163 DE ANI DE LA NASTEREA LUI EMINESCU

Mihai Eminescu  „Suntem români, vrem sa ramânem români si cerem egala îndreptatire a natiunii noastre

M.Eminescu

.    Mihai Eminescu a bucurat natia noastra cu doar 39 ani de viata, dar cu o imensa activitate literara. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost daruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator si jurnalist român, cea mai importanta voce poetica din literatura româna.
.    Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil si muzica”.
.    Ion Luca Caragiale spunea ca Eminescu avea un temperament de o excesiva inegalitate, oscilând între atitudini introvertite si extravertite: când vesel, când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând si când aspru; multumindu-se uneori cu mai nimica si nemultumit alteori de toate…  „Ciudata amestecatura! – fericita pentru artist, nefericita pentru om!”
.   Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui visator cu o extraordinara inteligenta, ajutata de o foarte buna memorie.
.   Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românesti spunând ca „Arborii nu cresc pâna în cer. Nici noi nu putem creste dincolo de masura noastra. Si masura noastra este Eminescu. Daca nu ne vom hrani cu Eminescu, vom ramâne în cultura mai departe înfometati.”
.   Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a nascut la 15 ianuarie 1850, la Botosani si a decedat la 15 iunie 1889 la Bucuresti. A fost al saptelea dintre cei unsprezece copii ai caminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de tarani români din nordul Moldovei, coborând (pe linie paterna) din Transilvania, de unde familia a emigrat în Bucovina, din cauza exploatarii iobagesti si a persecutiilor religioase. Aproape toti fratii si surorile i-au murit. O posibila explicatie este aceea ca în secolul al XIX-lea speranta de viata depasea cu greu vârsta de 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoza, hepatita erau frecvente, chiar sifilisul era considerat boala incurabila pâna la inventarea penicilinei.
.   A urmat scoala primara la Cernauti, primele doua clase probabil într-un pension particular. Apoi a fost înscris la liceul german din Cernauti, singura institutie de învatamânt liceal la acea data în Bucovina anexata de Imperiul Habsburgic.
.   Se înfiinteaza curând o catedra de româna si este ocupata de profesorul Aron Pumnul, carturarul ardelean care a facut parte din conducerea Revolutiei Române de la 1848 din Transilvania, cel care a redactat programul revolutiei lui Avram Iancu si care s-a refugiat în final la Cernauti. La moartea acestuia Eminescu a publicat primul sau poem, La moartea lui Aron Pumnul, semnat Mihail Eminoviciu; avea 16 ani. Debuteaza în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan (jurist si scriitor din Ardeal), cu poezia  De-as avea. Iosif Vulcan îl convinge sa-si schimbe numele în Eminescu, adoptat mai târziu si de alti membri ai familiei sale.
.   Între16-19 ani calatoreste din Cernauti la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luând astfel contact cu realitatile românesti din diverse locuri. În aceasta perioada se angajeaza ca sufleor si copist la teatru, unde îl cunoaste pe Ion Luca Caragiale.
.   Între19-22 ani este student la Viena, la Facultatea de Filozofie si Drept, ca „auditor extraordinar”. Audiaza cursuri ale diferitelor facultati, frecventeaza cu mult interes biblioteca Universitatii, având o sete nepotolita de lectura. În acest oras se împrieteneste cu Ioan Slavici si o cunoaste pe Veronica Micle.
  Se întoarce în tara si se înscrie la Universitatea din Berlin (22-24 ani). În aceasta perioada a avut o bogata corespondenta cu Titu Maiorescu care îi propunea sa-si obtina de urgenta doctoratul în filozofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iasi. Junimea i-a acordat o bursa cu conditia sa-si ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate doua semestre, dar nu s-a prezentat la examene. Poetul a început sa sufere de o inflamatie a încheieturii piciorului; se îmbolnavesc trei dintre fratii sai, invoca lipsuri materiale. Se întoarce în tara. La acei 24 ani este numit director al Bibliotecii Centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. A facut ordine în Biblioteca si a îmbogatit-o cu manuscrise si carti vechi românesti. În aceasta perioada a fost bun prieten cu Ion Creanga, pe care l-a îndemnat sa scrie si l-a introdus la Junimea, asociatie culturala înfiintata la Iasi si a fost mereu în prezenta muzei sale – Veronica Micle, scriind multe poezii.
  La vârsta de 27 ani i se propune postul de redactor, apoi redactor sef la ziarul Timpul din Bucuresti. Dupa 6 ani, în 1883 se îmbolnaveste. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întrerupta si este introdus cu forta în sanatoriul doctorului Sutu. Pleaca la tratament la Viena, în Italia, revine la Bucuresti, pleaca la Iasi, la Bai lânga Odessa, revine în tara, lucreaza la Biblioteca câtva timp, se reîmbolnaveste, se interneaza la ospiciul de la Manastirea Neamt. În decembrie 1888  pleaca la Botosani, unde este îngrijit de sora sa Henrieta. Este vizitat de Veronica si pleaca amândoi la Bucuresti; se bucura de o scurta activitate ziaristica si în februarie 1889 se reîmbolnaveste, este internat la Bucuresti. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineata, moare în sanatoriul „Caritatea” al doctorului Sutu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. Un cor a interpretat litania Mai am un singur dor.
.   Vorbind despre poezia de dragoste a lui Eminescu, trebuie sa începem cu copilaria pe care a petrecut-o la Botosani si Ipotesti, în casa parinteasca si prin împrejurimi, într-o totala libertate prin frumoasele paduri ale Bucovinei. Fac o paranteza amintind ca numele de „Bucovina”  provine din cuvântul slav pentru fag („buk”), astfel termenul se poate traduce prin „Tara fagilor”. Nostalgia copilariei este evocata în poezia de mai târziu O, ramâi scrisa în 1979. Poetul aude glasul padurii care-i sopteste: „O, ramâi, ramâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ numai eu stiu sa le-ascult. În al umbrei întuneric/ te aseman unui print. Ce se uit-adânc în ape/ cu ochi negri si cuminti/ Si prin vuietul de valuri,/ Prin miscarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taina/ Mersul cârdului de cerbi…” Copilaria este pierduta si poetul constata cu durere: „Astazi chiar de m-as întoarce/ a-ntelege n-o mai pot…/ Unde esti copilarie,/ cu padurea ta cu tot?
  Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasionala dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia sa straluceasca! Iubirea pentru femeie si natura, în poezia lui Eminescu, lumineaza si tulbura totodata, cele doua sentimente însumându-se ajung sa aiba o energie cosmica care, pâna la urma, pare sa scape de sub imperiul vointei, determinând destinul fiintei umane.
.   La începuturile vietii dragostea lui este senina, frumoasa, împlinita cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii, ca în poeziile DorintaAtât de frageda, Freamat de codru, Somnoroase pasarele, La mijloc de codru des si altele.
.   Plenitudinea sentimentului iubirii este redata însa, în poeziile Lacul: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarca;/ Tresarind în cercuri albe/ El cutremura o barca./ Si eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult si parc-astept/ Ea din trestii sa rasara/ Si sa-mi cada lin pe piept…” si în poezia Lasa-ti lumea, în care natura se însufleteste alaturi de cei doi îndragostiti, îi ocroteste: „Lasa-ti lumea ta uitata,/ Mi te da cu totul mie,/ De ti-ai da viata toata,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rataceste/ Pe carari cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor paduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cararii strâmte,/ Si afara doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Parul tau ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium suna,/ L-ascultam cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Îi raspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iara sufletu-mi se pierde/ Dupa chipul tau frumos […] Înaltimile albastre/ Pleaca zarea lor pe dealuri,/ Aratând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de rachiti/ Si suntem atât de singuri!/ Si atât de fericiti!/ Numai luna printre ceata/ Varsa apelor vapaie,/ Si te afla strânsa-n brate/ Dulce dragoste balaie.
  Mai târziu, dezamagit de loviturile vietii, de lipsa de întelegere a contemporanilor sai, constient de societatea nedreapta în care îsi ducea traiul, Eminescu creeaza poezii profunde, din ce în ce mai triste si pline de renuntari. Codrul nu mai are bogatia frunzisului verde, culoarea, lumina, aerul pur din prima parte a tineretii, cineva parca stinge încet lumina, culorile devin din ce în ce mai pale, poetul începe sa-si puna întrebari, încearca sa defineasca amorul în poezia Ce e amorul: „Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn în treacat de la ea/  El sufletul ti-l leaga,/ Încât sa n-o mai poti uita/ Viata ta întreaga.[…] Dispar si ceruri si pamânt/ Si pieptul tau se bate,/ Si totu-atârna de-un cuvânt/ Soptit pe jumatate./ Te urmareste saptamâni/ Un pas facut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…”
   Poetul simte ca iubirea pleaca, neputând fi înlocuita cu alta si regretul este redat cu sfâsierea fiintei, în poezia S-a dus amorul: „S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepartat/ Au rasarit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum strabateau atât de greu/ Din jalea mea adânca,/ Si cât de mult îmi pare rau/ Ca nu mai sufar înca! […] Si poate ca nici este loc pe-o lume de mizerii/ pentr-un atât de sfânt noroc/ strabatator durerii.
  Pasiuni si despartiri, poetul devine dezamagit si dezamagirea a dat limbii românesti o capodopera – Luceafarul,  poezie în care e mistuit de iubire, gata sa-i jertfeasca iubitei nemurirea, dar, în cele din urma renunta, alege izolarea: „Traind în cercul vostru strâmt/ Norocul va petrece,/ Ci eu în lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”, versurile sugerând destinul omului de geniu.
.   În Gradina Copou din Iasi se afla Teiul lui Eminescu, numit si „Copacul îndragostitilor”, lânga el fiind scrise, pe o placa, versurile de mai sus. Marele poet a cautat adesea inspiratia la umbra ramurilor acestui tei, batrân de aproape 250 de ani. Sub crengile teiului au avut loc discutii între marele poet si prietenul sau Ion Creanga. Tot aici Mihai Eminescu o aducea pe iubita sa Veronica Micle, fiinta care a influentat puternic opera poetului.
.   Eminescu a scris si Rugaciuni închinate Fecioarei Maria. Amintim Rugaciunea: „Craiasa alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalta-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie,/ Fii scut de întarire/ Si zid de mântuire,/ Privirea-ti adorata/ Asupra-ne coboara,/ O, maica prea curata/ Si pururea fecioara/ Marie!
.  Se spune ca Eminescu a adus rugaciunea în închisorile comuniste, deoarece detinutii politici recitau aceasta Rugaciune, punând accentul pe versurile: „Înalta-ne, ne mâtuie / Din valul ce ne bântuie“.
  S-a consemnat ca Eminescu a fost una dintre „personalitatile hibride, filozof-poet”. Opera sa poetica a fost influentata de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filozofia antica, dar si de gândirea romantica a lui Arthur Schopenhauer si de filosofia lui Immanuel Kant ( Eminescu a lucrat o vreme la traducerea Criticii ratiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse sa-si ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pâna la urma).
.   Sa amintim filosofia din poezia La steaua, care trebuie înteleasa ca o metafora a calatoriei luminii. Viteza luminii era deja calculata cu aproximatie înainte de 1889, prima determinare experimentala a vitezei luminii din sec. XVII datorându-se unui astronom danez care a stabilit la acel moment valoarea constantei c de 213 000 km/s., iar Eminescu era la curent cu datele stiintifice si filozofice. Ulterior, Einstein care avea vârsta de zece ani la moartea lui Eminescu, în 1905  a demonstrat ca cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); a explicat de asemenea ca lumina Soarelui ajunge pe suprafata planetei noastre în aprox. 8 minute, iar lumina reflectata de Luna în aprox. 30 de secunde. În aceeasi teorie spune ca daca lumina Soarelui ar disparea brusc, noi abia peste 8 minute am observa întunericul, deci anumite stele de pe cer care se afla la distante foarte mari, de milioane de ani lumina, desi ele ar putea sa fie de mult stinse, noi înca le putem percepem lumina. Frumusetea este si a ultimei strofe a poeziei, în care Eminescu a proiectat superb imaginea în spatiul iubirii, al dorului. De fapt, Einstein a expus într-un limbaj de fizica, iar Eminescu într-un limbaj poetic. Amândoi geniali.
 .  „La steaua care-a rasarit/ E-o cale-atât de lunga,/ Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-ajunga./ Poate de mult s-a stins în drum/În departari albastre,/ Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zarit,/ Azi o vedem si nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adânca,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmareste înca..
.   Eminescu a dus o imensa activitate jurnalistica. Articolele pe care le scria constituiau o educatie politica pentru cititori, prin analiza profunda asupra situatiei în care se afla tara.
.   Înca de la 17 ani când scria poezia Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie: „Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,/Tara mea de glorii, tara mea de dor?/ Bratele nervoase, arma de tarie,/ La trecutu-ti mare, mare viitor!” si în continuare, pe vremea când era redactor sef la Timpul, oficiosul Conservatorilor, Mihai Eminescu a afirmat puternice sentimente patriotice, în dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar si împotriva lui Maiorescu. Eminescu a fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal si pentru unitatea nationala. El critica aspru Parlamentul pentru înstrainarea Basarabiei, era intransigent atât fata de politica de opresiune tarista cât si fata de cea a Imperiului Austro-ungar; dorea o Dacie Mare, o Românie Mare.
.   Cu ocazia Sarbatorii de la Iasi, de la începutul lunii iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare, Eminescu a citit la „Junimea” poemul  Doina, care a iritat Puterile Centrale: „De la Nistru pân’la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Ca nu mai poate strabate/ De-atâta strainatate./ Din Hotin si pân’ la Mare/ Vin Muscalii de-a calare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o atin…
  Dupa ani întregi de cercetare si verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astazi în viata – profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu – a încercat sa desluseasca misterul bolii si mortii poetului prin prisma contextului politic de la acea vreme, scriind cartea „Boala si moartea lui Eminescu”. În rezumat, scriitorul leaga soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în sustinerea Ardealului, deoarece Eminescu se pronunta pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar. Dovedeste ca Eminescu era incomod si trebuia executata comanda trasata de la Viena: „Si mai potoliti-l pe Eminescu!”. Era mesajul pe care francmasonul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii – francmasonul si parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda a fost executata întocmai de cei din tara, pe 23 iunie 1883. Eminescu care era marcat de o mare suferinta pe fond psihic, o psihoza maniaco-depresiva, a fost internat fortat, i-au pus diagnosticul de alcoolism si sifilis, care le putea permite administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizica. Cei care au regizat totul, porneau de la convingerea ca odata ce Eminescu va fi internat cu acte în regula, va intra în constiinta publica drept nebun si nimic din ceea ce a scris sau va mai încerca sa scrie, nu va fi luat în considerare. Eminescu a fost declarat nebun si internat la psihiatrie, în clinica francmasonului – dr. Sutu, într-un moment în care guvernul României urmarea sa încheie un pact umilitor cu Tripla Alianta (Austro-Ungaria, Germania si Italia), prin care renunta la preten?iile asupra Ardealului si se angaja sa îi anihileze pe toti cei catalogati drept „nationalisti”. Pactul a fost încheiat în secret în acel an 1883. În timp ce era spitalizat la clinica doctorului Alexandru Sutu, Eminescu a fost lovit intentionat de un alt pacient cu o caramida în cap, lovitura provocându-i moartea, si nu sifilisul. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijina pe declaratia unui frizer, martor ocular al episodului. Se stia despre marturia acelui frizer, ea fiind publicata în ziarul Universul în 1926, dar a fost ignorata cu buna stiinta.
  Scriitorul ne mai aduce la cunostinta ca Vlahuta l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vietii poetului si a redat versurile retinute pe care Eminescu le-a citit în prezenta lui: „Atâta foc, atâta aur/ Si-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vietii/ Ai revarsat, Parinte!” Apoi, spunea Vlahuta, a lasat tacut privirea în pamânt… Dupa câteva minute de tacere si-a împreunat mâinile, si ridicându-si ochii în sus, a oftat din adânc si a repetat rar, cu un glas nespus de sfâsietor: „Of, Doamne, Doamne!
.   O, Doamne, Doamne, zic, da-ne puterea sa-l întelegem si sa-l iubim pe Eminescu al nostru!
.
Vavila Popovici
Raleigh NC, SUA

E TIMPUL CA ROMÂNIA SA RUPA TACEREA

by Ion Mihai PACEPA

Curând se vor împlini douazeci de ani de la dramaticele evenimente din decembrie 1989, când revolta populatiei l-a alungat din palatele sale pe Nicolae Ceausescu, omul care a terorizat România 24 de ani. Aceste evenimente sunt etichetate si azi în România drept „revolutie”, desi în fiecare zi ies la lumina noi fapte ce atesta ca revolta populara a fost furata de o mâna de comunisti educati la Moscova. Acestia au fost nevoiti sa deschida frontierele si sa restaureze dreptul la libera exprimare, dar au facut tot ce le-a stat în puteri ca sa pastreze servicile secrete de tip comunist cu ajutorul carora sa se mentina la putere.

În 1978, cand am „tradat” comunismul, România avea doua servicii secrete majore: Securitatea si Directia de Informatii a Armatei (DIA), încadrate cu cca 16.000 ofiteri operativi. Acum România are sase servicii secrete majore: SRI, SIE, UM 0962, STS, SPP si DGIA, care au absorbit o buna parte a ofiterilor fostei Securitati si a fostei DIA, precum si conceptul lor operational importat din Uniunea Sovietica. Potrivit datelor din presa româna, aceste 6 fantome comuniste sunt acum încadrate cu 30.000 de ofiteri operativi(1), ce consuma o buna parte din bugetul tarii. SRI-ul (contrainformatii interne), care acopera o populatie de 22 milioane, are 12.000 ofiteri. Echivalentul sau francez, DST (Direction de la Surveillance du Territoire) care acopera o populatie de trei ori mai mare, are 6.000 ofiteri operativi. Iar echivalentul german al SRI, Bundesamt für Verfassungsschutz (BfV), care deserveste o populatie de 82 milioane, are doar 2.448 ofiteri(2). Daca Statele Unite ale Americii ar folosi acelasi raport pe cap de locuitor, FBI ar trebui sa aiba 190.000 agenti, nu 12.156 cât are astazi.

Si ce daca, mi-au spus sceptici din România. Într-o tara cu presa libera serviciile secrete nu-si mai pot face de cap. Oare? În Rusia, care are de asemenea presa libera, serviciile secrete domina întreaga viata economica, sociala si politica. Presedintele Rusiei si peste 50% din membrii guvernului federal sunt fosti KGB-isti. Potrivit datelor revistei Novaya Gazeta (republicate în SUA de Center for the Future of Russia), peste 6.000 de lideri ai administratiei centrale si locale, identificati nominal, provin de asemenea din KGB. În anii comunismului, KGB-istii erau un stat în stat. Acum ei sunt statul.

Avalansa de servicii secrete din România de azi face o serioasa gaura în bugetul ei. Aceste servicii secrete continua sa aiba finantare secreta, ca si în anii când eram la conducerea lor, si sa consume în secret cantitati semnificative de bani ce pot fi folositi pentru îmbunatatirea asistentei medicale a populatiei, cresterea pensiilor si alte scopuri sociale. De ce România a ramas stat politist dupa 20 de ani de la caderea comunismului?

În 1988, într-un interviu cu Dr. Michael Ledeen, consilier pentru terorism al Presedintelui Ronald Reagan, publicat în revista franceza Politique Internationale, am prezis posibilitatea ca Kremlinul sa organizeze o lovitura de stat în România menita sa-l înlocuiasca pe Ceausescu cu Ion Ilici Iliescu, un comunist educat la Moscova, al carui tata fusese atât de devotat lui Lenin încât si-a botezat propriul copil cu numele lui. Pe ce mi-am bazat aceasta afirmatie? În anii 1970, când am avut în subordine U.M. 0920/A, o unitate speciala a Departamentului de Informatii Externe (DIE) ce era însarcinata cu activitatea contrainformativa împotriva URSS, aceasta a depistat si înregistrat magnetic contactele secrete pe care Ion Ilici Iliescu, atunci secretar al CC al PCR pentru propaganda si agitatie, le-a avut cu un membru al unei delegatii „ideologice” sovietice în vizita la Bucuresti. Acesta i-a spus: „Kremlinul ar fi mai fericit cu tovarasul Iliescu în fruntea Partidului Comunist Român”. Kremlinul se temea ca românii îl urau pe Ceausescu atât de înversunat încât l-ar fi putut izgoni fara interventia Moscovei, si ca ura împotriva lui Ceausescu va degenera în ura împotriva comunismului care ar fi putut merge atât de departe încât România sa ceara retragerea din Pactul de la Varsovia. Kremlinul se temea de asemenea si ca o eventuala relaxare politica în România ar fi putut exacerba dorinta populatiei din Republica Moldoveneasca de a se uni cu Patria Mama, creând astfel un val de fervoare nationalista în alte republici sovietice.

Ceausescu, care stia de la U.M. 0920/A ca sovieticul ce l-a contact pe Ion Iliescu venise în România sa recruteze aderenti pentru o lovitura de stat în România, a ascultat de câteva ori banda de magnetofon ce continea înregistrarea acestei convorbiri pe care Iliescu, bineînteles, nu i-o raportase. La scurt timp dupa aceasta Ceausescu l-a îndepartat pe Iliescu din anturajul sau apropiat, numindu-l secretar al unui comitet judetean de partid. Pentru a nu irita Moscova, Ceausescu l-a pastrat însa membru supleant al Comitetului Politic Executiv, dar a ordonat U.M. 0920/A sa-l tina pe Iliescu în continua supraveghere. (Dupa ce am parasit România, U.M. 0920/A si-a schimbat indicativul în U.M. 0110 si a fost condusa de generalul Victor Neculicioiu.)

Un proverb spune ca pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti. La 22 decembrie 1989, dupa ce Ceausescu a abandonat sediul Comitetului Central, Ion Ilici Iliescu s-a proclamat presedinte al unui Comitet Provizoriu pentru Unitate Nationala creat ad-hoc. La 23 decembrie Iliescu a anuntat ca Ceausescu a fost arestat, si un purtator de cuvânt al sau a asigurat România ca tiranul va fi judecat public. În ziua de Craciun televiziunea româna a informat însa ca Nicolae si Elena Ceausescu fusesera condamnati la moarte si executati. Primele indicatii ca revolta populara din decembrie 1989 a fost furata de comunisti educati la Moscova au fost continuate în articolul jurnalistului francez Kosta Christitch intitulat „Mâna Moscovei,” care a aparut la sfârsitul lui decembrie 1989 în revista Le Point din Paris. A urmat apoi o carte despre evenimentele din decembrie 1989, primita cu viu interes în Occident, scrisa de francezul Radu Portocala(3) care în mai 1990 a venit în România împreuna cu jurnalistul Olivier Weber pentru a studia „revolutia” româna. Potrivit acestei carti, generalii Victor Stanculescu si Mihai Chitac, care au avut un rol crucial în evenimentele din decembrie 1989, ar fi actionat pe baza indicatiilor primite de la Moscova prin GRU (serviciul sovietic de informatii militare), care i-ar fi contactat cu câteva luni înainte la Budapesta(4).

În cartea Mostenirea Kremlinului (Bucuresti: Editura Venus, 1993), am descris similitudinile dintre evenimentele din decembrie 1989 si planul sovietic Dnestr(5) pentru înlocuirea lui Ceausescu cu un comunist mai docil Kremlinului – plan pe care l-am cunoscut în anii când am avut în subordine U.M. 0920/A. Planul Dnestr a fost declansat în august 1969 când Ceausescu a invitat în România, fara acordul Moscovei, pe viitorul presedinte american Richard Nixon, care deocamdata pierduse alegerile si era ostracizat de Kremlin. Lansarea operatiei Dnestr a fost precedata de anularea de catre Moscova a vizitei pe care Brejnev si Kosâghin urmau sa o faca în România în 1969, vizita ce fusese larg popularizata în presa celor doua tari. Redau pe scurt aceste similaritati, deoarece marturii ulterioare ale unui înalt ofiter de Securitate prezinta alte asemanari, extrem de relevante, între planurile Kremlinului pentru înlocuirea lui Ceausescu si evenimentele din decembrie 1989. Planul Dnestr, al carui continut l-am cunoscut pâna în iulie 1978, a avut cinci prevederi de baza: (1) preluarea conducerii Armatei si Securitatii de catre un înalt ofiter român recrutat de organele sovietice; (2) crearea unui Front al Salvarii Nationale – care figura si în planurile Kremlinului pentru instalarea de guverne pro-sovietice în Grecia si Spania; (3) atragerea simpatiei internationale prin lansarea zvonului ca zeci de mii de oameni au fost ucisi de teroristi straini veniti în ajutorul lui Ceausescu; (4) informarea permanenta a Moscovei asupra stadiului loviturii de stat; si (5) solicitarea interventiei militare a URSS în cazul când succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat. Similitudinile dintre aceste prevederi si evenimentele din decembrie 1989 sunt relevante. La 22 decembrie 1989, doar la câteva ore dupa fuga lui Ceausescu, generalul în rezerva Nicolae Militaru, a carui recrutare de catre sovietici (înregistrata magnetic de U.M 0920/A) a fost prezentata în 1987 în prima mea carte, Orizonturi Rosii(6), s-a autoproclamat sef al fortelor armate si a pus imediat Securitatea sub controlul sau. În noaptea de 22 decembrie 1989 Ion Ilici Iliescu, ale carui contacte secrete cu Moscova le descrisesem de asemenea public, a creat Frontul Salvarii Nationale si s-a autoproclamat presedintele sau.

Ideologul acestui Front a fost Silviu Brucan, care a anuntat imediat ca Frontul avea binecuvântarea Moscovei. Ca sa fie si mai convingator, a spus ca obtinuse personal acea aprobare cu ocazia unei vizite pe care o facuse la Moscova în urma cu câteva saptamâni. Televiziunea româna a raportat pe larg afirmatiile lui Brucan. El si-a înghitit însa propriile vorbe a doua zi, când Eduard Sevardnadze, un ofiter KGB acoperit ca ministru de Externe al Uniunii Sovietice, a negat vehement orice amestec sovietic în evenimentele din România.

În prima sedinta a Frontului Salvarii Nationale, care a avut loc în aceeasi noapte la sediul CC al PCR, Iliescu a chemat la telefon pe liderul sovietic Mihail Gorbaciov spre a-i „raporta stadiul evenimentelor.(7)” Prof. Dumitru Mazilu, care mi-a fost subaltern în Securitate si care la 22 decembrie 1989 a devenit vicepresedinte al Frontului Salvarii Nationale, a asistat la convorbire. El a descris-o pe larg în cartea sa Revolutia furata precum si în numarul din 27 iulie 1991 al saptamânalului Lumea Libera din New York.

Regretatul ambasador Aurel Dragos Munteanu, care a fost de asemenea dizident politic în anii lui Ceausescu si unul din liderii rascoalei din decembrie 1989, dupa care a cerut azil politic în SUA, mi-a confirmat ca aceasta convorbire telefonica a avut într-adevar loc. Ambasadorul Munteanu, care a fost si el martor la convorbirea telefonica dintre Iliescu si Gorbaciov, nu a avut însa impresia ca acestia s-ar fi aflat în relatii apropiate.

De îndata ce Ion Iliescu si generalul Militaru s-au instalat la cârma tarii, ei au lansat o dezinformare de tip KGB conform careia Securitatea ar fi ucis 60.000 de oameni numai în Bucuresti si Timisoara. Lansarea de stiri false menite sa incite populatia contra lui Ceausescu era de asemenea parte a planului Dnestr. Presa sovietica s-a grabit sa confirme cifrele, si sa toarne benzina pe foc cu „detalii” despre masacru. În iunie 1990, noul guvern din Bucuresti a admis ca de fapt totalul victimelor rascoalei pe întreaga tara a fost de numai 1.030, din care 889 au murit dupa executarea lui Ceausescu. La orele 2 în dupa-amiaza zilei de 23 decembrie 1989 televiziunea româna a anuntat ca Frontul Salvarii Nationale a cerut ajutor militar Uniunii Sovietice deoarece „teroristi neidentificati” erau pe cale sa-l reinstaureze pe Ceausescu. Aceasta era o alta prevedere a planului Dnestr: gasirea unui pretext pentru o interventie militara sovietica, ce trebuia sa aiba loc daca succesul loviturii de stat ar fi fost primejduit. Ambasada Sovietica din Bucuresti a intrat prompt în joc, declarând presei ca personalul ei era în pericol din cauza teroristilor. În aceeasi seara programul de televiziune sovietic Vremea a „confirmat” ca Ceausescu era sprijinit de „mercenari straini” si a anuntat ca Gorbaciov a informat deja pe „tovarasul Iliescu” ca Uniunea Sovietica i-a aprobat ajutorul militar solicitat. Departamentul de Stat al SUA, care voia sa opreasca continuarea „genocidului”, a anuntat public ca Washingtonul priveste cu simpatie o interventie militara sovietica în România. Kremlinul a evitat însa implicatiile politice ale unei astfel de interventii deoarece, în ziua de Craciun, Ceausescu a fost împuscat.

Asasinarea dictatorului a fost singurul eveniment care nu a facut parte din planul Dnestr pe care l-am cunoscut pâna în iulie 1978, când am facut ruptura cu Ceausescu. La 29 decembrie 1989 televiziunea româna a anuntat formarea unui guvern provizoriu, si similitudinile cu planul Dnestr au continuat. Conform acestui plan, oamenii Moscovei trebuiau ca, dupa succesul loviturii de stat, sa preia imediat conducerea celor trei „forte vitale” cu ajutorul carora Kremlinul si-a consolidat întotdeauna controlul politic al tarilor pe care le-a sovietizat: Armata, Externele si Internele.

Merita reamintit ca dupa ce Armata Rosie a „eliberat” România, Kremlinul a instalat pe ofiterul NKVD Emelian Bodnarenko, românizat ca Emil Bodnaras, în fruntea Armatei, pe cominternista Ana Pauker la Externe, si pe agentul NKVD Teohari Georgescu la Interne. În primul guvern al regimului Iliescu ministrul Apararii a fost, bineînteles, generalul Nicolae Militaru. Ministrul de Externe a fost Sergiu Celac, fost adjunct sef de sectie la CC al PCR si translator personal al lui Ceausescu, care în 1978 a fost contactat secret de organele sovietice pentru a fi atras în planul Dnestr.

În Mostenirea Kremlinului am descris întâlnirea secreta (înregistrata magnetic) pe care Sergiu Celac a avut-o în vara lui 1978 cu un reprezentat al organelor de informatii sovietice trimis la Bucuresti cu misiunea de a-l atrage pe demnitarul român în operatia Dnestr sub promisiunea ca i se vor acorda înalte raspunderi în guvernul ce va fi constituit de Moscova(8). Faptul ca Celac nu a raportat despre aceste contacte l-a convins pe Ceausescu ca intentiona sa lucreze pentru sovietici, din care cauza l-a îndepartat din functie cu câteva saptamâni înainte ca eu sa cer azil politic. Iar ministru de Interne a fost generalul Mihai Chitac, despre care Radu Portocala a afirmat ca era de asemenea în contact cu organele sovietice(9).

Noul prim-ministru, chipesul Petre Roman, a scos si mai mult în evidenta mâna Moscovei. El fusese urmarit zi si noapte de generalul Nicolae Plesita, primul adjunct al ministrului de Interne, deoarece devenise amantul Zoiei Ceausescu. Aceasta a fost ultima picatura din paharul lui Ceausescu: daca s-a îndoit vreodata ca Moscova îi voia scalpul, acum nu mai avea dubii. Valter Roman, tatal noului iubit al Zoiei, a fost ofiter sovietic, sub numele Ernst Neuländer, în una din Brigazile Rosii Internationale constituite pentru Razboiul Civil din Spania, si s-a reîntors la Moscova dupa terminarea lui. În 1943-1944 Valter Roman a urmat cursul special al Cominternului pentru viitorii conducatori ai partidelor comuniste straine, si a fost trimis sa lucreze la emisiunile pentru România ale postului de radio Moscova. Acolo a colaborat cu Ana Pauker, Iosif Chisinevschi, Leonte Rautu si alti „înalti” comunisti ce primisera azil politic în Uniunea Sovietica. Un an mai târziu a fost trimis în România ca ofiter politic al Diviziei Horia, Closca si Crisan. La 27 iunie 1945, Prezidiul Sovietului Suprem l-a decorat pe Valter Roman cu ordinul „Steaua Rosie” pentru activitatea sa la „radiodifuziunea speciala.”(10) Curând dupa aceea Kremlinul l-a impus pe Valter Roman în CC al PCR. În 1946 el a devenit sef al Marelui Stat Major al Armatei României comuniste, si apoi ministru al Postelor si Telecomunicatiilor. Zece ani mai târziu, Valter Roman a fost implicat de KGB în rapirea liderului maghiar Imre Nagy din ambasada iugoslava de la Budapesta, unde s-a refugiat în urma invaziei militare sovietice a Ungariei. În Orizonturi Rosii (pp. 357-359), publicata în 1987, am descris modul cum a fost adus Imre Nagy în România, si ce s-a întâmplat cu el cât timp a fost tinut sub arest în Bucuresti.

În 1988, Orizonturi Rosii a fost publicata ilegal la Budapesta, sub forma unei editii de buzunar (samizdat) în doua volume, si în 2000 a facut obiectul unei emisiuni speciale la Duna TV, produsa de ziaristul maghiar Imre Szabo cu sprijinul subsemnatului. Emisiunea despre Orizonturi Rosii a prezentat noi documente din arhivele maghiare legate de rapirea lui Imre Nagy din Budapesta. Printre ele se afla si o telegrama cifrata din 23 noiembrie 1956 catre Hrusciov, trimisa din Budapesta de Malenkov, Suslov si Aristov, membri ai Biroului Politic al PCUS(11). Redau textul acestei telegrame: „Catre Comitetul Central al PCUS Imre Nagy si grupul sau au parasit ambasada iugoslava si în prezent se afla sub paza de încredere. În momentul plecarii, Nagy si ai sai s-au îmbratisat si s-au sarutat cu colaboratorii ambasadei. La un moment dat, dupa îmbarcarea grupului într-un autocar, Nagy a încercat sa revina în cladirea ambasadei, dar niste unguri si colaboratorii nostri l-au împiedicat. Tovarasul Walter Roman (*), sosit la Budapesta împreuna cu tovarasul Dej, ieri, 22 noiembrie, s-a întretinut cu Nagy, pe care-l cunoaste înca din perioada activitatii desfasurate în Komintern. A reiesit ca Nagy refuza categoric sa paraseasca tara sau sa dea vreo declaratie favorabila actualului guvern maghiar, invocând faptul ca este lipsit de libertate. Precum se vede, iugoslavii l-au instructat temeinic pe Imre Nagy… Tovarasul Kádár si tovarasii români sunt fermi si considera ca Nagy si grupul sau trebuie porniti, fara zabava, la drum. În baza întelegerii dintre tovarasii unguri si români, Nagy si grupul lui vor porni azi spre România, unde, conform celor declarate noua de tovarasul Dej, li se va asigura sederea (sub paza adecvata). Tovarasul Kádár si tovarasii români [discutau] când, cum si ce fel de comunicat sa dea publicitatii, în acord cu guvernul român, despre trimiterea în România a lui Imre Nagy si a grupului sau. Malenkov, Suslov, Aristov, 23 noiembrie 1956
(*) Walter Roman, membru al CC al PCR”

În 1990, fragila presa de opozitie care se înfiripa în România a dezgropat cartea Secolul XX: Secolul Marilor Revolutii, scrisa de tatal premierului PetreRoman. „Cine va veni dupa noi?” cugeta profetic Valter Roman în cartea sa. „Dupa noi vor veni cei care vor trebui sa vina, caci nu exista post-comunism,” îsi raspunde singur. „Noi nu scriem istoria; noi o cream,” a conchis Valter Roman. Acesta era, cuvânt cu cuvânt, motto-ul KGB înscris cu litere capitale pe prima pagina a cursului sau pentru pregatirea cadrelor de conducere ale DIE. Câtiva ani mai târziu, Comisia Senatoriala pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 a descoperit alte asemanari, cel putin tot atât de relevante, între planurile Kremlinului pentru înlocuirea lui Ceausescu si evenimentele din decembrie 1989. Este semnificativ ca regimul Iliescu a încercat sa pastreze secret marturiile respective. În 1996, acestea au fost publicate însa sub forma unei carti de vicepresedintele acestei comisii, senatorul Serban Sandulescu(12). Din marturii rezulta ca în noiembrie 1989 Ceausescu a ordonat conducerii Securitatii sa prelucreze cu cadrele superioare o varianta actualizata a planului Dnestr, recent descoperita de organele Securitatii. Generalul Iulian Vlad si ceilalalti fosti conducatori ai Departamentului Securitatii Statului audiati de comisie au refuzat „sa vorbeasca despre pregatirile puciste facute de o structura autohtona din care faceau parte numerosi agenti KGB si GRU, civili si militari.”(13) Unii din subalternii lor au fost însa mai putin fanatici. Potrivit declaratiilor lt. colonelului Dumitru Rasina, seful Securitatii judetene Arad(14), noul plan al Moscovei a fost prelucrat la 11 noiembrie 1989 cu toti sefii judeteni de Securitate, convocati simultan în trei centre: Bucuresti (sefii din Muntenia, Oltenia), Brasov (Transilvania, Timisoara, Gorj, Caras-Severin) si Iasi (Moldova si Dobrogea). Prelucrarea a avut un caracter extrem de secret si un ritual neobisnuit. La ora 11 fix generalii Iulian Vlad în Bucuresti, Constantin Stamatoiu în Brasov si Victor Neculicioiu în Iasi au desfacut un plic sigilat care „continea sase foi si jumatate scrise la o masina cu caractere mari” [n.a.: în anii 1970, am comandat masini electrice de scris cu caractere mari de la IBM pentru rapoartele speciale ale DIE si UM 0920/A destinate lui Ceausescu, si am dat câteva din aceste masini IMB la cabinetul sau.] Documentul a fost intitulat „Nota” si purta „antetul Cancelariei CC-ului.” În materialul prelucrat s-a aratat ca „din datele si informatiile primite din exterior” precum si din „lucrarea informativa de catre aparatul de informatii interne a unor persoane adverse presedintelui Ceausescu” rezulta „neîndoielnic” ca Moscova pregateste o lovitura de stat în România menita sa-l schimbe pe Ceausescu de la conducerea ei. Potrivit documentului: „În urmatoarele trei luni se vor întâmpla unul din urmatoarele evenimente: a) lichidarea lui Ceausescu în urma unei vizite pe care o va face în Crimeea sau la Moscova, ca invitat la o plenara de partid sau consfatuire; b) schimbarea sa din functia de secretar general si sef de stat, urmare a unei plenare care va avea loc în Bucuresti într-un loc secret, unde va fi demis; c) aparitia unor manifestari de strada de tip Brasov sau Valea Jiului, la care vor participa elemente declasate si fosti detinuti de drept comun, unde vor avea loc ciocniri cu armata, vor fi ocupate sediul [CC al PCR] si [Ceausescu] va fi obligat sa fuga sau va fi prins si judecat.”(15)

Alte semnale ce sugereaza implicarea Moscovei în evenimentele din decembrie 1989 sunt cuprinse în stenograma asa-zisului „proces Ceausescu” extrasa de pe pelicula filmului procesului. Stenograma a fost publicata în cea de a doua editie a cartii Orizonturi Rosii, aparuta în februarie 1990, deoarece atesta ca majoritatea acuzatiilor aduse Ceausestilor în proces au fost preluate din aceasta carte. Era normal sa fie asa. În acele zile, România era atât de izolata de restul lumii încât Congresul XIV al PCR, deschis la 20 noiembrie 1989, dupa ce Zidul Berlinului fusese deja demolat, l-a zeificat pe tiran si l-a reales lider pentru alti cinci ani. Atunci doar cei ce aveau curajul sa asculte
Europa Libera cunosteau câte ceva despre adevarata fata a lui Ceausescu din serializarea cartii Orizonturi Rosii, care a început la 1 ianuarie 1988, si a fost reluata în 1989.

În 1996, stenograma procesului a fost publicata si în România, într-o carte intitulata Procesul Ceausescu: Stenograma Integrala si Necenzurata a Procesului de la Târgoviste.(16) Din stenograma se desprinde clar faptul ca tiranul a fost omorât în graba deoarece era hotarât sa expuna public rolul Moscovei în evenimentele din decembrie 1989. Potrivit stenogramei, Ceausescu a declarat la deschiderea procesului ca noii conducatori ai României servesc „o putere straina” cu ajutorul careia s-au instalat la cârma tarii. „Nu recunosc aceasta banda de tradatori de tara care sunt în legatura cu strainatatea!” a adaugat Ceausescu. „Nu raspund celor ce au chemat armatele straine în tara,” a spus el de mai multe ori. „Raspund în fata Marii Adunari Nationale si a poporului, nu a celor care au organizat lovitura de stat cu ajutorul agenturilor straine.”(17)

La mai putin de o ora dupa începerea „dezbaterilor,” presedintele asazisului tribunal si-a citit sentinta: acuzatii au fost condamnati „la pedeapsa capitala si confiscarea totala a averii, pentru savârsirea infractiunilor de genocid prevazute de art. 357 aliniatul 1, litera c, Cod Penal; subminarea puterii de stat prevazuta de art. 162 Cod Penal; act de diversiune, prevazut de art. 163 Cod Penal si subminarea economiei nationale prevazuta de art. 165, aliniatul 2 Cod Penal.” (p. 51) „Nu recunosc nici un tribunal!” a raspuns Ceausescu. Aceasta a declansat lovitura de teatru. „Avocatul apararii,” Nicolae Teodorescu, a cerut cuvântul si a declarat solemn: „Nerecunoscând tribunalul, nu exercita nicio cale de atac. Va rog sa constatati ca hotarârea este definitiva în conditiile acestea.” La sfârsitul acestei parodii judiciare, ale carei detalii se tin si azi secrete, Ceausescu si sotia au fost „executati” în conditii cel putin bizare, care nu au fost înca total elucidate.

Reprezentantii la proces ai noii conduceri a României, Virgil Magureanu, profesor pentru ofiterii de securitate la Academia de Partid Stefan Gheorghiu, Gelu Voiculescu-Voican, pretins expert în stiinte oculte, si generalul Stanculescu, un fel de omolog al meu la MFA, au organizat însa aceasta lichidare în stilul KGB si al Securitatii, care s-au ferit întotdeauna sa-si puna victimele în fata plutonului de executie de teama ca ele vor demasca înscenarea juridica în fata celor care urmau sa-i execute.

Dupa omorârea Ceausestilor, Magureanu a devenit sef al „noii” Securitati, care a fost românizata ca Serviciul de Informatii Român. Voiculescu-Voican si gen. Victor Stanculescu au devenit vice-premieri. Colonelul Gica Popa, care a prezidat aceasta parodie judiciara, a fost avansat la gradul de general de justitie. La 1 martie 1990 un comunicat al guvernului a anuntat însa ca el s-a „sinucis în biroul sau.” Autoritatile nu au
aprobat cererea de autopsie facuta de sotia generalului Popa si au refuzat sa elibereze cadavrul familiei. Potrivit relatarilor sotiei sale, care a vazut cadavrul generalului Popa doar cu ocazia înmormântarii, acesta ar fi avut vânatai la încheieturile mâinilor. Ea a mai spus ca sotul ei a avut mustrari de constiinta si ca a intentionat sa contacteze ambasada SUA pentru a o informa despre ceea ce s-a petrecut în mod real la procesul Ceausestilor.(18)

Potrivit relatarilor lui Napoleon Popa, fratele decedatului general (publicate în Lumea Libera din 13 iulie 1991, pp. 24-25), Gica Popa nu a fost de acord cu omorârea Ceausestilor. El i-a repetat de multe ori fratelui sau ca a dat sentinta de condamnare la moarte „cu drept de recurs” deoarece voia ca Ceausestii sa fie pâna la urma condamnati pe viata si sa „traiasca într-o camera cum am trait si noi, cu doua felii de salam.” Napoleon Popa a mai spus ca fratele sau nu a îmbracat noua uniforma de general decât o singura data, si ca a refuzat o propunere ulterioara de a deveni ministrul Justitiei deoarece nu vroia sa fie recompensat pentru ceea ce a facut. Cinci alti generali implicati în evenimentele din decembrie 1989 au murit în împrejurari la fel de suspecte, înca neelucidate: gen. Vasile Milea, ministrul Apararii, aparent sinucis; gen. Nicolae Doicaru, fost sef al DIE, care cunostea legaturile secrete ale presedintelui Iliescu cu KGB, mort „accidental” si îngropat fara ca familia sa poata vedea cadavrul; gen. Emil Macri, seful directiei II a Securitatii si gen. Constantin Nuta, sef al Militiei, care au co-organizat represiunea de la Timisoara; gen. Dumitru Puiu, comandant al aeroportului Otopeni, unde au fost ucisi numerosi revolutionari. Sute de alte personaje cheie implicate în evenimentele din ’89, care puteau spune adevarul despre modul cum revolta populara a fost furata de comunisti, si-au gasit sfârsitul în conditii bizare.(19)

Cinismul înscenarii juridice menite sa închida gura Ceausestilor a fost scos si mai mult în evidenta în Occident în 1996, când s-au împlinit 50 de ani de la procesul din Nürenberg. Procesul criminalilor de razboi nazisti s-a judecat în fata întregii lumi si a durat 403 sesiuni. „Procesul Ceausescu” s-a desfasurat în secret si a durat 55 de minute. Procesul de la Nürenberg s-a bazat pe 300.000 de documente si marturii. „Procesul Ceausescu” a avut la baza un singur petic de hârtie pe care procurorul militar, maiorul Dan Voinea (avansat si el general dupa terminarea procesului), si-a mâzgalit acuzatiile. La sfârsitul procesului de la Nürenberg zece acuzati au fost executati în prezenta a numerosi martori reprezentând puterile coalitiei anti-hitleriste. Ceausestii au fost omorâti „la negru” la doar câteva minute dupa terminarea „procesului.”

La 28 decembrie 1989, ziaristul francez Franz Oliver Giesbert a scris în Le Figaro ca daca Ceausescu ar fi avut parte de un proces public, „ar fi putut face dezvaluiri cu privire la fostii sai tovarasi care au devenit gorbaciovisti si troneaza astazi în Consiliul Frontului Salvarii Nationale. De aceea era urgent sa i se închida gura, era urgent sa fie omorât.” Într-un alt articol, aparut a doua zi în revista Le Point, jurnalistul francez Kosta Christitch a ajuns la aceeasi concluzie. Guvernul din Bucuresti, realizând grotescul simulacrului juridic numit pompos „Procesul Ceausescu,” a încercat sa-l legalizeze post-mortem, recurgând la practica sovietica a crearii de documente fictive. Un exemplu concludent îl constituie „Hotarârea pentru Instituirea unui Tribunal Militar Exceptional care sa procedeze de urgenta la judecarea faptelor comise de CEAUSESCU NICOLAE si CEAUSESCU ELENA.” Aceasta Hotarâre, publicata la mult timp dupa „proces,” este semnata: „Presedintele Consiliului Frontului Salvarii Nationale ION ILIESCU. România, Bucuresti, 24 decembrie 1989.” Cei care au falsificat acest document au uitat însa ca Ion Iliescu a devenit presedinte al Consiliul Frontului Salvarii Nationale numai la 26 decembrie 1989. (subl. n.)

Un alt fals este documentul intitulat „RECHIZITOR din 24 decembrie 1989” care dispune „punerea în miscare a actiunii penale si trimiterea în judecata” a Ceausestilor. Acest document este semnat de „maior de justitie Voinea Dan,” care a aflat însa despre procesul Ceausescu numai la 25 decembrie 1989. Documentul falsificat poarta aprobarea unui „colonel de justitie” al carui nume este indescifrabil si arata ca ar fi fost înregistrat la Directia Procuraturilor Militare sub numarul „1 – S.P. / 1989.”(20)

De îndata ce Ion Ilici Iliescu s-a autoinstalat la cârma României, presa din Occident s-a grabit sa dezgroape o stire publicata anterior potrivit careia el ar fi fost coleg cu Mihail Gorbaciov în timpul studentiei la Moscova, unde ambii ar fi fost secretari de partid – Iliescu pentru studentii straini si Gorbaciov pentru cei sovietici. Presa occidentala si-a reamintit, de asemenea, un articol în care Iliescu pleda pentru o politica de „restructurare” (echivalent românesc al perestroika-ei) în România. Articolul respectiv fusese publicat în 1987 în gazeta România literara si fusese reluat în acelasi an de revista vest-germana Der Spiegel (9 noiembrie, 1987, p. 186). Presa occidentala si-a reamintit si faptul ca Ceausescu l-a scos pe Iliescu din Comitetul Politic Executiv dupa ce Gorbaciov a devenit conducator al Uniunii Sovietice, si ca acelasi Ceausescu l-a tinut pe Iliescu în afara Bucurestiului în timpul vizitei pe care Gorbaciov a facut-o în România.

Ritualul succesiunii de la Ceausescu la Iliescu a produs alte dovezi ca noii conducatori de la Bucuresti urmau, pas cu pas, regulile Kremlinului. Una din legile nescrise ale succesiunii comuniste a fost ca noul lider sa puna toate nejunsurile generate de comunism pe seama exceselor predecesorului sau. Aceasta necrofagie politica a fost urmata cu sfintenie de toti liderii din Kremlin. Lenin a acuzat tarii rusi de mizeria economica, politica si sociala creata de revolutia sovietica. Stalin l-a acuzat pe Trotky de foametea care a omorât milioane în noua Uniune Sovietica, iar Hrusciov l-a acuzat pe Stalin de odioasele crime comise de politia politica sovietica. Trei zile dupa ce Brejnev a venit la putere, el a pus pe umerii lui Hrusciov toate calamitatile tarii, de la ruina ei economica pâna la conflictul dintre Moscova si Pekin. La rândul sau, Gorbaciov l-a acuzat pe Brejnev ca a muls tara pentru profit personal, si a ordonat arestarea unora din rudele sale pentru a convinge lumea ca fenomenul coruptiei care devasta Uniunea Sovietica se datora unor indivizi, nu sistemului comunist. La rândul sau, Dej l-a acuzat pe Regele Mihai de foametea ce bântuia România dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial, iar Ceausescu a justificat starea economica precara a României prin nepotismele si abuzurile lui Gheorghiu-Dej. Noul conducator al României, Ion Ilici Iliescu, a pus întregul dezastru al României pe spatele predecesorului sau. Iliescu a expus garderobele lui Ceausescu si blanurile Elenei si a informat ca 21 de palate, 41 de vile prezidentiale si 20 de cabane de vânatoare care apartinusera lui Ceausescu au fost
confiscate. Toate acestea au fost salutare. Este însa semnificativ, si tipic sovietic, ca Iliescu nu a repudiat sistemul care l-a adus la putere pe Ceausescu si i-a permis sa devasteze tara cu impunitate. Sub presiunea maselor populare, Iliescu a trecut partidul comunist în afara legii, dar a doua zi s-a razgândit si a anuntat ca soarta partidului va fi decisa într-un referendum popular care, din fericire, nu a mai avut loc. Când partidul comunist s-a autodizolvat, Frontul Salvarii Nationale s-a intitulat el însusi partid politic si a absorbit pe cei mai importanti membri ai defunctului partid comunist. Conducerea Frontului a decis, în acelasi timp, ca membrii nomenclaturii lui Ceausescu care au dovedit „competenta profesionala” în trecut sa fie mentinuti în functii.

De la bun început Iliescu si guvernul Roman nu au facut niciun secret din faptul ca privesc capitalismul ca inamic si Occidentul ca anatema. „Nu vrem privatizare” si „Nu ne trebuiesc splendorile Occidentului” au devenit lozincile lor cotidiene din acele zile, iar numeroasele ziare din România care le-au publicat constituie marturie pentru posteritate. Spre deosebire de guvernele cehoslovac, polonez si maghiar, care au atras emigratia din Occident în efortul de democratizare a tarii, noul guvern român a tratat cu ostilitate pe emigrantii care voiau sa-l ajute: „Cei ce vor sa ne fericeasca cu experienta Apusului se pot întoarce de unde au venit” era o alta lozinca a noilor conducatori din Bucuresti publicata frecvent în ziarele vremii din România.

Spre deosebire de guvernele celorlalte tari din Europa rasariteana, care s-au distantat de Uniunea Sovietica de la bun început, noul guvernul din Bucuresti a devenit si mai apropriat de Moscova decât guvernul lui Ceausescu. Faptul ca primul demnitar strain care a vizitat România – la doar câteva zile dupa impuscarea lui Ceausescu – a fost ministrul de Externe sovietic, Eduard Sevardnadze, este concludent. Nimic nu a fost însa mai definitoriu decât Pactul semnat de Iliescu si Gorbaciov la 5 aprilie 1990. Pactul prevede ca România si Uniunea Sovietica recunosc granitele prezente ale celor doua tari, si ca România nu va adera la nicio alianta militara „detrimentala Uniunii Sovietice.” Moscova a încercat sa atraga celelalte tari ale Europei rasaritene la semnarea unor acorduri similare, menite sa le interzica viitoare cooperari cu NATO, dar a fost respinsa cu indignare si demascata public.

La sfârsitul anului 1996 cancelarul german Helmuth Kohl a publicat cartea Vreau Unitatea Germaniei în care a relatat ca în 1989 „KGB si Stasi au încercat sa organizeze o lovitura de stat [în RDG] si sa creeze pretexte pentru a solicita interventia militara sovietica.” Moscova avea, evident, un plan Dnestr pentru Republica Democrata Germana tot asa cum avea si pentru celelalte tari ale fostului bloc sovietic. Din fericire, planurile Moscovei care vizau aceste tari nu au avut sorti de izbânda. Avalansele de oameni din Germania de Est ce au luat drumul Occidentului dupa caderea Zidului Berlinului au amenintat sa lase în urma o tara depopulata. Asta l-a convins pe Gorbaciov ca e mai avantajos sa vânda RDG pentru cele 34 miliarde de dolari cash oferiti de guvernul de la Bonn. Cehoslovacia si Polonia au reusit sa-si salveze de la macelul comunist doi remarcabili militanti politici ce urau comunismul cu toate fibrele fiintei: Václav Havel si Lech Walesa, care au reusit sa dejoace planurile Moscovei. Noii conducatori ai Ungariei le-au urmat exemplul. Populatia celor trei tari a încetat sa mai vada în perestroika o mana cereasca, si a început sa se îndrepte cu pasi vigurosi catre democratia occidentala si economia de piata care le-a adus pâna la urma mult râvnita libertate politica, prosperitate economica si securitate teritoriala.

Faptul ca România nu a avut frontiere cu Occidentul si ca a fost complet izolata de restul lumii datorita blocadei informationale impuse de Ceausescu si de Securitatea lui a facut populatia mai accesibila planurilor Moscovei. Ceausescu a completat dezastrul eliminând majoritatea liderilor politici ce ar fi putut conduce procesul de reinstaurare a democratiei în România. În sfârsit, sarcina Moscovei a fost usurata si de mizeria economica din România, care a facut ca pâna si Uniunea Sovietica sa fie de invidiat prin comparatie.

* *
România si Rusia sunt singurele tari în care trecerea de la comunism la democratie s-a facut cu varsare de sânge. Celebrul istoriograf american John Lukacs, acum în cea de a noua decada a vietii, explica aceasta prin izolarea geografica a celor doua tari. Pentru el, Rusia si România nu apartin Europei. „Barocul, Renasterea, Iluminismul, toate aceste epoci care au civilizat Europa, nu au existat în Rusia, România, Moldova, Oltenia, Wallachia, Basarabia.”

Faptul ca zeci de mii de luptatori împotriva comunismului continuau sa fie nereabilitati în Rusia si România dupa 17 ani de la colapsul acestei erezii a fost un alt motiv ce l-a determinat pe Lukacs sa traseze frontiera politica a Europei la granita de Vest a României. Ma numar printre admiratorii lui Lukacs, unul din cei mai en vogue istorici contemporani a carui expertiza se extinde de la radicalismul neo-Whiggish pâna la istoria psihologica contemporana, dar nu-i împartasesc aceasta teza.

România în care m-am nascut a fost un epicentru al culturii europene, si capitala ei era supranumita Le Petit Paris. Gheorghe Sincai, care a înfiintat peste 300 de scoli în limba româna, ocupa loc de cinste în panteonul iluministilor europeni, alaturi de Voltaire, Diderot, Herder. Nicolae Balcescu, sufletul Revolutiei din 1948, s-a format la scoala Revolutiei Franceze. Iar George Enescu, Constantin Brâncusi si Traian Vuia, titani ai muzicii, artei si respectiv stiintei europene, s-au nascut si format în România. În 1945, aceasta Românie a fost însa cotropita de un gigant feudal care a transformat-o într-o samoderjavie, traditionalul totalitarism rusesc în care un dictator conduce tara cu ajutorul politiei sale politice.

În anii 1970 l-am însotit pe Ion Gheorghe Maurer la o audienta la Papa Paul VI, care l-a întrebat, în gluma, daca a venit la Vatican cu vreo dorinta speciala. „Da,” i-a raspuns premierul. „Schimbati-ne pozitia geografica a tarii.” România a fost singura tara din fosta Europa estica care nu a avut frontiere cu Occidentul. Si România este acum singura tara din fosta Europa de est care, ca si Rusia, a ramas un stat politist.

În ultimii 20 de ani românii au darâmat zidurile cu care securistii au izolat tara de restul lumii precum si barierele pe care le-au ridicat între cetatenii ei, si o noua generatie se straduieste sa dea tarii o noua identitate nationala. Din pacate însa securistii au devenit un fel de fac totum în viata politica, economica si sociala a tarii, tot asa cum KGB-stii sunt în Rusia. Ion Ilici Iliescu, care cunostea doar sistemul sovietic de guvernare cu ajutorul politiei politice, a salvat Securitatea si serviciul ei de spionaj rebotezându-le cu nume noi, si pretinzând ca sunt organizatii democratice.

În 1996 am primit de la Virgil Magureanu, directorul SRI, Cartea Alba a Securitatii, o monumentala opera de dezinformare în patru volume continând 1.947 pagini care acrediteaza ideea ca dupa „îndepartarea NKVD-istilor” si „evreilor” din Securitate aceasta „a servit interesul national,” si ca deci securistii ar fi patrioti care trebuie mentinuti în serviciile secrete de azi. Occidentul, care a catalogat de mult Securitatea drept una din cele mai criminale politii politice ale fostului bloc sovietic, a zâmbit compatimitor. Regretatul senator Ticu Dumitrescu, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, a condamnat însa zguduitor aceasta deformare a istoriei: „Vorbesc rareori despre anii mei de temnita si patimiri, si aproape deloc despre cosmarele care mi-au sfârtecat somnul dupa eliberare.” Potrivit senatorului, aceste cosmare nu au fost determinate de „cei 14-15 ani de temnita, lagare de exterminare, de domiciliu obligatoriu sau viata de haituit”, ci de faptul ca «acesti calai» care m-au haituit, nu erau sovietici, ci erau fratii mei români îmbracati în uniforme de securisti, de militieni si nu în ultimul rând de magistrati.”

Din pacate însa, Magureanu si securistii lui au învins. În 1996, „afacerea Bucur” a dovedit ca SRI-ul era, ca si Securitatea, un instrument personal al presedintelui României cu care acesta supraveghea în secret opozitia politica. În acel an capitanul SRI Constantin Bucur a prezentat presei numeroase benzi de magnetofon marcate cu emblema SRI, ce fusesera înregistrate ilegal de serviciul de interceptari al SRI. Aceste benzi contineau discutii telefonice ale unor conducatori ai partidelor de opozitie cum ar fi Corneliu Coposu si Alexandru Paleologu, precum si ai principalelor ziare de opozitie. Capitanul Bucur a relatat ca s-a speriat de amploarea pe care a luat-o interceptarea ilegala a telefoanelor în SRI, si a vrut sa se puna la adapost pentru ziua când „va veni o revolutie adevarata.” Potrivit relatarilor capitanului Bucur, larg publicate în presa vremii, „numai în cabina mea se faceau 1600 interceptari pe an; în unitatea SRI în care am lucrat sunt 3 asemenea cabine, deci totalul ar fi de 4.800.” Capitanul Bucur nu cunostea numarul total al telefoanelor ascultate ilegal de SRI, dar a estimat ca daca s-ar pune cap la cap toate interceptarile facute de toate cabinele SRI din Bucuresti si din judetele tarii s-ar ajunge la o „cifra înspaimântatoare ce contrazice flagrant comunicatul SRI care vorbeste doar de 840 de mandate de interceptare” date SRI-ului în mod legal de catre parchet.

Aceasta a constituit o încalcare grosolana a Constitutiei României, care garanteaza inviolabilitatea telefoanelor. Din relatarile ofiterului a rezultat ca SRI încalca tot atât de grosolan si dispozitiile legale ce reglementau interceptarea telefoanelor. Ordinele de interceptare, de exemplu, se dadeau verbal de catre diferiti sefi ierarhici din SRI si nu în scris de catre organele juridice însarcinate sa aprobe aceste masuri exceptionale. Pentru a ascunde acest abuz, SRI nu tinea o evidenta reala a numelor persoanelor ascultate, în majoritatea cazurilor folosind identitati fictive. Tot pentru a evita depistarea acestor ilegalitati, numerele de telefon interceptate erau scrise în creion si sterse din registrul unitatii dupa terminarea urmaririi. Nici macar Securitatea lui Ceausescu nu a comis asemenea ilegalitati. Din 1972 pâna în 1978 am coordonat o unitate speciala de ascultare (U.M. 0920/AT) si stiu cu certitudine ca aprobarile pentru fiecare cerere de interceptare se dadeau numai în scris, si ca exista o evidenta reala, nemasluita, a tuturor persoanelor care faceau obiectul interceptarilor si ascultarilor.

Cum s-a încheiat aceasta „afacere”? Capitanul Bucur a fost trimis în justitie pentru „divulgarea secretului de stat,” si nimeni nu a mai îndraznit sa scoata o vorba despre interceptarea ilegala a telefoanelor de catre SRI. În SUA, presedintele Richard Nixon a fost fortat sa demisioneze pentru ca a aprobat doar trei interceptari ilegale, si a scapat de închisoare doar pentru ca a fost gratiat de presedintele Ford, care l-a succedat. Colaboratorii apropiati ai presedintelui Nixon care au fost implicati în aceste interceptari, printre care si ministrul de Justitie al SUA, George Mitchell, au petrecut însa ani grei în închisoare.

De ce practicile Securitatii continuã sã fie si azi la moda în România, care este membru NATO si al Comunitãtii Europene? Profesorul Tom Gallagher, unul din cei mai informati experþi în problemele românesti, care preda un curs de evolutie a statelor post-comuniste la Universitatea Bradford din Anglia, a conchis cã „în ultimii 25 de ani România s-a transformat dintr-un stat egalitarist într-un stat super inegalitarist condus de fosti comunisti,” care „au adâncit prapastia dintre un guvern parazitar si o societate demoralizatã.” Acesta este si subiectul cartii sale Romania since Communism: The Denial of Democracy (Hurst, 2004), care conchide ca „o Românie sub controlul acestor comunisti corupti ameninta sa devina o forta destructivã ce poate genera instabilitate regionala.” În traducere libera: dupa 20 de ani de la caderea comunismului stim cum o
democratie poate fi schimbata în tiranie, dar continuam sa învatam cum sa inversam acel dezastru.

———————————————————————————-

1 Laszlo Kallai, „Comoara Serviciilor Secrete.” ZIUA (Bucuresti, România), 8 mai 2007, p.1
2 Laszlo Kallai, „Servicii Secrete de Lux,” ZIUA, Mai 11, 2007, p. 1.
3 Radu Portocala, Autopsie du coup d’État roumain: Au pays du mensonge triomphant
(Paris: Calmann-Lévy, 1990).
4 Ibidem, p. 35.
5 Planul Dnestr a fost descris pe larg în Mostenirea Kremlinului, pp. 289-312.
6 Red Horizons (Washington: Regnery Gateway, 1987), pp. 116, 193-197, 201-203.
7 Prof. Dumitru Mazilu, care mi-a fost subaltern în Securitate si care la 22 decembrie 1989 a devenit vicepresedinte al Frontului Salvarii Nationale, a asistat la convorbire, pe care a descris-o apoi pe larg în cartea sa Revolutia furata precum si în numarul din 27 iulie 1991 al saptamânalului „Lumea Libera“ din New York, p. 9.
8 Pacepa, Mostenirea Kremlinului, pp. 309-310.
9 Radu Portocala, op. cit, p. 35.
10 Noiembrie 1945, Nr. 791/bs. Ambasadorului URSS în România, tov. S.I. Kavtaradze: „Va trimitem împuternicirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS pentru înmânarea decoratiei si ordinului „Steaua rosie“ – nr. 1651765 cu diploma însotitoare – nr. 283631 privind decorarea lucratorului de la radiodifuziunea speciala, Walter Roman, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 27 iunie 1945. La înmânarea decoratiei este necesar sa se întocmeasca un protocol si sa se transmita prin NKID la Sectia pentru decoratii a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Loctiitorul Sectiei tarilor balcanice, A. Lavniscev.”
11 Document receptionat pe linia K. Colectia Zenith, Arhiva fostului CC al PCUS.
12 Senator Serban Sandulescu, Decembrie 1989. Lovitura de stat a confiscat revolutia
româna; Agenti ai GRU si KGB au avut un rol determinat (Bucuresti, Omega Press, 1996).
13 Sandulescu, op. cit. p. 35.
14 Ibidem, Anexa 9, „STENOGRAMA sedintei de audiere din ziua de 2 iunie 1994, pp. 246-282.
15 Ibidem, p. 255.
16 Tana Ardeleanu, Razvan Savaliuc, col. Ion Baiu, Procesul Ceausescu: Stenograma integrala si necenzurata a procesului de la Târgoviste (Bucuresti, Omega Press, 1996)
17 Ibidem, pp. 28-33.
18 Procesul Ceausescu, p. 150.
19 Bogdan Nicolai si Lica Manolache, „Blestemul lui Ceausescu”, România libera, 11
decembrie 2005, p. 1.
20 Procesul Ceausescu, pp. 62-64.

——————————————————————————————————————

Acest articol a fost comunicat la a IX-a editie a Simpozionului „Experimentul Pitesti –
reeducarea prin tortura” (2-4.10.2009, Pitesti)