Tag: religie

INTERVIU CU OCTAVIAN LUPU REDACTOR AL REVISTEI CONEXIUNI CONTEMPORANE

On By nelursIn InterviewLeave a comment

George ROCA: Colaboram de putin timp, dar am ramas impresionat de munca buna pe care o faceti la revista dumneavoastra. Am aflat ca aveti o lista de aproape 2000 de cititori, corespondenti si prieteni care colaborati. Mi-a placut de asemenea designul si segmentarea publicatiei virtuale pe care ati conceput-o si o conduceti. Care au fost inceputurile, de unde ati plecat? O mica prezentare va rog!

Octavian LUPU: Initial am plecat de la un blog crestin, dar lucrurile au evoluat mult de atunci, iar in momentul de fata partea „crestina” este tot mai mult pusa in minoritate deoarece nu prea multa lume trimite materiale pe aceasta tema. Atunci m-am gandit sa ii dau o linie literara mai pura, mai laica, dar cu bun simt, fara compromisuri, fara balci, fara atacuri… Ceva ce incanta ochiul si mintea. Sper sa fie si cititorii multumiti!

Nu este simplu sa scrii despre tine, sa intocmesti o prezentare care sa nu semene cu un CV bun de trimis la firme, dar impersonal in a comunica trairile launtrice si motivatia ascunsa a sufletului in dorinta de a transmite un mesaj plin de substanta potentialilor cititori. Cu toate acestea, merita sa spun cateva cuvinte despre experienta pe care am acumulat-o in ce priveste scrisul, mai ales ca izvorul gandurilor exprimate sub forma de articole, brosuri sau emisiuni radio/televizate este reprezentat in principal de ceea ce am cunoscut, experimentat si trait de-a lungul vietii.

George ROCA: Cateva cuvinte despre experienta pe care o aveti in domeniul scrisului. Care a fost motivatia dumneavoastra de a scrie?

Octavian LUPU: Inainte de a expune datele sintetice ale evenimentelor relevante pentru experienta scrisului, as dori sa subliniez motivatia pe care o am dincolo de cuvintele pe care le exprim prin scriere sau vorbire. In primul rand, cititorul sau cel care vizioneaza programele pe care le alcatuiesc reprezinta cel mai important personaj din viata mea atunci cand incep sa rostesc, sa exprim, sa astern pe hartie sau sa dactilografiez in calculator. Transfigurarea pe care o traiesc imi creeaza o comuniune launtrica ce ma determina in alegerea formei de expresie, in utilizarea sau nu a anumitor cuvinte, in accentul pe care il pun asupra unor idei in detrimentul altora. Acest lucru imi modeleaza vorbirea sufletului, fiindca in cele din urma mesajul pe care doresc sa il transmit este unul pozitiv, plin de substanta, care sa determine explozie si fuziune deopotriva in cugetul celui care citeste.

George ROCA: Cateva dezvaluiri despre viata personala… Va cer prea mult oare?

Octavian LUPU: M-am nascut in orasul de la poalele Tampei, mai precis in Brasov intr-o frumoasa Duminica de Florii, pe data de 14 aprilie 1968, la ora 5 dimineata dupa o noapte teribila pentru cea care mi-a dat viata. Poate tocmai de aceea am iubit mereu primavara si dimineata, ca anotimp si moment al zilei. Toamna si asfintitul de regula ma deprima, fiindca iubesc cu toata fiinta viata, miscarea, explozia sevei pline de substanta la inceput de aprilie. Ofer aceste detalii fiindca ele continua sa imi modeleze existenta si modul de exprimare chiar si in prezent, fiind asemenea unui „big-bang” in urma caruia am aparut si care prin forta sa de expansiune ma directioneaza inca.

Am locuit in mega-cartierul muncitoresc „Steagul Rosu”, traind in mijlocul „clasei muncitoare”, invatand la scoli obisnuite, de cartier. Am invatat astfel de timpuriu lectia dura a batjocoririi celui care cauta sa studieze, sa invete, sa aprofundeze, atat din partea colegilor, ceea ce oarecum era explicabil, dar si din partea profesorilor, ceea ce a fost de-a dreptul lipsit de justificare. De aceea, in decursul timpului am inlocuit studiul materiilor de invatamant cu ceea ce studiam in particular, de unul singur. De la inceput m-au atras „cartea” si scrisul. In prima imi gaseam inspiratia, in al doilea ma refugiam din fata unei realitati pe care intr-o forma sau alta doream sa o modelez, sa o schimb.

George ROCA: Interesant! Sunteti precis un romantic, dar mi se pare si un utopic.  Continuati va rog!

Octavian LUPU: Aveam obiceiul de a vorbi cu obiectele inca de cand eram foarte mic, deoarece imi inchipuiam ca ele au un suflet al lor ce nu trebuie ranit sau distrus. Cu siguranta ca in alta cultura as fi devenit un „animist” convins. Dar aceasta dorinta de a vorbi, de a exprima, neavand un partener pe masura, m-a condus catre scris. Colindam librariile de cartier sau cele din centrul Brasovului si imi cumparam carti ce depaseau conditia mea de elev de gimnaziu si le studiam pe indelete acasa. Asa s-a nascut in mine pasiunea pentru istorie, geografie si stiinta. Lecturam din Nicolae Iorga, Xenopol sau Otetea cu o bucurie negraita. Bineinteles ca nu intelegeam totul, dar puterea copilariei nu sta in a intelege ci in a retine. Astfel, prin lecturi felurite mi-am format un bagaj de cunostinte ce aveau sa ma insoteasca mai tarziu.

De asemenea, scriam lucrurile pe care le traiam la inceput sub forma de jurnal, ulterior ca mini-eseuri. Uneori ma exprimam liber impotriva comunismului si a regimului corupt, a minciunii si fricii pe care o traiam „la colectiv” cu totii. Bineinteles ca imi era teama de ceea ce exprimam si distrugeam dupa aceea totul, dar satisfactia era imensa, pe masura.

George ROCA: Dupa cate am aflat… ati facut liceul militar. Posibil ca disciplina dumneavoastra s-a cristalizat acolo! Cum ati ajuns la o asemenea institutie de invatamant, sa-i zicem, rigida? Dumneavoastra, un romantic, un visator…

Octavian LUPU: Perioada liceului a fost extrem de dura. Desi eram o fire singuratica, la insistentele tatalui meu, fost ofiter de cariera, am incercat si din pacate am reusit la liceul militar din Breaza. Am inceput astfel o experienta pe care consider ca in mod normal nu ar fi trebuit sa o cunosc. Dar destinul nu intreaba pe nimeni, cel putin, asa consider in momentul de fata.

Cei patru ani petrecuti la Breaza (1982-1986) m-au marcat profund. Viata in comun, lipsa unui „spatiu personal”, programul orar, disciplina cazona, dar si isteria cadrelor militare din timpul perioadei decadente a regimului comunist, alaturi de ironia cruda a colegilor mi-au afectat profund structura interioara. Fiind o fire foarte sensibila, am receptionat in mod dureros loviturile primite in acel liceu, devenit un fel de „lagar de detentie” atat la propriu, cat si la figurat, pentru niste adolescenti prinsi in capcana din nestiinta sau din cauza parintilor lor.

In aceasta perioada, lipsit de cea mai elementara intimitate, am invatat sa ma ascund in spatele studiului matematicii, fizicii, dar si al istoriei. Practic, studiam inainte materiile de curs pentru a putea dispune de un timp personal, dupa care citeam si aprofundam diferitele carti pe care mi le procuram in scurtele „invoiri” sau „permisii”. Scriam foarte mult, dar ma exprimam codificat, fiindca stiam ca intotdeauna exista un „Big Brother” atoatevazator, care ne supraveghea neincetat, intrupat in ofiteri zelosi dupa avansare si colegi „binevoitori”. In vacante insa imi permiteam sa ma exprim liber in jurnale de impresii sau in mini-articole, ce stiam ca oricum nu puteau sa fie publicate. Asa am invatat arta „ascunderii gandurilor in spatele cuvintelor”, a incifrarii mesajului si a criptarii exprimarii.

George ROCA: Si totusi dupa terminarea liceului v-ati continuat studiile tot in acelasi domeniu devenind student al Academiei Tehnice Militare. Nu prea va inteleg?

Octavian LUPU: Asa este. Pornisem deja pe un drum si nu aveam de ales… Eram legat intr-un mod fatal de sistemul militar printr-un contract de scolarizare, iar contravaloarea ce trebuia a fi returnata in cazul retragerii din armata fiind suficient de mult „umflata” pentru a nu putea fi platita vreodata. Era un joc in care o data intrat, puteai iesi doar cand dorea sistemul. De aceea, trebuia sa ma conformez, sa merg cu valul. Experienta cea mai teribila din timpul „pregatirii militare” a urmat dupa admiterea mea la Academia Tehnica Militara din Bucuresti. Timp de noua luni a trebuit sa execut stagiul militar cu termen redus, lucru ilogic data fiind absolvirea unui liceu militar si admiterea la o institutie militara. Astfel, am cunoscut la modul extrem, ca infanterist, ce inseamna frigul, foamea si privarea de somn. Am fost socat sa vad ca viata din unitatile militare semana cu un film ce avea la baza un scenariu siberian, demn de un lagar de concentrare. Impresiile culese m-au determinat sa caut o cale de scapare, ceea ce ma conducea invariabil catre scris si studiu. Reuseam de multe ori „sa dispar” prin locurile pustii ale unitatii militare, si acolo in plin ger sau ploaie, sub acoperisuri improvizate, studiam carti de matematica, de limbi straine, de psihologie sau de filozofie, in special existentiala. Era greu sa ascund aceste carti in conditiile in care aveam doar o valiza la dispozitie, dar preferam sa renunt la haine sau alte la articole pentru a avea totdeauna macar o carte cu mine si bineinteles un caiet in care scriam sau imi notam impresiile. Dupa ce scriam, rupeam foile si le distrugeam. Acesta-i pretul libertatii in regimurile totalitare. Scrii, exprimi si retii in constiinta, dupa care distrugi urmele.

La Academia Militara lucrurile nu au stat mai bine. Desi eram un elev de elita, totusi nu eram bine vazut de catre cadrele „politice” ce ma solicitau sa fiu turnator pentru colegi si sa-mi lingusesc superiorii. Dupa un an, mai precis in vara anului 1988 inainte de sesiune, am fost descoperit cu o Biblie in format redus asupra mea. Imediat mi s-a inscenat un „proces” in fata consiliului profesoral si al colegilor. Este adevarat ca timp de un an de zile frecventasem aproape constant slujbele tinute de catre preotul Galeriu la biserica Sfantul Silvestru. In acea perioada am invatat sa dezvolt tehnica scrierii de eseuri pe teme filozofice si religioase, precum si arta de a vorbi in public. Aveam un jurnal consistent pe care nu l-am mai distrus si in care am consemnat toate experiente mele, precum si incercarile de natura literara.

Dupa aceste eveniment s-a decis sa fiu exmatriculat, dar dupa aceea s-a revenit asupra acestei hotarari, urmand ca in mod progresiv sa mi se scada notele la examinarile de curs, pana cand in urma presiunii psihologice „sa imi ies din parametrii”. Nu s-a intamplat insa acest lucru fiindca a intervenit revolutia din decembrie 1989, dupa care am putut pleca fara sa imi para rau si sa finalizez studiile universitare la Institutul Politehnic Bucuresti.

George ROCA: Deci v-ati transferat de la Academia Militara la Institutul Politehnic. Ce facultate ati absolvit? Unde ati fost repartizat… sau unde v-ati gasit un loc de munca?

Octavian LUPU: Am absolvit Facultatea de electronica si telecomunicatii in anul 1992, dupa care am avut ocazia de fi angajat la un institut de cercetare si timp de 8 ani sa avansez in directia cercetarii stiintifice. In paralel am continuat sa studiez intens lucrari de literatura si teologie, iar in plus am avut ocazia de a publica mai multe articole in care analizam impactul introducerii diferitelor tehnologii de comunicatii, in special al telefoniei mobile si Internet-ului. Am constatat in scurt timp ca partea care ma atragea in expunerile pe care le faceam nu era cea tehnica, pe care mai totdeauna o puneam „in fundal”, ci componenta umana, de comunicare, de transmitere a viziunii si gandirii catre potentialul cititor.

George ROCA: Deci ati facut nu numai cercetare tehnica ci si una care studia  esenta umana, legaturile omului cu divinitatea, cu mediului inconjurator, cu impactul pe care il creeaza asupra acestuia. Cateva motivatii va rog, sau exemple?

Octavian LUPU: Cu titlu de exemplu, incepeam sa scriu un articol pur tehnic si dupa cateva randuri vorbeam despre impactul asupra utilizatorului, incercam sa intru in dialog cu cititorul, analizam canalul de comunicare creat prin intermediul a ceea ce exprimam s.a.m.d. Un astfel de articol, destul de amplu ca volum, a fost „Crestinismul si Societatea Informationala”, care s-a bucurat de o buna audienta in acea perioada, mai precis in cursul anului 1996 si ulterior. De indata ce a aparut Internet-ul, am avut sansa sa pot descarca materiale si carti de a caror existenta nici macar nu stiam. In mod special am fost atras de literatura motivationala fiindca imbina laolalta elemente componente din cadrul psihologiei, teologiei si filozofiei.

Dupa anul 2000 am decis sa parasesc terenul „cercetarii” prost platite si in proces de disparitie din Romania, si am inceput sa lucrez ca inginer de telecomunicatii. Timpul dedicat pentru activitati „extra” s-a restrans considerabil, dar am devenit mai selectiv si mai eficient in utilizarea lui. Astfel, am reusit sa alcatuiesc mai multe brosuri din diferitele articole pe care le-am scris si am inceput sa le distribui pe Internet si sub forma de materiale tiparite avand titluri in genul: „Vindecare prin Cuvant”, „Experienta vindecarii spirituale”, „Putere pentru ziua de azi” si „Pasi prin credinta”. In paralel, am avut ocazia de a participa sau chiar de a realiza emisiuni radiofonice, cum ar fi „Scoala Cuvantului” si „Jurnal de studiu”. In plus, am sustinut mai multe prelegeri publice pe teme de natura spiritual – motivationala, dintre care unele au fost inregistrate si distribuite prin Internet. Ocazional am participat si la emisiuni de televiziune dedicate impactului tehnologiilor moderne de comunicare asupra societatii contemporane.

George ROCA: Foarte interesant! Sa inteleg ca a urmat o noua deviere de la munca pe care v-ati ales-o si pentru care ati suportat timpuri grele de educatie cazona si ani multi de scoala. Cum ati ajuns la „Jurnal de studiu” si la revista „Conexiuni (Crestine) Contemporane”?

Octavian LUPU: In perioada in care am participat la emisiunile radiodifuzate (2005 – 2010), am considerat utila realizarea unui blog dedicat tematicii abordate in cadrul acestora, precum si distribuirii transcrierilor rezultate in urma sustinerii emisiunilor. Abordand o maniera de „full scripting” pentru realizarea emisiunilor, materialele generate aveau consistenta unor articole si prin urmare pagina „Jurnal de studiu si rugaciune” pe care am realizat-o a ajuns sa aiba un volum destul de mare in scurt timp. In plus, acest blog continea si diferite eseuri sau articole pe teme de natura spiritual-motivationala.

O etapa majora in evolutia acestui blog a constituit-o demararea colaborarii cu jurnalistul Octavian Curpas din Phoenix, Arizona – USA, in cadrul unui schimb de articole si promovare reciproca pentru publicatiile „Phoenix Magazine” si „Bruxelles Mission”. Dupa un an de colaborare mi-am dat seama ca blog-ul „Jurnal de studiu” nu mai corespundea tematicii – mult mai extinse – a articolelor publicate, fapt pentru care am schimbat dramatic structura site-ului, tehnologia de realizare si denumirea, care a devenit „Conexiuni Crestine Contemporane”. In aceasta perioada articolele pe care le-am publicat acolo au fost preluate si distribuite in cadrul diferitelor publicatii electronice, cum ar fi: „New York Magazine”, „Romanian Times”, „Gandacul de Colorado”, „Saltmin”, „Agero Stuttgart” s.a.

In acest context al presei virtuale, am avut ocazia deosebita de a va cunoaste si pe dumneavoastra, si de a extinde aria colaborarii si schimburilor de articole. Tematica publicatiei electronice pe care o editez a fost imbogatita, fapt pentru care titlul ei a devenit „Conexiuni Contemporane” (www.conexiunicontemporane.ro), iar platforma software a fost adecvat modificata pentru a pune in evidenta continutul mult diversificat si pe autorii care contribuie cu articole. Alaturi de accesibilitatea facila din partea cititorilor in baza  unei clasificari tematice usor de intuit, publicatia „Conexiuni Contemporane” permite promovarea autorilor si reliefarea continutului furnizat. Astfel exista un sistem de rating al accesarilor pentru fiecare autor, acesta dispunand de o pagina de prezentare, iar profilul fiind completat cu diferite date de performanta in functie de numarul de articole publicate si de accesari. In momentul de  fata sunt peste 150 de autori inregistrati in furnizarea diferitelor articole, iar numarul lor este in crestere. Desigur ca pe multi i-am cunoscut prin intermediul dvs. prin articolele pe care mi le-ati trimis spre publicare.

George ROCA: Colaborez cu peste 20 de reviste, dar sincer sa fiu, printre cele  preferate este si „Conexiuni Contemporane”. V-am explicat la inceputul acestui interviu de ce. Consider ca este o publicatie „cuminte”, placuta la citit, atractiva… Ce planuri de viitor aveti?

Octavian LUPU: Nu as putea spune ca merita sa iti faci prea multe planuri pentru viitor, fiindca totdeauna realitatea, in vesnica ei schimbare, te va determina sa modifici sau chiar sa abandonezi ceea ce ti-ai propus. Cu toate acestea, intentia mea este de a continua scrierea de articole, eseuri si materiale pe teme spiritual-motivationale, in principal fiindca orientarea experientei mele de viata este in aceasta directie. In plus, am experimentat realizarea de articole ce exprima confluenta diferitelor curente spirituale majore din istoria lumii si a corespondentelor ce pot fi stabilite intre acestea. Astfel, am explorat „taramul” conexiunilor dintre crestinism si alte curente majore in genul taoismului, budismului si islamului.  Am in pregatire astfel de abordari si in raport cu alte curente  disparute in negura istoriei in genul maniheismului, zoroastrismului, mazdeismului etc.

In final, de ce ma intereseaza toate aceste lucruri? De ce sa investesti timp si efort pentru ceva ce nu iti aduce nici un fel de remuneratie materiala? Raspunsul pe care pot sa il dau decurge din faptul ca am inteles importanta fundamentala a urmatoarelor valori ce merita sa fie promovate intr-o lume care inca isi mai cauta reperele:

–    in primul rand, bucuria de a trai si de a invinge dificultatile, de a nu abandona niciodata lupta vietii;
–    mai departe, libertatea de a exprima ceea ce gandesti sau simti in adancul fiintei tale, fara sa iti fie teama de eventualele consecinte actionand in deplin acord cu propria ta constiinta;
–    si nu in ultimul rand, acceptarea si promovarea diversitatii de viziune asupra existentei, vietii si rostului pentru care suntem pe acest pamant.

Este posibil ca fragmentul de memorie al experientei mele sa ajunga astfel sa se integreze in memoria infinita a universului prin ganduri pe care nu le-am lasat sa treaca fara a fi consemnate, prin file de jurnal rupte, dar ale caror idei au rasarit cu si mai mare putere atunci cand iarna totalitarismului a trecut, sau prin simtaminte care transcend finitul in nemarginire, asemenea raului care in cele din urma se varsa in ocean…

A consemnat,
George ROCA
17 februarie 2011
Sydney – Bucuresti

Viata crestina nu e viata sportiva

On By nelursIn Christian Life, MinistryLeave a comment

Interviu cu pastorul Dorin Gherman din Hunedoara

R.: Bine te-am gasit, frate pastor Dorin Gherman.
D.G.: Bine ati venit, ma bucur de vizita voastra.
R.: As dori sa ne spui cateva cuvinte despre tine. Cine este Dorin Gherman?
D.G.: M-am nascut in 1953 in Cincis Hunedoara. Am copilarit si am facut scoala in satul natal, apoi la Teliuc si apoi la Hunedoara la liceul care acum se numeste Iancu de Hunedoara. Am lucrat vreo 20 si ceva de ani in diferite locuri, am avut meserii in domeniul mecanicii si la 35 de ani m-am intors la Dumnezeu. La un an dupa aceea am inceput studiile la Facultatea de Teologie a Institutului Biblic Baptist de la Oradea, care acum este Universitatea Emanuel si am ajuns apoi pastor. Mai am si alte domenii de lucrare despre care voi vorbi la timpul potrivit. Un lucru important este ca m-am casatorit in 1993 cu Lili, avem doi copii, Cristina care are 16 ani si Elena care are 14 ani si prin harul lui Dumnezeu, facem lucrarea Lui cu totii.
R.: Ne-ai spus ca in prima parte a vietii tale ai trait departe de Dumnezeu. Ce te-a determinat sa te intorci la El?
D.G.: Totul a inceput cu o vizita pe care am primit-o, intr-o seara de Craciun, din partea unui grup de tineri de la diferite biserici din zona, de la Teliuc, din Hunedoara care au venit cu colinda la mine. M-au impresionat prin atitudine, prin tinuta, prin conduita. Am avut impresia unui grup de tineri deosebit de bine educat, oameni de bun simt, m-au impresionat si ca atare am acceptat invitatia lor de a le intoarce vizita. Asa am ajuns pentru prima data, in primavara lui 1983 la biserica Maranata din Hunedoara. A fost pentru prima data cand am calcat intr-o biserica evanghelica si acolo era o intalnire de tineret. Am ramas cu aceeasi impresie despre tineretul crestin care mi-au facut-o si cei care m-au vizitat acasa. Mai mult decat atat, am ramas si cu impresia unei manifestari artistice deosebite, mi s-a parut un spectacol, asa am perceput eu atunci evenimentul respectiv ca pe un spectacol foarte reusit si datorita acestor bune impresii, m-am adresat eu lor de data asta, cu rugamintea sa ma mai invite cand mai au ocazii asemanatoare. Nu dupa multa vreme m-au invitat din nou, trebuia sa vina cineva din Statele Unite, un fost mare violonist de concert. Am fost foarte curios sa intalnesc o asemenea persoana, asa ca am acceptat invitatia fara sa stau pe ganduri si cand am ajuns acolo am fost zguduit de marturia acelui om care, intr-adevar, a fost una din personalitatile scenei mondiale care a cantat inclusiv la Casa Alba pentru presedintele Kennedy si care a marturisit o intamplare din viata lui referitoare la sotia lui care s-a imbolnavit de o boala incurabila. Dumnezeu a lucrat in asa fel incat aceasta femeie a fost vindecata in mod supranatural. Din momentul acela, omul nostru cu vioara a inceput un alt fel de viata si si-a pus vioara in slujba lui Dumnezeu. Atunci am fost pentru prima data fata in fata cu Dumnezeu si am inceput sa-mi pun intrebari, sa-mi fac probleme, tin minte ca m-am gandit ceva de genul ca daca Dumnezeu exista si face asemenea lucruri, atunci eu trebuie sa vad ce fac cu viata mea. Am decis sa urmez pe Domnul Isus Cristos pentru ca omul despre care vorbesc nu s-a limitat la marturia aceasta cu privire la sotia lui, ci a avut si o predica evanghelistica de o mare forta si m-a convins ca trebuie sa ma impac cu Dumnezeu. Dar omul uita experientele cu Dumnezeu foarte repede. La fel s-a intamplat si cu mine, dupa un timp, impresia aceea puternica de la inceput s-a atenuat si au mai trecut inca 5 ani pana cand m-am hotarat definitiv sa vin la Dumnezeu si asta mai mult datorita faptului ca viata mea se indrepta catre nicaieri, vedeam ca nu reusesc sa fac nimic din ce imi propuneam, din ceea ce doream pentru  mine. Au fost 5 ani fara niciun fel de realizare (nici macar o treapta de salarizare n-am reusit sa obtin in acesti 5 ani) si atunci, pe fondul unor intalniri din timpul verii cu o parte din tinerii pe care-i cunosteam de la biserica, m-am hotarat sa  ma duc din nou la biserica si de data aceasta hotararea a fost ferma si definitiva. Asta s-a intamplat in 1988, apoi in 23 aprilie 1989, L-am marturisit pe Domnul in apa botezului care a avut loc la biserica Sfanta Treime din Deva. Eu am ramas ca membru la biserica din Teliuc, din satul vecin.
R.: Care a fost reactia familiei, a prietenilor, cum au primit ei vestea convertirii tale?
D.G.: In ce priveste familia, cred ca termenul cel mai potrivit este ca au respectat decizia mea, nu neaparat le-a facut o mare placere faptul ca eu am ales o cale care pentru ei era straina, era ceva inedit, ceva nou, ceva ciudat, poate. In ce-i priveste pe prietenii mei, unii dintre ei au fost socati… intr-o prima faza convertirea mea a afectat relatiile care le aveam cu diferiti oameni, cu unii din cei care-mi erau chiar apropiati ca prieteni. Nu eu am dorit ca efectul sa fie de felul acesta (deranjant pentru ei), eu am dorit sa-mi pastrez mai departe prietenii si nu am dorit sa rup relatiile, pentru ca atunci cand te convertesti trebuie sa o rupi cu lumea, nu cu oamenii. In final, incetul cu incetul, relatiile s-au restabilit, pentru ca au observat si ei ca n-am ales o cale a fanatismului, a absurdului, au observat ca ceea ce faceam era diferit, dar nu era neaparat deranjant din punctul lor de vedere sau chiar negativ.
R.: Ai spus ca ai primit botezul in primavara anului 1989, daca am inteles bine. Asta a fost inainte de Revolutie.
D.G.: Da
R.: Ai intampinat probleme in societate, la serviciu, in afara de familie si prieteni? Cum era vazut un crestin neoprotestant pe vremea aceea in societatea romaneasca?
D.G.: Bineinteles. In momentul in care iei o decizie ferma pentru Dumnezeu, nu se poate sa nu ai probleme cu lumea si am avut si eu. Vestea convertirii mele a deranjat foarte tare pe cei din comitetul de partid de la locul de munca unde lucram. Exact in perioada cand eu incepeam sa merg la biserica si ma hotaram tot mai ferm sa urmez calea asta, ei voiau sa ma faca membru de partid. Au fost socati cand au auzit ce hotarare am luat si am primit chiar cateva avertismente foarte serioase. Mi s-au facut reprosuri, mi s-a spus la un moment dat ca-mi fac familia de rusine (tatal meu lucra in aceeasi sectie si el) dar, asa cum si relatiile cu prietenii pana la urma s-au intors pe un fagas normal si relatia cu cei care aveau o anumita pondere ierarhica la locul de munca s-a remediat in timp.
R.: Cum s-a schimbat viata ta dupa intoarcerea la Dumnezeu? Care este diferenta dintre viata traita cu Dumnezeu si cea dinainte sa-l cunosti pe Dumnezeu?
D.G.: Orice crestin intelege lucrurile astea. Orice crestin stie ce inseamna sa traiesti cu Dumnezeu si ce inseamna sa traiesti fara Dumnezeu. Cu atat mai mult atunci cand vii – cum se spune – din lume, intelegi diferenta mai bine. Cei care cresc in biserica sunt scutiti de multe din lucrurile lumii care nu ispitesc la fel de tare ca pe unii care au crescut departe de Dumnezeu si care si-au petrecut toata viata lor in lume. Ceea ce trebuie sa subliniem aici e faptul ca viata crestina nu e viata sportiva. Nu ne intoarcem la Dumnezeu doar ca sa renuntam la fumat si la bautura. Un crestin trebuie sa traiasca cu Dumnezeu si asta s-a intamplat cu mine. Efectiv, mi-am incredintat viata in mana lui Dumnezeu pentru ca El sa ma conduca. Inainte ma conduceam singur si dupa convertire I-am spus Domnului: „Doamne, acum condu-ma Tu! Acum hotaraste Tu, in locul meu, ce anume trebuie sa fac eu!” Si, bineinteles ca nu e foarte usor pentru cineva fara experienta sa inteleaga bine voia lui Dumnezeu, sa afle calauzirea Duhului Sfant. Dar daca esti devotat, daca esti cu totul incredintat in mana lui Dumnezeu, El te ajuta. Dorinta mea asta a fost: ca de acum incolo sa merg cu Dumnezeu, sa nu mai umblu singur si cred ca cel mai important lucru care s-a intamplat dupa ce m-am intors la Dumnezeu a fost acesta, ca nu  m-am mai condus singur si am cautat intotdeauna calauzirea Duhului Sfant pentru viata mea. Un om care Il are pe Cristos este capabil sa intoarca si obrazul stang, este capabil sa cedeze si camasa, este capabil sa mearga o mila in plus, el nu se mai gandeste la ziua de maine si inainte de a judeca pe altii se judeca pe sine. Toate lucrurile acestea pe care Domnul Isus le spune in predicile Lui devin realitate pentru omul care este ucenic al Domnului Isus Cristos.
R.: Povesteste-ne cateva din experientele tale cu Dumnezeu.
D.G.: Viata crestinului este o continua experienta cu Dumnezeu. Nimic din ce traieste crestinul nu poate fi separat de sintagma asta: experienta cu Dumnezeu. Sunt, totusi, anumite lucruri in care mana lui Dumnezeu se vede mai clar si, acuma de ce sa n-o recunoastem, avem de multe ori derapaje, avem in anumite situatii, momente sau trairi in care luam viata pe cont propriu si eu cred ca e foarte interesant ce se intampla cu crestinul atunci cand se indeparteaza de Dumnezeu si cand realizeaza lucrul acesta. Realizeaza ca, de fapt, ceea ce traieste el nu este viata crestina.  Si cand spun viata crestina subliniez inca odata aspectul acesta: ea nu trebuie confundata cu viata sportiva. Bineinteles ca experiente cu Dumnezeu au fost multe, incepand cu felul cum am ajuns sa fiu parte in lucrarea lui Dumnezeu, apoi continuand cu modul miraculos in care Dumnezeu a rezolvat unele probleme ale mele si ale familiei, ma refer la probleme chiar materiale, de ce nu? Sunt multiple modurile in care Dumnezeu a lucrat in viata mea, mi-e foarte greu sa selectez si sa reproduc cateva dintre ele.
R.:  Ai fost chemat sa fii o voce care-L vesteste pe Dumnezeu. Impartaseste-ne cate ceva din lucrarea pe care o faci.
D.G.: Dupa ce am absolvit cu diploma de licenta Institutul Biblic Emanuel Oradea am lucrat inca un an in atelierul in care lucrasem pana atunci, dupa care un fost coleg de scoala, care era deja pastor, m-a rugat sa vin sa-l ajut in lucrarea pe care o avea in cateva sate din jurul Hategului. Fratele Florin Dobos, cred ca este bine sa il numim, m-a chemat in lucrarea pentru bisericile de tara. El mai avea biserica de la Simeria in pastorire. Am inceput sa lucrez impreuna cu el, in cercul lui pastoral. Mergeam in bisericile de la Ciopeia, Barasti, Bucium si Maceu apoi in anul 2002 am fost ordinat ca pastor al bisericii din Ciopeia si pastoresc in continuare biserica asta. Biserica a fost initial o biserica de persoane in varsta si era totusi o biserica tanara in sensul ca era recent intemeiata si era o lucrare destul de grea. Aveam de a face cu oameni care au trait pana la o varsta inaintata in lume si care s-au intors la Dumnezeu pe sfarsitul vietii lor si nu e tocmai usor sa lucrezi cu categoria asta de persoane. Sunt oameni care in societate nu prea mai au multe de spus dar ale caror defecte se vad lesne. Incepand cu anul 2001, pe atunci nu eram inca pastor titular al bisericii, au inceput sa se apropie de biserica in urma unor lucrari evanghelistice pe care le-am derulat, romii din sat. Localitatea Ciopeia e alcatuita din romani si din romi. Lucrarea aceasta in randul romilor a avut niste aspecte deosebit de interesante, in sensul ca oamenii astia s-au intors la Dumnezeu in numar mare. Daca biserica, la inceput, avea 26 de membri, acuma are peste 50 si majoritatea nu mai sunt romani in varsta ci romi de toate varstele, tineri si batrani si se poate face acolo o lucrare deosebita, o lucrare care are si aspecte specifice, ma refer la faptul ca e o lucrare transculturala. Trebuie sa abordezi o cultura diferita si nu e un lucru usor atunci cand nu ai experienta de felul acesta, cand esti pus in fata sarcinii pe care o ai de indeplinit dintr-odata. Am avut si eu probleme la inceput pana cand le-am inteles bine felul de gandire si obiceiurile si bineinteles ca mai sunt inca lucruri de rezolvat in comunitatea asta. Ma refer aici la cei care frecventeaza biserica si pot sa spun acum cu bucurie ca majoritatea satenilor de etnie roma frecventeaza biserica si chiar sunt membri.
In afara de lucrarea pastorala, sunt implicat si in alte lucrari si cred ca cea mai importanta lucrare dintre toate pe care le fac este lucrarea din Penitenciar. Este vorba de programe educationale derulate in Penitenciarul de la Barcea Mare sub egida Fundatiei „Stanca Veacurilor”. De mult m-a interesat lucrarea de evanghelizare in Penitenciar, misiunea in Penitenciar si prin anii 90 am intrat acolo de cateva ori impreuna cu un grup de la Alba Iulia. Incepand cu anul 2004 am inceput sa facem o lucrare sistematica, organizata, prima data cu un grup intocmit spontan, un grup din Hunedoara in special, dar si din imprejurimi. As aminti aici pe sora Marioara Marcoi care a avut initiativa acestei lucrari si ea a fost intermediarul intre grupul nostru si conducerea Penitenciarului si cea care a obtinut pana la urma dreptul de intrare in Penitenciar, aprobarea respectiva. In anul 2005 am fost solicitati de Fundatia „Stanca Veacurilor” sa ne alaturam lor si am facut lucrul acesta pentru ca ei aveau acreditare guvernamentala pentru genul asta de lucrari si acum lucrurile au inceput sa se clarifice: ceea ce facem noi acolo sunt programe educationale pe suport biblic. Dificultatea lucrarii sta in faptul ca trebuie sa realizam niste programe care sa faca fata mai multor cerinte.  Pe de o parte sunt cerintele celor care se afla in Penitenciar si care, de multe ori, nici ei nu inteleg prea bine ce doresc si ce vor, ei vin sa exploreze si trebuie sa fim foarte atenti ce le oferim, ce le aratam, ce le punem in fata. Dar mai exista si o alta cerinta si anume a celor care administreaza Penitenciarul, care conduc locul acela. Trebuie sa lucram in asa fel incat sa raspundem acestor cerinte omenesti, atat ale celor din conducerea Penitenciarului cat si ale persoanelor aflate in detentie, dar in acelasi timp trebuie sa tinem seama de faptul ca suntem crestini si nu putem sa spunem orice oamenilor cu care vorbim acolo. Nu ne deranjeaza sa facem programe educationale, nu ne deranjeaza sa discutam despre orice, dar suportul ideologic al tratarii subiectelor de catre noi este Scriptura. Lucrul acesta il declaram de fiecare data in prezentarea programelor pe care le propunem, pentru ca dorim sa se stie, de la bun. In rest, a fost o experienta deosebit de interesanta pentru mine, sa constat ca se poate vorbi despre educatie cetateneasca, despre educatie familiala, despre educatie religioasa, se pot trata probleme emotionale, probleme de relatii, probleme de orice fel cu care populatia penitenciara se confrunta, toate astea in lumina Scripturii. Sa vorbesti despre patrie si patriotism, de exemplu, dar in termenii Scripturii si sa faci si evanghelizare, in acelasi timp. Este un lucru deosebit de interesant, un lucru care provoaca. Aceasta categorie de persoane cu care lucram acolo e o categorie speciala si avem de a face inclusiv cu oameni de la care te poti astepta la orice. Trebuie sa fim foarte atenti cum desfasuram lucrarea acolo, sa fim foarte atenti ce spunem, sa ne controlam perfect pe noi insine, sa tinem in acelasi timp situatia sub control la fata locului. La inceput a fost destul de dificil. Acum avem ceva experienta in lucrarea aceasta si n-as putea sa spun ca nu mai exista probleme, dar dupa ce ai petrecut cativa ani in lucrarea asta deja poti sa o abordezi mai in cunostinta de cauza decat la inceput. Bineinteles ca nici acum nu ne putem permite sa fim relaxati in sensul negativ al cuvantului. Nu ne putem permite sa mergem nepregatiti, nu ne putem permite sa lucram superficial. Tot ce facem trebuie sa fie la nivel profesional. Avem relatii cu Sistemul Penitenciar, cu Administratia Nationala a Penitenciarelor, cunoastem pretentiile acestor foruri, ei vor o oferta sociala din partea noastra si noi trebuie sa fim capabili sa le-o oferim. Dar, bineinteles ca aceasta oferta sociala trebuie sa fie venita din partea unor crestini, din partea unor oameni credinciosi. Cate ceva despre echipa cu care lucrez: tot timpul am avut 20-25 de colaboratori, unii dintre ei au fost alaturi de mine inca de la inceput, pe altii i-am pierdut pe drum intre timp. Sunt foarte satisfacut si sunt fericit ca pot sa colaborez cu astfel de oameni. Sunt frati de-ai nostri, credinciosi din biserici din Hunedoara, biserici din Calan, Simeria, din Tara Hategului. Avem de asemenea sprijinul tuturor bisericilor din Comunitatea Bisericilor Baptiste de Hunedoara. Fundatia „Stanca Veacurilor”, de la bun inceput, a abordat comitetul Comunitatii Bisericilor Baptiste Hunedoara pentru ca aceasta Fundatie are simtul responsabilitatii si respecta tot ce inseamna autoritate, tot ce inseamna buna randuiala si a vrut sa puna in tema bisericile din zona in ceea ce priveste lucrarea pe care o desfasoara pe meleagurile acestea. Ma bucur de sprijinul Comunitatii Bisericilor Baptiste Hunedoara, dar exista si biserici din alte denominatiuni care sprijina aceasta lucrare in mai multe feluri.
E o lucrare complexa, o lucrare deosebita care apoi a fost extinsa si in scoli, ma refer la programele de prevenire a delicventei juvenile care pornesc de la experienta castigata in Penitenciar si folosesc aceasta experienta in favoarea copiilor, a adolescentilor, a tinerilor din scolile municipiului Hunedoara. Lucrarea consta in prelegeri si prezentari de materiale audio-video in cadrul orelor de dirigentie. Categoria de populatie scolara este aceea a elevilor de gimnaziu si a elevilor de liceu. Am fost deja in 11 scoli din Hunedoara si imprejurimi cu lucrarea asta. La fiecare clasa avem 3-4 pana la 6 intalniri. Avem si aici experiente deosebit de imbucuratoare. Avem si altele mai putin imbucuratoare pentru ca lucrarea, de fiecare data, intampina si obstacole. Pana acum Dumnezeu a fost cu noi si ne-a ajutat ca sa trecem peste aceste obstacole. Lucrarea in scoli se duce tot pe conceptia crestina despre lume si viata. Vorbim copiilor despre diferitele probleme legate de acest fenomen al comportamentului antisocial si il analizam prin prisma conceptiei crestine despre lume si viata. Nu putem sa mergem la scoala cu Biblia sub brat si nu putem sa facem acolo prozelitism pentru anumita denominatiune, dar putem, pastrand regulile institutiei scolare, sa vorbim copiilor intr-un mod mai deosebit despre probleme cu care ei se confrunta si…
R.: Sa le oferiti o alternativa?
D.G.: Da, suntem in masura sa le oferim o alternativa in ce priveste problematica lor. De exemplu putem sa le vorbim despre aspectele economice ale vietii intr-un spirit crestin, sa vorbim despre bogatie si saracie din punctul de vedere al Scripturilor, sa vorbim despre probleme de familie, probleme de educatie din acelasi punct de vedere al Scripturilor. Au fost programe care, luate in suma, putem sa spunem ca au avut un succes deosebit. Si speram sa mergem mai departe cu ele, dar in acelasi timp trebuie sa recunosc ca e necesara o permanenta innoire, trebuie sa gasim mereu idei, pentru ca nu putem sa ne repetam, nu putem sa venim cu aceleasi lucruri odata, de doua ori, de trei ori la aceeasi clasa, trebuie sa ne improspatam modul de a duce la sfarsit aceasta lucrare.
In afara de aceste doua aspecte ale lucrarii la care iau parte, mai e si aceea care mie imi place intr-un mod deosebit si anume lucrarea la catedra. Predau la un Colegiu biblic in Deva si imi face o deosebita placere.
R.: Referitor la aspectul acesta: a preda. Ce reprezinta pentru tine? E o pasiune sau e o vocatie?
D.G.: Cred ca e si una si alta si cine se angajeaza intr-o lucrare cu oamenii trebuie sa aiba si vocatie si trebuie sa aiba si pasiune pentru ceea ce face. Si eu cred ca Cine iti da vocatia pentru o anumita lucrare iti da si pasiunea ca sa o faci. Pentru mine, a comunica altora lucrurile care prin harul lui Dumnezeu am reusit sa le invat este un lucru deosebit. Consider ca este si in avantajul meu personal pentru ca atunci cand citim sau ne sunt explicate anumite lucruri, le uitam. Daca la un moment dat ajungem sa practicam lucrurile respective, incepem sa le intelegem, dar putem spune ca am invatat cu adevarat anumite lucruri numai atunci cand incepem sa invatam pe altii lucrurile respective. Pentru mine a preda este un prilej de a invata.
R.: Din punctul de vedere al pastorului, care crezi ca sunt cateva din problemele cu care se confrunta crestinii de astazi?
D.G.: Cred ca una dintre problemele Bisericii de astazi este aceea a raportului ei cu societatea in mijlocul careia traieste si aici in ce ma priveste, consider ca biserica trebuie sa-si indeplineasca rolul ei misionar, Biserica trebuie sa faca ucenici dar, in acelasi timp, Biserica are un rol social si sub alt aspect, in sensul ca trebuie sa-si exemplifice marturia prin actiuni care sa fie folositoare societatii. Asta o spun din punctul de vedere al unui pastor care, intamplator sau nu, este prins si intr-o lucrare prin care societatea este abordata, inclusiv in compartimentul ei institutional. Deci, prin ce facem noi sub egida Fundatiei „Stanca Veacurilor”, abordam de fapt institutii ale Statului. O alta problema este interna, a Bisericii. Si anume aceea a echilibrului, a stabilirii unui raport corect intre forma si fond. Aici trebuie sa enumar cateva principii: Biserica crestina consta in anumite lucruri care sunt eterne. Lucrurile care sunt eterne sunt, de exemplu, relatiile: dragostea nu va pieri niciodata. Din punctul acesta de vedere nu se face nici o schimbare. Apoi, Biserica inseamna si anumite lucruri care sunt valabile atata timp cat exista lumea asta. Care sunt valabile pana la sfarsitul veacului si ne referim aici, de exemplu, la structuri. Biserica va trebui sa aiba mereu comitet, sa aiba mereu prezbiteri, pastori, diaconi, sa aiba o anumita organizare. Aici din nou vorbim despre lucruri care nu se pot schimba. Ele sunt stabilite prin Biblie. Dar exista si lucruri care trebuie schimbate din timp in timp si ma refer aici la lucrurile de forma. Eh, necazul in unele dintre bisericile noastre este ca, in timp ce unii vor sa schimbe totul, altii nu vor sa schimbe nimic. Trebuie inteles, odata pentru totdeauna, ca nimeni nu are secretul functionarii perfecte a Bisericii. Nimeni nu poate sa isi aroge dreptul de exclusivitate in ce priveste organizarea si conducerea serviciilor Bisericii. In privinta asta, bineinteles ca lucrurile trebuiesc discutate, fiecare trebuie sa inteleaga ceea ce n-a inteles, fiecare trebuie sa fie dispus sa poarte dialogul.
R.: Ne referim aici la functionarea interna a Bisericii sau la diferentele dintre denominatii?
D.G.: Ne referim la ce se intampla in cadrul fiecarei biserici. In ce priveste diferentele denominationale, astea sunt o problema care, cel putin deocamdata, nu consider ca am autoritatea sa vorbesc despre ele, pentru ca exista o miscare ecumenica de foarte multa vreme si care inca a ramas la stadiul dialogului. Inca nu a reusit sa faca nici un pas inainte, practic, decat ca a reusit sa aduca la aceeasi masa pe reprezentantii diferitelor confesiuni.
R.: Poti sa ne spui daca crezi ca exista solutii pentru problemele de genul acesta?
D.G.: Bineinteles. Problematica asta nu este fara rezolvare. Si rezolvarea este Cristos, ca pentru orice problema a Bisericii, de altfel. Necazul consta in faptul ca suntem oameni si nu ne lasam intotdeauna dominati de Cristos, nu depindem intru totul de Cristos. Daca depindem intru totul de Cristos, atunci reusim sa-i iubim pe semenii nostri, reusim sa facem totul in Biserica pentru proslavirea lui Dumnezeu, pe de o parte si pentru zidirea fratilor si surorilor, pe de alta parte. Problema este, insa, ca trebuie sa-i iubim pe oameni si apostolul Pavel, intre doua capitole in care vorbeste despre darurile Duhului Sfant,  introduce acel capitol 13 din Epistola intai catre Corinteni in care vorbeste despre dragoste. El prin asta ne arata ca dragostea este solutionarea oricarei probleme care presupune contradictii. Cred ca asta este solutia pentru problemele din interiorul Bisericii ca si pentru problemele de abordare a societatii. Daca ii vom iubi pe oamenii din jurul nostru, vom stii cum sa interactionam cu ei si cum sa-i abordam si vom stii sa ne facem datoria fata de ei.
R.: Spune-ne cateva cuvinte despre asteptarile pe care le ai de la viitor, cateva planuri.
D.G.: In plan personal, preocuparea mea este sa reusesc o cat mai buna indeplinire a misiunii pe care am, doresc sa ma perfectionez profesional, doresc ca lucrarea pe care o fac sa fie facuta cu profesionalism, sa nu ramana la stadiul unui lucru de diletant. Este clar ca nici societatea nu mai accepta oferte care sunt mostre de diletantism. In ceea ce priveste lucrarea mea pastorala, doresc ca problemele bisericii mele, care sunt specifice, sa-si gaseasca o rezolvare cat mai corecta si pentru asta ma pregatesc, pentru asta citesc, pentru asta observ, fac studii personale, cercetari personale, pentru ca, in final, sa dovedesc ca Dumnezeu poate mentine in existenta o biserica mixta, ca si alcatuire etnica, o biserica biculturala. Cam astea sunt preocuparile mele si cam la asta ma gandesc atunci cand vine vorba de asteptari de viitor.
R.: Poate cu alta ocazie am putea sa vorbim mai multe despre specificul lucrarii cu romii si, poate chiar despre relatia Biserica-Stat. Deocamdata, un gand final pentru cititorii nostri, un mesaj pentru cei care vor citi acest interviu.
D.G.: Doresc ca aceia care nu s-au impacat inca cu Dumnezeu sa vina cat mai grabnic la Cristos, pentru ca El asteapta oameni truditi, oameni impovarati. El asteapta pe pacatosi si El a venit in lumea noastra ca sa caute si sa mantuiasca pe cei pacatosi. In ce-i priveste pe fratii nostri, doresc ca Dumnezeu sa le daruiasca maturitatea necesara si Dumnezeu sa lucreze in asa fel incat sa le fie cat mai clara fiecaruia dintre ei chemarea lor si misiunea lor, pentru ca apoi sa poata sa abordeze lucrarea cu toata responsabilitatea si sa faca lucrarea in asa fel incat Dumnezeu sa fie multumit si oamenii sa fie mantuiti.
R.: Spune-ne un pic despre viata sportiva de care ai pomenit de vreo doua ori.
D.G.: M-am referit la faptul ca sportivii nu beau si nu fumeaza. Dar nu inseamna ca toti sportivii astia care nu beau si nu fumeaza sunt crestini. Viata crestina inseamna mai mult decat atat. Astea sunt doar doua dintre lucrurile care trebuie avute in vedere, dar esentiale nu sunt acestea. Esentiale sunt renuntarile, esentiala este jertfa, esential este devotamentul pentru Dumnezeu, esentialul este sa te abandonezi in bratul Domnului Isus Cristos. Lucrul acesta este greu de realizat pentru aceia care au un eu foarte pronuntat, un eu foarte activ si foarte revendicativ.
R.: Multumim pentru gandurile impartasite, multumim pentru timpul acordat si sa speram ca ne vedem cat mai curand ca sa vorbim mai multe despre temele abordate. Fii binecuvantat!
D.G.: Si eu va multumesc pentru ca m-ati avut in vedere si m-ati abordat si pentru vizita pe care mi-ati facut-o si va spun si eu: Domnul sa va binecuvanteze si sa va ajute sa faceti o lucrare frumoasa.

Elena Reinerth

Patru ani de la savarsirea din acesta viata, pamanteasca, a Parintelui Gheorghe Calciu Dumitresa

On By nelursIn Christian LifeLeave a comment

„Viata Parintelui Calciu dupa marturiile sale si ale altora”, Editie ingrijita la Manastirea Diaconesti, Cu o predoslovie a Inaltpreasfintitului Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Christiana, Bucuresti, 2007. 350 p.

By Drd. Stelian Gombos

Iata ca, de doua milenii incoace, adica de la intemeierea credintei crestine, ne straduim sa ne cinstim si sa ne omagiem eroii istoriei sau martirii credintei, precum si personalitatile marcante, universale si nationale, care au amprentat istoria, veacurile si locurile cu activitatea, cu viata si cu invataturile ori scrierile lor multfolositoare.
Drept urmare, mi-am adus si eu aminte, pentru cateva momente, cuprins fiind de emotie, respect si veneratie, de Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, acum, la momentul implinirii a patru ani de la nasterea sa in viata cea cereasca, cand a avut venerabila varsta de 82 de ani, eveniment ce s-a savarsit in ziua de marti, 21 noiembrie 2006. De asemenea, am avut un prilej si un ragaz de reflectie si de reculegere si in timpul slujbei prohodirii care s-a desfasurat la Manastirea Radu Voda din Bucuresti sambata, 2 decembrie 2006, iar apoi in ziua inmormantarii sale in cimitirul Manastirii Petru Voda din judetul Neamt, la care am reusit sa particip si eu alaturi de foarte multi slujitori ai altarului bisericesc strabun, in frunte fiind un alt vrednic de pomenire – Prea Fericitul Parinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, precum si alaturi de foarte multi fii duhovnicesti si ucenici, cunoscuti ori apropiati.
Pentru a fi sincer, doresc sa recunosc ca in iuresul acestor zile, am constatat cu oarecare strangere de inima ca nu este usor sa vorbesti ori sa scrii despre Parintele Calciu, mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de relativ putina vreme, adica de numai zece ani. De ce? Pentru ca Parintele Gheorghe s-a conturat si s-a identificat in mintea si in inima mea, prin cateva trasaturi si calitati distincte: in primul rand caracterul, onoarea si demnitatea parintelui; apoi vocea sa inconfundabila, cat se poate de sobra, dar si calda in acelasi timp; dupa aceea, cultura teologica (si nu numai teologica) pe care a cumulat-o datorita muncii si tenacitatii prea cucerniciei sale; luciditatea si spiritul sau critic insotit de foarte multa intelegere si condescendenta; pe urma spiritul de disciplina, in primul rand cu el insusi, de rigoare academica, doctrinara, liturgica si canonica revelata cu fiecare slujire a sa, ori cu fiecare predica sau cuvantare, toate fiind sustinute intr-un mod foarte coerent si elevat, in diferite imprejurari si cu diferite ocazii; comportamentul, felul sau de a fi si de a se raporta la semenii sai, la fiecare in parte, intr-un mod deosebit si unic, fiind foarte respectuos, accesibil si deschis, toate acestea ducand la descoperirea in persoana sa a eticii bunului simt, pe care a cultivat-o de-a lungul intregii vieti si care astazi o intalnesti tot mai rar. Parintele Gheorghe Calciu a mai avut si calitatea de a fi un om de o sinceritate, discretie si modestie iesite din comun, care mi-au inspirat foarte multa incredere, mi-au dat confort sufletesc si dragoste fata de valorile perene ale spiritualitatii si culturii noastre autentice.
Iar cartea aceasta se prezinta, in aceste vremuri, ca un omagiu si un prinos de cinstire si de recunostinta, tocmai acum, la implinirea a patru ani de la mutarea in vesnicele lacasuri a Parintelui Calciu Dumitreasa – acela care a facut parte „din generatia destinata nu doar temnitei, ci si sinistrei reeducari de la Pitesti, puse la cale si dirijate de tot ceea ce comunismul avea mai abject. Una era sa petreci ani grei de inchisoare laolalta cu camarazii aceleiasi suferinte, si chiar luni de tacuta recluziune intr-o celula izolata, si alta sa treci prin convulsiile fizice si morale provocate de propriii tai camarazi deveniti diavoli si, pana la urma, istovit, sa te pomenesti asemenea lor. Sunt traume sufletesti pe care numai un erou le poate depasi, dar care ii raman pe viata in carca, asemenea unei jivine cu ghearele infipte in grumaz. Parintele Calciu stia ca o cadere poate fi depasita numai prin asumarea ei constienta si responsabila, si aceasta l-a facut, pana la urma, victorios – potrivit aprecierii cuprinse in „Predoslovia” cartii, semnata de Inaltpreasfintitul Parinte Arhiepiscop si Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania.
Scopul si motivul aparitiei acestei lucrari este foarte bine reflectat in „Lamurire asupra editiei” unde se arata adevarul „ca nu poate o cetate aflata pe varf de munte sa se ascunda, nici o faclie aprinsa sa stea sub obroc. Tot astfel, nu se cuvenea ca viata Parintelui Gheorghe Calciu sa fie tainuita, ci pusa in sfesnic, ca sa lumineze tuturor celor din neamul sau”. In alta ordine de idei, scrierea de fata este alcatuita din „Predoslovie”, „Lamurire asupra editiei” si patru parti, intitulate: „Viata este Hristos”, „In prigoniri adeseori”, „Exilul”, „Moartea nu exista”, la care se adauga „Addenda” – cu „Testament”, „La un an de la adormire” si „Bibliografie – Gheorghe Calciu-Dumitreasa”. Cartea este completata, la urma, cu cateva fotografii ce fixeaza unele secvente si evenimente din viata Parintelui.
Lucrarea cuprinde, mai intai, inregistrarea unui interviu pe care Monahul Moise de la Manastirea Oasa i-l luase Parintelui Gheorghe Calciu cu patru ani si ceva in urma, pe parcursul a trei zile de impreuna-calatorie prin tara. Iar ostenitorii, mai bine spus, ostenitoarele Manastirii Diaconesti – Bacau, care au compus si structurat cartea au constatat „cu mare bucurie ca interviul, cu o durata de sase ore, era de fapt, o incursiune amanuntita in viata parintelui, din copilarie pana in momentul expulzarii din tara, in august anul 1985” – maicile nefacand altceva decat sa transcrie materialul, completandu-l cu informatii din alte interviuri si articole. Cercetandu-se fondul de manuscrise al Arhivelor CNSAS, au fost gasite si cateva fragmente de manuscrise ale Parintelui, confiscate in anul 1979, inainte de a doua sa arestare. „Ele cuprind relatari ale unor episoade din prima detentie si din timpul activitatii de preot profesor la Seminarul Teologic din Bucuresti. Le redam ca atare in partea a doua a cartii, ca o completare la informatiile cuprinse in interviu. Tot aici am inclus extrasele din dosarul de urmarire al Parintelui Calciu de la CNSAS, extrase, selectate si adnotate de Monahul Moise. Precizam ca scopul nostru a fost sa intregim, prin aceste informatii, anumite aspecte din viata si activitatea Parintelui Gheorghe Calciu, aratand ca drumul Parintelui spre Imparatie a urmat calea pe care Domnul Insusi a avut-o: Parintele Calciu Dumitreasa a fost in iad cu sufletul, dar l-a biruit in Iisus Hristos si s-a facut partas la Inviere. Ramanea sa mai acoperim perioada exilului in America. Pentru aceasta, ne-am adresat familiei Parintelui, precum si credinciosilor din Parohia «Sfanta Cruce» din Washington D.C., unde sfintia sa a slujit in ultimii aproape douazeci de ani. «Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca eti avea dragoste unul fata de altul». Si am cunoscut ca acestia erau cu adevarat ucenicii Parintelui Calciu. In cateva zile, toata comunitatea de la «Sfanta Cruce» s-a mobilizat. Fiecare avea ceva de spus despre Parintele. Doua suflete generoase s-au ostenit sa adune si sa ne trimita toate aceste marturii. Cu incuviintarea lor, ne-am luat libertatea de a selecta si organiza meterialul potrivit cu conceptia de ansamblu a cartii. Am adaugat la sfarsit scrisorile dictate de Parintele, inainte de moarte, catre familie, enoriasi, catre Inalt Prea Sfintitul Bartolomeu Valeriu Anania – caruia, printre altele i-a spus: «Dumnezeu sa Va dea taria cugetului si arma cuvantului sa evitati pe cat posibil unui om, rautatile care incep sa atace tot mai violent adevarurile credintei noastre ortodoxe si sa Va lungeasca zilele spre slava Sa. Amin»; apoi catre Parintele Arhimandrit Iustin Parvu si Manastirea Diaconesti, ultimele trei netiparite pana acum, precum si cateva insemnari facute de cei apropiati, la un an de la adormire”, cum ar fi: preotii Iustin Parvu, Amfilohie Branza, Adrian Beldianu, Nicolae Tanase, Monahul Filotheu, apoi domnii Demostene Andronescu, Erast Calinescu, Lucian Popescu. Asadar, aceasta carte – ce are cate un citat scripturistic drept motto la inceputul fiecarei parti – ne ofera noua, celor obisnuiti cu o viata comoda, prilejul de a medita la jertfa, la suferinta si la cruce. Si asta, pentru ca nimic nu se poate realiza fara efort, fara jertfa. Tendinta, tentatia si ispita omului contemporan, spune Sfantul Paisie Aghioritul, este de a dobandi totul fara jertfa, asa incat si noi crestinii, am dori sa ne mantuim fara sa ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Asa stand lucrurile, cartea de fata este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare si teribile in care cei ce au vrut sa se mantuiasca au avut foarte mult de suferit, adica atunci cand statul roman, comunist si ateu, foloindu-se de institutii diabolice si draconice precum securitatea si inchisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni crestini, aflati atunci printre noi; caci „comunismul a umplut cerul de Sfinti” – zice Parintele Arhimandrit Arsenie Papacioc. In alta ordine de idei, lucrarea aceasta, cu adevarat marturisitoare si folositoare, mai cuprinde o scrisoare deosebita adresata de catre Ioan Ianolide Parintelui Gheorghe Calciu, la 8 august 1985, avand o valoare inestimabila si de-a dreptul profetica si testamentara, drept pentru care, in memoria, si a unuia, si a celuilalt, o redam in cele urmeaza, in intregime: „Frate Calciu, Preamarit sa fie Hristos prin miile de sfinti si martiri ai acestui veac, in randul carora ne-am aflat, si pe unii dintre ei i-am vazut si-i marturisim lumii spre pocainta. Preamarit sa fie Hristos pentru milioanele de victime crestine ucise de furia caiafica, pe care-i purtam in sufletele noastre si-i marturisim lumii, spre trezire. Preamarit sa fie Iisus Hristos prin zecile de milioane de victime omenesti, cel mai cumplit genocid al istoriei, pe care lumea nu-l ia in considerare. Dar noi vrem sa salvam lumea de un asemenea destin, deci o chemam la realitate. Crestinatatea si omenirea intreaga trebuie sa se trezeasca, cat timp nu e prea tarziu. Oamenii sa se teama nu de aceia care ucid si iau viata, ci de aceia care ucid sufletele, transformand viata in iad vesnic. Trebuie facuti sa inteleaga realitatea cruda si incredibila a vremurilor noastre. Iisus Hristos si Antihrist disputa puterea acestei lumi. De nu vom fi vrednici de Hristosul ce vine, de Hristosul ce este, de Hristosul inflacarat in lupta cu Antihrist, vom fi pierduti si omenirea va cunoaste un rau si mai grav, de o intindere catastrofala. Crestinatatea are deplina raspundere pentru mantuirea intregii lumi si trebuie sa si-o asume… Domnul Iisus, Maica Preacurata, toti sfintii dintotdeauna sa fie cu tine, spre slujirea lui Iisus Hristos si a oamenilor!” – Ioan Ianolide, 8 august anul 1985. Cu alte cuvinte, aceasta scriere constituie o adevarata odisee a spiritului, o introspectie abisala facuta cu multa umilinta si finete dar si constiinta misionar-apologetica, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului si iesit curat pe malul inalt al sfintirii le-a putut primi de la ingerul care l-a vegheat pe toata calea incercarilor”, caci acesti martiri contemporani au supravietuit in arena „leilor comunisti” datorita credintei lor nestramutate in Dumnezeu – Cel Care „toate le poate celui ce crede”, dandu-le celor smeriti Harul ce sfinteste, stapaneste si ocarmuieste toata faptura.
Dintre toate relatarile despre inchisori si vremurile de prigoana traite de acesti oameni in secolul trecut, din toata investigatia psihologica a atator autori, toti inzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovnicesti, una dintre cele mai patrunzatoare, „cea mai in masura sa inteleaga impreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adancimea si inaltimea, sa cunoasca iubirea lui Iisus Hristos cea mai presus de cunoastere si sa se umple de toata plinatatea lui Dumnezeu (cf. 3, 18–19).” Afirmatiile Parintelui Gheorghe Calciu facute in alte imprejurari, se potrivesc foarte bine si aici, caci, „daca ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrajmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te indoiesti de iubirea lui Iisus Hristos si de eficienta pocaintei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrarii acesteia si toti eroii inchisorilor comuniste si politice in general, au cautat in primul rand, sa-si puna in ordine propriile vieti, sa inteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca incet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare, si asta pentru ca toti acesti mucenici contemporani ai veacului al XX-lea, „locuind in aceeasi celula (ori la propriu, ori la figurat), au incercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Iisus Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile si poticnelile inerente convietuirii multora la un loc, intr-un spatiu impropriu, mizer si insalubru. Si, pana la urma, lucrarea cu pricina dezvaluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori (la inceput), dar tanjind arzator dupa Dumnezeu: mai intai, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca ori sa le respinga dintru inceput sau mai tarziu, fiindca aceste duhuri rele il razboiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta impotriva lor, chiar daca lupta este complexa si de durata, insa nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gandul rau de la inceput, acesta patrunde in mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atat de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gandul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pana aici fiind razboiul nevazut” – iata scoala Filocaliei si a Spiritualitatii Rasaritene autentice, pe care acesti cultivatori ai Duhului si staruitori intr-ale Rugaciunii si Ascezei au invatat-o acolo unde te asteptai probabil cel mai putin, adica in temnitele „cruciadei rosii”. Altfel spus, deprinderea persoanei in lupta duhovniceasca, parcurgand toate treptele ascezei crestine, in cadrul razboiului nevazut si vazut in care au fost angrenati acesti slujitori ai lui Iisus Hristos si iubitori ai aproapelui duce la o asemenea analiza ce „nu putea fi facuta de catre acesti tineri decat numai prin prezenta Duhului Sfant, Care i-a asistat pe toata durata vietii lor in inchisoare”.
Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa si a celorlalti ca el este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Iisus Hristos. Oare nu este cutremurator ceea ce spune un teolog si un slujitor al altarului, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea)? Si nu vreau ca cititorul de buna credinta sa treaca fara a le da atentie peste unele cuvinte ramase de la Parintele Calciu, ce se arata a fi adevarate file de Filocalie si Patristica – si asta pentru ca vorbea frumos si cu insufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata: aceea a apararii credintei stramosesti, curata, nealterata si autentica (potrivit Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii), si a sentimentelor curat nationale si patriotice, de cea mai buna calitate – pe care si-a asumat-o in viata sa duhovniceasca la modul plenar, din convingere si din purtarea de grija a lui Dumnezeu, in pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-a traversat din cauza sistemului si a regimului ticalosit, antihristic.
Daca vom spicui cateva dintre aprecierile si caracterizarile unor cunoscuti si apropiati ai Parintelui, acum, la implinirea unui an de pomenire intre cei trecuti in viata fara de sfarsit, vom vedea ca „Felul in care parintele isi exprima dragostea fata de ceilalti era cu totul special. Impartasea dragoste de la inima la inima, niciodata exprimata prin cuvinte, ci de multe ori prin gesturi. In conditiile in care, impreuna cu familia, avea domiciliu fortat (inainte de plecarea in SUA), depusi fiind din drepturi, traind din milostenii, parintele era mult milostiv: purta de grija elevilor orfani ai Seminarului (de la Manastirea Radu Voda – Bucuresti, unde era profesor), le achita bursele, le cumpara haine si carti, si pe toate le stie Dumnezeu. Parca urma randuiala Sfintilor neadormiti, care opreau in manastire cat le era de trebuinta pentru hrana zilnica si restul imparteau pana seara” – dupa marturisirea facuta in aceasta carte, la ultima rubrica a ei, de catre Parintele Adrian Beldianu, Parohul Bisericii Mihai Voda din Bucuresti, fost elev seminarist de-al Parintelui Calciu.
Scriitorul Demostene Andronescu – un vechi prieten – marturiseste ca „Despre parintele Calciu nu se poate marturisi decat tacand. «Caci sunt cuvinte care nu cuvanta, si sunt taceri ce pot sa spuna tot». Mai ales in cazul lui. Dar cum nu tot muritorul poate capta muzica sferelor pentru a i se talmaci pe intelesul lui rosturile firii si deci si ale omului, va trebui totusi sa-l evocam, acum si aici, in cateva lumesti cuvinte, pe care insa le vom rosti in soapta, spre a nu-i tulbura odihna intru Domnul. Curand vom praznui un an de cand acest rugator de performanta si ziditor de suflete a plecat sa se odihneasca putin in Lumina Cea Dintai si sa depuna marturie in fata Celui Atotputernic si a celor ce nu mai sunt aici, ci s-au mutat in vesnicie, despre sine si despre nevrednicia si neputintele noastre. Cu aceasta ocazie, noi, cei ce l-am cunoscut si i-am fost aproape, ne vom intalni cu el in duh si poate, de vom fi in stare de gratie, il vom insoti, tot in duh, intr-o ultima «calatorie prin duhul Romaniei». Pentru mine, apropierea acestei praznuiri are si o alta incarcatura. Una speciala. De aproape cincisprezece ani, in fiecare toamna, la sfarsitul lui septembrie si inceputul lui octombrie, prietenul meu, parintele Ghita – asa ii spuneam noi in intimitate – imi era oaspete. Venea si se instala la mine ca la el acasa. Si ne simteam bine. Si eu, si el. Uneori, cand ramaneam singuri, dadeam in mintea copiilor: ne zbenguiam, ne bateam cu perne si faceam fel de fel de trasnai. Asta poate pentru ca nici eu, nici el nu am avut tinerete. Cu prilejul acestor vizite, casa mi se transforma in chilie de duhovnic si in loc de pelerinaj. Venea multa lume sa-l vada si sa-l «pipaie» pe parintele. Unii o faceau doar din snobism, pentru a se putea lauda in cercurile lor ca l-au vazut si au vorbit «cu popa Calciu», dar cei mai multi veneau sfiosi, manati de reale nevoi sufletesti. Si parintele avea pentru fiecare un sfat, o vorba buna, un indemn duhovnicesc. Unii, mai ales cei in varsta, dar si multi tineri, veneau pentru spovedanie. Si parintele nu refuza pe nimeni. Se inchidea cu fiecare intr-o camera si acolo se sfarsea aceasta Sfanta Taina. Dupa spovada, se intretinea indelung cu omul, dandu-i povete si spunandu-i vorbe de incurajare. Unora le dadea dezlegare, altora canoane si tuturor sfaturi. Pe toti ii indemna sa-si gaseasca un duhovnic la care sa mearga des. Parintele acorda o atentie deosebita tinerilor, pentru care avea o aplecare speciala. Considera ca ei sunt «sarea pamantului» dar ca, in acelasi timp, sunt si cei mai vulnerabili la capcanele si smintelile acestui veac. Considera, de asemenea, ca noua, celor mai in varsta, ne revine datoria de a le indruma pasii si de a le veghea devenirea, fiindca – spunea el – «lumea de maine va arata asa cum vor rodi ei, si ei vor rodi numai daca noi ii vom plivi, adica daca vom starpi din jurul lor buruienile care-i sufoca». Acelasi interes l-a manifestat parintele Calciu si pentru tinerii romani «destarati», pe care i-a intalnit in exilul sau de peste Ocean. In cele cateva vizite pe care i le-am facut in America, am fost placut impresionat ca Biserica Ortodoxa Romaneasca «Sfanta Cruce» de langa Washington D.C., in care slujea parintele, era in fiecare duminica plina de tineri, in special, care veneau aici sa se intalneasca cu Tara. Multora dintre ei parintele le era si duhovnic, si protector, si sfatuitor, si uneori chiar si in instanta de judecata, iar ei se considerau, pe drept cuvant, fiii lui duhovnicesti” – toate acestea, conform relatarilor domnului Andronescu.
Un alt cunoscut – Lucian Popescu – subliniaza faptul ca „Parintele vorbea cu aceeasi deferenta cu oricine, fiind cu asta cateodata pricina de poticnire. Ii era la fel de drag sa zica vorba buna tigancii din parcarea Manastirii Voronet, sau politicianului de cel mai inalt rang, sau bogatasului care nu isi tinuse fagaduiala, sau celui ce si-o tinuse, sau ierarhului, sau duhovnicului inchis de comunisti mai mult ca el, sau intelectualului dezamagit in sinea lui ca dialogului i se refuzau posibilele subtilitati, sau deghizatului securist inmuiat ori neinmuiat inca de radiatiile nenumite ale parintelui, sau vamesului, sau desfranatei, sau lunatecului. Nu am vazut niciodata un om gasind atat de bine calea cea dreapta, care e totuna cu cea de mijloc, atunci cand ea exista, in drumul complicat ce duce, mereu in proximitatea iadului, catre Imparatia Tatalui. In anul 1990, a fost alungat cu violenta din Seminarul Teologic din Bucuresti, de unde in anul 1978 a fost arestat pentru Cuvantul lui Dumnezeu (cele „Sapte Cuvinte catre tineri”). In anul 2006, slujindu-i-se arhiereste de Prea Fericitul Patriarh Teoctist, a plecat pe ultimul drum din biserica Radu Voda a aceluiasi Seminar”.
Parintele Ieromonah Amfilohie Branza – Duhovnicul Manastirii Diaconesti, Bacau – recunoaste ca „Am vorbit de acesti parinti mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe parintele Calciu si pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi toti. Amin”.
Prin urmare, lucrarea in sine este un complex, un tot graitor, alcatuita dintr-un sir intreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existentiale si determinante pentru eroul cartii, care, desi s-a urmarit acest lucru, nu a fost niciodata victima, ci intotdeauna va fi consemnat (alaturi de ceilalti), de catre posteritatea ce trebuie sa fie cat mai obiectiva, drept eroul credintei, purtatorul Duhului Celui Dumnezeiesc in iadul lumii acesteia pamantesti, din a doua jumatate a secolului al XX-lea.
Scriitorul Razvan Codrescu atentioneaza si subliniaza faptul ca „Viata lor merita cunoscuta, nu pentru slava lor pamanteasca, ci ca oamenii din zilele noastre innegurate de atatea rataciri, urmari ale indepartarii de Dumnezeu, sa stie ca au existat in veacul al XX-lea asemenea alesi care s-au ridicat la puterea de credinta si de jertfa a primilor martiri crestini”.
Stiind din propria-mi experienta ca fiecare intalnire cu Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost un prilej de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filozofi ai vremii antice, precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruire, ma (mai) gandesc ce repede ii uitam noi pe acesti oameni, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit. De aceea, cartea de fata (si celelalte care sunt si vor mai aparea) este foarte binevenita, remarcandu-se ca un omagiu si un prinos de recunostinta adus Parintelui Calciu, dorindu-se a fi un pas catre revenirea la normalitatea cinstirii inaintasilor nostri asa cum se cuvine, aducandu-ne astfel aminte „de mai-marii nostri”.
 Eu personal, ma simt foarte implinit si onorat de faptul ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-l intalni si a-l cunoaste pe Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa – mare personalitate a culturii si spiritualitatii noastre romanesti si nu numai, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii, potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca in aceste vremuri ii pretuim mai mult pe altii, de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali. Insa, ramanem convinsi de faptul ca ce este nobil ramane, iar ce este ieftin, apune.
 Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, o lucrare care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”.

CE E IUBIREA ?

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Ce va vine in minte daca v-ar intreaba cineva ce e iubirea?
Inefabilul iubirii ne face sa dam fiecare raspunsuri diferite, caci iubirea nu poate fi explicata pe de-a-ntregul. Poate sa spuna cineva ca a patruns in esenta ce este iubirea? E un mister pe care il purtam in noi, e o minune, nu stii de unde vine si nu stii unde o sa te duca. Iubirea se naste in tine, o simti ca pe ceva unic, e ca o flacara, un fel de combustie interna. Cand iubesti, perceptia din jurul tau se schimba, iar starea aceasta curge prin tine. Dispare totul, nu mai exista decat dorinta ca celalalt sa te iubeasca la fel de mult si il vrei numai pentru tine. Nevoia de iubire este atat de mare, incat, si atunci cand crezi ca esti mintit, iti vine sa strigi: “Minte-ma, dar minte-ma frumos!”
Se spune ca iubirea nu este de esenta umana si ca poarta in ea ceva din puritatea dumnezeiasca. Nici un om nu se poate lauda ca a inventat iubirea, nici nu se poate transmite din generatie in generatie, nici nu se poate Invata de la cineva, ori prin maturizare sau vointa si nici nu depinde de caracterul omului sau de varsta, chiar daca la varsta a treia e mai domoala, dar este compensata de lumina experientei. Oamenii au nevoie de dovezi de iubire pana in ultima clipa de viata. Acolo unde dispare, sufletul e parjolit.
Toate religiile lumii propovaduiestc iubirea ca fiind cel mai inalt mesaj, cea mai desavarsita conditie umana. Cele mai mari sacrificii omenesti s-au facut din iubire, asa cum s-a sacrificat Iisus din iubire pentru oameni. Literatura abunda de creatii pe aceasta tema.
Sensul cuvantului A-MOR (fara moarte) este iubirea. El arata ca iubirea poate sa treaca dincolo de moarte. Se spune chiar ca dragostea poate sa mute muntii din loc, caci la urma urmelor, tot ce conteaza in viata in mod deplin, este iubirea.
Iubirea este o sarbatoare a firii, este ceva armonios, bland, fascinant, cald. Caldura sufleteasca data de iubire da viata infinitelor entitati ce alcatuiesc universul, creaza forme, invie, lumineaza. Iluminarea, intelepciunea, vin pe calea iubirii, tine de bucuria de a trai iluzia.
Se intampla ca uneori iubirea sa-ti aduca si suferinta, sa mai incurce itele sau sa dea nastere unor situatii mai deosebite. Mai zilele trecute, un tanar imi spunea: “iubesc doua fete in acelasi timp si nu ma pot hotari pe care sa o aleg pentru casatorie. As putea impartasi fericirea cu oricare dintre ele.” Si cand i-am zis: “Tu ce-ai raspunde la intrebarea: Dar necazurile, cu care le-ai putea imparti mai bine?” a cazut pe ganduri.
Nu exista o reteta pentru iubire, exista doar acea chimie care se intampla intre oameni, singura valabila. E foarte diferita la fiecare cuplu de indragostiti, un unicat indescifrabil.
O amintire din perioada adolescentei care imi flutura si acum prin minte, mi-o explic doar prin aceasta misterioasa chimie.
Cam pe la 15-16 ani, Iuliei, prietena si colega mea de banca, ii sfaraiau calcaiele dupa Dragos cu care se intalnea adeseori in Cismigiu, caci pe acolo le era drumul spre casa. La inceput, conversatia lor era foarte sumara. Se intalneau, se salutau scurt: El: “Buna!”, ea: “Buna!”. Dupa un timp: ”Ce mai faci?” “Bine, dar tu?” “Si eu bine.” Dragos o lua de mana si se plimbau tacand, lasand doar inimile sa vorbeasca in graiul lor. La plecare ii inmana o scrisoare de dragoste. Iulia raspundea intotdeauna prompt cu scrisori frumoase pe care eu i le ticluiam cum ma pricepeam mai bine. Mi-amintesc cum ii spuneam cu deplina convingere ca numele Dragos s-a nascut din cuvantul dragoste. Dupa un timp, Dragos i-a facut urmatoarea declaratie de dragoste: “Stii ce-mi place la tine cel mai mult? Cat de frumoase scrisori imi scrii. Noaptea nu pot dormi pana nu citesc scrisorile tale, incat le stiu pe dinafara. N-as putea sa traiesc fara ele.” Cu vremea, Dragos a aflat cine scria acele “minunate” scrisori de dragoste. Credeti ca intre ei s-a schimbat ceva? Nici vorba. Dupa terminarea scolii s-au casatorit si eu le-am botezat copilul. Ce dovada mai mare trebuie pentru felul cum lucreaza chimia? Nu este nimic mai frumos si mai tulburator ca privirile ochilor de indragostit care spun povesti de iubire pe care cuvintele nu le pot ingana sau asterne pe hartie.
Si pentru ca iubirea ocupa un loc atat de importat in viata oamenilor, i s-a inchinat o zi din cele mai vechi timpuri, chiar inainte de crestinism, asa cum este sarbatoarea Dragobetele. E celebrata in ziua de 24 februarie, in anotimpul rece, dar tine inimile calde, caci “Dragobetele saruta fetele”, cum este vechea zicala romaneasca. Se spune ca Dragobetele, feciorul chipes si puternic al Babei Dochii, aduce iubirea in casa si in suflete. Acest tanar neastamparat si navalnic este fratele mai viril al mai firavului Sf. Valentin, Cupidonul american, care isi arata amorul cu inimioare rosii strapunse de sageti si ravase parfumate. Virilitatea Dragobetelui este o creatie in spiritul locului, tipic unei culturi dionisiace. Balcanicii sunt mai infocati, mai intaratati, mai puternici, mai voluptosi decat fratii lor de peste ocean. Zona Carpato-Dunareana duduie de forta si barbatie.
Pentru omul arhaic, ziua de Dragobete era semnul sosirii primaverii. Era prima zi cand se vorbea despre pasari si plante, semne ale innoirii naturii, cand pasarile presarau bucurie, iar plantele si florile incantau simturile pe plaiurile mioritice. In aceasta zi se “logodesc” pasarile. Datorita vechimii, aceasta zi a dat nastere la multe si frumoase obiceiuri care s-au pastrat la sate si care nu merita epitetul de “rasuflate”.
In ultimii ani, la oras, tinerii dornici de innoire, incurajati si de comert, ii fac tot mai mult loc zilei de 14 februarie, Valentine`s Day, zi inchinata iubirii in amintirea Sf. Valentin. Romanii stiu destul de putin despre acest Sfant care a fost executat in anul 269 la 14 februarie pentru ca a favorizat casatoriile interzise de imparatul roman Claudius. Acesta nu isi putea aduna ostasi pentru prea multele razboaie purtate. Socotind ca barbatii nu doreau sa isi paraseasca sotiile, a interis casatoriile. Preotul Valentin, a cununat in secret perechi de indragostiti, si-a atras moartea si a devenit martir.
Va puteti inchipui cum ar arata omenirea daca ar fi lipsita de acest sentiment de rotunjire a propriei fiinte, care sta la baza vietii, refugiul celor asupriti, acoperamantul celor dezgoliti, speranta celor deznadajduiti, hrana celor infometati, apa celor insetati ?
Dar cum ar fi daca, macar numai pentru o zi, iubirea ar fi stapana pe toate inimile, iar oamenii s-ar imbratisa si ar canta “Toti pe lume frati noi suntem”?

Elena Buica- Toronto

SARBATOAREA REGILOR MAGI LA MADRID

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

MOTTO:
„Oriunde m-as afla,
niciodata nu voi uita
ca sunt romanca! (MMT)

Traditia spune ca trei Regii Magi (cunoscuti si ca „Regii Magi ai Orientului”), au pornit ghidandu-se dupa o Stea, numita „Steaua Bet-Lehem-ului” tocmai pentru ca aceasta i-a condus pana la Bet-Lehem (orasul painii, in traducere), unde au cautat pe Pruncul Isus Hristos, recent nascut, pentru a I se inchina, a-L preamari si a-I oferi daruri: aur (un dar special ce se oferea numai Regilor, reprezentand bogatia), tamaie (dar deasemenea special ce se oferea numai Sfintilor, reprezentand natura divinitatii Sale) si smirna (compozitie folosita la imbalsamarea mortilor, reprezentand suferinta si moartea prin care urma sa treaca Mantuitorul). Preluat din sursa biblica, acest obicei a ajuns si in Spania sa imbrace forma unei traditii, in care copilasii scriu Regilor Magi scrisori de cerere a unor cadouri mult dorite de ei, iar acesti „Regi” buni se si grabesc sa le-o indeplineasca, daca parintii copiilor respectivi confirma ca iubitele lor odrasle au fost intr-adevar cuminti si silitori la invatatura.

„Bet-Lehem”, in ebraica si „Betleem” in romaneste). Spaniolii numesc „Belén” (dupa numele orasului), lucrarea aceasta artistica ampla care reprezinta anumite scene miniaturizate, din Evanghelie, legate de tema Nasterii Mantuitorului, cuprinzand calatoria  dupa stea a Magilor spre Bet-Lehem, staulul cu Pruncul si parintii Sai, si pastorii  cu oile lor anuntati de inger. Oamenii monteaza langa Pomul de Craciun si acest „Belén”, cu participarea expresa a copiilor si nepotilor lor.

Ziua de 6 Ianuarie reprezinta in Spania o foarte mare sarbatoare, care depaseste cu mult trecerea de la un an la altul din Noaptea de Revelion, spre exemplu. De ce? Pentru ca este sarbatoarea mult aseptata de copiii lor! Si cum sa nu fie, cand de sapte ani consecutiv si eu am vazut cum, biblicii Regi Magi ai Orientului, dupa ce au trecut prin Finlanda sa-si ia in primire saniile cu renii gata inhamati si cu sacii plini doldora de jucariile mult asteptate si cerute de copiii intregii lumi? In Spania ajung cu exactitatea ceasornicelor elvetiene pe 5 Ianuarie. Fac ei cum fac acesti Regi buni si, in noaptea de 5 spre 6 Ianuarie, cand toti copiii dorm, intra tiptil in casele oamenilor pentru a lasa darurile cerute langa Pomul de Craciun (el Arbol de Navidad) si Belén-ul lor frumos.

Imi trece prin minte ironia tatalui meu, care ne spunea, cand am mai crescut si noi mai mari ca, in Romania, tot niste „regi” condusi de un ”gerila” calare nu pe o sanie, ci pe un tanc, au adus copiilor romani, fara ca ei sa le fi cerut astora asa ceva, un comunism rosu in sacii lor, in loc de jucarii. Asa ca de atunci, din 1945, cumparam noi, parintii, jucarii copiilor… Iar dupa 1989, constatam cu totii cum tot acestia, ii impiedica pe Mos Craciun adevarat si pe Regii lui Magi, facandu-i sa vina din ce in ce mai mai rar si tot mai sarac incarcati pentru copiii plebeilor, si din ce in ce mai des si mai bine incarcati cu daruri doar pentru odraslele politrucilor, pentru ca este mosul lor…

Zi de sarbatoare in Madrid, dar cu ploaie si frig. Mijloacele de transport circula, ca intotdeauna in astfel de zile, la intervale mai mari de timp, pentru ca majoritatea madrilenilor sunt in toiul sarbatorilor. Am urcat in autobuzul gol, in care doar doua persoane mai priveau ganditoare, ca si mine, la picaturile ce se scurgeau pe geamuri. Traseul pe care de obicei il parcurgeam in 30-40 de minute, acum l-am facut in mai putin de un sfert de ora, caci si soselele erau goale. Apoi am luat Metroul: la fel de gol si acesta! Iar pe peroanele statiilor, nimenea nu-l mai astepta…

Am ajuns la servici. Lucrez ca bucatareasa la o doamna in varsta care a adus pe lume doisprezece copii, asa ca, atunci cand se strang cu totii (cu ocazia unor astfel de evenimente), eu numar de la patruzeci de persoane in sus. Intru in bloc si sun la usa. Prin usa capitonata razbat glasurile vesele ale copiilor. In sfarsit mi s-a deschis usa. In fata ochilor mei mi-a aparut o imagine de povesti, un Univers al jucariilor prin care inota o multime de copii de toate varstele intr-o veselie imposibil de descris in cuvinte, despachetand inca la darurile primite din partea Regilor Magi, care au avut grija sa scrie pe fiecare pachet chiar si numele copilasului destinatar (amanunt ce a trezit si-n mintea mea imaginea vremurilor copilariei mele). Imensul salon, numai eu mai stiam ca este salon, caci copiii l-au transformat, intr-un timp foarte scurt, intr-un fel de supermarket foarte dezordonat: pe fotoli, pe canapele, pe mese si pe polite chiar, numai jucarii. Nici nu am apucat sa-mi trag bine sufletul, caci marea de copii m-a si incercuit:
– Mariana, uite ce mi-au adus mie Regii!
– Uite ce mi-au adus mie, Mariana: un catelus adevarat, …viu! – imi zice alt copilas.
Puisorul de catelus pufos si negru ca taciunele, ma privea speriat, cu frumosii sai ochisori. L-am mangaiat si eu, transmitandu-i pace si liniste caci, daca el nu putea realiza, eu eram sigura ca nu va ajunge niciodata in strada, fara stapan, rabdand foamea, precum multi catelusi patesc ceea ce patesc deopotriva si copii si batranii – dupa 30-40 de ani de munca – si azi inca prin Romania mea, cea de dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial…
– Si cum se numeste catelusul tau?
– Haco!
Acest nume vine din filmele de desene animate, de unde am dedus ca va creste foarte mare!
– Tu i-ai pus acest nume frumos sau Magii?
– Asa le-am scris: sa-mi aduca un catelus pe care sa-l cheme Haco, si asa mi-au adus!
– Inseamna ca ai fost cuminte!
– Desigur!
Am privit cateva secunde peste tot, dand roata cu privirea, cutiile, hartiile, cadourile si multimea de balonase care au inundat intreg salonul de la un colt la altul: un adevarat magazin de jucarii cum era pe vremea parintilor mei ”Romarta copiilor”. Apoi am inaintat incet-incet spre bucatarie. Dar tot n-am scapat:
– Mariana! Mariana!
– Da, Jaime! Ce s-a intamplat?
– Uite ce mi-au adus mie Regii!
– Un trening alb frumos!
– Bravo…! Am incercat eu sa-l aprob, dar am fost intrerupta…
– E de „Real Madrid”! Nu vezi? – zise el aratandu-mi emblema. E original! Si mi-au adus si o minge cu toate semnaturile „galacticilor” (asa-s numiti jucatorii acestui Club).
Am privit curioasa acea frumoasa emblema a clubului, pentru ca si sotul meu tot cu ei tine, gandindu-ma ca un astfel de echipament, chiar daca este pentru un copil mic de numai cinci anisori, nu este de loc ieftin.
– Inseamna ca vrei sa ajungi si tu unul ca ei?
– Claro!
Am reusit insfarsit sa strabat acea „mare” involburata de jucarii si copii, si sa intru in bucatarie, adica intr-o alta „mare”… de farfurii si de tot felul de vase. Dar un cor puternic de oameni mari si copii ma strigara iar:
– Mariana! Mariana! Lasa, treaba mai tarziu… Vino sa iei si tu o felie de „roscon”. Acesta este un cozonac traditional de forma unui colac, care se face, ca marime, in functie de cat este familia de numeroasa. Asa ca va puteti inchipui cat de mare era roscon-ul lor! Acesta se taie in jumatate pe toata circumferinta sa, se presara cu surprize, cu  pachetele, cu jucarii micute si bani, de la 1 euro si pana la 50, 100… dupa cat il tine punga pe fiecare! Se tapeaza cu un strat gros de frisca peste care se aseaza cealalta jumatate a roscon-ului. Apoi se taie felii in functie de numarul de persoane. Exista sansa ca unul sa ia o felie fara nimica, iar altul sa ia o felie cu doua sau trei pachetele, insa fiecare viseaza desigur sa o ia pe aceea cu bancnota cea mai valoroasa. Am luat si eu o feliuta, multumind pentru amabilitatea lor si inscriindu-ma, cu bucurie bineinteles, in fastul acesta traditional spaniol. Am avut parte si de un pachetel, nu cu „lozul” cel mai mare, dar nici cu jucarie, ci cu cinci euro! Traditia zice ca, indiferent de suma, daca iei felia ce contine un ban, vei avea parte de bani in anul respectiv! Apoi m-am retras la treaba mea, traversand inca odata salonul plin de copiii fericiti de jucariile primite…

Am intrat iar in bucatarie. Din salon se auzeau rasete si voie buna, iar de afara ploaia plesnind geamul cu picarurile ei mari si reci. Mohorata vreme! Dar ce conteaza daca in „tara” este cat de cat bine, in casa este cald, si o femeie octogenara este inconjurata de nepoti si stranepoti, frati si surori, fii si fiice, nurori si gineri? Si chiar daca nu ai avea o asa splendida familie, daca le ai pe primele doua, adica… Tara ta, in care sa fie bine, si casa ta, in care sa fie cald, tot gasesti si tu o familie prietena sau cativa vecini mai apropiati, sa petreci si sa te bucuri din plin de o asa sarbatoare… Sa nu fii singur, asta cred eu ca cel mai mult conteaza!

Gandul meu a inceput a colinda spre meleagurile din care imi trag seva. Fericirea si chiotele copiilor transmiteau pe unda nevazuta a gandului, multumiri in sufletul parintilor lor retrasi, discutand de-ale lor, din care nu va lipsi niciodata aceasta „criza”, desigur. Valtoarea acestei veselii contagioase – ca si latina in mijlocul latinilor -, face aproape imposibil sa poti distinge care este cel ce are totusi un serviciu de indeplinit, prin toata aceasta harmalaie. Absolut toti isi aduceau vasele folosite la bucatarie, iar fetele mai tinere au datoria, dupa legea casei, de a ma ajuta, cand sunt „incoltita” de prea multa treaba. Familie mare, bine educata si ordonata de cel care ar fi fost azi si el alaturi de batranica mea, daca nu ar fi plecat la cele vesnice. Ea stie o „lectie” de la raposatul ei sot si nu vrea, nici in ruptul capului, sa se abata de la ea. Am auzit-o odata „ordonand” putin mai taios unui fiu ai ei, cam insistent in ce priveste chestiunea de „bursa si actiuni”: „Mie imi pui procentele actiunilor in Banca Englezeasca, si gata! Ai inteles?” Batranii stiu ce stiu, si stiu bine! Am inteles si eu, nu doar ea, ca in Spania sunt la conducere „socialistii”, ca si… in Romania – doar ca la noi toti sunt dintr-acelasi drac – care peste tot in lume, unde au pus mana pe putere, nu se pricep sa faca altceva decat somaj mare, intrigi sociale si crize economice interne. Iar acum iata-i declansand o noua Criza Mondiala…

Doamne, cati copii romani nu au in aceasta iarna cizmulite sau ghetute in picioare sau o hainuta mai grosuta sa le tina de cald? De jucarii, aproape ca nici nu imi vine sa Te mai intreb! Prin satele izolate ale Tarii, cati inoata prin nametii de zapada zilnic, spre scoala si apoi spre casa, pentru a primi lumina cartilor? Ma gandesc, ca orice mama ce nu traieste de pe urma politicii, la copiii saraci ai Romaniei, pe la care Mos Craciun nu poate inca sa vina si nici macar pe Regii Magi nu poate sa ii trimita… Ce-or avea ei pe masa de aceste sarbatori? Caci, despre parintii si bunicii lor stiu sigur ca au impozite mari pe salarii si pensiile si ajutoarele de somaj sau sociale taiate! Anul trecut mi-am vizitat fina botezata de mine, care este mare acuma, dar are fratiori mai mici, care mi-au cerut „crenvursti”, cand i-am intrebat ce vor sa le cumpar, nicidecum o jucarie, desi eu le adusesem banane si portocale!

Prin ziare se face apel de solidarizare cu cele doar 20 (douazeci) de familii ce abia mai rezista inca expropierilor din Rosia Montana! Politicienii lui Iliescu au vandut toata industria si agricultura, „la fier vechi” zicand ei, ca sa nu le inteleaga toata tara jaful practicat. Astia, ai lui Basescu, vor sa vanda muntii… Oare dupa ce vor vinde tot, vor pleca de pe capul nostru? Ma tem ca nu!

Torentul de bucurie in care am lucrat pe 6 ianuarie mi-a amintit de traditionalele obiceiuri si datini pe care le are poporul roman, in timpul frumoaselor noastre ierni. Mama din mine, isi vede iarasi copiii colindand si isi aminteste cum, intr-o iarna, mi-au venit acasa cu un catelus tot asa ca Haco de micut:
– Mama, uite ce frumos e! E ciobanesc! I-au pus numele „Ursu”. Si pana a murit, Ursu i-a condus pe copiii mei zilnic pana la scoala si apoi venea singur acasa. Mergea cu noi la cumparaturi si ne astepta linistit afara, in fata magazinelor, fara sa fi absolvit nici o scoala inalta de dresaj. Niciodata nu a sarit nerabdator cu labele pe masa, cand noi mancam, caci stia ca la sfarsit toate oasele erau ale lui. In curtea noastra nu a putut intra niciodata cineva strain, daca noi nu eram acasa. Punea doua labe pe gard si, fara sa latre, il privea atata de serios pe cel ce incerca sa intre in curte, incat acesta trebuia sa inteleaga ca „nu este nimeni acasa” si deci, nu are la ce intra.

Azi copiii mei sunt mari si voinici. Ar putea fi de folos tarii, dar „Tara lui Basescu” si a pdl-ului sau, nu are nevoie nici de ei si nici de alti tineri, indiferent de cata pregatire ar avea, fie ei chiar si medici. Dar are o foarte mare nevoie de politicieni, de cati mai multi politicieni. Pentru acestia Romania a devenit „tara politicienilor”, azi ai lui Basescu iar maine a altui neom poate… Are bani asa de multi incat isi permite pana si luxul de a-si tine slugile pe bani de la buget prin toate tarile pe unde muncesc romanii, pentru a le face propaganda politica, campanii electorale, intr-un cuvant: pentru a-si „spala” astfel hotiile si jafurile lor economice. Am avut ocazia sa aud doua astfel de persoane discutand – activiste ale lui Branza Gabriel, deputat in parlamentul tarii si presedinte al pdl-diaspora, cel care l-a scapat de o motiune pe Basescu, cu ajutorul bisericii sale adventiste din Castellon, condusa de varul lui Daniel Ionita – una fiind chiar presedinta pdl-Madrid, doamna Dorina Sisu, care se mira pe ce-o fi venit factura Vodafone a telefonului sau mobil… de 800 de euro, la plata?

As alunga imaginile crunte ale copiilor, malnutriti si exploatati in toate felurile criminal posibile, din Africa, dar nu pot! Imaginea acelor copii doar piele si os, intr-un secol in care si un „discapacitat” a putut calatori in Cosmos, …pentru ce?, pentru a ne da el o „certitudine”: ca nu exista Dumnezeu, din cauza ca nu l-a putut vedea el. Le-o fi fixat, acest sarman om de stiinta, poate si vreo ora de audienta, iar Ei, Dumnezeu si Domnul Isus Hristos, nu au binevoit sa se prezinte la el… Noi Romanii putem comunica lumii intregi, deci si acestui „discapacitat” marunt la suflet, certitudinea noastra: exista oameni fara Dumnezeu si fara suflet, iar noi nu mai scapam de ei de 66 de ani!

Singura mea „salvare” imi este aceasta harmalaie de copii fericiti, care ma obliga sa-mi tin lacrimile in frau si… munca ce trebuie sa o fac! Si desigur, felul familiar cu care sunt tratata, pana nu stiu cand, caci este criza si aici…

Mi-as dori intr-o zi sa aud pe posturile de radio si televiziune romanesti, ca guvernantii de ieri si de azi isi vor cere la unison iertare de la natiunea romana, care a fost atata de indulgenta si de rabdatoare cu ei, si indemnul de a o lua impreuna de la capat, cu cinste si onestitate. Abia atunci voi crede si voi avea si eu certitudinea ca Mos Craciun va fi lasat sa intre cu jucarii si felurite daruri in toate casele copiilor din Romania. Iar acolo unde va sti ca nu mai poate ajunge, isi va trimite cu siguranta Regii Magi sa ii salveze onoarea, caci eu il cunosc, stiu ca este un „Mos de cuvant”, si mai stiu ca azi nu poate ajunge cu cadouri la fiecare din copiii nostri, din cauza politicienilor iresponsabili pe care ii avem! Tuturor acestor „regi” rai si neomenosi… sa le fie rusine!

Fie ca speranta sa nu ne paraseasca, ba din contra, chiar aceste imporante si semnificative neajunsuri, ce vrand-nevrand le traim, sa ne uneasca mai mult, pentru ca la momentul potrivit, sa-i inlaturam definitiv pe toti acesti „regi” hoti si mincinosi ce ne guverneaza azi, si sa alegem in locul lor pe Regele Nostru, cel care a fost gonit tot de ei si nicidecum de Natiunea Romana. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Maricuta MANCIUC-TOMA
Madrid, Spania
Ianuarie 2011

PAS IN TREI

On By nelursIn EssaysLeave a comment

„Intr-o zi va veni un om
care, aruncandu-se asupra ta,
va incerca sa te dezbrace
de doliul tau necunoscut,
vorba a mea,
azi atat de nuda si de clara!”
Juan Ramón Jiménez

Intr-o zi, nu demult, despovarat de melanholia Licornului, bantuit de persiile bucuriei de-a fi, am visat ca voi pleca intr-o calatorie imaginara prin tinutul de jad al sfiirii, in cautarea Graalului, cel bine ascuns in strafundul nevazutului, neauzitului si nestiului Taram, cutreierand anotimpurile infloririi, iubirii, intomnarii si dezdurerarii prin Cantec! Grea si temerara aventura spre ultima Thule! Si nu singur, ci insotit de prieteni de suflet, sfinti vii pe catapeteasma inimii mele: Juan Ramón Jiménez si Damian Petrescu! Primul – poet unic, de neasemuit, dus dintre noi! – „creator ocult al unui astru neaplaudat”, aureolat cu un Nobel ce nu l-a miscat nici o secunda din nemarginitul fiintei sale; al doilea – genial grafist, traitor la Paris, frate de cursa lunga intru vesnicirea „Clipei cea repede”, ah, ce Dürer roman inconfundabil! – ratacitor, si totusi, cu privirea mult atintita si mult indurerata de Padurea Nebuna a Deliormanului nostru cel sfant!

Am pandit Clipa si ea a sosit! Iata, „cenusa gloriei” noastre e strivita toata, aici, acum, intre filele acestei carti! Drumul a fost lung si patimas, scris in frunte de la Nastere pana la Moarte, nu lipsit de pericole, bland uneori, dar si fioros pana la maduva sangelui simtitor, cand disperat, cand imblanzit precum sarpele Kundalini in iarna, cand cu frica ratarii pe chip! Totdeauna cu lira lui Orfeu in mana, cu ochii lui Apollo in destramare, naravas sau plictisit, uneori somnoros si neinfiorat, la orice pas insetat de roua trandafirilor, vesnic indragostit de parfumul cel tare al vietii, de nepentensul sacru al Visului, de rozmarinul salbatic! De viata miruit si scaldat intru Duhul sfant al Poeziei, de nespus altcuiva, decat tie, Cititorule!

Istovitoare calea spre stele! Mie mi-a revenit doar dulcea povara de-a fi scribul splendorii traite, a uimirii de-a fi ecoul nespuselor cuvinte! Acum, ticalosul din mine smulge cu buna stiinta valul privirii si, printr-o reverenta de arlechin, cu ultima carte a tarotului zburata de vant, iti daruiesc prinosul risipirii noastre, martor fidel al Clipei durute, aidoma regilor magi, in Bethleemul din noi! Imaginati-va: Gaspar este tanar, Balthazar e maturul, Melchior, cel batran! Care sa fiu dintre ei? Desigur, fiecare din ei sunt! Si nu te speria, nu iti voi cere nimic in schimb! Tamaia, aurul si smirna sufletelor se afla aici, in acest chenar daltuit din credinta si juramant tainic, pe ghergheful trairii desenate fiind poemele mele – pe tablite de vant cel mai adesea, cu cerneala de multi nevazuta, alteori, cu roua Gandului sacru!

Credeti-ma! N-am trait niciodata in religia iubirii ca acum, convins fiind ca ea, si numai ea, „este aripa daruita de Dumnezeu sufletului pentru a urca la El!” Cata dreptate avea Michelangelo! Si cum atingerea Dragostei intarata harul Poeziei, iata-ma in ingenunchere si rasfat liric, sarman drumet pe drumul sfasiat de rapele de lumina ale anilor! N-am nicio asteptare, niciun gand de marire sau recunoastere, nicio pala de-ncurajare dinspre portile mereu ferecate ale criticilor! O, „Vanitas vanitatis, omnia vanitas!”

Imi asum riscul nevederii mele, imi jertfesc inca o data – pentru a cata oara – fericirea de a ma simti inrourat doar cu spinii iubirii de Ea – regina a inimii mele – Poezia! Cine sa ma auda, cine sa ma vada cand eu sunt simplu ca apa, diamantul tau din noroi, Nemurire! Si vin si strig odata cu lacrima din Alfabetul Tacerii, cand soptit, cand tunator, totdeauna sfielnic:
? Vino, Cititorule, vino, si ia-ma de mana! Nu te infricosa! Vino la umbra copacului Lumii, linisteste-te si vino sa ne asezam in iarba cea deasa de umbra, in pridvorul unui vesnic amurg, sub aerul dulce al verii eterne!      Strange-ma tare de mana si nu-ti pleca ochii spre undele fluviului Timp!

Deschide larg fereastra vazduhului, sparge oglinda din noapte si patrunde dincolo de limpezimea de cristal a apei – in adancul ei vei vedea si tenebre! Iata cum trec incet, incet, varstele vietii – ziua si noaptea, clipa dupa clipa – Primavara, Vara, Toamna si Iarna, in mantiile lor de craiese! Vei vedea cu ochii tai mangaindu-ti obrazul copilaria, vei recunoaste inocenta sarutului tandru si imbratisarea celui care ai fost, tineretea viselor ratacite in nopti de opal, saltul mortal al iluziilor pierdute, caruntul gand sprijinit in toiagul sperantei – caduceu inflorit sub alunul divin, dar si batranetea intelepciunii, vai, tematoare, dar demna de sine!

De ce tresari? Nu te speria, da, ai vazut bine! Spectrul  acela intunecat este chiar Moartea! Nu e Ea sfarsitul timpului meu, al tau, al orisicui? Dar nu e sfasitul Timpului! Fluviul sau linistit va curge cu meandre si sopot necurmat, furisat pe sub radacinile nevazute ale arborelui vesnic verde al Lumii! Nascut ca si tine sub semnul mortii, nu ai decat o singura, magica zi sa te bucuri de norocul ispitei! Eu nu vreau sa-ti arat decat Clipa mea din eternitatea duratei! Asa ca vino, deschide-ti mintea si inima, tine-ma bine de mana si priveste, priveste in tine… La indemnul meu vei recunoaste, desigur, bucuria turnirului, norocul de-a fi impreuna: ma vesteste-n petale de cantec hohotul apelor! Privesc in ochii Daimonului cu indurare si mi-e frica sa apun prea devreme!

Inserarea soseste, ostirea mea – ratacita pe cale! Eu, insa, ma arat doar tie asa cum sunt! Nu da cu piatra! Ma va durea de tine! Aflandu-ma in Rugaciunea inimii voi trece hotarul de foc – Divinul ma stie – la umbra Cuvantului voi lacrima, nu e o schimbare la fata, in pumni tin, iata, tarana inimii mele: „Doamne, cata irosire de albastru, numai ca sa nu Te putem vedea!”

In final, veni-va cineva la corida cu taurul lui Falaris intru jertire?! Eu voi fi prima ofranda, el ma va junghia! Mai apoi, sangerand, voi iesi din arena: in muzeul de pastravi voi innopta! Postalionul de seara nu va sosi! Fara zabava, in Piata cea mare, cu inorogul eu voi dansa! In rest, tragic balet in sanctuarul sperantei: numai mierle, o hermina, o haita de lupi si trei privighetori! Dincolo de tacere, dincolo de disperare, Cel uitat din cuvinte pe nume ma va striga! Cu Evanghelia inimii-n brate, Poetul – Sublimul -, cu lacrimi de sange pe buze, indelung, indelung va tacea!

Cu gand ferice,
Theodor RAPAN
Bucuresti
decembrie 2010
————————————————–
Theodor RAPAN: nascut la 4 iulie 1954, in comuna Balaci, judetul Teleorman. Fiu de invatator. Absolvent al Facultatii de Drept – Sectia Juridica (Universitatea Bucuresti). Atestat ca ziarist profesionist. Poet si publicist. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania/Sectia Poezie/Asociatia Scriitorilor din Bucuresti.

Debut publicistic: 1970, in ziarul Teleormanul literar•Debut editorial: 1975, Editura „Albatros” (HOHOTUL APELOR – Caietul debutantilor)

Carti publicate: HOHOTUL APELOR (Editura „Albatros”, in Caietul debutantilor, 1975)•PRIVIND IN OCHII PATRIEI (Editura „Cartea Romaneasca”, redactor de carte – Mircea Ciobanu/comentat de Nichita Stanescu pe coperta a patra, 1986)•ASA CUM SUNT (Editura „Eminescu”, redactor de carte – Nelu Oancea, 1989)•HOTARUL DE FOC (Editura „Europa” – Craiova, cu prezentari de Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei, 1991)•LA UMBRA CUVANTULUI (Editura „Semne”, 1995)•SCHIMBAREA LA FATA (Editura „Semne”, 2001)•TAURUL LUI FALARIS – „MARTURISITORUL” – Jurnal de poet (Editura „Semne”, 2003)•MUZEUL DE PASTRAVI – „SCRISORI DIN LAZARET” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2004)•POSTALIONUL DE SEARA – „FILE DIN JURNALUL UNUI HERUVIM” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2005)•DINCOLO DE TACERE – „Jurnal de poet” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2009)•DANSUL INOROGULUI – „ELOGIUL MELANHOLIEI” (Editura „Semne”, cu ilustratii de Aurora-Speranta Cernitu, 2010).

Ligia SEMAN – un itinerar al vietii si cartii crestine

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Marturii si  marturisiri

Poeta si romanciera hunedoreanca Ligia Seman a debutat literar in cenaclul „Lucian Blaga” al tineretului indrumat de subsemnatul intre 1974- 1995.  Provenind dintr-o familie  traumatizata, la un moment dat a  plecat din cenaclu, (si bine a facut), mergand la biserica penticostala din orasul Hunedoara.  I-am pretuit talentul, pe atunci scria doar poezie, una tensionata de starile abisale, de suferinte psihice  refulate prin scrisul literar, alegoric, narativ, poetizant uneori.
Cum eu eram supravegheat de „ organe”, care imi reprosau ca „ agiti spiritele tinerilor”, mi-a spus ca e mai bine pentru ea si pentru calea ei, a vietii ei. Ulterior s-a casatorit (Seman), si are doua fete, ne intalnim uneori si vorbim una- alta. I-am girat cu placere doua intalniri cu public, una la liceul unde ea preda  un curs de evanghelizare (?) , la „ concurenta” cu preotul ortodox, alta la o lansare ampla cu public larg, cititori din biserici si persoane cu dizabilitati. Am elogiat si atunci, pe merit, alaturi de pastorul Gligor Hada, vechi prieten al meu si al familiei mele pentecostale.
La revolutie, am obtinut acte din sediul securitatii locale, cu „ tabele de tineri elevi infestati religiosi”, note informative pe care directorii erau obligati sa le dea la partid… Ligia era si ea printre acestea. M-au acuzat ca eu am trimis-o (?!) la pocaiti, deoarece si eu sunt fiu de pastor pentecostal…Nu i-am spus, ca sa nu ii otravesc copilaria. Un lucru e clar : Ligia scrie pentru a se mantui prin scris, in felul ei…Secretul este A CREDE si a nu marturisi mincinos, stramb, cu voie ori fara voie.
A publicat in tara cel putin  trei romane de factura crestina, neoprotestanta., avand sprijin la editurile de resort din Oradea si altele.Romanele ei sunt oarecum didactice, cu multe trimiteri biblice, deci au caracter formativ, apostolic, oarecum. Dupa 1989, avand studii teologice baptiste, a fost profesoara de religie in invatamantul hunedorean. „Nemeritat de ingrata a fost soarta” literara a Ligiei Seman, mai ales anii adolescentei. Romanul „ Funiile dragostei”, debut oradean, cuprinde 300 de pagini de naratie moderna, intesata de citate biblice, intr-o epica structuralista moralizatoare- didactica. Cartea evoca memorabil si dramatic anchete securistice in randul studentimii unui oras din vestul tarii si consecintele asupra unor destine. Personajele sunt concis creionate, tensiunea starilor deseori exploziva. Catarsic, dar si initiatic, acest prim roman al ei a fost excelent salutat de cititorii din tara si strainatate.

Modernitatea travaliului epic se intrepatrunde cu apelurile (recursurile) la Noul Testament. Capitolele sunt intrepatrunse, modulare, cu insertii psalmice, cronologic, amintind tehnica cinematografica (montajul eseistic); memoria  este ceea ce psihanalistii numesc „ regresiune in memorie”, telepatie auto- indusa, uneori  voalata de „falsa memorie”, datorata frustrarilor, este zguduita de trauma psihica a Sistemului activistic- securistic, vizand individul si masificarea lui in societatea docila, robotizanta. Supravietuirea este de fapt subvietuire, iar efectul este „ handicapul constiintei”, stergerea – sau spalarea- memoriei – creierului, de fapt paranoizarea prin inregimentare, schizofrenizarea.Unica solutie este credinta in divinitate si iubirea  de aproapele in sens crestin. Ligia Seman cea  din poeziile dintai, terifiate si sindromice ale unei patologii a alienarii individului in societatea „ multilateral dezvoltata”, a optat pentru roman insa substanta prozei ei a ramas lirica. Dupa evenimentele din 1989, suntem debusolati si singuri, chiar daca nu am fost indoctrinati, cum generatia ei e salvata de „timp” si schimbarea socanta” – Provincia Corvina nr. 3, 1997.

Fin psiholog al personalitatii decazute dar si a colectivitatii ce devine complice, prin lasitate si instrainare  sinelui, – conform relatiei patologice sadomasochiste, victima- calau, Ligia Seman (foto) controleaza ingenios constructia romanesca, situatiile ce se succeda si culmineaza in desfasurarea dramatica pe care o numim stigmatica. Ceea ce in anii adolescentei Ligiei era inflamabil in metafore ca intr-un „delir controlat”, subtextual, s-a deschis in romanele ei ca o ramificare semantica pe verticala unui arbore ancestral, revigurat de aerul tare al Libertatii de exprimare si de confesiune. In ambele romane, personajele – cheie sunt urmarite de implacabilul unui determinism ateu, in care instanta divina intervine pedepsitor- justitiar si uneori iertator. In vidul tenebros al ateismului, entitatea umana se va surpa, opturarea constiintei (sinelui) conducand la autodistrugere. Ligia Seman scrie romanul continuu al acestei dileme existentiale si vocatia ei teosofica este o chemare  si un efect sublim al vindecarii. De la bantuire spre mantuire, am spune. Drumul vietii ei este „magic” unul al scrierilor ei cu verva evanghelica. Sunt convins ca ea va finaliza ceea ce a inceput, efectul exorcizant si catarsic al scrisului ei – se transfera terminologic in teoria moderna a literaturii.

Criza comunicarii s-a adancit, aparenht paradoxal, deoarece o  criminala inductie dinspre profanul devenit seismic ca un siaj ce se amplifica  –  feed back –  (nu am spus placebo!), criza candva resimtita dramatic in orasul  sarac de pe dealul Hunedoarei,  este evocata indraznet si cu har narativ,  prin perfidia unor forte ocultate si disimulate in „salvatorii neamului” ce s-au reincarnat (impielitat) dupa lovitura  cripto-comunista  din 1989 si imediat  – inocularea diversoponista a ideii ca” toata natiunea este vinovata” de totalitarismul acum prabusit, aparent agonic, dar stihial activ si oricand gata sa revina.  Aceasta umbra planeaza cumva in romanele ei.

Dupa debutul  Ligiei  Seman, tacerea anumitor medii literare in jurul primului roman, era complice „handicapului constiintei” pe care Ligia Seman il va relua in  romanul ulterior, cvasi-alegoric si cu accente autobiografice. Am avut bucuria fostului ei mentor literar de a o prezenta publicului, in acea sala unde erau si cativa asistenti in suferinta, unii in carucioare cu rotile. Puternicul suflu evanghelic al literaturii Ligiei Seman grevat pe un talent innascut si intarit de conduita  proprie si  experimentul  misionaristic  al propriei ei vieti, al familiei si prietenilor,  pot fi garantia unui traseu modern – modern- apostolic in care implicarea ferventa a scriitorului in societate este modelatoare. Am evocat in doua carti de memorialistica ale mele. Poate e monstruos, insa AZI se stie ca „ revolutia” a fost facuta de unii din securitate si altii din serviciile secrte ale Armatei, laolalta cu activistii de teapa lui Iliescu- Brucan Bruckhar),  Petre Roman (Neulander), gen. Militaru, Guse, etc.  si o cohorta intreaga de altii. Cui ii mai pasa ca personajele obsedante ale Ligiei, ale noastre, s-au metamorfozat  cameleonic, ca niste ventriloci ai Raului? Istoria o scriu mereu cei care tradeaza chiar cauza pe care, vezi Doamne, o pledeaza demagogic. Iar VRAJBA este cheia succesului distrugerii Fiintei nationale…
Reluand acest text dupa cativa ani, spre a-l semnala dlui Octavian Curpas, adaug ceva poate semnificativ:  ii cunosc efortul de a  fi primita in USR, numai ca stiu foarte bine ca exista o atmosfera complicata in acest sens, daca nu chiar o retinere fata de literatura religioasa a confesiunilor netraditionale din Romania. Un alt motiv al retinerii este presiunea multora de a intra in USR pentru „avantajul” de primi un procent la pensie, din fondul fostei Uniuni; numai ca sunt preferati doar cei care au cotizat ani multi la fostul Fond Literar. Poate astea nu sunt relevante, insa pentru mine, sunt, deoarece fac parte din viata mea (literara). Ligia va confirma calitatile de scriitoare, indiferent de incercarile vietii ei, traumatizante, ca a multor romani.

Eugen Evu, academician, membru al USR din Romania.
*Articol aparut in Revista Agero si in Romanian Vip


Harul Întruparii

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Gelu A. Murariu

O fetita se codea sa mearga seara la culcare, sfielnica ramâne singura in odaie, cu lampa stinsa, macar ca mamica ei o incuraja cum stia mai bine, cautând sa-i risipeasca temerile.
– “Nu te teme, Dumnezeu este intotdeauna cu tine”, o asigura mama, sarutând-o mângaietor pe frunte.
– “Stiu”, raspunse fetita “dar eu vreau pe cineva cu chip, pe care sa-l pot vedea”.
Pare, la prima vedere, un gând nascut in mintea unui copil speriat de bezna. Dar aceeasi dorinta a fost exprimata si de oameni maturi, obsedati de temeri, in intunericul spiritual al lumii.

“Dar când a venit implinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub Lege” (Gal. 4:4).

A sosit si vremea revelarii depline a lui Dumnezeu si, fara ca cineva s-o banuiasca, Dumnezeu s-a facut Om. Creatorul a luat chipul celui creat de El, ni S-a descoperit in cele mai usor de recunoscut ipostaze: Tata si Fiu, vorbindu-ne pe limba noastra, umblând pe drumurile noastre, limitandu-se la conditia noastra, El – Cel nelimitat in toate…

Donald Grey Barnhouse, inventiv creator de ilustratii pentru adevarurile adanci ale Scripturii, discuta intr-o duminica dupa-amiaza cu un grup de studenti, continuand intr-un fel dezbaterea temei rascumpararii, pe care o prezentase in predica sa, cu putina vreme in urma. A folosit atunci ca ilustratie a doctrinei mantuirii situatia ipotetica a unui judecator, care vede cum fiul lui este adus in sala de judecata pentru conducere imprudenta. Vinovatia lui fiind dovedita fara urma de indoiala, judecatorul i-a aplicat amenda maxima. Apoi cand totul s-a terminat, judecatorul s-a dat jos de pe scaunul lui si a platit amenda in locul fiului sau. Una dintre studente, mai vehementa, a sarit imediat cu obiectiunea: “Dar Dumnezeu nu se poate da jos de pe tronul Lui de judecator”.

Si totusi, este tocmai ceea ce Dumnezeu a facut, când S-a intrupat in Isus Christos. A coborât de pe tron si a platit amenda in locul nostru, sentinta pe care chiar El o rostise. Dar este nevoie de credinta, ca sa accepti acest adevar esential al Scripturii, acest miez al Harului, fara de care ne-am gasi in situatia disperata de a nu putea plati rascumpararea noastra.

Initiativa I-a apartinut intotdeauna lui Dumnezeu, El a facut totul pentru noi, mult inainte ca sa devenim constienti de nevoile noastre, de primejdiile ce ne pandeau din adancimile beznei, pe cand nu eram capabili sa definim cu claritate dorurile timide dinlauntrul nostru.

Paul Harvey a ilustrat minunea intruparii in alt fel. Pe o vreme aspra de iarna, un fermier auzi batai repetate in fereatra bucatariei. Apropiindu-se, vazu cum o vrabie zgribulita de frig, atrasa de caldura pe care o simtea inauntru, se izbea in zadar de sticla geamului.
Miscat de agonia vrabiei, fermierul se infofoli bine, iesi in curte si trudi cu greu prin zapada proaspata, spre poarta hambarului. O deschise larg pentru vrabiile infrigurate. Aprinse luminile, arunca un balot de fan intr-un colt si presara o dara de faramituri pe zapada, ca sa directioneze vrabiile spre hambar. Dar pasarile, speriate de aparitia lui, se ascunsera grabite prin pomii din imprejurimi.

Incerca diferite tactici; facu un ocol mare, sperand sa le abata spre usa hambarului, arunca faramituri in aer, apoi se retrase in casa, asteptând sa le vada zburand spre adapostul hambarului. Nici una din incercari nu-i reusi. Pentru vrabiile flamande si infrigurate de afara, omul era o creatura uriasa, care le speria. Nu puteau pricepe ca fermierul nu dorea decat sa le ajute.

Se intoarse in casa, continuand sa priveasca trist pe fereastra la vrabiile condamnate sa piara de frig si foame. Cum se uita prin sticla geamului, un gând îi strabatu mintea ca un fulger cazut din senin. Daca s-ar putea preface intr-o pasare (una din ele), numai pentru un minut. Atunci nu le-ar mai speria, ar putea sa le arate drumul spre caldura, adapost si siguranta.

Apoi, parca trimis de Sus, un alt gand ii fulgera prin minte. Un gând care-l ajuta sa inteleaga mai bine conceptul Întruparii. Pentru ca un om sa devina vrabie, ar fi putin lucru, in comparatie cu ceea ce a insemnat ca Dumnezeu sa devina om prin taina Intruparii. Ideea unui Dumnezeu suveran, mai mare decât universul pe care l-a creat si infinit mai mare decat mintea noastra poate pricepe, care sa se limiteze la dimensiunile unui trup omenesc, este prea adânca pentru multi oameni, ca s-o poata crede.

Dar este tocmai ce s-a intamplat. A fost “natural” pentru Dumnezeu s-o faca, intrucât nu se poate nega pe Sine, numele Lui fiind Dragoste. In asteptarile Sale fata de noi, este ”natural” sa raspundem jertfei Sale prin credinta, recunostinta si dragoste. Daca n-o facem, ce alternativa ne ramâne la dispozitie? Caci seara se apropie si vom adormi curând. Ne va fi somnul un cosmar necontenit, sau ne va aduce odihna fagaduita de Rascumparatorul venit de Sus?

 

Noutati ecumenice

On By nelursIn NewsLeave a comment

Sambata, 4 decembrie, Papa Benedict al XVI-lea s-a intalnit cu Dr. Olav Fykse Tveit, noul secretar general al Consiliului Mondial al Bisericilor. Acest organism international insumeaza 349 de biserici si denominatii din mai mult de 110 tari si teritorii, aceasta insemnand peste 560 de milioane de crestini.

Evenimentul a fost bine receptat de ambele parti, desi Tveit a fost mult mai generos in declaratii. Ne-am si obisnuit ca actualul papa sa fie destul de retinut. Cumpatarea nemteasca nu face rabat, suveranul pontif isi masoara bine cuvintele.

Punctul fierbinte al discutiei a fost Orientul Mijlociu. Amandoi liderii s-au aratat preocupati de subiect. O zona instabila si cu implicatii multiple. Un spatiu care apartine de drept celor trei monoteisme (iudaism, crestinism, islamism), iar faptul acesta ridica serioase probleme. Este, de fapt, una dintre partile lumii unde religiosul se amesteca pana la contopire cu politicul. Suntem in fata unei paradigme diferite fata de care trebuie sa luam atitudini diferite.

Vor avea oare vreun rezultat aceste intrevederi? Au reusit cei doi lideri religiosi sa treaca dincolo de conveniente? Timpul isi va spune cuvantul. Daca a fost o intalnire de protocol lucrurile vor merge mai departe neatinse. Daca nu, vom asista la luari de pozitie sustinute si tot mai vizibile. Vom vedea.

Ghita Mocan
http://www.coramdeo.ro

Un Moment de Pensionare Fericit!

On By nelursIn ArtLeave a comment
KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERA
Regionala CFR Cluj-Napoca

Meditație la festivitatea de pensionare

(1.) MOMENTUL EVENIMENTULUI îmi oferă prilejul de-a gândi specific

Ieri fusesem la o înmormântare. O bună cunoștință,  un om remarcabil, trecuse din starea bine-cunoscută de om într-un trup, animat de suflet și dorințe, într-o stare țeapănă, fără suflare, când sufletul plecase … acasă la  Cel care l-a dat, iar trupu-i  inert fusese așezat în pământul din care fusese plămădit într-un mod tainic de  meșterul Creator.

Sfânta Scriptură ne informeaza simplu, introducându-ne direct in Creatie: “La inceput Dumnezeu a facut cerurile si pamântul. Pamântul era pustiu si gol; peste fata adâncului de ape era intuneric, si Duhul lui Dumnezeu se misca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: Sa fie lumina! Si a fost lumina.” …. “ Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbăteasca și parte femeiască i-a facut. “ [Numai că de-un timp se tot aud mii și zeci de mii de voci care,  spun ei, că nu sunt (ei) ceea ce se vede, ci pe dos, sau nici una din aceste stări, ba fără gen, ba niscaiva … animale!]

Apostolul Ioan își incepe si el Evanghelia sa scriind : «La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era cu Dumnezeu, si Cuvantul era Dumnezeu. El era la inceput cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El. In El era viata, si viata era lumina oamenilor.»

Apostolul Pavel foloseste simbolul botezului, care reprezinta ingroparea omului vechi, păcătos, si învierea … spirituală, odată cu iesirea din apă, a omului nou, impreuna cu Cristos. E lucrarea supranaturală pe care o face Dumnezeu pentru omul care are credință și crede în Jertfa lui Isus de la Cruce și Biblia:

“Noi deci, prin botezul in moartea Lui, am fost ingropati impreuna cu El, pentru ca, dupa cum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, tot asa si noi sa traim o viata noua – Romani 6.4, Toti care ati fost botezati pentru Hristos, v-ati imbracat cu Hristos. –Galateni 3.27 “

Parafrazând, la pensionarea mea, celebram moartea si ingroparea omului care a fost cu trup si suflet slujbas al Companiei CFR Marfa, revizor regional, si, de asemeni, învierea celui care este deja, un Pensionar Obișnuit. (George Danciu).

Nu credeam să-nvăț a muri vreodată!

Iov gândind la planeta Pamânt, inspirat supranatural, zice: “Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului?” După cum se știe, Pământul e spânzurat … pe nimic.  Iar apostolul Pavel vorbind despre Biserica lui Dumnezeu (formată din crestini), spune: “Fiind ziditi pe temelia apostolilor si proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos.»

Apostolii Petru si Ioan, intr-o cuvântarea adresată contemporanilor  (Faptele apostolilor cap 4) le vorbeste in acelasi fel: “Aceasta este piatra cea neluată in seamă de catre voi, zidarii, care a ajuns in capul unghiului; si intru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, in care trebuie să ne mântuim noi.”.

Mai marii preoti ai aceleiasi zile, dimpotrivă au o altă părere, dar Petru si Ioan ramân pe poziție:

“Și după ce i-au chemat, le-au poruncit sa nu mai vorbească cu nici un chip, nici să mai învețe pe oameni in Numele lui Isus. Drept răspuns, Petru si Ioan le-au zis: Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultam mai mult de voi decât de Dumnezeu ...»

Dar Cuvântul lui Dumnezeu are mare acoperire și implinire în timp – fără de timp- si in spațiu, fără de sfârsit!

Clipa pensionării, prilej de a aduce mulțumiri:

MULTUMESC acum tuturor, celor mai de aproape,  colegilor, dar și celor mai de departe, colaboratori într-un fel sau altul, oameni interesanți cu care mi-am intersectat munca,  pentru frumoasa si rodnica colaborare de care m-am bucurat datorita îngăduinței si bunătății domniilor voastre.

Mulțumesc șefilor mei care mi-au arătat multă înțelegere, excelente îndrumări și iubirea lor ca o o dimineață însorită!

Multumesc familiei CFR MARFA CLUJ care a fost o scenă nu totdeauna confortabilă, dar in care fiecare dintre d-voastra si-a jucat excelent rolul, întinzând o mâna și un gând plin de iubire, să-mi pot împlini rolul potrivit partiturii aduse si descifrate cu măiestrie de inegalabilul nostru director (regizor) de scenă, directorul Sucusalei de Cluj.

Nu va mira deci pe nimeni că aduc vii multumiri, in mod special, cu multă emoție si căldură, cu multă prețuire, cu sinceritate, celui care a fost pe tot parcursul, un monument de abilitate, competență și bunătate, Domnului Director al Formatiei “Sucursala CFR MARFA Cluj”, onorabilul domn –  Vasile PETRULEA!

Dumnealui ne-a condus cu deosebita pricepere, cu discreție și măiestrie, cu mână forte, după împrejurări, punând in practică spusele sfântului Augustin: “Iubește și fă  tot ce vrei!” Adica, pe înțelesul tuturor, Trăiește și muncește  în armonie și în pace cu ceilalti ! Făcându-ți cu conștiinciozitate sarcinile de serviciu, să nu aduci nici un prejudiciu celorlalți.

Multumesc, înainte de final, sotiei mele, care m-a ajutat permanent, mi-a tolerat multele imperfectiuni si m-a inconjurat cu multa dragoste si înțelegere!

DAR ÎN FAPT toate multumirile mele se cuvin a fi aduse Mărețului si Bunului Dumnezeu, creatorul si sustinatorul nostru si al tuturor lucrurilor ! Amin!

(2.)  Moment poetic-

Citesc o celebră poezie (prea puțin parafrazată), al celui mai celebru poet român

Odă (in nanometru’ credinței) 

Nu credeam să-nvăț a muri vreodata;
Cu spiritul vesnic tânar, înfășurat în filosofii,
Ochii mei ‘nălțam visători la steaua
Divinității.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce…
Și cât de adânc m-afundase voluptatea morții
Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul inveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Mai pot să re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix ?!

Piara-mi din ochi tristețile din cale,
Vino iar în sân, credință divină;
Ca sa pot muri linișitit, pe mine
Mie redă-mă, ca eu să fiu Tu !

[“Am fost răstignit impreuna cu Cristos, și trăiesc dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieste in mine. Si viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si S-a dat pe Sine însusi pentru mine“. – Galateni 2.20 ]

(3.)  Cuvinte de laudațio

(3.1) DIPLOMA, oferita prin grija colegilor si a superiorilor mei, prin mâna celor care au semnat in dreptul functiei de Director, având in fundal un Tren care ne-a purtat fara intrerupere pe drumul de fier al vietii, pe care s-au inserat câteva cuvinte standard de pretuire reciproca, m-a onorat mai mult decât se poate crede ca ar putea insemna ceva oarecum tipizat caruia-i atribui in sfârsit un nume. Multumesc din inima!

Aceasta sarbatoare a fost posibila prin râvna pe care a manifestat-o constant primul meu sef, Dumitru Hara, căruia-i sunt  foarte îndatorat.

Apoi, multumirile mi se indreaptă către doamna director Luminița Popa (numită de doar câteva zile), care si-a dat acordul să ne putem manifesta în voie, în timpul și spațiul adecvat. Îi multumesc pentru franchețea prezentei sale, asa cum ne obisnuise a fi, un personaj aparte printre noi ceilalti CFR-iști.

Insă, piatra unghiulară, de rezistență a ceea ce a fost și este CFR Marfă Cluj, se identific cu personalitaatea domnului Director Vasile Petrulea, care ne-a strâns pe toti in jurul său, cum o facuse cu atâtea alte prilejuri, dând consistență si sens lucrurilor si locurilor comune, rouă binefacatoare venită din cer.

DOMNIA SA ne-a coplesit de-a dreptul prin consistenta cadourilor, inepuizante suveniruri pentru lungul drum al zilei catre noapte.

– o felicitare si CD cu melodii Sfânta-i sara de Craciun cu Stefan Hrusca

– imagini si informatii pe CD CLUJ NAPOCA –Municipiu cu vocatie europeana

– colectie de 4 CD cuprinzând 80 de ani de muzica in 80 de melodii, sub genericul, Cele mai frumoase melodii românesti difuzate vreodata la radio.

– o Agenda carnet pentru a nota florile gândului, asa cum ne indeamna N.Iorga, pentru a nu se pierde pentru totdeauna…

– SIMBOLUL PIERDUT Secretele romanului– o carte emblematica de descifrare a secretelor unui celebru roman a lui Dan Brown, „Simbolul Pierdut”, celebru odata cu scrierea romanului politist de fictiune Codul lui Da Vinci, importanta carte in domeniu scrierilor pline de mister istoric si religios, pe prima sa pagina mâna priceputa cu scrisul inteligent si inconfundabil, dl director V.P. însereaza cu generozitate următoarele scumpe cuvinte:

„Cu toată dragostea,
prietenia și multumirile mele unui distins coleg și prieten
16.XI.2010”  Vasile Petrulea

(3.2) MESAJUL scris al sefului și prietenului meu, Cornel Neagota, a jalonat cu precizie nu numai prima si cea de a doua intâlnire, peste ani, dintre noi, dar face si o bună în prag de despărțire… “un om care preferă să vorbească de literatură sau filosofie, care citește romane și mai puțin schemele electrice ale locomotivelor, cu abilități în folosirea cuvintelor (stare care l-a molipsit pentru scris)…”, m-a mișcat profund pentru o bună mărturie privitoare la modesta-mi trecere prin viața sa.

(3.3) MESAJUL FELICITĂRII, unor scumpi colegi, citită de sărbătorit în fața tuturor:

« Colaboratorului și prietenului nostru- Gheorghe Danciu,
Un capitol din viața dvs. se încheie acum.
Un altul nou va începe în curând.
Astazi e prima zi a restului vietii dvs.,
in care vă dorim ca Pensia să fie o perioadă specială
petrecută alaturi de familie, nepoți si prieteni.

Să fiți sănătos si să vă bucurați de fiecare zi din viață!
Cu drag,
Colegii Serviciului Resurse Umane–
Nicoleta, Mariana, Cristi, Florica, Ramona.»

(3.4) DIVIZIA TEHNICA, prin doamna sefă de  divizie, Mariana Tat, insotita nu numai de serviciile din subordine, dar si de doamna Contabilă Șefă, Mariana Galoș,  asa cum cu totii ne strânseram inimile lângă si animați de directorul nostru, a prezentat o felicitare de grup.  Colectivul de doamne harnice si pricepute, impodobite cu doi sau trei barbati, alcatuiesc un buchet de mare forță, care au dat intotdeauna greutate realizarilor noastre. Ma gândesc totodată si la cei nementionati aici, deloc anonimi, modesti la locul lor de munca, unii cu functii importante. Dintre urările scrise retinem aici invitația caldă si nostalgică: “ Vă mai așteptam pe la serviciu (cei care vom mai fi, dacă ne veți mai găsi….)”

Cluj-Napoca, 03 Noiembrie 2010

“Am fost impresionata de curatenie si arhitectura”

On By nelursIn InterviewLeave a comment

de Octavian Curpas

Ramona Beatrice Rusu s-a nascut pe data de 20 aprilie, 1987 in Oradea. In Statele Unite a venit in ianauarie, 2006 impreuna cu parintii, Liviu si Lia BrindasRusu si s-au stabilit in orasul Peoria din Arizona. (Sunt membri ai bisericii “Elim” din Phoenix, unde Ramona activeaza in corul mixt). La scurt
timp dupa sosirea in America, Ramona s-a inrolat la Glendale Community College unde studiaza si in momentul de fata, avand deocamdata ca tel sa obtina “Associates Degree”, urmand ca apoi sa decida care va fi drumul pe care-l va urma in ceea ce priveste cariera profesionala. Despre modul in care
vede ea “lumea noua” in care a intrat in urma cu un an, ne povesteste in interviul pe care ni l-a acordat.
Ramona, te rog sa ne spui care au fost primele tale impresii dupa ce ai venit in America? Ce te-a impresionat cel mai mult?
Prima impresie de cand am coborat din avion a fost aceea ca totul este imens. Cand am mers pe freeway si am vazut ca sunt drumuri pe deasupra si nu stiu cate benzi pentru acelasi sens am ramas mirata ca asa ceva se poate. Am putut sa observ imediat curatenia dimprejur si arhitectura cladirilor care este diferita. Cel mai mult m-a impresionat sa vad pomi din familia citricelor, palmieri si Honey Bird despre care auzisem, vizionand Teleenciclopedia pe TVR 1, dar nu avusesem ocazia sa o vad in realitate. Cat despre viata sociala pot sa spun ca ceea ce imi place mult in America este ca nu am vazut coruptie si fiecare om are aceleasi sanse si oportunitati de a deveni ce isi doreste in cariera.

Ai observat si anumite lucruri din societatea Americana care crezi ca ar trebui schimbate? Daca da, care sunt acestea?
Tot timpul exista ceva de corectat in orice societate si pot sa spun ca si aici am vazut lucruri pe care nu le mai vazusem si nu mi-au placut. Mi-a fost greu sa accept sa vad tinere de varsta mea sau chiar mai tinere decat mine care erau insarcinate si locuiau singure sau cu prietenii lor. Asa ceva nu am vazut la mine la scoala in Romania si daca s-ar fi intamplat vreunei fete ar fi fost exmatriculata. Apoi sa aflu ca baieti si fete locuiesc impreuna de pe la 16 ani, departe de parinti, de capul lor si pe cont propriu, lucru care m-a socat de-a
dreptul. Casatoria pentru multi nu inseamna decat un act scris, nu o binecuvantare de la Dumnezeu. Faptul ca in scoli religia a fost scoasa, iar educatia sanatoasa din familie nu prea exista, cred ca este o greseala
care afecteaza cresterea si educatia sanatoasa a tinerilor. La scoala nu se prea dau sfaturi elevilor, iar educatia crestina este foarte superficiala sau chiar deloc, cu alte cuvinte scoasa din viata tinerilor americani.

Cum ti se pare viata de student la Colegiu? Care crezi ca sunt carentele sistemului educational dinAmerica? Dar ale celui din Romania?
Sincer, unul dintre motivele care ma face sa imi placa in America este viata de colegiu. Imi place foarte mult ca pot sa invat in conditii foarte bune atat din punct de vedere material, dar si din punct de vedere etic.
Respectul si rabdarea pe care o au profesorii de aici pentru studenti m-a impresionat. Imi place mult ca este aparata confidentialitatea elevului. De exemplu, cand profesorul aduce testele corectate nu striga nota pentru
fiecare student (cum se intampla in liceu in Romania), ci inmaneaza fiecaruia testul corectat si este strict treaba studentului ce nota este scrisa pe test. Alt lucru care imi place este varietatea de cursuri oferite si orarul cursurilor care este flexibil. De exemplu, acest semestru mi-am luat cursuri dupa amiaza, ca sa pot lucra dimineata. Imi place mult la colegiu si apreciez conditiile foarte bune de invatat care mi se ofera.
Din cate am inteles, inca nu esti decisa in privinta specializarii pe un anumit domeniu. Cred totusi ca ai anumite inclinatii. Care sunt acestea?
Inca nu m-am decis ce voi face exact pe mai departe, dar stiu ca am doua variante: ori sa fac o cariera in domeniul medical sau o cariera legata de computere. In Romania, ma pregateam intens sa intru la computere la Politehnica in Timisoara, dar viata nu se desfasoara intotdeauna cum iti imaginezi. De cand am venit in USA am inceput sa ma gandesc si la domeniul medical pentru ca sunt mult mai bune oportunitati de reusita decat in Romania. In plus, in acest domeniu am ocazia sa ma implic in viata oamenilor, oferindu-le un sprijin si un ajutor. Urmeaza sa decid ce voi face.

Ce sfaturi iti dau cei din jurul tau, in special cei din familie, in privinta profilului pe care sa te axezi?
Parintii mei sunt intelegatori si niciodata nu m-au fortat sa merg intr-o anumita directie fara ca eu sa imi doresc asta. Intotdeauna m-au sfatuit sa ma rog lui Dumnezeu pentru a primi calauzire si sa aleg ceea ce imi place, fara sa ma gandesc doar la bani. Ei sunt fericiti cu orice decizie as lua, atata timp cat sunt convinsa ca este ceea ce Dumnezeu vrea sa fac.

Am inteles ca ai inceput sa studiezi si despre Real Estate. Ce anume te-a determinat sa iei aceasta decizie?
Am auzit despre Real Estate de la mai multi prieteni care mi-au dat detalii despre acest domeniu. Cred ca este o cariera frumoasa de a ajuta oamenii si de a le arata ca iti pasa de viitorul lor. Consider ca fiecare om, cand este vorba de a cumpara sau a vinde o casa, isi doreste ce este mai bun si potrivit si de aceea ma face fericita sa stiu ca voi putea sa ofer ajutor si serviciu de calitate, altora. Pe de alta parte, stiu ca va fi un prilej prin care voi reusi sa am niste bani, cu care sa imi platesc cursurile de la colegiu si sa imi ajut familia.

Ce iti place sa faci in timpul liber?
Pot sa spun ca am multe pasiuni, dar de cand am venit aici am muncit mai mult, iar pasiunile le-am cam neglijat. In ceea ce priveste muzica, imi place sa cant, sa bat la tobe, sa cant la chitara si imi doresc foarte mult sa invat sa cant la pian. Imi place mult arta si cand mai am timp desenez sau chiar sculptez. In Romania obisnuiam des sa merg in tabere si in excursii la munte si in felul acesta mi-am descoperit pasiunea de a explora locuri noi si de a admira frumusetea naturii pe care Dumnezeu, artistul genial si perfect, a creat-o cu
atata maiestrie .

In final, te-as ruga sa adresezi cateva ganduri cititorilor revistei Romanian Times.
Tinerilor le spun ca pot intotdeauna sa reusesca oriunde se afla daca il au pe Dumnezeu alaturi. Cu atat mai mult ca ne aflam intr-o tara binecuvantata si plina de oportunitati merita sa munceasca si sa urmeze o scoala pentru a putea reusi in viata. Sa nu uite ca au un scop pe pamant si depinde extrem de mult de ei ca acest scop sa fie indeplinit.

Articol publicat in ziarul Romanian Times in Ianuarie, 2008

Bisericile Emergente Vestice

On By nelursIn NewsLeave a comment

Dupa epuizarea rapida a primului tiraj, pastorul Constantin Ghioanca, parte din echipa profesorala a Institutului Teologic Baptist din Bucuresti, prezinta cititorului o editie revizuita si adaugita a cartii de mare interes, Bisericile emergente vestice: din perspectiva baptista româneasca.

Grupuri-tinta:
-studenti la seminarii sau la alte institutii biblice;
-pastori, preoti sau alti slujitori ai bisericii;
-învatatori de scoala biblica;
-responsabili cu învatatura în biserica;
-lideri de închinare;
-toti crestinii interesati de tema bisericii în cultura postmoderna.

Caracteristici speciale:
-prima carte scrisa pe aceasta tema în România;
-contine adaugiri importante fata de prima editie;
-prezinta aparitia si dezvoltarea bisericilor emergente;
-discuta caracteristicile de baza ale bisericilor emergente;
-aloca un capitol pentru identitatea baptista în România;
-evalueaza în mod critic dogma si practica bisericilor emergnte;
-ofera o perspectiva baptista asupra acestor biserici;
-anticipeaza perspective noi în eclesiologia baptista româneasca;
-contine cinci anexe foarte utile.

Pentru detalii si comenzi accesati www.risoprint.ro
PRET: 25 Ron

POEZIA MISTICO-RELIGIOASA DIN DETENTIE

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

Prof. Cristina Gabriela Nemes

Grup scolar”Liviu Rebreanu”, Balan- Harghita

Drd.Universitatea din Bucuresti,
Facultatea deLitere

Lirica mistico-religioasa din detentie constituie un capitol aparte in Istoria Literaturii Romane. Acest capitol nu este unul distinct, dimpotriva, il consider parte integranta a literaturii romane.

Daca discutam fiecare perioada, in parte, a literaturii romane,in istoricitatea sa,tinand cont de contextul socio-politic-cultural, este absolut necesar sa avem in vedere si acest capitol, destul de controversat si, de ce sa nu recunoastem, atat de putin discutat, din perspectiva istoriei si criticii literare. Cand spun controversat ma refer la faptul ca desi dupa anul 1990 accesul la arhive este liber, cu toate acestea se fac putine eforturi, daca nu de cercetare, macar de recunoastere si popularizare a datelor caci in continuare exista poeti care nu sunt recunoscuti iar opera lor, la fel continua sa fie trecuta la ”index”.Multi dintre acestia au facut inchisoare  tocmai pentru ca au avut curajul de a-si asuma vocatia de creator si slefuitor al cuvantului scris,de marturisitor si traitor al credintei crestine si, nu in ultimul rand,de jertfitor, in inchisorile comuniste pentru valorile  crestine si spirituale.

Astazi,noua ne revine sarcina de a recunoaste pleiada oamenilor de cultura, de a scoate la lumina opera lor si,nu in ultimul rand de a ne cunoaste sfintii martiri din inchisorile comuniste. Aiudul sta marturie ca astazi,poate mai mult ca niciodata, exista sfintenie. Neamul care nu-si recunoaste martirii , eroii si care nu-si asuma trecutul, risca sa nu aiba nici  viitor, ori acest viitor risca astazi sa fie unul lipsit de gloria celor care s-au jertfit .

Ce marturie mai elocventa a existentei lui Dumnezeu si a transcenderii Sale in lume mai poate exista decat  minunea sfintelelor moaste de la Aiud?

Este bine stiut ca detinem o Istorie a Literaturii Romane din detentie[1]iar dupa anul 1990 au inceput sa apara lucrari, mai ales memorialistice,care constituie sursa importanta in cercetare precum si Antologii de poezie religioasa[2].

Cercetand marturiile acestor poeti marturisitori si jertfitori vedem modul in care acestia, desi erau inchisi, cu mijloace rudimentare scriau despre Dumnezeu, credinta, suferinta, libertate.

Marturisirile lor sunt tulburatoare si cutremuratoare: ”Aveam hartie de la cutiile de carton care fusesera cu medicamente,le bagam in apa, le lasam sa se zvante un pic si dupa aia scoteam foi din ele, le calcam cu gamela, cu cana de apa sau cu sticla si se faceau bune de scris. Scriam cu hipermanganatul pe care mi-l da pentru ciuperca sau pentru infectii. Scriam si pe talpa bocancului. Aveam bocanci cu talpa de cauciuc, luam sapun, faceam zoala de sapun, asa, manjeam talpa, dadeam cu DTT si atunci scriam cu un cui sau cu acul”.[3]Sau:

”Scriam pe o bucata de talpa de cauciuc pe care o udam, dadeam cu sapun si apoi presaram var de pe pereti din locuri dosite. Se scria ca pe o tablita de gresie, cu un betisor de lemn. Avantajul era ca se stergea usor si repede si nu te prindea ca inveti. Daca erai prins, faceai sapte zile de carcera cu mancare odata la trei zile si plasa de fier in loc de saltea”. [4] Se stie ca nu poate exista o inviere fara moarte dar,la fel de sigur se stie,ca nu poate exista moarte fara inviere. in conceptia crestina finalul mortii este invierea.Sufletul omului poate fi mort,omul traind,dar cel care –l poate aduce iar la viata este Dumnezeu.Aceasta minune sta doar in puterea divina,in lucrarea lui Dumnezeu,care nu poate fii decat una mantuitoare,iar a omului,nu poate fii decat una marturisitoare, a adevarului, a credintei , a frumusetii si,nu in ultimul rand,una jertfitoare. Este  o poezie a suferintei umane iar pentru detinutii politici, o solutie de rezistenta spirituala. Dostoievski spunea ca frumusetea va salva lumea iar eu spun ca frumusetea spirituala si sfintenia celor care au suferit martiriul in inchisorile comuniste va salva lumea aceasta, de tot ceea ce inseamna fals si ipocrizie, nonvaloare si umilinta si, nu in ultimul rand, va salva omul, condamnat la cunoasterea deplina,dar fara Dumnezeu, deci, de la singuratate.

insa cum a luat nastere acest gen literar?Ca sa putem raspunde acestei intrebari nu se poate omite contextul socio-politic-cultural al vremii  respective.Pentru o analiza  pertinenta a operelor literare este absolut necesar a pune in discutie ,atat biografia autorului cat si situatia

tarii din acel moment,tocmai din acest context amintit.

Se stie ca odata cu instalarea regimului comunist,ca orice partid,  acesta a dorit sa-si promoveze ideologia.Ori tocmai aceasta ideologie impusa fortat a dus la ateismul generator de arestari masive in randul oamenilor bisericii in general si a intelectualilor,a elitelor culturale,in special.Etichetarea celor arestati era aceea de legionar,de multe ori aceasta fiind inchipuita.

in cadrul acesui capitol nu se poate omite  discutia despre existenta grupului”Rugul Aprins”[5]. Iata un exemplu elocvent in acest sens, cand George Enache descrie activitatea Rugului Aprins si ”invinuirea inchipuita”de catre organele de securitate:”Ei nu au raspandit nici manifeste,nu au instigat la revolta,nu au organizat actiuni revolutionare.Ei si-au exercitat dreptul pe care,teoretic,orice roman il avea,de a crede si de a-si practica credinta religioasa in mod liber,daca nu contravenea legilor statului.De aceea,pentru a putea fi incadrati in Codul Penal si a se pastra o umbra de legalitate,cand au fost arestati Sandu Tudor si colaboratorii lui,Securitatea a considerat ca activitatea religioasa,conform bunei traditii marxiste,este o masca in spatele careia se ascundeau diverse scopuri politice.S-a cautat in primul rand sa se argumenteze o actiune legionara,pentru ca atunci pedeapsa ar fi fost foarte aspra.Singurul argument al anchetatorilor:in cadrul grupului erau mai multe persoane care fusesera membrii sau simpatizanti ai Legiunii”.[6]Activitatea Rugului Aprins a constituit o forma de rezistenta spirituala ortodoxa impotriva comunismului.[7] Cei din lotul Rugul Aprins au fost pedepsiti pentru credinta lor prin detentie cu un regim inuman. Securitatea a fabricat pentru ei invinuirea de ”actiune legionara” pentru argumentarea condamnarii lor politice.Socotit instigator si cap al asociatiei ”Rugul Aprins”,Sandu Tudor avea sa fie arestat in 1958 impreuna cu tot grupul caruia Securitatea i-a mai”adaugat”cativa studenti in lotul”Teodorescu Alexandru si altii”.O fraza-tip apare in actul de acuzare intocmit de procurori tuturor celor 11 inculpati: “au atras tinerii intr-o activitate mistico-religioasa (…) manifestandu-se cu ei dusmanos la adresa ordinii sociale existente”. O alta formulare tipica proceselor staliniste este si aceasta acuzatie; “educatie mistico-religioasa in spirit ostil regimului existent si defaimare Uniuni Sovietice[8]”.

Dosarul P(penal-n.n.)/202 A.C.N.S.A.S.(provenit de la anchetele,recursul si actele de penitenciar si are 10 volume).Sentinta nr.125 din 8 noiembrie 1958,conform Dosarului P/202,vol.4,A.C.N.S.A.S.,fila nr.126 invinuieste lotul de de”crima de uneltire contra ordinii sociale si crima de activitate intensa contra clasei muncitoare si miscarii revolutionare”.[9]

Sandu Tudor este socotit ca fiind cel mai mare imnolog si poet mistic. Imnul Acatist la Rugul Aprins al Nascatoarei de Dumnezeu este socotit ca finnd opera centrala a poetului.Apare la Madrid in anul 1883[10] precum si intr-o prestigioasa revista[11] din Franta cu urmatorul comentariu:” L’acathiste est un hymne de l’Eglise orthodoxe pendant le chant duquel on reste debout. Il s’agit ici d’une sorte d’Office d’action de graces en l’honneur de la Mère de Dieu. Le texte présenté a été écrit en Roumanie par le poète Sandu Tudor, devenu le moine Daniel, au lendemain de la seconde guerre mondiale. L’A. est mort dans un camp à la fin des années 50. La forme de l’hymne est tout à fait classique et le texte évoque tout le mystère marial. Le thème de l’hésychasme y est donc suggéré, puisque l’on sait que, depuis le Moyen Age byzantin, Marie est le modèle de l’hésychaste”[12].

Despre autorul acestui imn precum si fondatorul Rugului Aprins,Sandu Tudor,devenit parintele Daniel,a scris si teologul francez Olivier Clément,un articol intitulat L´Eglise Roumaine et le Buisson Ardent[13] ,text care face referire la ”Rugul Aprins”si,in care arata importanta apropierii intelectualilor de biserica.

Seria de reforme nu urmarea nimic altceva decat o schimbare a fiintei umane,de obtinere a omului nou ,de tip comunist,iar aceasta nu se putea realiza decat printr-un program de reeducare(cum s-a numit sinistrul experiment desfasurat la Pitesti) extins la nivelul intregii societati.Cu alte cuvinte,regimul voia sa stapaneasca total mintile si sufletele oamenilor.Ioan Ianolide vorbeste despre aceasta reeducare,afirmand:”Este necesar sa ne oprim putin aici asupra notiunii de ”reeducare”,intrucat ea-ca si alte notiuni universal-valabile,cum ar fi”libertate”,”democratie”,”justitie”,”adevar”,”om”-are in contextul marxism-leninismului,un cu totul alt continut.Marxism-leninismul il declara pe om dumnezeu.Natura,viata,societatea si sufletul trebuie supuse legilor materialismului istoric.Cei mai mari dusmani ai materialismului istoric sunt Dumnezeu si sufletul.Acestia trebuie distrusi in primul rand.Repetam,si nu vom repeta niciodata indeajuns,ca dincolo de dominatia economica,politica si militara,comunismul urmareste dominatia asupra sufletului.Sufletul trebuie distrus,pentru ca nu poate fi supus.

Religia,arta,stiinta,ideile,idealurile,sentimentele,toate trebuie distruse si inlocuite cu ideile,legile si stiinta materialismului istoric”.[14]

Sunt cutremuratoare marturisirile celor care au facut inchisoare in regimul comunist.Acestea

constituie un adevarat testament pentru generatiile viitoare:”Am scris ca o marturisire./Am scris ca un testament./Am scris cu speranta ca aceste randuri vor supravietui mie”.[15]

Autorul ,in opera precizata,vorbeste despre doi poeti ,anume Valeriu Gafencu si Radu Gyr.

Despre Valeriu Gafencu afirma:”in cele mai intime fibre ale sufletului Valeriu nazuia spre cele mai sfinte idealuri.Nu avea veleitati politice,nu complota,nu uneltea impotriva statului,ci tocmai atitudinea sa idealista il intarea sa staruie in educarea tinerilor”.[16]

”Inteligenta lui stralucita si sufletul sau curat au descoperit repede adancimile spiritualitatii ortodoxe.”[17]Iar scrisorile sale sunt pentru noi cei de azi,un adevarat testament:”Cautati fericirea in sufletele voastre.Nu o cautati in afara voastra.Sa nu asteptati fericirea sa vina din alta parte,decat dinlauntrul vostru,din sufletul vostru,unde salasluieste Domnul Iubirii,Hristos.Daca veti astepta fericirea din afara voastra,veti trai deceptii peste deceptii si niciodata nu o veti atinge”.[18] Prin  poezia  Ramas-bun,Valeriu Gafencu isi ia ramas bun de la prieteni,printr-o marturisire egala cu un testament:”Sangerand de rani adanci,/De zile fara soare,/De rani ascunse si puroi,/Cu oasele slabe si moi,/Stau ghemuit in pat si ma gandesc/Ca in curand am sa va parasesc,/Prieteni dragi!”

Radu Gyr a fost condamnat de nenumarate ori iar poezia”Ridica-te Gheorghe,ridica-te Ioane!”ii aduce acestuia condamnarea la moarte.Suferinta este prezenta in toate versurile sale,facand din vers o ruga catre Dumnezeu:”Doamne,fa din suferinta/pod de aur,pod inalt/si din lacrima,velinta/pentru-un pat adanc si cald./Din lovirile nedrepte/faguri faca-se si vin,/din infrangeri scari si trepte,/din caderi urcus alpin./Din veninul strans in cana,/fa miresme ce nu pier/si din fiecare rana,/o cadelnita spre cer.”(Matanie).Iar aceasta suferinta este asumata de catre Domnul nostru Iisus Hristos care vine in celula ,devenind un detinut,identificandu-se cu detinutii,vine cu haine vargate,trece dincolo de zabrele,simbolizand speranta si singura lor mangaiere(Iisus in celula).

Nichifor Crainic a fost inclus in lotul ziaristilor, condamnat la ”detentie grea, pe viata si degradare civica pe timp de 10 ani,pentru crima de dezastrul tarii,prin crime de razboi”,conform sentintei nr.2 din 4iunie 1945,pronuntata de Tribunalul Poporului din Bucuresti,in virtutea Legii 312/1945. [19]De numele poetului Nichifor Crainic este legata revista ”Gandirea”,in paginile carora au publicat personalitati marcante ale perioadei interbelice. Vasile Voiculescu poetul mistic care a colaborat la revista”Gandirea” si a facut parte din gruparea Rugul Aprins.Sonetele sale,prin tematica si viziune poetica,alcatuiesc Cantarea Cantarilor romaneasca,unde regasim triada:Mire-Iubire-Mireasa.

Tot in cadrul  sentintei din vol.4 al Dosarului P/202 il gasim,la pozitia 14,fila 225,pe inculpatul Voiculescu Vasile care,”dupa 23 august 1944 a scris o seama de poezii pe teme mistice care au un caracter dusmanos fata de regimul democrat popular din R.P.R.[20]

Poeta Zorica Latcu- devenita mai tarziu  Maica Teodosia,in Manastirea Vladimiresti.

A debutat la revista Gandirea,formata in cadrul gandirismului lui Nichifor Crainic,calugarita la Manastirea Vladimiresti ,opera sa este profund mistica,inspirandu-se din Cantarea Cantarilor si din Imnele iubirii divine ale Sfantului Simeon Noul Teolog.A facut inchisoare 3 ani,la Jilava si  la Miercurea-Ciuc .Poezia Crucile a fost scrisa din inchisoare:inspre taramul celalalt,/E loc inchis cu gard inalt,/Dar am vazut printre uluci,/Atatea cruci,atatea cruci…/Parea tot locul tintirim,/Pazit cu zbor de Heruvim,/Cu cruci de piatra,albe,mari,/Cu cruci de brad si de strjar./si cruci de-argint si de otel/Cerneau lumina peste el,/Iar cruci de aur si de fier/Sclipeau ca semnele pe cer./Atatea cruci mi s-au parut/Ca toate una s-au facut./O cruce mare stralucea./Sub greul ei un Om zacea./-Tu cum de poti sa le mai duci,/Atatea cruci,atatea cruci?…”

Desigur ca acest capitol este inepuizabil.Din anul 1990 au inceput sa apara studii ale acestui gen de literatura care, pe langa un ”estetic literar” supus unei ”analize literare”,se vrea inainte de toate marturie si document.[21]

Bibliografie:

1.Alupei,Silviu,Pe urmele deciziei de achitare a lotului ”Rugul Aprins”,Condamnarea,in Rost,revista de politica si cultura crestina,nr.6 august/2003.

2 Andreica,Dumitru,Drumuri in intuneric,Fundatia Academia civica,1998.

3.Balota,Nicolae,,Istoria Literaturii Romane de detentie la romani(I,II) pe situl:www.literaturadin

detentie.ro

4.Buzasi,Ion, Poezia religioasa romaneasca,Ed.Dacia,Cluj Napoca,2003.

5.Cistelecan,Ioana,Antologia poeziei carcerale,Ed.Eikon,Cluj Napoca,2006.

6 Clément,Olivier,L´Eglise Roumaine et le Buisson Ardent,en Réforme,N.644,Samedi 20 juillet 1957.

7.Daniel,moine, Acathiste Du Buisson Ardent,en Contacts, revue française de l´Orthodoxie,XXXVIIe année,

n.r. 132/1985.

8.Diaconescu,Ioana,Scriitori in arhiva CNSAS:Sandu Tudor si gruparea”Rugul Aprins” in Romania Literara,nr.43/2006.

9. Diaconescu,Ioana,”Scriitori in arhiva CNSAS:-Vasile Voiculescu”invinuit de uneltire contra ordinei sociale”,in Romania Literara,nr.51-52/2005.

10.Enache,George, Ortodoxie si putere politica in Romania contemporana,Ed.Nemira,Bucuresti,2005.

11.Gafencu,Valeriu, Calea spre fericire-scrisori din inchisoare trimise celor dragi-Ed.Agaton,Fagaras,

12.Ianolide,Ioan, intoarcerea la Hristos,Ed.Christiana,Bucuresti,2006.

13.Neamtu,Augustin, Viata dupa gratii si obloane,Galaxia Gutenberg,2006.

14.Plamadeala,mitropolit Antonie, Rugul Aprins,editie electronica,Ed.Apologeticum,Sibiu,2006.

15.Petcu,Adrian Nicolae, Nichifor Crainic,file din dosarul penal,in Rost,revista de politica si cultura crestina,nr.12 Februarie 2004.

16.Radulescu,Mihai, Istoria literaturii romane de detentie:memorialistica reeducarilor.Prima

isorie a literaturii romane de detentie,pe situl:www.literaturadindetentie.ro

17.Tudor,Sandu, Taina Rugului Aprins-scrieri si documente inedite-Ed.Anastasia,Bucuresti,1999.

[1] A se vedea Istoria Literaturii romane de detentie la romani(I,II)de Nicolae Balota,pe situl:www.literaturadin

detentie.ro,respectiv,Mihai Radulescu,Istoria literaturii romane de detentie:memorialistica reeducarilor.Prima

isorie a literaturii romane de detentie,pe situl:www.literaturadindetentie.ro

[2] A se vedea Ion Buzasi,Poezia religioasa romaneasca,Ed.Dacia,Cluj Napoca,2003,respectiv Ioana Cistelecan,Antologia poeziei carcerale,Ed.Eikon,Cluj Napoca,2006.

[3] Dumitru Andreica,Drumuri in intuneric,Fundatia Academia civica,1998,p.207-208.

[4] Augustin Neamtu,Viata dupa gratii si obloane,Galaxia Gutenberg,2006,p.71,187.

[5]Ier.Daniil Sandu Tudor,Taina Rugului Aprins-scrieri si documente inedite-Ed.Anastasia,Bucuresti,1999,p.92-93.

[6] George Enache,Ortodoxie si putere politica in Romania contemporana,Ed.Nemira,Bucuresti,2005,p.403.

[7] Mitropolit Antonie Plamadeala,Rugul Aprins,editie electronica,Ed.Apologeticum,Sibiu,2006,p.9

[8] Silviu Alupei,Pe urmele deciziei de achitare a lotului ”Rugul Aprins”,Condamnarea,in Rost,revista de politica si cultura crestina,nr.6 august/2003.

[9] Ioana Diaconescu,”Scriitori in arhiva CNSAS:Sandu Tudor si gruparea”Rugul Aprins” in Romania Literara,nr.43/2006.

[10] Mitropolit Antonie Plamadeala,op.cit. ,p.4.

[11] Moine Daniel,Acathiste Du Buisson Ardent,en Contacts, revue française de l´Orthodoxie,XXXVIIe année,

n.r. 132/1985,p.243-254.

[12]En Contacts, revue française de l´Orthodoxie 1985, vol. 37, no132, pp. 243-254.

[13] Olivier Clément, L´Eglise Roumaine et le Buisson Ardent,en Réforme,N.644,Samedi 20 juillet 1957,p.8.

[14] Ioan Ianolide,intoarcerea la Hristos,Ed.Christiana,Bucuresti,2006,p.83.

[15] Ioan Ianolide,op.cit.,p.15.

[16] Ioan Ianolide,op.cit.,p.42.

[17] Ioan Ianolide,op.cit.,p.43.

[18] Valeriu Gafencu,Calea spre fericire-scrisori din inchisoare trimise celor dragi-Ed.Agaton,Fagaras,2006,p.5.

[19] Adrian Nicolae Petcu,Nichifor Crainic,file din dosarul penal,in Rost,revista de politica si cultura crestina,nr.12 Februarie 2004.

[20] Ioana Diaconescu,”Scriitori in arhiva CNSAS:-Vasile Voiculescu”invinuit de uneltire contra ordinei sociale”,in Romania Literara,nr.51-52/2005.

[21] Demostene Andronescu,Reeducarea de la Aiud.Peisaj launtric.Memorii si versuri din  inchisoare,Ed.Christiana,Bucuresti,2009,p.5.