Iubirea fără de (până la) sfârşit

Vavila Popovici– Două cărţi de Vavila Popovici –

 

Scriitoarea Vavila Popovici – poet şi prozator – s-a mutat de puţini ani în America, acolo unde cele două fiice ale sale trăiesc de mai multă vreme. „S-a mutat” este un fel de a spune, pentru că românca piteşteancă, ieşeancă pe vremea studenţiei, a luat cu ea şi zestrea de neegalat (şi de neînlocuit cu nimic altceva) pe care ţara natală, România, o oferă fiilor săi cu o generozitate mai anevoie întâlnită de alte meleaguri.

Precum melcul cu cochilia lui, Vavila Popovici a luat în suflet ţara. Iar cărţile pe care le scrie şi le tipăreşte peste oceanul cel mare au în miezul lor tot ţara, cu toate ale sale – mai bune, mai rele, – scriitoarea ştiind că o dragoste adevărată, pentru a fi completă, nu reţine doar părţile frumoase ale vieţii, ci şi pe cele de pe cealaltă parte a… monedei. În această ordine a lucrurilor, cele două cărţi la care voi face referire mai departe mi se par pe deplin edificatoare. Continue reading “Iubirea fără de (până la) sfârşit”

Cum Elena Ceausescu a lasat-o pe Vavila Popovici fara dreptul de a-si tipari propriul volum de versuri

by Octavian Curpas

 

Poetei si prozatoarei Vavila Popovici stiinta i-a dat multe cunostinte, însa literatura a încercat sa o învete cum sa le foloseasca.

Stiinta i-a exersat si i-a ordonat mintea, iar preocuparile artistice si literare i-au slefuit-o, atât cât s-a putut. Nascuta la Sulita, în judetul Hotin, în nordica Bucovina (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru ca a copilarit în diferite orase, a schimbat mereu scolile, a pierdut si a câstigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasa amintire din vremea începutului este alegata de natura, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga dupa orele de scoala, pe lânga Poarta Sarutului si Masa Tacerii. În adolescenta scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian si balet la Conservatorul din Tg. Mures, iar în vacante facea sport, vara tenis si înot, iarna – patinaj.  Cu toate ca visa sa îmbratiseze o cariera artistica, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de  sanatate, lipsa unui dosar bun, dezacordul parintilor ca fiica lor sa se orienteze spre un asemenea domeniu, precum si pledoaria profesoarei de fizica si chimie, care a convins-o sa mearga pe drumul stiintei, au facut ca destinul sa o poarte la doar saptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iasiul lui Eminescu, unde sustine si promoveaza examenul de admitere la Facultatea de Chimie, Institutul Politehnic. Diploma de inginer o dobândeste la Institutul Politehnic din Gala?i.
I-a placut sa lucreze în fabrica si muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar credea în profesia pe care o facea, pâna acolo încât viata de familie si cariera au avut prioritate în fata scrisului si aceasta din dragoste si simt al datoriei. Si-a iubit sotul si pe cele doua fiice, pentru care si-a dorit dintotdeauna sa fie sanatoase si destepte, si la fel de mult îsi iubeste si nepoata pe care a crescut-o pâna la vârsta de doisprezece ani si pe care o considera ca fiind al treilea copil al ei. Ea însasi afirma ca nu a avut o viata usoara, mai ales ca adesea tânjea dupa clipe de liniste, în care sa poata scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învatatura crestina care spune ca esential este ca timpul sa nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel si sârguinta, cu harnicie, într-o directie în care te dirijeaza inima. Asa a si facut, astfel ca din acelasi preaplin de dragoste au aparut în timp, douasprezece volume de versuri si alte treisprezece de proza. Vavila Popovici este în prezent, pensionara si locuieste în Statele Unite ale Americii.

O.C.„Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântata/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea si lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmura de Carara/ daltuita de Michelangelo./ E o pirueta a Anei Pavlova.” Citind aceasta definitie pe care ati dat-o poeziei, am înteles ca sunteti un om pentru care arta reprezinta un alter ego, o a doua natura.  Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din Ana Pavlova se regaseste în poezia dvs.?

– Da, poezia este prietenul meu nedespartit! Împreuna cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost si ramâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindca Jung si alti psihologi se grabesc sa afirme ca în domeniul creatiilor si al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego si super ego. Poate ca exista si aceste dezechilibre, dar atunci când te nasti cu acest har, el nu poate fi decât, asa cum spuneti, un alter ego.
Cred ca poezia trebuie sa aiba din toate acestea, adica din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din taria si puritatea marmorei cautata si slefuita de Michelangelo, din gratia unei piruete… Ne  straduim noi, poetii, dar asta nu înseamna ca si reusim.

O.C. – Ati debutat în revista „Chimistul” din Onesti, în anul 1965, pe vremea când lucrati ca inginera la Combinatul Chimic din Borzesti, însa debutul absolut a fost în revista „Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi pastrati lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

– La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le pastrez o amintire frumoasa. Combinatul Chimic, pe atunci, era cea mai mare întreprindere din tara. M-au descoperit ca scriu versuri, desi ascundeam pe cât posibil aceasta preocupare si mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, dar nu l-am cunoscut personal. I-am trimis doua poezii si mi le-a publicat. Înseamna ca a citit si i-a placut ce am scris.

O.C. De ce „13 poeti” si nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales ca erati câstigatoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalti doisprezece?

– Editura era în cladirea „Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oara sa întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisa pe adresa mea, mi s-a comunicat ca din motive de economie de hârtie, Elena Ceausescu a dispus sa se editeze un volum colectiv. Ceilalti 12 erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinica, Petru Dunca, Liliana Gradinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruset. În 1990, cei care s-au perindat la directia editurii, toti, pe rând, mi-au promis ca-mi vor publica volumul de versuri si au plecat tot pe rând, foarte curând de la editura: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi facuse referat pentru volumul „Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat ca volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut sa-l recuperez, s-a pierdut. Acelasi lucru mi s-a întâmplat si cu primul roman, predat unei edituri din Bucuresti. Cu mari insistente l-am recuperat, dupa ce a fost refuzat spre editare.

Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scarile editurii, spre iesire si m-a întrebat: „De ce nu mi-ati spus ca sotul a fost condamnat politic?” Am ramas stupefiata, nu i-am raspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna si am plecat.

Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu: nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cartile mele; nu puteai marturisi gândurile si întâmplarile în acea perioada a comunismului; sinceritatea nu putea fi pretuita, ci speculata si pedepsita, tristetea era un pacat. ?i oricum, pâna la acea data, sa poti edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relatii, ori faceai compromisuri. Sa nu-mi spuna cineva ca mai exista o alta cale! Mare talent nu eram, relatii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat sa fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea si caruia m-am plâns, mi-a spus, mai în gluma, mai în serios: „Astazi la putere este  banul, politica si femeia.” Ma gândesc acum, ce radacini adânci avem…

O.C. Ce a urmat dupa 1989, atât în versuri, cât si în proza?

– Imediat dupa acele întâmplari am hotarât sa-mi public volumele pe cont propriu si le-am publicat pe rând, cu greutate, fiindca între timp aparuse „cenzura economica”. Au fost si oameni buni care m-au sponsorizat.

O.C.„Te-ai aratat în ceasca de cafea / dimineata, în balconul plin cu flori. / Soarele stralucea pe marginea cestii / si tu erai piticul negru / din ceasca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinava, dar si la literatura fantastica a evului mediu. În ce masura se regasesc aceste accente în volumul „Piticul din ceasca de cafea”, ca un „semn ca sufletul nu cere odihna”?

– Un critic literar din Iasi a scris despre aceasta poezie: „Cine poate fi acest pitic din ceasca de cafea? Decât daimonul creatiei, care staruie în mintea si sufletul creatorului….” Alt critic a scris: „Poemul «Piticul din ceasca de cafea» care da titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinta de reînviere te duce la mitul lui Horus si totusi cea mai puternica realitate este cea din puterea visului, pentru ca aceasta dezvolta, transforma, educa transcendenta traita, este adevar, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate desparti.”
Dumneavoastra v-ati gândit probabil, la cosmogonia scandinava, despre care se spune ca da frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viata cu toate bucuriile si suferintele ei, nu este decât amânarea unui sfârsit… V-ati gândit la „Frasinul cosmic”, din mitologia europeana: Frasinul si Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului si iarna venind si vântul scuturând frunzele si ramânând doar sufletul fara haina… Da, el, sufletul care nu cere niciodata „odihna”!

O.C. „În zilele de vara / când caldura / îmi învaluia trupul, / închideam ochii / si ma rugam soarelui. / Din prea multa iubire / ma rugam” („Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodata ca o paralela între aceste versuri ale Vavilei Popovici si cele ale lui Ion Barbu din „Riga Crypto si lapona Enigel” (Ma-închin la soarele-ntelept,/ Ca sufletu-i fântâna-n piept/ ?i roata alba mi-e stapâna/ Ce zace-n sufletul fântâna./ La soare, roata se mareste,/ La umbra, numai carnea creste/ ?i somn e carnea, se dezumfla,/ Dar vânt si umbra iar o umfla…”) este absolut normala? Cum se autodefineste lumea spirituala a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adepta al carui tip de cunoastere filosofica sunteti?

– Nu m-am gândit pâna acum la aceasta paralela si comparatia ma onoreaza; acolo este o drama lirica puternica, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii sai, o dragoste fulgeratoare fata de Enigel care iubea soarele: „Eu de umbra mult ma tem/ Ca daca-n iarna sunt facuta/ ?i ursul alb mi-e varul drept,/ Din umbra deasa desfacuta,/ Ma-nchin la soarele-ntelept…” Este reluata oarecum tema din Luceafarul lui Eminescu, tot atât de liric redata imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri…

Referitor la a doua întrebare, legata oarecum de prima, nu pot sa afirm ca ma încadrez strict într-o cunoastere filosofica. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru ca m-au obsedat multa vreme: „Daca iubiti poezia sau muzica, pierderile, cresterile, curgerile, daca va plac geometria si rigoarea fara sa vi se împietreasca inima, daca sunteti în stare de un dram de nebunie si un munte de masura, veti întâlni filosofia.” ?i cred ca am întâlnit-o si nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica nascuta din mirare în fata rânduirii acestei lumi… Asa se întâmpla, cu cât omul dobândeste mai multe cunostinte, cu atât are mai  multe lucruri nelamurite, îsi pune mai multe întrebari. Mirarea aceasta filosofica rezulta si din perceperea intensa a durerii, în urma careia vin întrebarile. M-am convins cu timpul ca prin acumulare de cunostinte, de experiente mai placute sau mai triste, vine momentul când începi sa ordonezi raspunsurile si îti construiesti o filozofie asupra vietii care este numai a ta si pe care o poti pastra în tine sau poti s-o faci cunoscuta semenilor, prin una din formele artei. În ce cred? Cred în Dumnezeu si în Împaratia Lui, cred în dreptate, adevar, iubire; în libertate, în fericire,  în lumina – spirit viu care coboara din soare si intra în contact cu spiritul nostru, cred!

Aristotel spunea la vremea sa ca oamenii au început sa filosofeze mânati fiind de „mirare”. ?i asa este! Daca ai ochi sa privesti cu atentie aceasta lume, începi sa te miri. ?i te miri si te miri si te întrebi si raspunsurile vin, alteori  nu vin… Dar în tot ce facem si gândim trebuie sa-l avem pe Dumnezeu în viata noastra. Libertatea si fericirea spre care tindem nu se pot obtine decât prin iubire si daruire; iubire fata de aproapele nostru; iubirea care ne este însamântata în suflet si pe care trebuie s-o îngrijim, ca aceasta samânta sa ajunga sa rodeasca. Cred ca trebuie sa ne straduim pentru a înlatura animalitatea, egoismul si barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convietuire normala de care avem atâta nevoie, iata în ce cred! Mai cred ca trebuie sa ne debarasam de teama care ne-a însotit si ne însoteste înca. Sa devenim încrezatori în fortele binelui, sa fim curajosi, cu compasiune fata de aproapele nostru, dar si fata de departe-le nostru, de ce nu? si cu spirit de sacrificiu, asa cum ne învata Hristos, iar sacrificiul înseamna renuntare în favoarea semenului tau, izvorâta din preaplinul dragostei.

O.C. “Sus – un cer îndepartat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicati aceasta înclinatie specifica simbolismului, spre nostalgie si spre valentele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutica ce va caracterizeaza?  

– Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimarii lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. Dupa mine este un mare poet! Am gasit într-o revista un articol în care se spune despre Bacovia ca este „un ins epuizat prematur, ca percepe timpul ca un batrân, îmbatrânit de esecuri si celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu clima aspra… pentru batrâni, provinciali, « nordici » timpul trece greu, monoton si chinuit”. M-a durut si m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi si a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însa, cu caracterizarea lui Ion Caraion: „Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obtine arta.” Cred ca m-a influentat în scrierea unor poezii. Am scris cândva o poezie intitulata „Dragoste de Bacovia” care se termina cam asa: „Privea în sus si-mi arata/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zari argintii”./ Râdea emotionat, vibrau în el “scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am cazut în genunchi si-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-ma cu pana ta!”

Cât priveste nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteti a cita cuvintele lui Constantin Noica: „Melancolia este fericirea ce se hraneste din absente.” ?i aceasta absenta a persoanei iubite, pierduta pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiratie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensatie a absentei, cu iluzia transformarii ei în prezenta. Andrei Plesu spune ca melancolia este un moment de înstrainare, de izolare: „Privesti ceva, ai vrea sa-l iubesti, dar nu poti, simti ca între tine si el este o distanta pe care n-o poti diminua.” Câta dreptate are!

O.C. A aparut cu ceva timp în urma, „Jurnalul unei fete greu de multumit”, o carte scrisa de Jeni Acterian. În literatura româna, jurnalul se întâlneste la Mircea Eliade („Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt („Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune „File de jurnal”, „Jurnalul unei veri”, dar si „Jurnal american”. Va considerati o continuatoare a scriitorilor anterior mentionati, în ceea ce priveste marturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalitati reflectate ca o confesiune generata de anumite împrejurari de viata?

– Unii si-au pus întrebarea daca un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred ca da! Îmi place sa scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectura, etc. Contemplu, gândesc si reflectez. Reflectia deci, însoteste contemplatia. Îti exprimi propriile gânduri si pareri si stârnesti gândurile cititorului care intra într-un dialog al undelor cu scriitorul. Parerea lui Mircea Eliade era ca cel ce scrie un jurnal, în masura în care el încearca sa capteze macar o parte din ceea ce vede si simte, trebuie sa accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. ?i totusi, a scris jurnale. Tolstoi spunea ca jurnalul este o redare a realitatii. Eu accept ideea de a fi o redare a realitatii, dar ca sa fie si literatura, cred ca trebuie depasita într-un mod aceasta realitate, trebuie transcendentalizata, daca se reuseste, bineînteles…
Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destainuire, de sinceritate. Exista poate si o sete de comunicare pe care o are orice om, unii o fac verbal, altii în scris. Calinescu spunea ca este o prostie sa scrii un jurnal, actualul critic Ion Simut spune (am gasit un articol în „România literara”) ca jurnalele ar trebui sa stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt pareri si pareri, dar jurnalele se vând si se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea ca Jurnalul poate avea capricii, lejeritati, copilarii, confesiuni si chiar indiscretii. Asa si este! Jurnale s-au scris si se scriu si rezista si chiar au mare succes în comparatie cu literatura de fictiune. Consimt spuselor lui Marquez: „Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului taria si întelepciunea pentru a le exprima”.

O.C.Suntem la capitolul memorialistica, „Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizarii acestei cercetari a societatii românesti? Cât si cum v-ati documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentati viata în complexitatea ei sociala si psihologica?

– „Albumul cu fotografii” este o carte editata în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie si este o lucrare memorialistica alcatuita din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea si inima mea. Singura fictiune este cel de al treilea copil (baiatul), spre a scoate în evidenta mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redata în romanul „Binele si Raul”). Scriind toate cartile la persoana întâia, am fost întrebata dupa citirea fiecarei carti daca este viata mea si am subliniat ca m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate actiunii. Aceasta carte însa, nu este fictiune, ci realitatea vietii pe care am trait-o.

O.C. De unde provine dramatismul scrierii de fata? Daca ar fi sa ne întoarcem în timp, care este fotografia ce va este cea mai draga din acest album?

– De unde provine dramatismul? Din viata pe care am trait-o. Fotografia cea mai draga este a sotului pe care l-am pierdut.

O.C. La ce lucrati în prezent ?  

– Acum definitivez un nou volum de versuri, fiindca a tâsnit ca un izvor din sufletul meu. Am baut repede din apa lui, sa nu sece cumva. Dupa ce îl termin, voi lucra la un volum bilingv – englez-român – pentru care am si pregatit o selec?ie de poeme din volumele publicate pâna acum.

O.C.Cum arata viitorul?

– Hm! Mult a fost, putin a ramas! Pentru mine vorbind. Timpul vietii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleaca… Îmi pare rau, fiindca va fi plin de evenimente. Cred ca nu trebuie sa ne speriem, fiecare generatie a avut probleme noi, mai grele, mai usoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie sa poarte în suflet credinta în Dumnezeu. Cu ea va depasi mai usor greutatile.

O.C. Ce recomandare ati dori sa le faceti celor care abia acum încep sa scrie?

– Sa iubeasca mult si sa viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Sa citeasca mult si sistematic. Sa caute valoarea în viata. Sa-si faca biblioteca si fise pentru cartile citite. Sa scrie, dar sa nu se grabeasca sa publice. Eu m-am grabit, fiindca am pierdut din timpul scrierii si acum îmi dau seama ca ar fi trebuit sa revizuiesc cu atentie textele si sa fiu mai exigenta cu editarea lor.

O.C.Ce hobby-uri aveti?

– Am avut destul de multe în viata. Acum mi-a ramas doar muzica.

O.C. Cât de multa poezie exista într-o reactie chimica?

– O reactie chimica se prezinta ca un fenomen în urma caruia doua sau mai multe substante puse în contact în anumite conditii, formeaza substante diferite, altele decât cele initiale. Te minunezi când vezi ca una pui si alta iese. În poezie, folosim cuvinte din bogatia limbii, dupa gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alaturam într-un mod, ele se atrag, se amesteca, explodeaza, uneori (ce mult asteptata este explozia cuvintelor!), formând idei si imagini pe care cititorul le gusta… Ne minunam, uneori, pentru ce a iesit. Se întâmpla sa nu-ti mai recunosti gândurile care te-au însotit. Poezia este, da, o alchimie, o modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reactie chimica, ne tulbura, ne misca, ne fascineaza.

Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

*     *     *     *     *     *     *     *     *     *     *      *     *     *     *

           OFERTA DE CARTE A SCRIITOAREI VAVILA POPOVICI

CARTI TIPARITE :

 Noapte de iarna (versuri) Pitesti 1993;

– Nopti albe (versuri) Pitesti 1995);

 Binele si Raul (proza) Pitesti 1998);

– Dragostea mea cea mare (versuri) Pitesti 1998;

– Albumul cu fotografii (proza) Pitesti 1999;

 Dincolo de noapte (versuri) Bucuresti 2000; postfata – Ion Papuc.

– Piticul din ceasca de cafea (versuri) Bucuresti 2000;

– Mai sunt barbati buni (proza) Bucuresti 2001;

– File de jurnal (proza) Bucuresti 2002;

– Insomniile unei veri (versuri) Bucuresti 2002;

– Ultima pirueta (proza) Pitesti 2003;

– Îngerul scrie poemul (versuri) Pitesti 2003;   (prefata – prof. dr. Simion Barbulescu)

 Între spaima si vis (versuri) Pitesti 2004; prefata – S. Barbulescu.

– Jurnalul unei veri (proza) Bucuresti 2005;

 Suspine strigate (versuri) Pitesti 2005; prefata – Simion Barbulescu.

– Cartea mamei (proza) Pitesti 2006;

 Jurnal American (proza) Pitesti 2007;

 Singuratatea clipelor târzii (versuri) Iasi 2008;

– Gânduri (proza) Iasi 2009; prefata – Vasile Filip.

– Scrisori de departe (versuri) SUA 2010;

– Articole, eseuri, vol. I (proza) SUA 2010;

 Preaplinul tacerilor (proza) SUA 2010;

 Poemele iubirii (versuri) SUA 2011;

– Articole, eseuri, vol. II (proz?) SUA 2012;

 Fulguratii (proza) SUA 2012

Detaliile pentru cei care doresc sa comande cartile:

Adresele de la care se pot comanda ultimele carti (faceti click pe link-uri):

„Fulguratii” (https://www.createspace.com/3958608)

„Articole, Eseuri (vol. II)” (https://www.createspace.com/3801524)

Scrisori de departe” (https://www.createspace.com/3456668)

„Articole, Eseuri” (https://www.createspace.com/3479381)

„Preaplinul Tacerilor” (https://www.createspace.com/3513737)

„Poemele iubirii” (https://www.createspace.com/3698730)

Daca este pentru prima data când comandati de la Amazon CreateSpace, va trebui mai întâi sa va creati un cont (desi CreateSpace face parte din grupul Amazon, conturile sunt separate, deci chiar daca aveti deja un cont deschis la Amazon, pentru CreateSpace trebuie sa va creati unul nou, separat). Veti stabili un nume de identificare si o parola. Apoi vi se va cere sa va introduceti câteva date personale (adresa de email, numele personal, adresa unde locuiti, etc.) si datele unei carti de credit (Visa, MasterCard, etc.). Fara carte de credit nu se poate comanda. Tot acest proces trebuie facut numai la prima vizita, la vizitele ulterioare doar faceti sign-in cu numele de identificare si parola.
Odata încheiata deschiderea contului, precizati numarul de exemplare dorite si plata se va face automat de pe cardul înscris anterior, iar expedierea se va face la domiciliul personal (la adresa pe care ati introdus-o deja la deschiderea contului).

 

JURNAL LONDONEZ (10)

Lavinia IANCU

.

 Dragii mei, relatarea mea o sa o concep într-o nota putin diferita de cele anterioare. De fapt, mereu as dori sa fie una mai deosebita… pentru a nu va plictisi. Fara sa fac o introducere teatrala, am sa va spun direct despre ce e vorba. Sunt mult prea entuziasmata de ce am vazut zilele acestea pentru a pastra toata bucuria doar pentru mine. Asa ca doresc sa va împartasesc putin din senzatia de euforie care an trait-o în aceste zile.

 Ziua de joi, 6 octombrie a fost destinata „maratonului meu” pentru a vizita Londra, pentru a ma mai culturaliza putin si în alte domenii decât lupta pentru supravietuire a „unui emigrant român” în cetatea Londrei! Si anume… Am fost sa vizitez Galeria Nationala din Piata Trafalgar. De data aceasta nu m-am limitat numai la a vedea cladirea doar pe dinafara ci chiar am îndraznit sa intru si sa vad tablourile expuse, mai ales ca intrarea era libera… Vorba englezului: „The best things in life are free!” (Cele mai bune lucruri sunt cele gratuite!) se potriveste de minune… mai ales când stai prost cu finantele! Ei, desigur… ca erai încurajat de cei de la intrare sa faci niscaiva donatii, asa ca fiind un suflet mare am facut si eu câte o donatie si la intrare si la iesire sa nu ne acuze cineva ca românii sunt un neam de traista! Consider ca a meritat toata osteneala mai ales când realizez ce tablouri, ce opere de arta mi-au vazut ochii.

Pentru mine a fost totul o revelatie, o împlinire a unei dorinte pe care o aveam de foarte multi ani. M-am întâlnit acolo cu tablouri realizate de pictori postimpresionisti  precum olandezul Van Gogh si francezii Gauguin, Manet si Toulouse-Lautrec & Co. Din pacate, am ajuns la Galerie cu doar ora si jumatate înainte de a se închide, cu toate ca acolo îti trebuiesc câteva ore bune ca sa vezi toate tablourile din incinta. Si ca sa va mai impresionez putin, am sa mai enumar si alti pictori a caror tablouri mai erau expuse pe pereti (dar din curentul impresionist de data asta), precum Monet, Sisley, Renoir, Cezanne si Degas. Si tot enumerând… ce am mai vazut la galerie, as putea sa o tin înca mult si bine, dar nu am sa va plictisesc prea mult si am sa spun doar ce as dori sa vad data urmatoare: Leonardo da Vinci, Michelangelo, Titian, Botticelli, Rembrandt, Caravaggio, Turner, Delacroix, si multi altii, adica pe toti cei prezenti pe simezele muzeului. Promit ca va voi delecta cu relatari despre ei alta data când am sa revin la muzeu.

Un lucru însa este cert, am atât de multe de vizitat aici… încât simt ca nu am suficient timp sa le vad pe toate, desi nu ma grabeste nimeni sa ma duc spre casa. Vorba englezului „I’m gonna take my time!”. Am sa încerc sa vizitez cât mai multe locuri în perioada în care voi sta aici… în metropola de pe malurile Tamisei.

 Deci dupa ce am vizitat putin (mai trec eu pe acolo! Sic!) Galeria Nationala din Londra, ziua mea educativa s-a încheiat cu vizionarea unui spectacol de balet la Royal Opera House, situata în districtul Covent Garden, de unde deseori împrumuta si se suprapune cu acest nume. Va dati seama ce norocoasa sunt!? Am ajuns sa vad live un spectacol de balet la Royal Opera House. Si culmea norocului a fost ca în actul al III-lea al spectacolului am vazut-o performând chiar pe… Alina Cojocaru, „The Royal Ballet’s diamond-in-residence” dupa cum o declara recent jurnalistul Mark Monahan în ziarul londonez „The Telegraph”! Acolo a fost absolut minunat si am sa mai merg cu siguranta si la alte spectacole în masura posibilitatilor. Mai ales ca si eu am practicat baletul timp de noua ani, asa ca am o motivatie speciala pentru a fi pasionata de spectacole de balet, de tablouri cu balerine, costume de balet… si alte elemente ale acestei arte minunate. Apropo, în galeria de pictura vizitata în prima parte a zilei era doar un singur tablou cu balerine al lui Degas, desi se stie ca acesta fost pasionat de frumoasele dansatoare mult timp…

 Am avut intentia sa fac fotografii la spectacol, dar nu s-a putut deoarece înainte de începerea acestuia s-a anuntat la microfon ca este interzisa filmarea si fotografierea. Totodata, spectatori erau rugati sa-si închida telefoanele mobile. Dupa mine mentiunea cu închisul telefoanelor, sau mutarea pe silentios, nici nu ar trebui sa fie anuntata, ci ar trebui sa fie de la sine înteles ca sa procedeze asa. Asta denota respectul si bunul simt al publicului fata de munca depusa de catre artisti.

Câteva cuvinte despre spectacolul pe care l-am vazut. Se numeste „Jewels” (Bijuteriile) si are trei acte. Baletul a fost creat în urma cu 45 de ani de catre faimosul coregraf gruzin stabilit la New York, George Balanchine. Acesta s-a inspirat din frumusetea bijuteriilor aflate în vitrinele magazinului Van Cleef & Arpels situat pe Fifth Avenue din Manhattan. Primul act se numeste „Emeralds” (smaralde) si este performat pe muzica compozitorului francez Gabriel Urbain Fauré. Vom vedea balerine îmbracate în verde ca smaraldul! Al doilea act, „Rubies” (rubine), este prezentat pe muzica lui Igor Stravinsky. Toate balerinele sunt îmbracate în rosu. Rosu ca rubinul! Actul al treilea, dupa mine… cel mai spectaculos, este construit pe muzica marelui Ceaykovsky si are titlul „Diamonds” (diamante), unde balerinele sunt în alb – incluzând si vestimentatia Alinei Cojocaru si a partenerului ei Rupert Pennefather. Toate costumele abunda de nestemate care îti încânta ochii. Feeric! Spectacolul este pus în scena de Elyse Borne si Patricia Neary. Dirijorul orchestrei Valeri Ovsyanikov. Decoruri Jean-Marc Puissant. Costumele sunt create dupa schitele regretatei Barbara Karinska. Totul la superlativ! Cam atât despre seara mea educativa, o seara foarte frumoasa, cu muzica buna si imagini minunate. O revelatie!

 Având în vedere ca am multe de povestit despre ce am mai vazut recent voi continua cu o vizita facuta într-una din aceste zile mohorâte de octombrie 2012 la Catedrala Sfântul Paul. Acesta este o biserica anglicana superba. Datând de la sfârsitul secolului al XVII-lea, este construita în stilul baroc englezesc. A fost conceputa de arhitectul Sir Charles Wren datorita eforturilor de renastere a Londrei dupa marele incendiu care a afectat orasul în 1666. Wren a mai construit sau reconditionat înca 51 de edificii religioase in Londra fiind socotit pâna în zilele noastre unul dintre cei mai mari arhitecti englezi. Edificiul este situat pe Ludgate Hill, un delusor din centrul orasului, unde se zice ca pe vremea romanilor ar fi fost un templu dedicat zeitei Diana. Saint Paul’s Cathedral este resedinta scaunului episcopal al Londrei. Cred ca este printre cele mai vizitate obiective turistice din oras. Pe parcursul timpului, aici au avut loc aici servicii religioase importante precum funeraliile lordului Nelson, ale ducelui de Wellington sau ale lui Sir Winston Churchill. Tot aici, la data de 29 iulie 1981, s-a desfasurat ceremonia religioasa a casatoriei printului Charles, cu Lady Diana Spencer. Interiorul este impresionant, mai ales cupola si altarul. Absolut superbe. Cea ce este interesant este faptul ca de la parter si pâna sus în vârful cupolei sunt 365 de metri, adica un metru pentru fiecare zi a anului. Cladire este foarte frumoasa, dar totusi nu m-a impresionat atât de mult ca si Bazilica Sfâtul Petru de la Vatican. Din pacate si aici fotografiatul este interzis! Am luat însa câteva imagini cu exteriorul edificiului.

 Pentru a nu încheia brusc aceasta fila de jurnal, as putea sa va povestesc câte ceva despre vizita facuta în weekend-ul ce a urmat la Gradina Zoologica din Londra, aflata în incinta Regent Park. Cum sunt o mare iubitoare de animale si cum acest periplu a fost pentru mine o experienta minunata, am simtit aici o bucurie sincera, primara, asa ca si cum as lasa copilul din mine sa iasa la suprafata. Pâna sa ajung la Gradina Zoologica a trebuit sa traversez tot parcul, având astfel timp sa intru într-o ciudata starea de beatitudine… Stare care m-a calauzit toata ziua respectiva. Vederea minunatelor aranjamente florale, a pomilor plini de verdeata… a pajistilor pline cu iarba de un verde crud, a fost ca o introducere la bucuria ce urma sa o traiesc la Gradina Zoologica.  Ajunsa la ZOO, am savurat din plin întâlnirea cu diferite animale. Si aici timpul a trecut foarte repede, mi s-a parut foarte scurt, mai ales ca am ajuns în jurul orei 15:00 iar portile acesteia se închideau la orele 17:00. Dar oricum, acum stiu despre ce e vorba si voi mai reveni si aici… Mai exista însa o „Gradina” si mai mare în afara orasului, un fel de safari, pe care mi-am propus sa o vizitez la primavara. Dar atunci, (îmi propun de pe acuma!) am sa pornesc dis-de-dimineata ca sa fiu sigura ca îmi va ajunge timpul sa vizitez toata rezervatia.

 Revenind la Gradina Zoologica din Londra, încerc sa rememorez imaginile cu animalele vazute pentru a va transmite si dumneavoastra putin din bucuria traita de mine. Am vazut animale frumoase si bine îngrijite. Am vazut gorile, pinguini, maimute-paianjen, sacali, un hipopotam pitic, apoi girafe, tigrii, lei, vidre, lemuri… si multe alte vietati. Însa pot spune ca… spectacolul oferit de pinguini a fost atractia principala pentru majoritatea vizitatorilor. Asta pentru ca am prins ora mesei domniilor lor! Sunt tare haiosi si adorabili. Pe uscat sunt cam împiedicati si neîndemânatici, însa când ajung în apa sunt precum torpilele.

A fost deci, o bucurie pentru mine sa ma delectez cu imaginea unor animale sanatoase si frumoase.  Chiar daca la ora 17:00 vizitatorii trebuiau sa paraseasca incinta Gradinii Zoologice… eu eram mult prea fericita ca sa-mi închei mica drumetie prin parcurile londoneze. Desi începuse sa ploua marunt, fapt care nu m-a deranjat, am ales sa ma mai plimb o vreme prin Regent Park. Tot bântuind pe-acolo am dat la un moment dat de Gradina Reginei (Queen’s Garden)! Wow… o gradina plina cu zeci de soiuri de trandafiri absolut minunati. Bineînteles ca nu îmi lipseau castile din urechi cu muzica mea favorita. Simteam ca plutesc, chiar daca începusem sa fiu din ce în ce mai uda… de la ploaia care nu vroia sa înceteze. Oricum nu era o ploaie foarte rece, iar mie îmi place sa ma plimb uneori prin ploaie… Când eram acasa la Oradea am si dansat odata prin ploaie si a fost absolut fantastic. Dansam si cântam prin ploaie! La fel cum a facut-o si Gene Kelly în filmul „Singing în the rain”! Va mai aduceti aminte: „I´m singin´ în the rain/ Just singin´ în the rain,/ What a glorious feeling,/ And I´m happy again.// I´m laughing at clouds/ So dark, up above,/ The sun´s în my heart/ And I´m ready for love…/. Singura deosebire dintre noi era ca… americanul nostru avea palarie si umbrela!!!

În fine, plimbându-ma prin ploaie pe ritmurile muzicii si admirând minunatele flori aveam sentimentul ca pot sa zbor, ca toata lumea e a mea, ca pot face absolut tot ce-mi propun, ca sunt o persoana norocoasa si în acelasi timp minunata… Ce modesta sunt… nu? Dar, chiar asa ma simteam dupa o zi petrecuta printre animale si verdeata. Totusi, când am simtit ca eram prea uda la par, am pornit fericita si linistita spre o statie de metrou, cea mai apropiata de parcul respectiv… Si uite asa a mai trecut o zi minunata, o saptamâna minunata si o luna minunata… pe meleagurile britanice. De fapt pentru asta venit aici! Sa fiu fericita! Sa încerc sa ma bucur cât de mult pot de fiecare clipa petrecuta pe aceste meleaguri, pentru a materializa cât mai bine sederea mea în Londra. Si ma bucur… Încetisor-incetisor am început sa bifez multe din obiectivele pe care mi le-am propus sa le vad în perioada cât voi sta aici.

Lavinia IANCU

Londra, UK

sfârsit de octombrie 2011