“LECTIILE” LUI HRISTOS DE PE CRUCE, PASTELE – SI ADEVARUL NEAMULUI ROMÂNESC

prof. dr. Adrian Botez

 

 

Duhovnicul meu din tinerete (Dumnezeu sa-i ierte si odihneasca sufletul! – caci, de mult, a pornit-o spre Cerurile Luminii!) mi-a grait, mereu, dupa fiece împartasire din Trupul si Sângele Lui Hristos-Mântuitorul Lumii: “Sa tii minte, fiule, ca Pastele, pentru noi, ortodocsii, este cea mai luminata sarbatoare!

Si, pentru ca mie, atunci, mai multa placere îmi facea Craciunul cel cu daruri surprinzatoare, întru bucurie – mi-a explicat: “Pastele nu e mâncare si bautura, ci Pastele este Minunea Învierii, a Mântuirii Duhului nostru!” Înca nu aparusera (în acei ani departati…), cum au aparut azi, prin magazinele “burdusite” de marfa scumpa si proasta – iepurasii de ciocolata si reclamele licarind turbate, mai sa-ti scoata ochii…

Mai târziu, intrând prin mânastiri, multi dintre preasfintitii calugari mi-au explicat ca Pastele nu ar trebui sa însemneze nici masacrul apocaliptic al mieilor…1

Tot batrânul meu duhovnic de tinerete mi-a lamurit si cele sapte “lectii” de pe Cruce, ale Lui Hristos, pentru umanitatea cosmic-divina:

1-întâi: “Parinte, iarta-i, ca nu stiu ce fac!” (Luca, 23/34) – era (si ramâne!) semnalul pentru cei care coboara în comoditatea de Duh a ascultarii (oarbe!) a unor comenzi cezarice, fara sa-si exercite Libertatea Discernamântului, pe care Dumnezeu i-a dat-o, înca din Rai, Omului/Întâiului Adam…;

2-apoi: “Iisus, vazând pe mama Sa si pe ucenicul pe care îl iubea (n.mea: pe Ioan, adus, cam în sila, de Maria Cea Pururea Fecioara si de Maria din Magdala – pentru ca, stiind latineste, se putea întelege cu legionarii romani, care pazeau, pe Golgota, cele trei cruci…si sa puna o vorba buna, ca femeile sa se poata apropia de Rastignit!) – stând acolo, a zis mamei Sale: <<Femeie, iata fiul tau!>> Apoi, a zis ucenicului: <<Iata mama ta!>>” (Ioan, 19/26-27); prin Sfântul Apostol Ioan, noi TOTI am devenit fiii, întru Duh, ai Mamei Cosmice…si, deci, fratii Sai, ai Lui Hristos!

3-“Dupa aceasta, Iisus stiind ca toate s-au savârsit, ca sa se plineasca Scriptura, a zis: <<Mi-e sete!>> Si era acolo un vas plin cu otet. Iara ostasii umplând un burete cu otet si puindu-l într-o varga de isop, l-a dus la gura Lui”. Ca unul care stiu, dupa operatie, cât de “taietor” de sete este otetul (cu care mi se tamponau buzele), am înteles bine ca sarmanii pagâni nu fusesera sadici, cum se mai interpreteaza, pe ici, pe colo, si azi… – … ci chiar milosi, în felul lor grosolan, rudimentar…Dar nu pricepusera ceea ce, peste ani, Vasile Voiculescu al nostru, în poemul În Gradina Ghetsimani, a talmacit ca fiind setea de sufletele noastre, pe care voia sa le preia ÎN TOTALITATE, astfel luând asupra Sa si TOATE pacatele omenirii (de aceea, la Mânastirea Zamfira, Nicolae Grigorescu picteaza, pe un perete, un Hristos Alb/Luminat-tot-anul, iar pe alt perete, un Hristos-Negru/Întunecat-tot-anul!), pentru a le mântui pe TOATE!

Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa…
Dar nu voia s-atinga infama bautura” –
…de fapt, Iisus-omul refuza, pe când Hristos-Dumnezeu îsi împlinea, “cu asupra de masura”, Misiunea Cosmic-Soteriologica!

4-…lui Dismas, Tâlharul (de fapt, zelotul lui Barabas!)-de-Dreapta, care (SINGURUL DIN UNIVERS!) îi recunoaste DUMNEZEIREA PURA, deci cu efecte SOTERIOLOGICE CLARE (pocaindu-se, din strafundul durerii si, deci, al INIMII sale! – si-l mustra pe Hestas, Tâlharul-din-Stânga: “Nu te temi tu de Dumnezeu, ca în aceeasi osânda esti? Dar noi dupa dreptate suntem osânditi, caci primim cele cuvenite dupa faptele noastre, iar ACESTA nimic nu a facut!” – Luca, 23/40-41…în acele clipe în care, si Hristosul, si ticalosul pocait, se chinuiau SUPREM, în ceasul mortii – iar apostolii, afara de Ioan, se ascundeau pe sub pamânt, precum sobolanii!): “Pomeneste-ma, Doamne, când vei veni întru împaratia Ta!” (Luca, 23/42) – Mântuitorul Hristos îi zice, cu ultimele puteri: “Adevarul îti graiesc: astazi vei fi cu mine în rai!” (Luca, 24/43).

Va dati seam ce lectie adânca a dat Hristosul, în aceste momente cumplite? “Orice vei fi facut în viata asta trecatoare (n.mea: în timpul încercarii, pe care-l numim “istoric”!), daca te pocaiesti, fie si cu bratele faptei/faptuirii blocate, fie si cu picioarele actiunii strapunse – DAR CU LIMBA TRADUCÂND SUFLETUL, SMERIT DIN RADACINI! – …Dumnezeu este atât de incredibil iubitor de fapturile sale, de Capodopera Zilei a Sasea, în primul rând, încât STERGE TOT ÎNTUNERICUL DIN FIINTA TA, pentru El si întru El suferitoare, pâna la zdrentuirea ultima a trupului cu care ai împlinit, cândva (n.mea: într-un timp pe care El îl “uita”, pentru a-ti “uita” pacatele istoricei tale fiinte de rele îndemnuri, de la Satana venite!), pacatul…SI TE RESTAUREAZA/INSTAUREAZA ÎNTRU ADEVARATUL TAU SALAS- RAIUL!”

5-Urmau acele enigmatice vorbe, pe care le mentioneaza Marcu (15/34): “<<Eloi, Eloi, lamma sabachtani?>> Adica: <<Dumnezeul/Stapânul meu, Dumnezeul/Stapânul meu, pentru ce m-ai lasat/parasit?>>”

Cât de controversate au ramas, pâna în zilele noastre, aceste vorbe, de o nemaipomenita vehementa a durerii hristice! Iata cum le talmaceste, un crestin-scriitor, de azi : „Foarte simplu, noi stim ca Dumnezeu este sfânt si ca El uraste pacatul. Chiar uraste pacatul, mai mult decât noi ne putem imagina. In acele momente, pe cruce, Isus duce povara tuturor pacatelor noastre. Va dati seama ca El avea pe umerii lui miliarde de miliarde de miliarde…. de pacate?

Am putea spune, în ghilimele, ca, în acele momente, Isus a fost “cel mai pacatos om din istorie”, pentru ca avea pe umeri Sai, pacatele mele si ale tale si ale TUTUROR oamenilor. Putea un Dumnezeu sfânt sa fie lânga un pacatos?

Asta ar putea explica de ce Dumnezeu l-a parasit, dar de ce a strigat si a permis si celorlalti sa afle asta?

Toata viata Lui, a trait alaturi de Tatal. De când s-a nascut în iesle, pâna ce a ajuns sus pe cruce, Isus a fost mereu în prezenta Tatalui. Noi nu ne putem imagina ce gol imens a simtit El pe cruce, în acele clipe, pe lânga durerea insuportabila, pricinuita de biciuire si rastignire. Astfel, prin faptul ca El a strigat, în auzul tuturor, avem înca o pilda, prin care putem vedea cât de mult uraste Dumnezeu pacatul.

In concluzie, Isus a spus aceste cuvinte, pentru ca realmente era parasit de Dumnezeu si pentru ca noi sa întelegem, o data pentru totdeauna, cât de mult uraste Dumnezeu pacatul. Nu exista pacat mai mic, sau pacat mai mare, exista pacat si atât. Mai mult decat atât, aceasta afirmatie ne arata dragostea imensa pe care Dumnezeu ne-o poarta. El a îngaduit ca Fiul Sau sa poarte pacatele noastre, sa moara în chinuri, pentru a le spala chiar cu sângele Sau, totul ca noi sa putem sa ne împacam cu Dumnezeu” – cf. dumnezeuestedragoste.blogspot.comAti facut clic pe +1 în mod public. Anulati, art. “Eli, Eli, lama sabachtani?”, din 24 Feb 2009 – si ce fel de comentarii se fac, pe forum: “Explicatia aceasta pur si simplu este fantezista. Acele cuvinte dovedesc cât se poate de clar ZDRUNCINAREA CREDINTEI LUI IISUS”, dar si: “Cea mai puternica fraza spusa de Iisus, pentru oamenii deznadajduiti…”

Ce grea se dovedeste, precum vedeti, Doctrina Sfintei Treimi! Se uita ca Tatal, Fiul si Sfântul Duh… “una sunt”!!!

Iata cum mi-a talmacit duhovnicul meu de tinerete, atunci, cu zeci de ani în urma, aceste vorbe, strigate în aramaica2 (pentru a se adresa, astfel, TUTUROR TIMPURILOR UMANITATII!), de Mântuitorul Hristos: “Fiule, tu stii ca Tatal, Fiul si Sfântul Duh sunt cele trei ipostazuri ale Lui Dumnezeu. Deci, Tatal nu putea sa-si paraseasca Fiul, pentru ca…PE SINE S-AR FI PARASIT! – ceea ce, cum singur îti dai seama, este absurd! Atunci, Dumnezeu este absurd…sau omul este absurd? Vei zice, si bine vei face, ca omul este absurd. Atunci, ne întrebam, din moment ce TOATE cele sapte lectii ale Mântuitorului, pe Sfânta Cruce a Mântuirii, sunt lectii pentru om, iar nu pentru…Dumnezeu: cui se adreseaza Hristos – cu aceste vorbe ale înstrainarii Sfintei Treimi… – se adreseaza omului, sau se adreseaza Lui Dumnezeu? Fireste, zic eu, ca Hristos se adreseaza omului – pentru ca Dumnezeu-Tatal si Dumnezeu-Fiul nu se puteau parasi, unul pe altul, pentru simplul motiv ca erau ACELASI DUMNEZEU! Si atunci, care este mesajul Lui Hristos-Dumnezeu (UNA cu Tatal si cu Sfântul Duh!), catre om? Pai, eu zic ca ar fi acesta: <<Omule, te cunosc, întru toata adâncimea si diversitatea pacatelor tale, cunosc, deci, ispitirile Satanei, cât de departe de Dumnezeu te duc. Dar, tocmai pentru ca Eu, Hristos, Dumnezeu-Cel-Întrupat, ti-am cunoscut chiar mai îndeaproape decât tine, pacatele si ispitirile tale, Eu te înteleg, ÎTI ÎNTELEG ABSURDUL: ajungi cu nebunia pacatului tau sa te departezi de Dumnezeu, atât de mult, încât fie te simti parasit si de neîntors pe Calea cea Dreapta, fie chiar te dedai pacatului lui Iuda Iscarioteanul – deznadajduirea! Eu îti spun, si nu de oriunde, ci chiar din Vârful Fiintarii Lumii, de pe Golgota, de pe Crucea înfipta, cu capatul de jos, în teasta Întâiului Adam: Dumnezeu nu pretinde de la tine imposibilul, niciodata! Dumnezeu îsi întelege si-si iubeste Creatia, oricât de mult ai striga tu împotriva acestei iubiri si ai contesta-o si te-ai teme ca nu exista! Omenire-a-Omului, stiu ca Satana te va îndemna, si de acum încolo, ca si pâna acum, la multe si grele pacate – DAR DUMNEZEU STIE CA NU ESTE POSIBILA CALIREA DUHULUI UMANO-DIVIN, DECÂT PRIN ÎNFRUNTAREA PACATELOR/DEMONILOR, DAR SI SLABICIUNILOR OMENESTI, DIN EXPRESIA PACATELOR! Daca tu vei savârsi TOATE pacatele Lumii, pâna si pe cel al RESPINGERII CREATORULUI TAU! – …dar nu vei starui, înversunat, pâna la capat, în aceasta gretoasa nebunie a pacatului <<îndepartarii>>, spre care te impinge Satana, ci, ÎN ULTIMA CLIPA, te vei întoarce, cu fata plina de lumina nadajduirii si cu sufletul umilit si prabusit de rusinea pacatului, Dumnezeu te va ierta! – tot asa cum l-a iertat si pe criminalul Dismas, care, în ultima lui clipa de luciditate, M-a recunoscut si s-a luminat de Nadejdea Ultima, cea în Dumnezeirea Mea…da, l-am iertat DEPLIN, FIRESC! – CA PE PROPRIUL MEU COPIL/CREATIE/CREATURA: Eu-Fiul, dimpreuna cu Eu-Tatal, dimpreuna cu Eu-Sfântul Duh…care UNA SUNTEM!!! >>”.

Mi s-a parut a fi cea mai de bun-simt si cea mai pilduitoare si mai umano-dumnezeiasca interpretare a (aparent!) “crâncenelor” (sau…”puternicelor”!) vorbe ale lui Hristos, dupa care Acesta,

6-…pentru a da, pâna la capat, Modelul pentru Omul/Faptura Umano-Divina a Zilei-a-Sasea, a rostit, cu împacare si nesfârsita blândete, vorbele “predarii”, ultime si deplin-triumfale, catre Dumnezeu (marcând, astfel, înfrângerea definitiva a Satanei-Marele Iluzionist al Crimei Deznadajduirii!): “Parinte, în mâinile Tale îmi dau duhul/îmi încredintez duhul Meu!”

7-Iar ultima vorba/”lectie” hristica, de pe Cruce: “Savârsitu-s-a!” (Ioan, 19/30) este, prin Taina ei Cosmic-Încifrata, de-a dreptul zguduitoare: “Mi-am împlinit misiunea de a descatusa Duhul Umano-Divin! Din acest moment, va începe, majestuos si la nivelul întregului univers al Fiintei Umano-Divine (trecute, prezente si viitoare), Procesul Mântuirii! NESTAVILIT, FARA OPRIRE, PÂNA LA TRONUL JUDECATII DE APOI!”

Pâna si scepticii “oameni de stiinta”-fizicieni – marturisesc ca au vazut, în jurul pamântului, acea aura/”halou” de Lumina Dumnezeiasca, urmare a tâsnirii Apei din Rana Inimii Hristice (sângele s-a pogorât peste “teasta” Primului Adam!) – prin care, peste timpuri si vreri meschin-umane (expresii ale degenerarii spirituale umane, pervertite, partial, de “frecventarea coltului/<<clubului>> cu ispite”, al Satanei!), se împlineste destinul Fapturii UMANO-DIVINE: MÂNTUIREA!!!

Deci, în definitiv, ce este PASTELE? Este vesnica reamintire, catre om (din partea Lui Dumnezeu!), a Învierii. Cu Duh si Trup, deopotriva (pentru ca si Trupul va fi judecat, la Supremul Tron Cosmic, pentru cât s-a supus si cât s-a împotrivit poruncilor Duhului Curateniei – si cât a pastrat si cât n-a pastrat, prin faptuire externa, Puritatea de Duh, Puritatea Cea Dinlauntrul Omului, acolo unde vine, pe neasteptate, MIRELE-HRISTOS!). Si ce înseamna Lumina Minunata a Învierii? Trebuie sa aflam, ori macar “sa pipaim” aceasta Taina Dumnezeiasca – pentru a nu ne prabusi, azi, în vremurile Beznelor celor mai dese si al Dansului Satanei, peste Lume – în prapastia DEZNADAJDUIRII, NEPASARII EGOISTE SI EGOTISTE…A LEHAMITEI VINOVATE, PRIN PASIVITATE (complice!) FATA DE CEL RAU!!!

Pentru a nu ne pierde omenia din noi si pentru a nu ne rataci de SUPRA-FIINTA NOASTRA NATIONALA – de popor si de NEAM!!! Caci, la Tronul Judecatii din Urma si Desavârsite: “…iata o multime mare de oameni, pe care nimeni n-ar fi putut-o numara, din toate semintiile si neamurile, si din toate popoarele si limbile (s.mea) – multime care statea înaintea tronului si înaintea Mielului, în haine albe si cu ramuri de finic în mâinile lor. Acestia strigau cu glas mare si ziceau: <<Mântuirea este a Dumnezeului nostru care sade pe tron si a Mielului!>>” (Apocalipsa, 7/9). Iata cum se zice CLAR ca SEMINTIILE si NEAMURILE si POPOARELE si LIMBILE sunt entitati dumnezeiesti (iar nu inventii de-ale…”turbatilor de nationalisti!”) – oricât s-ar da peste cap sa demonstreze contrariul toate…”UNIUNILE” masonice – si, mai ales, peste toate stradaniile masonilor lumii, de a amesteca, într-un spurcat Babilon, toate neamurile si a strica, satanic, toate limbile (cu exceptia celei maghiaro-udemeriste, poate…). Priviti cum …nu mai avem la ce si pe cine privi, la fotbal, unde la formatia C.F. R.-Cluj, într-o vreme, NU MAI EXISTA UN SINGUR ROMÂN, “DE SAMÂNTA”, MACAR… – nu mai zic de “alde” F.C. Barcelona, Bayern-München, Olympique Marseille, Chelsea Londra, Arsenal Londra etc. etc. (exceptie nu fac decât bravele echipe ale BASCILOR!!! – …frati traci, de-ai nostri, dar mult mai întelepti si stabili decât noi, întru Divina Traditie!!!). Si uitati-va cum corcesc rasele si semintiile, “fratii” ucigasi ai Franc-Masoneriei…si vor sa stearga toate hotarele dintre minti, religii (“ecumenismul” peste fire, cu de-a sila, în forme …“poruncite de la centru”!) si dintre neamuri si semintii…

VADE RETRO, SATANAS!!!”

Frumos si adânc graieste (cum niciun teolog crestin n-a facut-o si, din pacate, nici nu se straduieste a o mai face, azi!), despre ÎNVIERE, Parintele Dumitru Staniloae: “Învierea Domnului este evenimentul fara pereche, în istoria lumii. Importanta ei întrece absolut tot ce se întâmpla si se poate întâmpla în univers. (…) Creatia da posibilitatea istoriei, Învierea o arata ca insuficienta, ca stadiu ce trebuie sa dispara si sa fie înlocuit cu forma cea perfecta si definitiva a existentei. Învierea arata istoria ca un provizorat, în tensiune spre eschatology. În Înviere se manifesta nemultumirea Lui Dumnezeu cu istoria. O nemultumire de care suntem, si noi, patrunsi. Daca Învierea ar fi fost un fapt istoric, încadrat perfect în cauza si efectul ei, în istorie, atunci ea nu ne-ar arata ceva peste istorie, ci ne-ar confirma existenta istorica drept existenta ultima. Numai prin faptul ca Învierea atrage cu forta metaistorica, ceva din istorie – în alta orbita de existenta! – arata spre un viitor altfel decât istoric. Învierea are un lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma, ca singura realitate – CI PENTRU A O JUDECA, A O ARATA ÎN CRIZA DE CARE SUFERA SI PENTRU A SE MILOSTIVI DE EA! (…)

Prin Înviere, El scoate lumea din starea bolnava în care s-a rostogolit, înaltând-o la o stare a carei bogatie, plenitudine si fericire nici nu ne-o putem închipui, asa cum nu-si poate închipui omul mereu bolnav starea de perfecta sanatate. Daca prin pacat s-a introdus în viata, de la Dumnezeu, boala radical – prin Înviere, aceasta boala este eliminata. E de crezut ca, fara caderea în pacat, n-ar fi intervenit Învierea, asa cum, peste tot, n-ar fi avut loc întruparea Fiului Lui Dumnezeu.

În Iisus Hristos, viata cea noua, eshatologica, e realizata. El este începatura pentru toti care cred în Învierea Lui, pentru întregul univers, care, actualmente, boleste. Viata cea noua nu este numai promisiune, ci este realizata, prezenta. Noi traim mai departe în istorie, dar cu ochii credintei si ai nadajduirii spre El, spre viata cea adevarata, deplina, ultima si fara de moarte.

Când zicem, cu credinta: <<Hristos a înviat!>> – afirmam implicit: <<NOI TOTI AM ÎNVIAT!>>” – cf. D. Staniloae, Ortodoxie si românism, Sfintele Pasti, 1937 – tiparita La Sibiu, în 1939 – pp. 268-274.

Bine-bine, eu, noi… – ca fiinte, am aflat câte ceva din Vesnica Taina a Învierii. Dar SUPRA-FIINTA noastra, Neamul/natiune?

Deci, cum se produce Învierea, pentru Supra-Fiinta noastra – NEAMUL/NATIUNEA? Se produce la fel ca si pentru fiinta, numai ca este un eveniment fara margini de maret, întrevazându-l (prin SUPRA-FIINTA noastra!) pe însusi Adam-Cel-Mântuit, din Rai!

(…)Este diversificarea omenirii în natiuni un pacat, sau o urmare a pacatului? Ar fi de ajuns sa respingem aceasta presupunere, cu simpla provocare la legea universala a treptatei diversificari a faunei si a florei. Legea aceasta nu e plauzibil sa fie contrara Voii Lui Dumnezeu, mai ales ca diversificarile acestea manifesta, cele mai adeseaori o înnobilare a trunchiului de baza, nu o decadere a lui (s.mea). Dar raspunsul se poate da si altfel: pacatul sau raul e de alt ordin decât unitatea sau diversitatea. El înseamna stâlcire, desfigurarea a lucrului dat, a existentei produse de alte puteri. Este specificul national o stâlcire a umanului, o decadere din fiinta omeneasca? Ar fi, când acest specific national s-ar prezenta ca un ceva vicios, meschin, fara înaltimi ti puritati de simtire si de gând. Cine nu stie, însa, ca nimic josnic nu se afla în felul specific cum percepe si reactioneaza în lume membrul unei anumite natiuni? In simtirea doinei românesti si în hora noastra nu cred ca e ceva pacatos, sau daca e si asa ceva, aceasta nu e caracter national, ci omenesc. Natiunea în faza pacatului are manifestari pacatoase (n.mea: de aceea, eu fac deosebirea între Neam, pe de o parte – care este expresia metafizica a Supra-Fiintei umano-divine, în eternitatea Revelatiei Dumnezeiesti, deci înafara pacatului! – …si natiune-popor, care sunt expresia istorica, deci pacatoasa, a Supra-Fiintei umano-divine!), pentru ca natura omeneasca, în general, cu toate diversificarile în care se înfatiseaza, este pacatoasa. Scoaterea oamenilor din starea pacatoasa nu se face prin anularea calitatilor nationale, ci prin îndreptarea naturii omenesti, în general. Daca ar fi ceva pacatos în însusi specificul national, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni si rai în cadrul unei natiuni, caci toti ar fi rai (o logica perfecta! – A SE LUA AMINTE, DE CATRE…”UNIONISTII” MASONI!!!).

Chestiunea îmi pare atât de evidenta, încât socotesc de prisos sa mai insist.

Se pune problema, greu de descurcat, a raportului între national si uman. Nationalul nu întuneca umanul, nu-l extermina? Iar daca umanul ramane, nu cumva e nationalul o simpla iluzie, ceva de suprafata, pe care sa-l poti lepada în oricare moment voiesti?

E de remarcat, întâi, canu exista om anational. Nici Adam, macar, n-a fost anational – ci a vorbit o limba, a avut o anumita mentalitate, o anumita constructie psihica si trupeasca. Un om pur, necolorat din punct de vedere national, fara determinamentele nationale – ESTE O ABSTRACTIE (n.mea: iata la ce vor cei de la “uniuni” sa realizeze din noi: niste …ABSTRACTII, niste “zombie”, pe care le/îi înrolezi cu mult mai lesne, în “armata” de sclavi mondiali – decât pe niste fiinte umano-divine, determinate, ca personalitati, de Însusi Dumnezeu!). Asa cum nu poate exista un mar fara determinamentele unui anumit soi, asa cum nu poate exista un om fara determinamente individuale.(…) Un român, când simte mila fata de un ungur, în mila lui e tot român; sentimentul de fratie umana care simte ca-l leaga de un ungur, e un sentiment colorat româneste, nu e anational.(…)” – cf. Bucovina profunda online, Parintele D. Staniloae, art. Scurta interpretare teologica a natiunii, Sfintele Pasti, 1934.

(…)Natiunile sunt, dupa cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu PE TOATE LE VREA! În fiecare arata o nuanta din spiritualitatea Sa nesfârsita. Le vom suprima noi, vrând sa rectificam opera si cugetarea eterna a Lui Dumnezeu? SA NU FIE! Mai degraba vom tine la existenta fiecarei natiuni, protestând când una vrea sa oprime sau sa suprime pe alta si propovaduind armonia lor, caci armonie deplina este si în lumea ideilor dumnezeiesti (…) În cadrul Ortodoxiei pot exista popoare cu preocupari, însusiri, cu politica, arta si cugetare originale. Ortodoxia este RITMUL, este MASURA, nu este melodia vietii însesi. Si câte melodii nu pot exista, pe aceeasi masura? ” – cf. Parintele D. Staniloae, Ortodoxie si românism, Sibiu, 1939, p. 32.

Deci, cu inima plina de lumina, îti marturisesc (de fapt, dar egal: RE-AMINTESC!) Cereasca Minune, CERESCUL ADEVAR – Tie, Neam al Românilor:

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVARAT A ÎNVIAT!

VEI ÎNVIA SI TU, MIRACULOS NEAM AL ROMÂNILOR – CU TOTI SFINTII SI MARTIRII SI VOIEVOZII SI “CRAISORII” TAI… – …CÂT DE CURÂND VA BINEVOI DUMNEZEUL MÂNTUIRII!!!

FACETI SA TACA RAZBOAIELE SI CRIMELE VOASTRE (cele de pe dinlauntru, precum si cele de pe dinafara) – SI, HAIDETI (începând cu ACEST Paste!!!) SA ASCULTAM MAGNIFICA ARMONIE DUMNEZEIEASCA (…dinafara de partide „manelisto-tamburinice”, de interese grotesco-burlesti – lacomii dovedind lacomii si pofte animalice, de fiare ale beznelor…, dinafara de gasti si tâlhari nepocaiti, de tot soiul…!) – SI SA FIE (în sfârsit!), DUPA VORBA LUI HRISTOS: “PRECUM ÎN CER, ASA SI PRE PAMÂNT”!!!

…”SA FIE PASTI ÎN FIECARE ZI!” – cum întelept graieste Parintele Constantin Sturzu…!!! (cf. oradereligie.wordpress.comAti facut clic pe +1 în mod public. Anulati, ziarul Lumina de duminica, din 30 Mai 2008).

 

1 Trebuie sa spunem însa, de la început, ca, si la sat, si la oras, Biserica de Zid (institutionala), iar nu Biserica lui Hristos – perpetueaza, în mod ciudat (si deloc spre cinstea ei!), pe lânga traditiile autentice, închinate Pastelui-Învierii – si traditii false, traditii care nu tin nici macar de pagânismul tracic! Pastele n-are, nici în clin si mâneca, ceva cu mâncarea si bautura!!! Pastele este, exclusiv, bucurie spirituala!!! N-are nimic de-a face cu PÂNTECELE!!! Aminteam, în articolul nostru, din numarul dublu (9-10), din aprilie 2003, al revistei CONTRAATAC: Nu-l confundati pe Hristos cu abatorul!, ca macelarirea mieilor, de Paste, este o crima oribila, un pacat strigator la cer si, totodata, unul contra Sfântului Duh (pacat de care “pastorii turmei”-clerul, daca nu neaparat stimulator, macar un complice asiduu! – va avea de dat seama, din greu, pe cealalta lume!!!) – pacat prin care Hristos este rastignit, de lacomia pântecelui nostru – practic, la infinit! Si demonstram ca obiceiul pagân al “sacrificarii” (de fapt, MACELARIRII!!!) mielului, de Pastele-Pesahul evreiesc, precum si cel, tot atât de pagân, al “sacrificarii” (de fapt, MACELARIRII!!!) porcilor, de Craciun (când se naste Mântuitorul Lumii!!!) – tin de cu totul alte zone de spiritualitate, decât de cea crestin-româneasca, si trimit la demoni, iar nu la Dumnezeu-Hristos:

a-porcii, de Craciun, sunt masacrati, ca “restanta” a pagânilor greci si romani (saturnaliile…), care se închinau, astfel, lui Chronos-Saturn, iar

b-mieii masacrati de Paste sunt “restanta” a primitivilor evrei, închinatori lui Yahweh-Adonai cel veterotestamentar – dar si “restanta” de la pagânismul grecesc! Leviticul ebraic mentioneaza, pentru sarbatoarea Ispasirii, sacrificiul unuia din doi tapi de jertfa – în urma operatiei de MAGIE SIMPATETICA: tapul ispasitor, tinut la usa Tabernacolului, era atins de toti membrii comunitatii, apoi, fie înjunghiat, fie alungat în desert, fie aruncat într-o prapastie. Dar, într-o prima faza a mozaismului, tapul ispasitor (înlocuit, în timp,cu mielul!!!) era JERTFA CATRE DEMONUL AZAZEL (DEMONUL DESERTULUI!! – cf. Leviticul, 16, 5-10. Aceeasi mentiune, privind infernalitatea sacrificiului sângeros – de data aceasta, strict al mielului – e facuta si în legatura cu sarbatorile dionysiace, ale grecilor: “Ei (închinatorii lui Dionysos) aruncau, în hau, un miel, pentru a-l domoli pe Pylaochos, paznicul portilor infernale” (cf. Séchan Louis si Pierre Leveque, LES GRANDES DIVINITÉS DE LA GRÈCE, Paris, 1966).

Ierarhii vechi ai Bisericii Crestine, mult mai atenti la autenticitatea crestin-religioasa decât cei de azi, mult mai silitori în a calma furia “restantelor” pagâne din mentalul popular, si mult mai putin dispusi a ceda DEMAGOGIEI BURTII POPORULUI (îndemnând si aratând, ferm, spre Spirit-Duh!!!), exasperati de rezultatele strict culinare si de macel, ale identificarii lui Hristos cu mielul – AU INTERZIS, ÎN ANUL 692, LA CONCILIUL DE LA CONSTANTINOPOL, CA ARTA CRESTINA SA-L MAI REPREZINTE PE HRISTOS CU CHIP DE MIEL, SAU ÎNCONJURAT DE SOARE SI LUNA, CI DOAR CU ASPECT OMENESC!!!…Dar de atunci au trecut cam multi ani, si oamenii Bisericii (deh, oameni si ei…) au cazut la pace, se pare, cu demonii Pântecelui…Si astfel, macelul oribil al mieilor continua, într-o veselie tembela si terifiant-criminala – sporind astronomic pacatele noastre, în loc sa ne apropie, prin Paste, de Mântuire… – cf. revistacontraatac.wordpress.comnr. 20.

2Limba aramaica este o limba aproape moarta, vorbita în special în Antichitate. Câteva capitole din cartile lui Ezra (4:8 – 6:18; 7:12-26) si Daniel (2:4 – 7:28), un verset din cartea lui Ieremia (10:11) si un cuvânt din Geneza (31:47) sunt scrise în aramaica si nu în vechea ebraica, ca de altfel si Gamara, o parte din Talmud. Aramaica se înrudeste cu ebraica asa cum spaniola se aseamana cu portugheza. Diferentele dintre aramaica si ebraica sunt mai mari decât acelea dintre dialecte; de aceea cele doua sunt privite ca doua limbi distinct – cf. Wikipedia.

 

 

OM AL VREMII LUI

Din Scripturi nu reiese ca apostolul Petru a fost la Roma.

Iar din traditia Bisericii aflam ca nici unul din cei 264 de papi, care s-au perindat la Vatican, nu a purtat numele sfântului apostol. Este deci fireasca întrebarea pe care o pun multi: chiar este papa urmasul direct al apostolului Petru si împuternicitul lui Hristos peste turma Lui?

Absolut previzibil si chiar asteptat de lume, evenimentul trecerii în vesnicii a suveranului pontif întâmplat pe 02 aprilie 2006 a avut o neasteptata nota de spectaculozitate. Parerea de rau a celor care l-au pretuit si iubit s-a împletit în mod ciudat si original cu nevoia lor de a se compara cu el, de a se raporta la el. Nu puteau face asta în nici o alta împrejurare, aceasta era unica. Prin urmare în tot timpul agoniei lui prelungite si în zilele înmormântarii prin toate mijloacele de presa sute si mii de persoane depanau amintiri reale sau închipuite, depuneau marturii, faceau aprecieri, rosteau judecati adevarate sau sublime, ori fanteziste.

 

Dornic sa înteleaga si sa-i ajute în cautarile lor pe cât mai multi muritori, omul nostru cu ochii pe fereastra „lumii crestine’’ si urechile pe canalele ei de stiri a urmarit o parte din cele zise si scrise. Mirarea mi-a fost – zice el – ca nu am întâlnit înca nici un cuvânt de sinteza rostit sau scris de un reprezentant al bisericilor protestante. Iata de ce, pentru cititorii revistei, as vrea sa prezint câteva gânduri pe care le am cu acest prilej, fara pretentia ca ele sa fie sau sa reprezinte nici macar punctul de vedere al confesiunii careia îi apartin.

Suntem egali în fata mortii, dar trebuie sa fim si demni; iar el a fost. Dintr-un barbat puternic, atletic, sanatos, s-a transformat în lungul anilor într-un batrân gârbovit, neputinta trupului fiind la el mult agravata si grabita în comparatie cu altii. Daca este adevarat ca aceasta a fost urmarea gloantelor ce le-a încasat de la atentatorul turc, atunci nu a ramas din punct de vedere crestin în nici un fel dator. Ultimii doi ani de viata au fost pentru el doar un calvar, iar dorintele-i, proiectele ce le visa erau mereu amânate, ramâneau neîmplinite. I-a socat pe cei mai multi când a refuzat sa se retraga din slujba pe care, era limpede, nu o mai putea îndeplini, dar i-a lamurit când a refuzat sa mai fie transportat la spital si sa-i mai prelungeasca medicii agonia. A respectat un crez pe care îl avea si a acceptat în liniste si pace vointa divina; a murit papa, tacut si senin.

Milos si rabdator, zice Pavel în Evrei ca trebuie sa fie un mare preot, iar el a fost. Dupa trei ani l-a vizitat în închisoare pe cel care voia sa-l ucida, si s-a rugat pentru el. Nadajduiesc sa nu-si fi pus mâinile în Numele Domnului pe un crestet criminal si pagân. Efectul unui asemenea gest necugetat ar fi macar asemanator cu a unei maladii Parkinson, de nu mai rau. Nici sovietelor proletare care l-au naimit pe turc sa-l omoare nu le-a purtat dusmanie si nici surorii lui de cruce, biserica ortodoxa rusa, supusa mai mult Kremlinului decât ascultatoare de Hristos; s-a dus în vizita de pace chiar daca au refuzat sa-l primeasca cu onorurile pe care alta data papii le storceau cu forta sabiei. Iubirea crestina sau dorinta de originalitate l-au facut sa se aplece mult spre exponentii cei mai radicali ai cu-rentelor de gândire filozofice si spre religiile pagâne.(!)

 

Este tot atât de adevarat ca pretutindeni unde a calatorit si la resedinta lui domneasca de la Vatican a primit si i-a mângaiat si pe bolnavi, sarmani si deznajduiti. Ca dovada ca nu este în slujba marilor puteri mondiale a respectat si buchisit limbile popoarelor mici, iar în româneste a rostit corect mai multe formule crestine. De altfel cunostea relativ bine cam 15 limbi omenesti si nu se bâlbaia nici în aceea a iubirii dumnezeesti. Atunci însa când s-a rugat pentru iertarea teroristilor de pe 11 septembrie, morti în pacatele lor (1 Ioan 15. 16), a facut-o în mod pacatos si într-o limba de lemn, alta decât cea comunista; dovada ca erezia si opacizarea spiritului nu îi prinde numai pe proletarii atei, ci pe toti muritorii.

Caut printre ei un om care sa înalte un zid, si sa stea în mijlocul sparturii în fata Mea pentru tara, ca sa n-o nimicesc; dar nu gasesc niciunul! (Ezechiel 22. 30)

 

Pâna la marginile lumii trebuie dusa vestea mântuirii, marturia despre Isus, ne cere Sfânta Scriptura, chiar în cuvintele Mântuitorului, si Ioan Paul al II-lea într-un sfert de secol de pontificat a fost cunoscut ca cel mai misionar papa din peste doua sute despre care vorbeste traditia catolica. Oricum truda si roada acestor calatorii nu le egaleaza pe ale apostolului Pavel, care nu calatorea cu nave supersonice si automobile blindate, ci cu vapoare care dadeau în naufragiu, iar slujba nu si-o facea în ovatiile si aplauzele multimii ci în temnite, batai si multe lacrimi, si chiar printre fratii mincinosi.

Am fi dorit sa aflam si care este numarul misionarilor catolici raspânditi prin lumea de acum; cum pregateste si sprijineste Vaticanul aceasta lucrare si mai ales ce roade aduce ea printre pagâni. Stim ca astazi în lume exista în jur de doua miliarde de crestini din care cel putin jumatate sunt catolici, dar nu cunoastem câti din ei figureaza doar la numaratoare, caci formalistii sunt multi de tot. Multimile l-au iubit si pentru ca a pretuit si cultivat tot ce era traditie catolica, cultul Sfintei Fecioare, pelerinajele la Fatima si Jasnagora, vedeniile miraculoase si vindecarile, semnele si minunile divine.

 

A acceptat modificari în canoanele si tiparele liturgice; fara sa promoveze femeile în slujba preotiei a permis la cele mai importante slujbe catolice ca si femeile sa citeasca pasaje din Scripturi, ori sa prezinte un mesaj crestin în versuri. Puteti compara aceasta cu înversunarea cu care unii conducatori locali din adunarile noastre nu accepta sa citeasca si rosteasca norodului decât ei însisi cuvântul de învatatura? Nu stim daca a predicat în vreo biserica protestanta, dar în pelerinaj la Mecca sigur nu a fost si nici baie ritual-purificatoare în râul Gange nu a facut.

 

Îngaduitor si întelept trebuie sa fie robul Domnului, sa nu se certe si sa îndrepte cu blândete pe potrivnici. O spun cu bucurie ca daca Biserica universala-catolica ar fi avut dintotdeauna în fruntea ei câte un om masurat si cumpatat precum Karol Voityla, alta ar fi fost astazi configuratia geografica a raspândirii religiilor pe glob. A uimit nu numai pe contemporani, dar si pe tovarasii lui de slujba prin toleranta fata de toate celelalte religii crestine si necrestine. În antiteza cu cruciadele si inchizitia a înteles sa nu siluiasca nici o constiinta, sa nu abuzeze de nici un privilegiu. În schimb a cerut sincer iertare poporului evreu pentru suferintele pe care acesta le-a îndurat dealungul secolelor din partea catolicilor, a intrat într-o moscheie si a organizat mai multe întâlniri pentru reconciliere între religii, inclusiv cu cele necrestine.(?!)

 

A retractat mai multe excomunicari catolice, dar nu si a lui Martin Luther. A iertat si „fericit, ori sfintit’’ mai multi slujitori catolici de peste veacuri si i-a înscris în calendarul lor crestin. Ar fi nedrept sa nu subliniem si faptul ca a sustinut cu tarie interdictia biblica privitoare la adulter, divort, perversiuni sexuale. Se crede ca ar fi aprobat cu bucurie unificarea cu ortodocsii, daca scaunul papal si primatul ar apartine în continuare catolicilor, ceea ce – se stie – si ortodocsii ar aproba daca ar obtine ei prerogativele conducerii bisericii rezultate dupa unificare.

În ce-i priveste pe protestanti, acestia nu au în momentul de fata doctrina privind un conducator unic, decât Isus Hristos, si ea nu are sanse sa fie impusa dinafara. S-ar putea însa ca în viitor sa fie acceptata din interior, caci pe plan local ideia de lider al adunarii, de conducator unic nu numai ca e-xista, dar se impune cu mare elan si patima.

 

A fost un om de caracter, hotarât, asa cum se cere si se cauta. Dumnezeu a zis: „cau-tati un om si voi ierta Ierusalimul’’ (Ieremia 5. 1), dar si oamenii pe partea lor cauta conducatori integri, hotarâti, luminati. Cine ar putea sa ne spuna astazi cum ar fi aratat harta imperiului comunist daca vechiul conclav ar fi ales în urma cu 26 de ani un papa sud-american vaccinat cu virusul utopiei comuniste de care înca nu s-au vindecat de tot ? Dar istoria razboaielor religioase oare ce traseu ar fi parcurs daca s-ar fi înscaunat un fanatic de care sa recunoastem nici unele din confesiunile crestine nu duc lipsa? Daca ar fi sa retinem doar acest adevar: ca a dat raspunsul istoric la întrebarea lui Stalin „Câte divizii are papa?’’ fiind factorul uman principal care a contribuit la demolarea orânduirii comuniste, si atunci tot vom recunoaste ca Dumnezeu are de lucru printre catolici, ca nici o stapânire si nici un papa nu vine de la sine, ci sunt rânduieli asezate de Dumnezeu pentru o vreme si pentru anumite lucruri bune sau rele, dar care trebuie sa se întâmple, ca fac parte din voia Lui cea tainica si buna, sfânta si desavârsita.

Înainte de a încheia cuvântu-mi plapând de omagiu si a aseza lacrima-mi saraca între miresmele primaverii am si doua întrebari: Daca primim marturisirea oamenilor, marturisirea lui  Dumnezeu este mai mare; si marturisirea lui Dumnezeu este aceasta pe care a facut-o El despre Fiul Sau. Ioan 5. 9 Cine are pe Fiul are viata ; cine n’are pe Fiul n’are viata. V 12

 

Cap al Bisericii ? Orice catolic s-ar simti ofensat daca as pune aceasta întrebare în dreptul bisericii cu peste un milliard de adepti, de aceea o pun în lumina Scripturii, care raspunde fara drept de tagada : nu-mai „Hristos este capul Bisericii’’ (Efeseni 1. 22 ; 5. 23 etc), si nici mare preot macar, Biblia nu recunoaste altul decât pe Isus Hristos (Evrei 3. 1; 4. 14 s.a)

Diferenta între Hristos, capul Bisericii si papa, capul catolicismului pare sa fie scoasa cel mai bine în evidenta de multimile adunate în jurul lor. Pe Hristos Cel Viu îl huiduiau si strigau „La moarte cu El!’’ si „Rastigneste-L, Rastigneste-L !’’ (Luca 23. 21) iar pe pontiful mort îl aplaudau si strigau „Faceti-l sfânt!’’ ( ?! ) Ce este întelepciunea si vointa omului (chiar daca este papa!) în comparatie cu sfintenia, dreptatea si judecata Domnului?

A cui marturie o primim?

Am ascultat si citit zeci si zeci de marturii despre papa Ioan Paul II, si toate au fost frumoase si în mare masura adevarate. Am putea depune si noi neoprotestantii altele tot pozitive, ar putea s-o faca si necrestinii. Dar ca si lui, ne va veni si noua rândul sa parasim lumea aceasta cu stralucirile, laudarosiile si umbrele ei. În fata Scaunului de Judecata al Mielului vom fi rasplatiti, ori pedepsiti dupa cele scrise în acele carti, unde nu a semnat nici un pa-pa, nici un preot sau pastor, si marturia fiecaruia va fi în raport cu împlinirea voii lui Dumnezeu descoperita noua prin Scripturi.

Vorbele oamenilor, slujba lor, biografia unui papa, pot sa fie, poate sa fie frumoasa, sa ne impresioneze, dar mântuirea noastra a fost urzita de Însusi Fiul lui Dumnezeu si noi primim marturia Lui si umblam dupa învatatura Lui, El este Capul Bisericii adevarate a lui Dumnezeu si El ne-a mântuit platind cu sângele Lui pretul rascumpararii noastre. A se vedea Ioan 3. 16 ; F. Ap. 4. 10-12 ; Apoc. 5. 9-10 ; 7. 9-14, etc.

În veci marire Lui ; Numai lui HRISTOS-AMIN

 

Red. „Vremea de acum”

aprilie 2005

 

***

Post Scriptum:

 

Mai mult protestanta decât catolica, Biserica anglicana a fost supusa unui sever examen de spiritualitate exact în zilele mortii papei de la Roma. Se stie ca în decursul anilor cele doua surori rivale s-au întrecut în a descuraja adulterul si a interzice divortul. Masura absolut laudabila atunci când o privim prin prisma învataturilor Scripturii. Dar si înaltele fete bisericesti au si ei slabiciuni omenesti si interese partinitoare.

Asa se face ca arhiepiscopul de Canterbury ignorând mai multe pasaje biblice, a gasit o formula de compromis pentru casatoria dubla, de fiecare parte, a printului Charles cu ducesa Camilla, încât în cele din urma a rostit o rugaciune de iertare si o formula de binecuvântare pentru noii însuratei.

Într-o vreme când printul mostenitor al Danemarcei abia a divortat iar Principatul Monaco este zguduit de urmarile desfrâului casei princiare, pentru sutele de vlastari cu sânge domnesc, prezenti acolo, nu a fost o lectie de spiritualitate ci de imoralitate.

 

În urma cu nu multa vreme într-una din adunarile în care frecventeaza unul din colaboratorii revistei s-a aprins o disputa pe tema despartirii în casatorie si a recasatoririi celor împricinati. Din aroganta sau din prudenta, si nefiind prinsi în sfera acestui interes, o parte dintre „fratii sfatosi’’ au refuzat sa contribuie la elaborarea unei doctrine pentru tema în cauza, considerând ca cea existenta, care incrimineaza divor?ul ?i nu promoveaza recasatoria, este si buna si bine cunoscuta. Exista semne ca atitudinea lor i-a suparat deadreptul pe iubitorii de compromisuri, care, cel putin de data aceea nu au facut vreo inovatie, pastrând regula anterioara. S-a facut însa în mod pacatos referire la faptul ca adunarea generala stabileste regulile, uitându-se ca normele moralei crestine nu le votam, ci le împlinim, iar daca avem esecuri, nu schimbam legile sfinte dupa starile noastre pacatoase, asa cum s-a întâmplat si la britanici : Dupa peste 35 de ani de adulter la casa regala poporul s-a scârbit si a zis cununati-i odata sa nu mai auzim de amanta printului si de curviile palatului. Iar înaltii ierarhi au amestecat lucrurile sfinte cu cele murdare ca sa împace poporul ; au rostit binecuvântarea peste cei care luasera în brate blestemul.

Avem un raspuns pentru toti cei care cauta solutii salvatoare pe calea spre pierzare: Dumnezeu a rostit binecuvântarea pe un munte si blestemele pe alt munte, tocmai pentru ca poporul sa nu le amestece. Pâna în ziua de azi binecuvântarea pentru casatorie se rosteste la altare, iar blestemul la tribunal. Fiecare se face la cererea celor interesati.

Chiar nu stiti ce se întâmpla atunci când ele se amesteca? Avem iata un exemplu, întâmplat în vazul întregii lumi, uitati-va la el si gânditi-va si la ce va urma.

 

Zaharia BONTE

Bruxelles

mai 2011