreze imaginea lui Eminescu este aceea ce-a putut fi calificata drept diplomatie culturala, el fiind un ambasador al întregii culturi române din care Eminescu nu putea lipsi. A facut si aici tot ce era supra–omeneste sa faca, a scris si inclus în sinteze internationale adevarate micromonografii ale lui Eminescu, în multele limbi pe care le stapânea fluent, ducând astfel faima poetului la New York ca si la Paris, la Roma sau Milano la Berlin sau Istambul si în multele universitati unde era invitat si încununat cu titlul de doctor honoris causa. De mentionat ca „Revista scolii” de la Botosani publica un reportaj splendid semnat de Tiberiu Crudu despre extraordinara vizita a lui Iorga în America. Sa ne amintim si ca printre cursurile tinute la Sorbona în beneficiul unui public numeros si plin de emotie, Iorga tine un curs despre Romantismul în sud-estul Europei si desigur despre Eminescu, drept cel mai important reprezentat al acestui curent în România, dar si cel mai înalt spirit în sud-estul Europei. Pastrând proportiile, semnatara acestor rânduri a sustinut dupa multi ani, un curs despre romantismul românesc la Universitatea de excelenta din Konstanz, Germania folosind, de asemeni prilejul, dupa modelul lui Iorga, pentru a comunica celor 250 de studenti ca în literatura româna exista un mare poet european pe care e musai sa-l cunoasca. Dar si în cursul de cultura si civilizatie româneasca am evocat pe cei mari ai Botosanilor: Eminescu, Enescu, Iorga, încât o tânara din Italia a exclamat ca acest oras care apare drept loc de nastere al celor trei titani e „una vera Firenze rumena”. Pe de alta parte, auzind despre uriasul numar de carti si articole semnate de Iorga si de universitati din lume care l-au omagiat si desemnat drept doctor honoris causa, un tânar german a exclamat „aber das ist ein echt übermensch!” („dar acesta e un adevarat supraom!” trad. red.)

Sa mai mentionam doar prima exegeza consistenta despre Eminescu aparuta în limba franceza în publicatia „Revue bleu” cu titlul „L’ame roumain modern: le poet Michel Eminescu”. Si aici am a face o conexiune cu Botosanii caci am gasit acest studiu publicat în „Revista Moldovei” (în nr.11-12 din 1922), în traducere româneasca. Acest text destinat strainilor pe care Iorga dorea sa-i convinga de dreptul spiritului natiunii sale de-a fi demn de atentia si pretuirea lumii, nu a fost publicat dupa vreun manuscris oferit de Iorga redactiei, cum s-ar fi putut crede, având în vedere prietenia statornica dintre redactorul sef Tiberiu Crudu si marele apostol al neamului, ci a fost tradus special pentru „Revista Moldovei” în mod impecabil de catre profesoara Cecilia Halunga de la „Scoala normala de fete” din Botosani dupa „Revue blue” din 15 august 1922 în care Iorga îl publicase în limba franceza. Asadar, Revista Moldovei prezenta astfel cititorilor sai în mod elocvent, fata literaturii române pe care o arata Nicolae Iorga lumii din afara tarii sale, demonstrând ca, desi acesta anatemiza influenta decadentei Occidentului, se straduia din rasputeri sa stea drept în fata acestuia în fruntea valorilor românesti pe care voia sa le integreze în lume. Intelegând importanta acestui text i-am acordat un spatiu larg în cartea noastra „Arcade septentrionale”. Amintesc aici si de primul volum de traduceri ale poemelor eminesciene în limba engleza realizat de Silvia Pankhurst, prefatat de Bernard Shaw si cu introducerea semnata de N. Iorga.

Si câte rostiri de-a dreptul aforistice, de profunzime si de sapat în piatra n-a lasat Iorga despre Eminescu! Iata câteva, dezarmant de putine din cele multe, aproape imposibil de adunat din marea de text scris de Iorga, ce depasete masura omeneasca si poate de aceea oamenii au cam obosit sa–l mai frecventeze si sa-l cerceteze, unele ce aveau sa prefigureze revelari notorii de mai târziu: „Poetul acesta n-a fost numai poet… care sa fii vânat tablouri, senzatii, sunete. (…) El a fost cel putin în aceeasi masura un cugetator, un luptator, un profet – da, un profet ca profetii vechii Iudee, biciuind si arzând, de o parte sfatuind si revelând de alta, în numele aceluiasi Dumnezeu al intelepciunii” (1904). Sau altadata: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial” (1911).

Despre articolele din Curierul de Iasi: „E o uimire câta bogatie, noutate, logica, prevedere, caldura, câta mare si curata întelepciune de om superior genial, se cuprinde în acele buletine politice, dari de seama teatrale, notite despre carti… La fiecare moment marea sa putere de intuitie fixeaza puncte sau deschide perspective cu totul noua.” Altceva: „Eminescu e cel dintâi scriitor român care scrie catra toti românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaste ca al lor… Eminescu e întruparea literara a constiintei românesti, una si nedespartita”. „Eminescu este drumul catre sanatatea acestui popor.”

Exemplele sunt enorm de multe si toate vorbesc despre o neostoita fascinatie pe care a exercitat-o Eminescu asupra lui Iorga, el fiind în mare masura cel ce i-a însuflat foarte devreme adolescentului Iorga, ceea ce avea sa fie enorma sa energie luminata fara de care nu se poate realiza nici o întemeiere benefica în societatea omeneasca. Asa cum am încercat sa relev în aceasta cartela care m-am referit, în care am cautat sa surprind monografia unei stari de spirit, aceea a entuziasmului si energiei luminate ce a dus la realizarea statului national, o vreme diametral opusa celei de azi, totul se face cu personalitati providentiale, oameni ai energiilor luminate precum a fost Iorga, un adevarat generator nuclear pentru atâtia altii, transmitatori-releu pâna în capilarele societatii. Ei bine, am încercat si sper ca nu fara folos, sa demonstrez ca pâna si la originea acestei miscari de psihologie sociala a stat acelasi Eminescu cel care l-a hranit sufleteste si i-a format mentalul lui Iorga fiindu-i fara putinta de tagada, în lumina acestor argumente probatorii, un adevarat mentor spiritual.

Si înca ceva, o tulburatoare coincidenta. Eminescu a fost, se stie, initiatorul si coordonatorul proiectului cultural „Serbarea de la Putna”, aceea care a generat în 1871 miscarea de constiinta menita sa culmineze cu realizarea Marii Uniri al carei om providential si spirit dinamizator a fost N. Iorga, cel ce se nastea exact în acelasi an, al „Serbarii de la Putna”. „Istoria este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu” spunea Eminescu si aceste coincidente un pot decât sa confirme afirmatia. Parca nu e întâmplatoare nici întâmplarea ca în iune, luna tragicului sfârsit al lui Eminescu, se nastea cu 140 de ani în urma, N. Iorga, cel ce avea sa-i duca mai departe cu atâta energie mesajul de constiinta.

Din pacate, contributia uriasa a lui Iorga este ca si uitata azi, ca si întreaga lui personalitate monumenatala. De fapt, ignorarea qusitotala de azi a personalitatii sale se datoreaza raportarii la masura omului obisnuit – azi din ce în ce mai precar din punct de vedere cultural – care nu poate cuprinde decât o cantitate limitata de informatie, de cultura, chiar de reactie afectiva, toate depasite fatalmente radical de dimensiunea supraomeneasca a personalitatii lui Iorga. Pentru ca nu poate vedea decât un mic fragment si pentru ca întregul l-ar coplesi si l-ar pune într-o umilitoare si inconfortabila inferioritate, omul de azi alege solutia ignorarii.

Si totusi nu e cu putinta sa se accepte tacit acest fenomen injust care de fapt îl asasineaza înca data pe savantul admirat si rasplatit de atâtea foruri intelectuale nationale si internationale! Trebuie sa reînvatam a ne apropria si a ne duce pe umeri destinul national din care acest accident istoric benefic, aceasta anomalie pozitiva numita Nicolae Iorga – venit pe lume tot în târgul Botosanilor – face parte integranta si demna de toata slava si mândria pe care trebuie sa reînvatam a le trai ca stari faste ale „vietii sufletesti” si sa nu ne lasam mereu coplesiti doar de starile negative si vibratiile joase cu care ne inunda azi realitatea din jur.

———————————————————–

^[1]N. Iorga, Eminescu, Editie îngrijita, studiu introductiv, note si bibliografie de Nicolae Liu, Eminesciana, Editura Junimea, Iasi, 1981.

Lucia OLARU NENATI

Botosani

15 iunie 2011

JUDECATA DE APOI, DUPA MICHELANGELO

On June 11, 2011 By nelursIn SculptureLeave a comment

de Corneliu FLOREA

Capela Sixtina. Au si trecut cinci sute de ani de când Michelangelo Buonarroti a semnat, în fata Papei Julius al II-lea, contractul de-a picta tavanul Capelei Sixtina, care pâna la acea data era doar o bolta albastra cu o puzderie de stele palide. Dupa opt ani de creatie artistica asidua, Michelangelo a daruit omenirii o capodopera unica a GENEZEI. O arta lucrare unica, o interpretare noua, personala a genezei, care de atunci si pâna acum uimeste si tulbura pe toti acei care au privit-o si o privesc, si vor sa-i afle rosturile, semnificatiile si sensurile, dupa care ramân coplesiti de admiratie sau devin suspiciosi, indignati, protestatari. E bine sa se stie ca initial Michelangelo nu a vrut sa picteze aceasta bolta celesta a Capelei Sixtina, dar Papa Julius al II-lea avea o puternica si dominanta personalitate, si Michelangelo la fel, acceptând contractul numai dupa ce a primit toate asigurarile din partea papei ca are libertatea deplina de gândire si creatie.

[pullquote]

… în acest interval s-au întâmplat evenimente deosebite în Sfântul Imperiu Roman de Apus, în catolicismul lui, care au marcat profund personalitatea artistului si se reflecta pregnant în fresca JUDECATA DE APOI, ce pare mai mult o izbucnire de revansa, de pedeapsa neiertatoare, o osânda eterna. O apocalipsa! Judecatorul este Isus, si pe toata fresca aceasta înalta de 14 metri si lata de 12 metri, toti cei chemati pentru Judecata de Apoi se rostogolesc contorsionati de pacate si durere în iad!

[/pullquote]

Dupa douazeci si sapte de ani de la terminarea GENEZEI, Michelangelo se întoarce din nou la Roma, la Capela Sixtina, unde cu un nou contract, de data aceasta în fata Papei Paul al III-lea, începe sa picteze JUDECATA DE APOI. Este 1535, iar marele arhitect, sculptor si pictor are 61 de ani, o experienta si conceptie de viata diferite de cele de la 31 de ani când a pictat bolta Capelei Sixtina. Trebuie mentionat acest amanunt, pentru ca în acest interval s-au întâmplat evenimente deosebite în Sfântul Imperiu Roman de Apus, în catolicismul lui, care au marcat profund personalitatea artistului si se reflecta pregnant în fresca JUDECATA DE APOI, ce pare mai mult o izbucnire de revansa, de pedeapsa neiertatoare, o osânda eterna. O apocalipsa! Judecatorul este Isus, si pe toata fresca aceasta înalta de 14 metri si lata de 12 metri, toti cei chemati pentru Judecata de Apoi se rostogolesc contorsionati de pacate si durere în iad! Nici o urma de tron al judecatii, de balanta a judecatii, de carare, de umbra catre vreun Paradis. Judecata de Apoi exprimata vizual de Michelangelo pare dezlantuirea unui nou potop, unul apocaliptic!

De ce a pictat asa, de ce aceasta reprezentare? Pentru ca recentele evenimente istorice au avut un impact puternic în constiinta lui. Totul a pornit de Martin Luther, care în 1517 a lipit tezele sale pe usa bisericii din Wittenberg. Se nastea protestantismul german, lutheranismul, care s-a raspândit cu viteza de cutremur, zguduind din temelii rapacele catolicism de la Roma. Martin Luther a criticat aspru dogmele catolice abatute de la învataturile biblice initiale, a criticat organizarea biserici catolice devenita extravaganta, fastuoasa, dar mai ales a condamnat comertul ei cu indulgente. Indulgentele au intrigat pe multi catolici si a declansat extinderea protestantismului în marea masa a crestinilor cu urmarile lui. De acum înainte catolicismul papal a început sa piarda un mare numar de sustinatori, care trecând la protestantism deveneau fata de Roma oponenti, ostili, dusmani.

Tot în aceasta perioada, a difuzarii fulminante a protestantismului în Sfântul Imperiu de Apus, s-a accentuat un conflict între Papa Clement al VII-lea si Împaratul Carol Quintul care, împarat fiind, a trimis spre Roma o armata de mercenari francezi, spanioli si germani. Acestia din urma, în majoritate deja erau lutheranisti cu puternice resentimente antipapale. Cum împaratul nu îsi mai platise mercenarii de când au intrat în Nordul Italiei, le-a promis ca le da Roma pe mâna daca o cuceresc. Aceasta promisiune a declansat un infern în Roma, când a cazut în mâna mercenarilor. Istoricii au comparat aceast asediu, aceasta cadere a Romei cu cea a Babilonului, Cartharginei, Ierusalimului, descriind ororile mercenarilor care au pradat orasul, au violat si omorât calugaritele, au pus preotii sa faca slujbe obscene dupa care îi maltratau pâna ce mureau. Întreaga garda elvetiana, care apara Vaticanul, a fost nimicita iar papa a scapat fugind printr-un tunel, pentru ca mercenarii germani vroiau sa-l suprime. Acest cumplit infern, în care crestinii se omorau între ei, a marcat profund gândirea multor carturari si artisti ai acelor vremuri, printre care si pe Michelangelo Buonarroti. În Judecata de Apoi se reflecta cel mai pregnant starea de spirit pe care o avea marele artist în acea vreme. Istoricii de arta, de-a lungul generatilor, au subliniat cu intuitie si detalii din pictura judecatii de apoi acest adevar. Citind volumul criticului de arta, Andrew Graham-Dixon, personalitate recunoscuta în anglofonie, m-a frapat si pe mine, mai ales dupa ce din nou, recent, am contemplat frescele Judecatii de Apoi ale bisericelor bucovinene, care reprezinta în stil bizantin o adevarata judecata, în timp ce din originala fresca a lui Michelangelo nu reiese o asemenea judecata ci se evidentiaza proeminent doar un atotcunoscator stapân neiertator, fara balanta în fata celor chemati pentru pacatele lor. Parcurgând Biblia, comparând frescele, meditând se pot trage mai multe concluzii.

Pe un fundal cu cer albastru întunecat, ca de furtuna, în mijlocul frescei, pe un nor mic, în pozitie erecta, ISUS, fara barba, imens, aproape dreptunghiular, eclipsând soarele din spatele sau, are o atitudine de acuzator dezlantuit, ca si cum ar hotarî sfârsitul lumii. Cu mâna dreapta ridicata deasupra capului, dând impresia unei forte necrutatoare, nemiloase, parca arunca anatema asupra celor chemati din toate zarile la judecata, si pe ale caror fete se citesc numai neliniste, temere, groaza. Înfatisarea si atitudinea lui Isus este dupa multi critici de arta absolut amenintatoare, iar fetele si corpurile celor înviati de trompetele îngerilor seamana cu a celor pictati în scena potopului pe bolta Capelei Sixtina, potopul fiind tot o hotarâre judecatoreasca, dupa care omenirea tot nu a învatat mare lucru. Pentru ce sa mai învete/învatam când traim doar odata si suntem efemeri?

Alaturi de Isus se afla Maria, virgina si diafana, cu fata aplecata si privirea întoarsa de la atitudinea judecatorului, care priveste în stânga jos, unde cei înviati din morti se pravalesc îngroziti în infern. Si unii, dintre cunoscatorii artei lui Michelangelo, au interpretat reactia Mariei ca una de figuratie, neamestec, chiar de teama.

Si totusi, în aceasta puternica fresca a hotarârii finale a Fiului lui Dumnezeu, pe care Michelangelo a pictat-o stapânit de evenimentele ce au dezbinat catolicismul si au dus la cotropirea si pradarea Romei de catre fortele antipapale, de adeptii luteranismului, vine cu o idee personala, noua a Judecatii de Apoi. Pe lânga cei sapte îngeri cu trâmbite, mentionati de Sfântul Ioan în Apocalipsa, Michelangelo în fresca sa, mai adauga doi îngeri cu o carte deschis, în care fiecare înviat spre judecata sa-si poata citi faptele vietii si sa se judece singur. The idea that each man must ultimately pass judgement on himself was surely Michelangelo’s own – scrie Andrew Graham-Dixon în volumul sau Michelangelo and the Sistine Chapel. Pamânteneasca si omeneasca este aceasta idee ca fiecare muritor sa se autojudece în timpul vietii sale, dar pentru aceasta autojudecata e nevoie de parinti credinciosi si cinstiti, educatori buni si morali, de discernamânt si determinare personala. E un cerc mare, si daca un segment din el lipseste totul se poate narui si prabusi în Infern, în timpul vietii sau la Judecata de Apoi!

Orice admirator al artistului, privind acest izbitor ansamblu al judecatii omenirii se întreaba de ce a redat-o în acest mod aprig, aproape violent! Ca sa înteleaga si raspunda corect trebuie sa cunoasca cadrul istoric al acelor vremuri, despre care am insistat, si care a determinat marelui gânditor si artist o stare de spirit si constiinta ca sa ne înfatiseze mai mult o apocalipsa decât ca o judecata cum si-au imaginat-o alti artisti, sau multi muritori pentru ei însisi. Desigur, pe lânga acest cadru istoric sunt si multe alte detalii din aceasta capodopera asupra carora ar trebui sa ne oprim.

[pullquote]

„Este chiar si peste puterile mele de papa sa eliberez pe cineva din infern”.- Papa Paul al III-lea

[/pullquote]

Ma opresc la faptul ca si Michelangelo îl înconjoara pe Isus cu îngeri si sfinti, printre care sfântul Petru are doua chei. Doua chei! Alaturi, Apostolul Bartolomei tinând în mâna propria sa piele dupa martirizare, dar a carui cap este un autoportret al pictorului! Un alt detaliu, foarte mult comentat în fel si chip, este cel din coltul drept de jos al Infernului în care este portretizat Biagio da Cesena, maestrul de ceremonii al Papei Paul al III-lea, care l-a criticat foarte aspru pe Michelangelo pentru aceasta fresca. Nu insist asupra cuvintelor folosite de maestrul de ceremonii, doar ca fapt divers asupra detaliului ca Michelangelo s-a razbunat pe el, asezându-l în Infern, încolacindu-l cu un sarpe care îi musca penisul! Biagio da Cesena a fugit la papa si s-a plâns de aceasta replica a lui Michelangelo, la care papa a spus ceva ce ar trebui sa aflam, învatam si sa nu uitam: „Este chiar si peste puterile mele de papa sa eliberez pe cineva din infern”.

Putna

mai, 2011

OM AL VREMII LUI

On May 11, 2011 By nelursIn OpinionsLeave a comment

Din Scripturi nu reiese ca apostolul Petru a fost la Roma.

Iar din traditia Bisericii aflam ca nici unul din cei 264 de papi, care s-au perindat la Vatican, nu a purtat numele sfântului apostol. Este deci fireasca întrebarea pe care o pun multi: chiar este papa urmasul direct al apostolului Petru si împuternicitul lui Hristos peste turma Lui?

Absolut previzibil si chiar asteptat de lume, evenimentul trecerii în vesnicii a suveranului pontif întâmplat pe 02 aprilie 2006 a avut o neasteptata nota de spectaculozitate. Parerea de rau a celor care l-au pretuit si iubit s-a împletit în mod ciudat si original cu nevoia lor de a se compara cu el, de a se raporta la el. Nu puteau face asta în nici o alta împrejurare, aceasta era unica. Prin urmare în tot timpul agoniei lui prelungite si în zilele înmormântarii prin toate mijloacele de presa sute si mii de persoane depanau amintiri reale sau închipuite, depuneau marturii, faceau aprecieri, rosteau judecati adevarate sau sublime, ori fanteziste.

Dornic sa înteleaga si sa-i ajute în cautarile lor pe cât mai multi muritori, omul nostru cu ochii pe fereastra „lumii crestine’’ si urechile pe canalele ei de stiri a urmarit o parte din cele zise si scrise. Mirarea mi-a fost – zice el – ca nu am întâlnit înca nici un cuvânt de sinteza rostit sau scris de un reprezentant al bisericilor protestante. Iata de ce, pentru cititorii revistei, as vrea sa prezint câteva gânduri pe care le am cu acest prilej, fara pretentia ca ele sa fie sau sa reprezinte nici macar punctul de vedere al confesiunii careia îi apartin.

Suntem egali în fata mortii, dar trebuie sa fim si demni; iar el a fost. Dintr-un barbat puternic, atletic, sanatos, s-a transformat în lungul anilor într-un batrân gârbovit, neputinta trupului fiind la el mult agravata si grabita în comparatie cu altii. Daca este adevarat ca aceasta a fost urmarea gloantelor ce le-a încasat de la atentatorul turc, atunci nu a ramas din punct de vedere crestin în nici un fel dator. Ultimii doi ani de viata au fost pentru el doar un calvar, iar dorintele-i, proiectele ce le visa erau mereu amânate, ramâneau neîmplinite. I-a socat pe cei mai multi când a refuzat sa se retraga din slujba pe care, era limpede, nu o mai putea îndeplini, dar i-a lamurit când a refuzat sa mai fie transportat la spital si sa-i mai prelungeasca medicii agonia. A respectat un crez pe care îl avea si a acceptat în liniste si pace vointa divina; a murit papa, tacut si senin.

Milos si rabdator, zice Pavel în Evrei ca trebuie sa fie un mare preot, iar el a fost. Dupa trei ani l-a vizitat în închisoare pe cel care voia sa-l ucida, si s-a rugat pentru el. Nadajduiesc sa nu-si fi pus mâinile în Numele Domnului pe un crestet criminal si pagân. Efectul unui asemenea gest necugetat ar fi macar asemanator cu a unei maladii Parkinson, de nu mai rau. Nici sovietelor proletare care l-au naimit pe turc sa-l omoare nu le-a purtat dusmanie si nici surorii lui de cruce, biserica ortodoxa rusa, supusa mai mult Kremlinului decât ascultatoare de Hristos; s-a dus în vizita de pace chiar daca au refuzat sa-l primeasca cu onorurile pe care alta data papii le storceau cu forta sabiei. Iubirea crestina sau dorinta de originalitate l-au facut sa se aplece mult spre exponentii cei mai radicali ai cu-rentelor de gândire filozofice si spre religiile pagâne.(!)

Este tot atât de adevarat ca pretutindeni unde a calatorit si la resedinta lui domneasca de la Vatican a primit si i-a mângaiat si pe bolnavi, sarmani si deznajduiti. Ca dovada ca nu este în slujba marilor puteri mondiale a respectat si buchisit limbile popoarelor mici, iar în româneste a rostit corect mai multe formule crestine. De altfel cunostea relativ bine cam 15 limbi omenesti si nu se bâlbaia nici în aceea a iubirii dumnezeesti. Atunci însa când s-a rugat pentru iertarea teroristilor de pe 11 septembrie, morti în pacatele lor (1 Ioan 15. 16), a facut-o în mod pacatos si într-o limba de lemn, alta decât cea comunista; dovada ca erezia si opacizarea spiritului nu îi prinde numai pe proletarii atei, ci pe toti muritorii.

Caut printre ei un om care sa înalte un zid, si sa stea în mijlocul sparturii în fata Mea pentru tara, ca sa n-o nimicesc; dar nu gasesc niciunul! (Ezechiel 22. 30)

Pâna la marginile lumii trebuie dusa vestea mântuirii, marturia despre Isus, ne cere Sfânta Scriptura, chiar în cuvintele Mântuitorului, si Ioan Paul al II-lea într-un sfert de secol de pontificat a fost cunoscut ca cel mai misionar papa din peste doua sute despre care vorbeste traditia catolica. Oricum truda si roada acestor calatorii nu le egaleaza pe ale apostolului Pavel, care nu calatorea cu nave supersonice si automobile blindate, ci cu vapoare care dadeau în naufragiu, iar slujba nu si-o facea în ovatiile si aplauzele multimii ci în temnite, batai si multe lacrimi, si chiar printre fratii mincinosi.

Am fi dorit sa aflam si care este numarul misionarilor catolici raspânditi prin lumea de acum; cum pregateste si sprijineste Vaticanul aceasta lucrare si mai ales ce roade aduce ea printre pagâni. Stim ca astazi în lume exista în jur de doua miliarde de crestini din care cel putin jumatate sunt catolici, dar nu cunoastem câti din ei figureaza doar la numaratoare, caci formalistii sunt multi de tot. Multimile l-au iubit si pentru ca a pretuit si cultivat tot ce era traditie catolica, cultul Sfintei Fecioare, pelerinajele la Fatima si Jasnagora, vedeniile miraculoase si vindecarile, semnele si minunile divine.

A acceptat modificari în canoanele si tiparele liturgice; fara sa promoveze femeile în slujba preotiei a permis la cele mai importante slujbe catolice ca si femeile sa citeasca pasaje din Scripturi, ori sa prezinte un mesaj crestin în versuri. Puteti compara aceasta cu înversunarea cu care unii conducatori locali din adunarile noastre nu accepta sa citeasca si rosteasca norodului decât ei însisi cuvântul de învatatura? Nu stim daca a predicat în vreo biserica protestanta, dar în pelerinaj la Mecca sigur nu a fost si nici baie ritual-purificatoare în râul Gange nu a facut.

Îngaduitor si întelept trebuie sa fie robul Domnului, sa nu se certe si sa îndrepte cu blândete pe potrivnici. O spun cu bucurie ca daca Biserica universala-catolica ar fi avut dintotdeauna în fruntea ei câte un om masurat si cumpatat precum Karol Voityla, alta ar fi fost astazi configuratia geografica a raspândirii religiilor pe glob. A uimit nu numai pe contemporani, dar si pe tovarasii lui de slujba prin toleranta fata de toate celelalte religii crestine si necrestine. În antiteza cu cruciadele si inchizitia a înteles sa nu siluiasca nici o constiinta, sa nu abuzeze de nici un privilegiu. În schimb a cerut sincer iertare poporului evreu pentru suferintele pe care acesta le-a îndurat dealungul secolelor din partea catolicilor, a intrat într-o moscheie si a organizat mai multe întâlniri pentru reconciliere între religii, inclusiv cu cele necrestine.(?!)

A retractat mai multe excomunicari catolice, dar nu si a lui Martin Luther. A iertat si „fericit, ori sfintit’’ mai multi slujitori catolici de peste veacuri si i-a înscris în calendarul lor crestin. Ar fi nedrept sa nu subliniem si faptul ca a sustinut cu tarie interdictia biblica privitoare la adulter, divort, perversiuni sexuale. Se crede ca ar fi aprobat cu bucurie unificarea cu ortodocsii, daca scaunul papal si primatul ar apartine în continuare catolicilor, ceea ce – se stie – si ortodocsii ar aproba daca ar obtine ei prerogativele conducerii bisericii rezultate dupa unificare.

În ce-i priveste pe protestanti, acestia nu au în momentul de fata doctrina privind un conducator unic, decât Isus Hristos, si ea nu are sanse sa fie impusa dinafara. S-ar putea însa ca în viitor sa fie acceptata din interior, caci pe plan local ideia de lider al adunarii, de conducator unic nu numai ca e-xista, dar se impune cu mare elan si patima.

A fost un om de caracter, hotarât, asa cum se cere si se cauta. Dumnezeu a zis: „cau-tati un om si voi ierta Ierusalimul’’ (Ieremia 5. 1), dar si oamenii pe partea lor cauta conducatori integri, hotarâti, luminati. Cine ar putea sa ne spuna astazi cum ar fi aratat harta imperiului comunist daca vechiul conclav ar fi ales în urma cu 26 de ani un papa sud-american vaccinat cu virusul utopiei comuniste de care înca nu s-au vindecat de tot ? Dar istoria razboaielor religioase oare ce traseu ar fi parcurs daca s-ar fi înscaunat un fanatic de care sa recunoastem nici unele din confesiunile crestine nu duc lipsa? Daca ar fi sa retinem doar acest adevar: ca a dat raspunsul istoric la întrebarea lui Stalin „Câte divizii are papa?’’ fiind factorul uman principal care a contribuit la demolarea orânduirii comuniste, si atunci tot vom recunoaste ca Dumnezeu are de lucru printre catolici, ca nici o stapânire si nici un papa nu vine de la sine, ci sunt rânduieli asezate de Dumnezeu pentru o vreme si pentru anumite lucruri bune sau rele, dar care trebuie sa se întâmple, ca fac parte din voia Lui cea tainica si buna, sfânta si desavârsita.

Înainte de a încheia cuvântu-mi plapând de omagiu si a aseza lacrima-mi saraca între miresmele primaverii am si doua întrebari: Daca primim marturisirea oamenilor, marturisirea lui Dumnezeu este mai mare; si marturisirea lui Dumnezeu este aceasta pe care a facut-o El despre Fiul Sau. Ioan 5. 9 Cine are pe Fiul are viata ; cine n’are pe Fiul n’are viata. V 12

Cap al Bisericii ? Orice catolic s-ar simti ofensat daca as pune aceasta întrebare în dreptul bisericii cu peste un milliard de adepti, de aceea o pun în lumina Scripturii, care raspunde fara drept de tagada : nu-mai „Hristos este capul Bisericii’’ (Efeseni 1. 22 ; 5. 23 etc), si nici mare preot macar, Biblia nu recunoaste altul decât pe Isus Hristos (Evrei 3. 1; 4. 14 s.a)

Diferenta între Hristos, capul Bisericii si papa, capul catolicismului pare sa fie scoasa cel mai bine în evidenta de multimile adunate în jurul lor. Pe Hristos Cel Viu îl huiduiau si strigau „La moarte cu El!’’ si „Rastigneste-L, Rastigneste-L !’’ (Luca 23. 21) iar pe pontiful mort îl aplaudau si strigau „Faceti-l sfânt!’’ ( ?! ) Ce este întelepciunea si vointa omului (chiar daca este papa!) în comparatie cu sfintenia, dreptatea si judecata Domnului?

A cui marturie o primim?

Am ascultat si citit zeci si zeci de marturii despre papa Ioan Paul II, si toate au fost frumoase si în mare masura adevarate. Am putea depune si noi neoprotestantii altele tot pozitive, ar putea s-o faca si necrestinii. Dar ca si lui, ne va veni si noua rândul sa parasim lumea aceasta cu stralucirile, laudarosiile si umbrele ei. În fata Scaunului de Judecata al Mielului vom fi rasplatiti, ori pedepsiti dupa cele scrise în acele carti, unde nu a semnat nici un pa-pa, nici un preot sau pastor, si marturia fiecaruia va fi în raport cu împlinirea voii lui Dumnezeu descoperita noua prin Scripturi.

Vorbele oamenilor, slujba lor, biografia unui papa, pot sa fie, poate sa fie frumoasa, sa ne impresioneze, dar mântuirea noastra a fost urzita de Însusi Fiul lui Dumnezeu si noi primim marturia Lui si umblam dupa învatatura Lui, El este Capul Bisericii adevarate a lui Dumnezeu si El ne-a mântuit platind cu sângele Lui pretul rascumpararii noastre. A se vedea Ioan 3. 16 ; F. Ap. 4. 10-12 ; Apoc. 5. 9-10 ; 7. 9-14, etc.

În veci marire Lui ; Numai lui HRISTOS-AMIN

Red. „Vremea de acum”

aprilie 2005

***

Post Scriptum:

Mai mult protestanta decât catolica, Biserica anglicana a fost supusa unui sever examen de spiritualitate exact în zilele mortii papei de la Roma. Se stie ca în decursul anilor cele doua surori rivale s-au întrecut în a descuraja adulterul si a interzice divortul. Masura absolut laudabila atunci când o privim prin prisma învataturilor Scripturii. Dar si înaltele fete bisericesti au si ei slabiciuni omenesti si interese partinitoare.

Asa se face ca arhiepiscopul de Canterbury ignorând mai multe pasaje biblice, a gasit o formula de compromis pentru casatoria dubla, de fiecare parte, a printului Charles cu ducesa Camilla, încât în cele din urma a rostit o rugaciune de iertare si o formula de binecuvântare pentru noii însuratei.

Într-o vreme când printul mostenitor al Danemarcei abia a divortat iar Principatul Monaco este zguduit de urmarile desfrâului casei princiare, pentru sutele de vlastari cu sânge domnesc, prezenti acolo, nu a fost o lectie de spiritualitate ci de imoralitate.

În urma cu nu multa vreme într-una din adunarile în care frecventeaza unul din colaboratorii revistei s-a aprins o disputa pe tema despartirii în casatorie si a recasatoririi celor împricinati. Din aroganta sau din prudenta, si nefiind prinsi în sfera acestui interes, o parte dintre „fratii sfatosi’’ au refuzat sa contribuie la elaborarea unei doctrine pentru tema în cauza, considerând ca cea existenta, care incrimineaza divor?ul ?i nu promoveaza recasatoria, este si buna si bine cunoscuta. Exista semne ca atitudinea lor i-a suparat deadreptul pe iubitorii de compromisuri, care, cel putin de data aceea nu au facut vreo inovatie, pastrând regula anterioara. S-a facut însa în mod pacatos referire la faptul ca adunarea generala stabileste regulile, uitându-se ca normele moralei crestine nu le votam, ci le împlinim, iar daca avem esecuri, nu schimbam legile sfinte dupa starile noastre pacatoase, asa cum s-a întâmplat si la britanici : Dupa peste 35 de ani de adulter la casa regala poporul s-a scârbit si a zis cununati-i odata sa nu mai auzim de amanta printului si de curviile palatului. Iar înaltii ierarhi au amestecat lucrurile sfinte cu cele murdare ca sa împace poporul ; au rostit binecuvântarea peste cei care luasera în brate blestemul.

Avem un raspuns pentru toti cei care cauta solutii salvatoare pe calea spre pierzare: Dumnezeu a rostit binecuvântarea pe un munte si blestemele pe alt munte, tocmai pentru ca poporul sa nu le amestece. Pâna în ziua de azi binecuvântarea pentru casatorie se rosteste la altare, iar blestemul la tribunal. Fiecare se face la cererea celor interesati.

Chiar nu stiti ce se întâmpla atunci când ele se amesteca? Avem iata un exemplu, întâmplat în vazul întregii lumi, uitati-va la el si gânditi-va si la ce va urma.

Zaharia BONTE

Bruxelles

mai 2011

Sfanta Mucenita Tatiana sarbatorita la Catedrala Mitropolitana din Craiova pe 12 ianuarie 2011 de crestinii ortodocsi

On January 12, 2011 By nelursIn Christian LifeLeave a comment

Moastele Sfintei Mucenite Tatiana au fost purtate, ieri, intr-o procesiune in jurul Catedralei Mitropolitane din Craiova. La manifestarea religioasa au fost prezenti credinciosi din toate zonele tarii.

„Procesiunea cu Sfintele Moaste a fost urmata de slujba Vecerniei cu Litie oficiata cu binecuvantarea Inaltpreasfintitului Parinte Mitropolit Irineu Popa, de catre parintele Razvan Tismonariu, impreuna cu un sobor de preoti si diaconi. Astazi, in ziua praznicului Sfintei Mucenite, slujba Sfintei Liturghii a fost oficiata de catre Inaltpreasfintitului Parinte Irineu Popa Mitropolit al Olteniei. Moastele Sfintei Mucenite Tatiana, mai precis capul acesteia, a fost adus de catre boierii Craiovesti la manastirea Bistrita, de la Constantinopol in anul 1453, iar de aici a fost mutat de catre Sfantul Domnitor Neagoe Basarab la Biserica Domneasca din Curtea de Arges. Dupa reorganizarea Mitropoliei Olteniei la inceputul anilor 1850, capul Sfintei a fost depus mai intai la Episcopia Ramnicului si apoi adus la Catedrala Mitropolitana Sfantul Dumitru din Craiova unde se gaseste si astazi”, relateaza din Craiova, Gheorghe Cioiu, corespondentul Radio TRINITAS in Arhiepiscopia Craiovei.

Sfanta Muceni?a Tatiana a trait in Roma, in secolul al III-lea si a suferit moarte martirica pentru credinta in Hristos in timpul persecutiei din vremea imparatului Alexandru Sever. Sfanta Mucenita Tatiana s-a nascut din parinti credinciosi. Tatal ei a fost de trei ori guvernator si se bucura de multa cinste in Senatul Roman fara a se stii ca era crestin. Sfanta Tatiana a crescut fericita in casa parintilor ei cu bunavointa si cu frica de Dumnezeu. Ajunsa la varsta adolescentei nu a vrut sa se marite ci isi petrecea viata in curatie si in dragoste lui Hristos, Mirele vietii vesnice. Parintii ei au binecuvantat aceasta hotarare asa ca Tatiana, cu si mai mare ravna slujea Domnului. Atat de mare erau virtutile ei incat s-a invrednicit si de cinstea de a fi diaconita in Biserica din Roma dupa randuielile de atunci ale Bisericii. Vremea in care a trait Sfanta Tatiana nu era una dintre cele mai fericite pentru crestini, era vremea persecutiilor imparatilor pagani ai Romei in timpul carora nenumarati crestini au suferit chinuri salbatice si moarte martirica pentru credinta lor. Una dintre aceste prigoane a fost pornita si de imparatul Alexandru Sever. Acum a fost prinsa si Tatiana care l-a marturisit cu barbatie pe Hristos.