de Catinca AGACHE

 

 

Viata literara româneasca cunoaste dupa 1989 un fenomen aproape paradoxal: „batalia pentru Eminescu” – mai exact batalia pentru un mit statornicit ca atare de G. Calinescu -, determinata de cei care au creat „cazul Eminescu” („Dilema”,1998). Când se credea ca totul este asezat pentru totdeauna si ca nimic nou nu mai poate surprinde în ceea ce priveste viata si opera poetului national, apar nenumarate surprize editoriale^[1], se nasc polemici aproape interminabile care par sa fi împartit scriitorimea româna în doua tabere aparent ireconciliabile, ambele nedemonstrând altceva în ultima instanta decât ca Eminescu este viu, mai actual ca oricând, se afla printre noi, sintetizând nu numai geniul poporului roman, ci însasi constiinta, esenta sufletului lui, argumentând o data în plus ca fiind „atât de român încât este universal” (M.Dragomirescu). Este pus în valoare astfel realitatea ca recuperarea lui Eminescu constituie un proces ce nu s-a terminat, ca posteritatea lui ramâne o perena, facinanta provocare. În aceasta „batalie” s-au înscris si scriitorii români de dincolo de Prut care au avut de întâmpinat în plus contestatarii din interior („Flux”), luând atitudine, editându-l în seriile de Opere (editurile Litera, Cartier, Gunivas), îngrijite de eminescologi renumiti si aparând cu noi si primenite exegeze (Mihai Cimpoi).

Modelul Eminescu a functionat altfel în Basarabia de-a lungul istoriei sale zbuciumate^[2], fiind vazut nu numai sub aspectul de inegalabil poet national ci si de autentic patriot, cu o înalta constiinta morala, onestitate si sensibilitate, aparator al ideii de românism si al acestei provincii istorice românesti greu încercate, desi la mostenirea publicistica eminesciana accesul a fost foarte târziu. În conditiile vitrege în care multa vreme (pâna spre sfârsitul anilor 50) nu s-a editat nicio carte în limba româna, folclorul poetic românesc pastrat pe cale orala a suplinind în mare aceasta lipsa, Eminescu, descoperit cu întârziere de generatia saizecista, a fost asumat si identificat cu însasi limba româna. În perceptia majoritatii românilor basarabeni, imaginea geniului tutelar este suprapusa peste cea a lui Isus, prin forta sacrificiului ce exprima însusi destinul tragic al acestui tinut. Se stie ca problema Basarabiei a reprezentat o constanta în activitatea jurnalistica a lui Eminescu, publicistul genial care a fost neputând ramâne indiferent la o chestiune atât de delicata si dureroasa, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan unor momente istorice legate de aceasta – retrocedarea (1856) unei parti a teritoriului ei anexat abuziv în 1812, apoi reanexarea („A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominatiunii rusesti”) ^[3]. Tocmai de la verbul lui neiertator vizând nedreptatea istorica fata de aceasta cât si fata de Ardeal, de la atentionarea privind „masurile silnice pentru stârpirea românismului” si argumentarea ideii de unitate nationala se trage, de altfel, martiriul sau. De aceea a fost receptat ca poet esential si simbol al românitatii, ce le-a dat basarabenilor forta în subscrierea fenomenului rezistentei împotriva rusificarii si sovietizarii fortate, deznationalizarii dupa un plan diabolic centrat pe crearea în paralel a curentului moldovenismului, românofob, alimentat cu furie pâna-n zilele noastre, având ca scop pulverizarea lor ca natie. Dupa 1940, cultul lui Eminescu a reprezentat unica cale de salvare din neantul ce le ameninta însasi existenta „fiintiala”. Chiar în faza interzicerii lui, „mitul sau lucrator” a produs fenomenul miraculos al relansarii „românismului cultural“(A.D.Rachieru) în Basarabia. Literatura si cultura româna din acest spatiu au stat astfel dintotdeauna sub semnul lui Eminescu, s-a centrat pe modelul Eminescu ca „masura a fiintei nationale” (Constantin Noica), el exprimând unica solutie de revigorare, de renastere. Literatura si cultura româna din Basarabia a fost una de rezistenta în conditii foarte dure si taria, miracolul basarabean în sine, si-au gasit ca punct durabil tocmai acest vector de spiritualitate româneasca care a fost si continua sa fie Eminescu. Numai privindu-se prin el, românii din Basarabia s-au putut regasi ca natie, istorie, traditie, cultura, limba, desi lupta cu falsul glotonim („limba moldovenesca”), cu înrolatii lui slujitori, nu s-a încheiat înca, înscriindu-se în ceea ce Grigore Vieru numea „tragismul Limbii Române de pe teritoriul Basarabiei”. ^[4]. De aceea Ion Druta îl numea pe Eminescu, înca din 1970, „un hotar al constiintei”. De aceea Mihai Cimpoi, acest titan al criticii literare postdecembriste care a marcat o noua etapa în receptarea eminesciana, îl vede ca o „biblie lucratoare”, ca cel care a luminat drumul basarabenilor spre „regasirea ontologica”, spre salvarea ca natie („Moldovenii din Est s-au salvat prin Eminescu”). Miscarea pentru redesteptare si lupta pentru limba, alfabet-grafie latina, identitate nationala, tricolor, începuta prin 1988, cu putin înainte de revolutia româna, pe el l-a avut ca factor dinamizator, putându-se spune astfel ca prin Eminescu Basarabia, literatura româna din hotarele ei, condamnata decenii în sir a fiinta într-un dureros „exil interior”, au revenit la matca. A fost interzis, editat în haina chirilica sau tradus în limba rusa si redescoperit târziu, dar, miracol sau nu, la simpla rostire a numelui lui au vibrat sufletele celor înscrisi în „batalia pentru Basarabia”. Eminescu a fost cântecul care-a înaripat si chemat la lupta, care nu i-a lasat sa se frânga. De aceea, poate nicaieri Eminescu nu se bucura de atâta pretuire ca între românii de dincolo de Prut. Lingvistii Ion Dumeniuc, Eugen Coseriu, Valeriu Rusu, Silviu Berejan, Nicolae Corlateanu, Haralambie Corbu, Anatol Petrencu, scriitorii Nicolai Costenco, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Aureliu Busuioc, Vladimir Besleaga, Vasile Vasilache, Spiridon Vangheli s.m.a. au vegheat la hotarele Limbii si Literaturii Române din Basarabia al caror simbol este chiar Eminescu.

Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a rasarit si Grigore Vieru, ca o necesitate istorica a continuarii luptei în noul context creat, deschizînd larg usile unei miscari de renastere culturala timid manifestate pâna atunci, iar alaturi de el alti uluitori poeti si patrioti basarabeni mai ales din mai tânara generatie (Nicolae Dabija, Ion Hadârca, Leonida Lari, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Andrei Strâmbeanu, Doina si Ion Aldea Teodorovici, Andrei Vartic s.a.), refacînd astfel legatura cu perioada interbelica a literaturii române privite ca întreg. Purtând în inima pe Eminescu si Tricolorul românesc, Grigore Vieru a fost „vîrful de lance” al luptei scriitorimii, intelectualitatii basarabene pentru limba, istorie si neam, desi el însusi recunoaste ca istoria i-a dictat aceasta („Eu nu sunt un luptator. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul meu si nevoile. Eu sunt o fire mai mult dramatica…”). Taxati nemilos dupa 1989 de „elitistii” de la Bucuresti dar si de emulii lor din interiorul tinerei republici („pasoptisti”, etc), el si confratii de-aceeasi simtire si-au asumat ca pe o necesitate istorica misiunea de „poeti ai cetatii”. Lor si miilor de actori mai putin cunoscuti, care au înteles ca trebuie sa se înroleze în marea batalie, precum modelul lor Eminescu, li se datoreaza renasterea basarabeana de dupa acest an de hotar. Cel care l-a readus pe Eminescu în spatiul public basarabean într-o perioada de crunta sovietizare si „moldovenizare”, a fost Grigore Vieru, poemul sau Legamânt (1964) reprezentând un altfel de imn national, delimitând începutul acestui proces de regasire prin geniul tutelar si limba româna. Profesiunea de credinta a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat astfel si asupra sa, Grigore Vieru fiind astazi un poet-simbol al Basarabiei, cel mai mare si mai iubit poet contemporan român basarabean.

Situat în prelungirea poetului, jurnalistului si patriotului român Mihai Eminescu, ca doua destine legate prin fire nevazute, ca înalte constiinte ale neamului, el este înlantuit întru eternitate în armonia si muzicalitatea poeziei lui, a Limbii Române însesi, în iubirea imensa pentru pamântul românesc, pentru poporul pe care, si unul si celalalt, l-au dorit unit pentru vesnicie între aceleasi hotare istorice. Soarta a vrut asa ca ziua de nastere a lui Eminescu, aniversarea a 160 de ani de la aceasta, sa fie legata de cea a plecarii definitive si asezarii alaturi de el, în eternitate, a lui Grigore Vieru. S-a afirmat despre el ca este „lacrima lui Eminescu” si nu s-a gresit, în zâmbetul lui blând revarsat peste lume, în simplitatea lui profunda, în întreaga fiinta sensibila oglindita în cuvânt, stând forta si taria afirmate în toata opera sa, în toata viata sa, pe linia modelului atât de „lucrator” în Basarabia. Daca românilor din interiorul tarii li s-a parut firesc sa aiba acces direct la opera lui Eminescu (excluzând o scurta perioada postbelica), pentru conationalii din Basarabia, ca si pentru cei din Bucovina, fenomenul nu s-a produs de la sine, ci a presupus o continua masurare cu timpul, cu istoria, spre a obtine acest drept.

Vieru însusi marturiseste ca face parte din „cea mai tragica generatie de scriitori”care n-au avut intrare la cartea româneasca si ca el însusi a intrat târziu în posesia unui volum de versuri de Eminescu, ca fascinanta întâlnire cu el s-a produs întâmplator abia în timpul studentiei, ca l-a citit „prin crapatura bancii”, ca tot prin el a descoperit Tara despre care nu stia decât ceea ce-i povestise mama si ca numai astfel s-a descoperit pe sine. Marturisirea sa este, poate, unul dintre cele mai emotionante si pline de miez gânduri despre Eminescu („Cred ca aveam 19 ani când am vazut si am luat în mâna cartea sa. Descoperindu-l pe Eminescu, mi-am descoperit sufletul. Eminescu este o cetate cu o singura intrare si cu o suta de iesiri. Intri în ea, iei aminte la toate, înveti, te învoinicesti, apoi iesi pe unde crezi tu ca-i mai bine ducând mai departe faclia graiului si spiritul neamului tau. Important, la început, este sa gasesti intrarea, sa cunosti semnele ei, sa nu le încurci. Eminescu, daca vreti, este izvorul, este lacrima de foc a Universului”). Ea se adauga atâtor si atâtor sintagme célèbre care reprezinta imensul respect si iubirea sincera manifestate pentru „omul deplin al culturii românesti” (Constantin Noica), nu mortificate însa ci mereu proaspete, si traduc astfel realitatea unui Eminescu care a atins coarda cea mai sensibila a poporului sau, patrunzând adânc în mentalul acestuia, performanta rara înscrisa si de Grigore Vieru. Pâna a-l descoperi ca „steaua care ne pastreaza“, si-a adapat setea din cântecele românesti, dar odata intrat în contact cu opera lui, Eminescu a devenit pentru dânsul primul dascal, primul manual de limba româna („Primul manual de limba româna, manual de istorie si primul manual de suflet, daca se poate spune asa, este Eminescu…Primul meu dascal este Eminescu, iar ceilalti Goga si Blaga…Cântecul, pâna l-am descoperit pe Eminescu, mi-a fost manual de istorie… si azi cântecul la noi e un manual de istorie”).

Într-o realitate extreme de dura, în care tot ceea ce tinea de limba si istoria stramoseasca era interzis (simpla lor rostire în perioada imediat postbelica fiind chiar pedepsita cu ani grei de gulag^[5]), Eminescu, odata readus în acest spatiu cultural de Vieru, a fost trecut sub tacere de autoritati. De altfel, tulburatorul poem Legamânt, publicat în 1964 în revista „Nistrul”, închinata acestui „Shakespeare al românilor” – cum îl numea G.B.Shaw^[6] – este în fapt un testament care cuprinde o premonitie a ceea ce avea sa se însemne plecarea lui (15-16 ianuarie2009) la „stramosi” si la întâlnirea astrala cu Eminescu, având cartea acestuia în mâna („ Stiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la rasarit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cartii Sale”). Cuprinde, în acelasi timp, un mesaj încarcat de adânci semnificatii vizând continuarea, ducerea mai departe si pazirea cu sfintenie a mostenirii lui culturale („Ci sa nu închideti cartea/ ca pe recile-mi pleoape./ S-o lasati asa deschisa,/ Ca baiatul meu ori fata/ Sa citeasca mai departe/ Ce n-a reusit nici tata.”), ca si odihna sa vesnica sub semnul lui Eminescu, sub care a trait toata viata („Iar de n-au s-auza dânsii/ Al stravechii slove bucium, /Asezati-mi-o ca perna/ Cu toti codrii ei în zbucium”), ca „ostas de linia întâi” (Andrei Strâmbeanu) ce a fost, precum acesta. Minimalizata, ca întreaga poezia de factura social-patriotica, de multi dintre cei care nu cunosc îndeaproape literatura româna din Basarabia ce a evoluat într-un anumit context de care nu poate fi rupta, opera sa poetica – de dragoste, metafizica, mesianic-publicistica – traieste în sufletele românilor, bucurându-se de o larga notorietate la care viseaza, fara succes, multi dintre cei ce se grabesc cu etichetarile nedrepte.

Dar câti dintre acestia stiu ca Grigore Vieru este cel care, pentru prima data, publica în Basarabia o poezie închinata „poetului nepereche “(G. Calinescu), alte câteva dedicate (în volumul ce înscrie adevaratul sau debut editorial – Numele tau, 1968, cu o prefata de Ion Druta) lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nicolae Labis, Constantin Brâncusi când numele acestora era aproape necunoscut si nerostit, o alta poezie despre drapelul românesc, – Curcubeul, înclusa în volumul Trei iezi (1970), carte interzisa si topita imediat dupa publicare -, sau ca a introdus, tot pentru întâia oara, în primul abecedar alcatuit pentru copiii Basarabiei pagini din Eminescu, Rebreanu, Blaga, din folclorul românesc, ca a realizat primul abecedar pentru prescolari – Albinuta (1970, împreuna cu Spiridon Vangheli, în alfabet chirilic, evident, reeditat dupa 1989 în grafie latina) – dupa care au învatat si învata înca generatii întregi de copii basarabeni -, ca a publicat primul text cu grafie latina în „Literatura si Arta”(1989) -, ca a înaripat masele cu versurile sale (în Miscarea pentru Eliberare Nationala) puse pe note de el însusi sau de Eugen Doga, Ion si Doina Aldea Teodorovici, interpretate cutremurator de acestia sau de multi altii si devenite notorii, întrate aproape în folclor prin popularitatea lor, redesteptând astfel sentimentul national, ca a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova (1989) si ai Marii Adunari Nationale (27 august 1989), ca a participat la a XIII-a sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S.Moldoveneasca unde s-a votat Limba româna ca limba oficiala si alfabetul latin, ca a refuzat, împreuna cu Eugen Doga, sa scrie un nou text (respectiv, muzica) în locul imnului „Desteapta-te române” anulat de neo-comunisti în 1994, aruncând anatema asupra celor ce se vor preta la o asemenea tradare („Dreptatea istorica va blestema poetii si compozitorii care vor îndrazni sa ridice mâna asupra Imnului National Desteapta-te române”), ca a adus unul dintre cele mai frumoase elogii Limbii Române si cele mai solide argumente împotriva glotonimului „limba moldoveneasca” sustinut de neo-comunisti în discursul de primire la Academia de Striinte a Republicii Moldova (Testament/Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/7 septembrie 2007)?

Izbucnind ca figura singulara a apararii acestor valori, într-o perioada în care patria-patriotismul-poezia patriotica au început a fi considerale notiuni rasuflate în România, atragând dupa el o întreaga suita de poeti-patrioti din Basarabia, nici nu se putea sa nu deranjeze în stânga sau în dreapta Prutului pe cei straini de asemenea sentimente, dar si-a atras în schimb imensa iubire a poporului. Ca si idolul sau Eminescu, a luptat toata viata cu armele scrisului si fapta pentru redesteptarea neamului, jertfindu-se pentru „adevarul despre fiinta româneasca (Mihai Cimpoi). Adevarat poeta vates, pe linia mesianismului lui Goga, si-a pus întreaga sa opera – poezii, muzica pe versuri, publicistica, aforisme, lucrari în colaborare, interviuri-dialoguri – în slujba poporului din care se trage („Din clipa când am simtit povara dragostei de tara, de atunci a început sa nu-mi mai fie frica de moarte”), a adevarului privind fiinta româneasca. De aceea Academia Româna l-a propus pentru Premiul Nobel pentru Pace (1992), cum Eugen Simion afirma despre Eminescu („Poetul Mihai Eminescu ar fi meritat Premiul Nobel pentru literatura, dar acest premiu nu se acorda postum”). De altfel, Grigore Vieru însusi marturiseste ca toata viata a visat România pentru a fi mai aproape de Eminescu si limba româna („Daca visul unora este sa ajunga în Cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul”). Imediat dupa prima vizita facuta în?ara^[7] (într-o delegatie oficiala de scriitori rusi, la propunerea lui Jukov Akim), o vizita tulburatoare care i-a marcat întreaga existenta, publica o poezie superba, scapata de cenzura prin simbolistica bine drapata („De-acum as putea/ Si fara picioare trai/ Da, fara ele -/ La cine voiam sa ajung/ Am ajuns…”). Un alt poem dedicat marelui sau model liric si moral – Eminescu – este ceea ce s-ar putea numi o poezie muzicala, transformata imediat într-un adevarat imn al luptei pentru redesteptarea constiintei neamului. Alaturi de alte versuri ale sale înscrise sub semnul poeziei de opinie, poemul-cântec a stat în fata tancurilor sovietice (în 1989) pentru apararea fiintei nationale („La zidirea Soarelui se stie/ Domnul a muncit o vesnicie/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu Domnul Eminescu/ Domnul cel de pasare maiastra/ Domnul cel de nemurirea noastra – Eminescu”). Mai ales dupa 1991, el a scris o poezie oracular-mesianica cu valoarea unui strigat existential. care a înscris un fenomen unic în spatiul basabean, ca si în cel larg românesc postdecembrist, fiind cântata de stadioane întregi de tineri si circulând asemeni folclorului.

Bagatelizata, din pacate, de ignoranti sau rauvoitori, de postmodernistii marcati de sindromul demolarilor si demitizarilor – care n-au privit-o prin prisma necesarei opere de unire a celor doua maluri de Prut prin vers incendiar si muzica pe care aceasta a faptuit-o, a realitatilor basarabene, a Basarabiei reale care înca mai oscileaza între recunoasterea limbii române sau însusirea glotonimului „limba moldovenesca”, a statutului scriitorului român din Basarabia obligat sa fie mereu pe baricade ca model de constiinta înalta patriotica, civica, morala -, ea a capatat o fabuloasa popularitate. De altfel, aceasta misiune asumata este marturisita chiar de Grigore Vieru însusi ca fiind un imperativ al epocii („Eu sunt un liric, chiar tragic, prapastios. Abia astept ca lucrurile sa se aseze în matca lor pentru a reveni la chemarea mea fireasca, la poezia lirica…Scriu versuri publicistice. N-am crezut niciodata ca voi scrie poezie patriotica, dar la ora actuala consider ca n-am dreptul sa nu fac acest lucru. Am parasit altarul poeziei filosofice si metafizice si am luat arma pe care a trebuit s-o iau”). Fiinta fragila îmbraca când istoria i-a cerut-o în armura de razboinic, el a devenit un adevarat tribun în apararea fiintei românesti, un profet, simbolul renasterii nationale, figura emblematica a Basarabiei („Ridica-te, Basarabie,/ Trecuta prin foc si sabie,/ Batuta ca vita pe spate,/ Cu biciul legii strâmbate,/ Cu lantul poruncitoarelor strigate!/ Ridica-te! Ridica-te! Ridica-te!”). Realizeaza astfel poeme incendiare, adevarate „inscriptii pe stâlpul portii” ce cânta „crinii latiniei” sau redau drama Basarabiei în noul context istoric si geopolitic. Versul sau capata acum inflexiuni publicistice, utilizând metafore violente, fiind mai direct, mai ironic, mai incisiv. Seninul lui se întuneca, tonul devenind solemn, grav, interogativ sau imperativ, dinamitard, invocându-l ca argument pe Eminescu („ Si va uitati chiorâs la Prut // Pe-a carui valuri ce ne dor/ Se scutura de-atâta dor / Toti teii lui Mihai cel drag / Si-ntregul doinelor sirag”). Asemeni lui Eminescu, tocmai cel care si-a fixat ca principal obiectiv moral „apararea Bisericii Nationale, a Limbii Române si a Istoriei Românilor”afirmând ca „fara aceste aripi esentiale nu putem zbura peste Prut”, poetul „martir” al versului românesc (Eugen Simion), „mare si adevarat poet”(Nichita Stanescu), n-a fost scutit de atacuri repetate venite dinspre „elitistii” de Bucuresti cât si dinspre nelinistitii tineri colegi de la „Flux”(„Am suferit foarte mult la început pentru atacurile nedrepte din presa bucuresteana, atacuri care m-au durut mai mult decât toate ranile pe care mi le-au facut strainii. Si… erau zile când juram sa nu mai trec Prutul, eu care o viata întreaga am visat sa ajung în tara.”). Ele au fost folosite ulterior ca arme în vitriolantele campanii defaimatoare care l-au ranit adânc, grabindu-i moartea.

„Cei care l-au chinuit pe Grigore dincolo de Prut n-au mai putina vina decât cei care l-au chinuit dincoace de Prut” – sustinea Adrian Paunescu plecat si el la scurt timp dupa prietenul sau. „Vreau sa deplâng – afirma Alex. Stefanescu^[8] – modul nerespectuos în care societatea româneasca l-a tratat”, referindu-se nu la marea parte a românilor atasati de sufletul poeziei lui ci la cei care l-au asasinat putin câte putin. Eugen Simion este cel care a descris poate cel mai bine acest fenomen reprezentat de Grigore Vieru („despre Grigore Vieru am putea spune ca este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului sau, obsedat de trei mituri: Limba româna, Mama si Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilitatii înfatisarii sale si a vocii sale – moi si stinse, menite parca sa sopteasca o rugaciune, nu sa pronunte propozitii aspre ca vechii profeti – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Multi i-au înteles stilul si mesajul, altii i-au reprosat mereu faptul ca nu este un poet postmodern.

Judecata rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru ca, spune chiar el, s-a nascut si a crescut într-o istorie imposibila si, când a început sa scrie, si-a dat seama ca publicul sau asteapta altceva de la el. Ceva esential, spus limpede, ceva despre suferintele si bucuriile natiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstante, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor”). Un superb, emotionant poem-cântec – Reaprindeti candela („Reaprindeti candela-n cascioare/ Lânga busuiocul cel mereu-/ Degerat la mâni si la picioare/ Se întoarce-acasa Dumnezeu. / Doamne,Cel din slavi crestine/ Ce pacate oare-ai savârsit/ Ca te-au dus acolo si pe Tine/ In Siberii fara de sfârsit ?!/ Refren:/ Toate le ierti, / Doamne de sus,/ Cu blândete mareata/ Chiar si pe cei care te-au dus/ In Siberii de gheata”) -, închinat destinului tragic basarabean, el singur ar fi de ajuns pentru a sustine cele afirmate mai sus. .

„Organic legata de poezia eminesciana”(Eugen Simion), înscrisa pe linia de aur Eminescu, Blaga, Nichita Stanescu, neoromantica, orfica, metafizica sau mesianica, inconfundabila prin unitatea tematica si stilistica, prin frumusetea si puritatea de cristal, prin extraordinara lumina si blâdete, prospetime si gratie, prin aplecarea spre arhetipurile ancestrale ca si prin uimitoarea modernitate, lirica sa este indubitabil cea mai cântata poezie a secolului XX (Fanus Bailesteanu). Structura eminamente eminesciana, de o mare sensibilitate, Grigore Vieru este cel care a produs sincronizarea cu fenomenul literar românesc din interiorul tarii, fiind un veritabil port-drapel al liricii române din Basarabia. De altfel, el însusi marturiseste cu onestitate raportarea sa la marele model:” Nu sunt decât o lacrima de-a lui Eminescu.” Conceptul lui de poeticitate are ca model etalonul romantic eminescian, la care a adaugat un filon autohton specific, strabatut de simboluri si motive, miteme tipic vierene, relevante arhetipuri ale fiintei nationale si mitologiei cotidianului. Imaginarul sau poetic, axat pe câteva teme esentiale ( Mama, Maternitatea, Femeia – proiectate în planul cosmic, sacru – Copilaria, Eminescu, Hristos , Patria, Limba Româna, Moartea) si simboluri matriceale (casa, stramosii, plaiul, izvorul, glia, graiul, dorul, iubita, taina, misterul cosmic), biblice (Atotziditorul, candela s.a.) si istorice (Prutul, “tara cea Basaraba”, Putna, Stefan cel Mare, Podul de Flori etc.), este de aceea inconfundabil, purtând marca Vieru. Un poem de tinerete – Cu sângele, cu dorul – vorbeste despre aceasta subtila alcatuire a eului sau poetic („M-am amestecat cu viata,/ Ca soarele cu dimineata,// M-am amestecat cu dorul,/ Ca sângele cu izvorul”), tentatia orfica –cântecul, sinonim cu poezia – fiind dublata ulterior de cea mesianica („Cineva sus pe coasta,/ Spala lacrima lunii/ Cu lacrima noastra”– Izvorul).

Poet prin excelenta al mamei, el dezvolta ca nimeni altul aceasta mare tema în lirica româna contemporana, încarcând-o de o simbolistica adânca, identificata cu tara rotunda („Mama/ Tu esti Patria mea!” – Mama, tu esti…), cu esenta fiintei românesti, cosmicitatea („Usoara, maica, usoara,/ C-ai putea sa mergi calcând/ Pe semintele ce zboara/ Între ceruri si pamânt./ În priviri c-un fel de teama,/ Fericita totusi esti/ Iarba stie cum te cheama,/ Steaua stie ce gândesti.” – Faptura mamei ), cu iubirea absoluta („Le-am chemat la mine/pe toate:/ pe Maria, pe Ana, /Pe Alexandra, pe Ioana…/Care întâi va ajunge,/ Pe-aceea- n perete o voi zidi./ Dar din toate femeile/ A venit una singura:/ Mama./ Tu nu m-ai strigat,/ Fiule?”– Mica balada), cu misterul Facerii (Când m-am nascut, pe frunte eu/ Aveam coroana-mparateasca:/ A mamei mâna parinteasca,/ A mamei mâna parinteasca” – Mâinile mamei), cu moartea însasi ca întoarcere sânul naturii („Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici macar nu te urasc/ Cum te blestema unii, vreau sa zic,/ la fel cum lumina pârasc./ Dar ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea mama si-ar muri,/ Ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea copii si-ar muri?!/ Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici macar nu te urasc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/ Dar numai din propria-mi viata traiesc./ Nu frica, nu teama/ Mila de tine mi-i,/ Ca n-ai avut niciodata mama,/ Ca n-ai avut niciodata copii.” – Litanii pentru orga). La fel sunt poemele care au în centru alte toposuri sacre, precum casa parinteasca („Tu ma iarta, o, ma iarta,/ Casa mea de huma, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine, nu.”), neamul („O, neamule, tu,/ adunat gramajoara,/ ai putea sa încapi/ într-o singura icoana.”– Acasa), graiul matern sacralizat („Lemn dulce e! Lemn tare!/ Din el vioara-i scoasa/ si leaganul, si pragul,/ Si grinzile la casa”),Fiinta sacrala („Si eu tin atât la mama,/ Ca nicicând nu îndraznesc/ Dumnezeul din privire/ Sa ma vâr sa-l mâzgâlesc.”– Autobiografica) s.a.

Dar, poate ca nicaieri nu se resimte mai bine influenta modelului poetic eminescian ca în lirica de dragoste, de mare delicatete si suavitate, adevarate filigrane în care este turnata o gama întreaga de trairi si sentimente („Vreau sa te vad, femeie,/ sau vino sa ma vezi,/ Mi-e dor de iarba cruda/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremura usor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.// – Vreau sa te vad, barbate,/ Sau vino sa ma vezi,/ E timpul coasei, iata,/ În ochii mei cei verzi.// Coseste, hai – ca iarba,/ Cu roua si cu stea,/ Mai deasa si mai verde/ Sa creasca-n urma ta.” – Vreau sa te vad; „Iubire! Tu, cea ocrotita / De dulcele luminii mirt, / Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit. // Înconjurata de lumina, / Tu însati din lumina vii. / Pre tine doar te am pe lume/ Si nu voi alte vesnicii. // Iubire! Ram de roua sfânta, / Cânt unic, o, ce ma adasti. / asupra-ngândurarii mele/ Tu nu plângi lacrima – o nasti.” – Leac divin). De o extraordinara liricitate si modernitate, unele dintre poemele sale de dragoste sunt mici capodopere („Draga i-a fugit cu altul./ S-a ascuns în codru. Uuu!/ El a smuls padurea toata,/ Însa n-a gasit-o, nu./ El a smuls padurea toata/ Si s-o are începu./ Si-a arat padurea toata…/ Însa n-a gasit-o, nu.”- Padure, verde padure).

Ca si la Eminescu, iubita însa este proiectata în plan astral, sacral, în cosmicitate, contopita în cele din urma cu însasi întoarcerea mioritica în natura („Merg eu dimineata, în frunte,/ Cu spicele albe în brate/ Ale parului mamei./ Mergi tu dupa mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urma/ Cu spicele rosii în brate/ Ale sângelui meu –/ Ea care nimic niciodata/ Nu înapoiaza./ Si toti suntem luminati/ De-o bucurie neînteleasa”– Ars poetica). De altfel, Grigore Vieru însusi marturiseste ca este, prin excelenta, un poet al iubirii („Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfa zilnica. Pacat ca maretia sacrificiului o gasim mai mult în singuratatea iubirii.”) – sentiment pe care s-a axat destinul sau („Daca n-ar fi iubirea, m-as teme de viata”). Cel care afirma „am descoperit frumusetea Limbii Române în poezie, iar în Limba Româna mi-am descoperit ?ara” s-a constituit el însusi într-un model de înalta constiinta si integritate morala („Sunt fericit/ Ca n-am cântat paunii.”- Despre fericire ).

A trait în simplitate, iubit de cei multi, urât de cei putini la suflet, asemeni lui Eminescu, si a plecat, dintrodata, la marea întâlnire, chemat de acesta, biografia si opera sa, primul si cel din urma drum, întâlnindu-se cu forta de destin în aura genialitatii celui care i-a alungat sentimentul de exilat în propria limba, luminându-i drumul. A plecat la întâlnirea cu Eminescu scriindu-si din timp si epitaful („Sunt iarba si mai mult nu pot fi”), dând , din vreme, si explicatiile acestuia („ A fi simplu nu e treaba usoara. Afi simplu înseamna sa mori câte putin în fiecare zi, în numele celor multi, pâna te preschimbi în iarba. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”). Supranumit „un Eminescu al Basarabiei”, în fapt un nou Eminescu al tuturor românilor, marele poet al Basarabiei si al întregii literaturi române contemporane „nu place celor carora nu le place nici Eminescu si place tuturor celor care-l iubesc pe Eminescu” – afirma prietenul sau Andrei Strâmbeanu. S-a asezat lânga Eminescu, în spatiul rarefiat rezervat spiritelor înalte, asa cum la Iasi, în Gradina Copou, bustul lui se odihneste aproape de cel al „poetului nepereche” întru eternitate, ca într-o împreunare metaforica în Ruga lui Brâncusi pentru un destin mai bun românesc. „Daca exista o vesnicie româneasca, aceasta vesnicie ar trebui sa se numeasca Vieru, fiindca ea ne cuprinde pe toti.”- scria Ion Milos la disparitia fulgeratoare a prietenului sau. Mitizat înca din timpul vietii, Grigore Vieru s-a „judecat”singur, cu aceeasi luciditate si onestitate care i-a caracterizat întreaga viata, pentru posteritate („Nu sunt un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare.”).

———————————————-

^[1] Catinca Agache. Receptarea lui Eminescu dupa 1989, 2011

^[2] Mihai Eminescu. Basarabia 1812, Verba, 1991, 2011

^[3] Mihai Eminescu. România în lupta cu panslavismul, ,,Timpul” , iunie, 1878.; Basarabia, numele si întinderea ei, ,,Timpul”, 13 martie, 1878.)

^[4]iGrigore Vieru.Testament/ Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/ 7 septembrie 2007, Academia de Stiinte a Republicii Moldova

^[5] Nicolai Costenco s.a.iu

^[6] în scrisoarea (în facsimil) ce precede volumasul de numai 20 de pagini aparut la Londra, Editura Kegan Paul, în 1930 – o traducere în engleza de Éstelle Sylvia Pankhurst si I.O.Stefanovici-Svensk, cu un cuvânt înainte de Nicolae Iorga , considerata de acelasi G.B.Shaw, „o carte uluitoare” -, poetul român impresionând prin aceea ca „a ridicat acest fin de siècle din agonia sa”

^[7]i Se întâlneste acum cu redactia revistei „Secolul XX”, cu Dan Haulica, St.Aug.Doinas s.a.

^[8]iu Alex Stefanescu. Glorie de-o zi, „România literara”, 6-23 ian., 2009l matern e totul, afirma poetul prin imagini vii, memorabile: Lemn dulce e! Lemn tare!/
Catinca AGACHE

Doctor in Filologie

Iasi

Iunie 2011