Visuri şi amintiri, aşternute cu dibăcie într-un testament de suflet

ExilulRomanescRecenzie la

<EXILUL ROMÂNESC LA SFÂRŞIT DE SECOL XX – “Paşoptişti” români în Franţa Canada şi Statele Unite>

de Octavian Curpaş

Dibăcia unui scriitor se “simte” din primele pagini ale unei cărţi. Nu-i vezi “sudoarea frunţii”, dar îi simţi dăruirea. Pătrunzi în adâncul ei, asemenea unui ocean de cuvinte şi citeşti cu nesaţ frumoasele buchii aşternute acolo. Lumea lor se află în faţa ta, a scriitorului şi a personajelor. Trăieşti odată cu ele evenimentele din perioada parcursă, “vizitezi”  locurile bătute de paşii lui Dumitru Sinu (30 noiembrie 1926 – 2 ianuarie, 2013), în cazul nostru, şi respiri aerul american. Da, ai pătruns pe “Pământul făgăduinţei”, aşa cum a făcut odinioară personajul. Dar, înainte de a-l cunoaşte pe veritabilul personaj Dumitru Sinu, trebuie sa-ţi îndrepţi atenţia asupra scriitorului. Distinsul domn Octavian D. Curpaş este autorul acestui  “testament de amintiri “. Aşa cum spuneam la început, numai dăruirea, pasiunea, dorul de locul natal şi binenţeles oportunitatea cunoaşterii lui Dumitru Sinu, l-a făcut să scrie această minunată carte. Profesionalismul si-a spus cuvântul şi astfel, într-un timp Continue reading “Visuri şi amintiri, aşternute cu dibăcie într-un testament de suflet”

CURATENIA

de Jianu liviu-Florian

 

Bunica are grija de Puiu pana vin parintii lui acasa. Dar nu are numai grija lui. Gateste 4 feluri de mancare. Plus desert. Spala vasele la fantana din curte, cu burete de sarma, si nisip.  Spala hainele. Le clateste. Le stoarce. Le intinde pe sarma. Le calca. Le coase. La mareste, sau micsoreaza, dupa silueta celui care le poarta. Le aseaza pe fiecare la locul ei, in dulap. Da cu crema toti pantofii din dulapul de pantofi. Apoi ii face luna, cu peria de lustru. Sterge praful de pe mobila. Matura toata casa. Spala parchetul si il da cu petroxin. Pune scara. Da jos perdelele. Spala toate geamurile. Le freaca cu hartie de ziar. Spala perdelele. Pune perdelele la loc. Il pune pe Puiu pe olita. Ii da sa manance. Spala vasele dupa Puiu, la fantana. Merge dupa cumparaturi la magazinul din colt. Aseaza borcanele in camara. Face dulceata. Face clatite. Face orez cu lapte. Face piure de cartofi. Face sarmale. Face budinca. Face fasole. Face mazare. Face caltabosi. Face macaroane cu branza. Face macaroane cu nuca. Face prajituri. Matura prin curte. Spala toaleta si baia. Pune clor la toaleta. Merge in magazine. Ia apa de la fantana. Uda florile.

Estimp, Puiu se joaca. Ii place parchetul stralucind de ceara, si mirosind a petroxin. Deschide usita cenusarului de la soba. Inauntru, lacasul cenusii  cazute  din camaruta lemnelor arse, este trei sferturi plin. Puiu se bucura. “Ce de graunte pentru pasarele!” Gangureste, pe limba lui, Puiu. Ia cenusa in maini, si incepe sa o imprastie pe parchetul cerat. “Veniti, pasarelelor! Pe aici!  Si pe aici! Si pe aici! Ce de  mancare veti avea, cand veti veni la fereastra!”. Puiu intinde cenusa peste tot. Acum, decorul s-a schimbat. Este afara. Si bate nisipul cu lopatica. “Ce de nisip! Uite, aici, langa birou, am sa fac un palat!” Si Puiu bate bine cenusa cu mainile, si lopatica, sa nu il ia ploile…

Bunica intra in camera. Puiu este plin de cenusa pe hainutele albe. Pe maini. Pe obraji. Toata camera facuta luna de bunica, cu putin inainte, este spoita cu praf de cenusa.

“Sa nu te mai joci asa, dragule! Sa ai grija! Sa tii curat!” Spune bunica, oftand.

Si o ia de la capat.

Lui Puiu ii pare rau, pentru o clipa. Dar cum o pasarica vine la fereastra, uita repede. Incepe sa gangure pe limba lui:

“- Imi pare rau, gugustiucule! Ai intarziat la masa. Si ce tort de cenusa iti pregatisem!…”


2 iunie 2011


 

Lola

de Jianu liviu-Florian

 

Bunicul a fost inspector financiar. Bunica, casnica.

Intr-o vreme, au avut o gospodarie bogata intr-una din plasele Timisoarei. La Jamu Mare.

Cresteau pe langa casa porci, si vaci. Laptele, ca si belsugul vietii, era atat de abundent, incat, saturand si gurile flamande ale celor care veneau la poarta, si cereau, surplusul era dat la porci.

Dar cea mai frumoasa amintire a bunicului, din acea vreme, era legata de un caine. O catelusa. Alba, cu pete negre. Lunga, si cu picioare puternice, si scurte  Se pripasise intr-o buna zi in ograda lor.

Bunicul, vazand-o, a strigat: Lola! Si catelusa si-a ridicat capul, si a privit fix in ochii stapanului. Lola i-a ramas numele.

Intelegea totul ca un om. Era suficient ca unul din stapani sa-si faca aparitia in curte, ca Lola venea intr-un suflet, isi ridica capul, si il privea in ochi, pentru a-i ghici dorintele.

Fereasca Dumnezeu sa dea un strain sa intre in curtea lor! Lola l-ar fi sfasiat pe loc. Era neagra in cerul gurii de rea cu cei veniti cu intentii necurate. Porcii, chiar, si vitele, ii stiau de frica. Si nu odata avusesera de-a face cu coltii ei, cand se incaierau, sau dadeau sa strice cate ceva prin ograda.

 

Intr-o buna zi, bunicul a plecat spre banca, cu servieta lui de piele maronie, cu doua inchizatori cu cheie, doldora de bani. in mana, sa predea la casierie o mare suma de bani. Deschizand poarta, Lola i s-a incurcat printre picioare, si a iesit si ea. Bunicul s-a bucurat ca nu este singur. Lola! Vino Lola cu mine! Si catelusa l-a privit in ochi, si a latrat bucuroasa, urmandu-l, cu codita ridicata ca un steag..

 

Ajuns in banca, bunicul s-a asezat la rand, la Casierie. La Casa i s-a cerut un act de la Directia Financiara. Si bunicul a plecat intr-un suflet la Financiar, sa  obtina acel act, si sa se reintoarca apoi sa predea banii.

 

Dupa un ceas si ceva, bunicul se reintorcea in banca, cand  brusc, si-a dat cu palma peste frunte. Servieta cu bani! Am lasat-o jos, langa casa, inainte de a pleca  la Financiar. Bunicul a plecat in goana catre banca.

Un functionar al bancii, zarindu-l de departe, a inceput sa strige disperat:

–         Domnul inspector! Domnule inspector!

–         Ce este? Ce s-a intamplat?

–         Veniti, va rog frumos, repede, la casierie, caci catelusa dumneavoastra parca e turbata! Nu se poate apropia nimeni de casierie! Si sunt atatia clienti la rand! Am incercat sa o indepartam, dar nu am reusit!

Bunicul s-a grabit, si intr-adevar, langa ghiseul de casa, era Lola. Si la zece -12 metru de ea  distanta, o multime de oameni astepta, neputincioasa, ca Lola sa le permita sa se apropie de ghiseu. Langa Lola, servieta cu bani a bunicului. Neatinsa. Cine ar fi putut sa o atinga, cu cel mai  darz cerber langa ea?

 

Asa era Lola.  Credinta la datorie.

 

Au urmat bombardamentele. Suflul unei bombe a lovit casa bunicilor. O parte din acoperis a fost smuls. Un colt de zid a cazut. Bunicii s-au refugiat in graba, luand cu ei numai hainele de schimb, si niste bani. In zorul plecarii, au uitat de Lola

Dupa o vreme, s-au reintors sa mai ia o parte din mobila de pret ramasa in casa.

Intrand in curte, au zarit-o, culcata pe pivnita, pe Lola. Mai traia.

Lola! A strigat bunicul. Si cainele a ridicat capul, si a privit fix in ochii stapanului, pentru a-i ghici dorintele. Dar trupul nu a mai avut putere sa si-l ridice.

Lola ramasese in curte, desi putea oricand sa plece prin ulucile gardului, sfaramate de suflul exploziei.. Ramasese sa-si astepte stapanii, si sa apere curtea, si casa. Fara mancare. Fara apa.

Zadarnic i-au dat bunicii apa si hrana. Lola nu mai avea putere sa manance. Zadarnic au chemat un veterinar.

Lola a murit intinsa deasupra pivnitei, privindu-si stapanii, pana ce ochiul dinspre cer nu a mai clipit.

Si i-am dat apa, domnule inspector! Au spus venicii. Si i-am dat mancare. Dar Lola nu manca decat din mana stapanilor.

 

La 91 de ani, a murit si bunicul. Departe de Jamu mare. In Craiova. Inaintea bunicii chiar, se poate ca prima fiinta care l-a intampinat sa fi fost un caine. Bunicul sa fi strigat: Lola! Si Lola sa-l fi privit fix in ochi, pentru a-i ghici cea mai mica dorinta.

 

31 mai 2011

 

 

GAURA DIN CIORAP…

Ma însurasem cu Dana dintr-o dragoste „la prima vedere” de 6 ani. Eram un sot fericit ma întelegeam de minune cu Dana, o mai ajutam la bucatarie, ca mie îmi place sa gatesc, si când eram mai saraci îi ajutam si la curatenie.  Apoi am avut o femeie, Matilda, o unguroaica din Ardeal, complect românizata, maritata cu un român cu care si ea se întelegea bine. Nici noi nici ea nu aveam copii, noi ne-am hotârât ca la prima sarcina a lui Dana sa lasam copilul… pâna acum facuse doua raclaje „ca eram prea saraci ca sa avem un copil”. Acum eu din sef de proiect la IPROCHIM, ajusesem desigur prin „pile”, seful departamentului „Vest Unu” în MCE (Ministerul de Comert Exterior), o pozitie foarte importanta, mai ales datorita foarte-deselor delegatii pe care le aveam în tarile capitaliste. Ma ajuta faptul ca franceza o stiam binisor si engleza „o rupeam onorabil”. Nici Dana nu a stat pe loc, si ea a ajuns sef de proiect la IPROCHIM, unde fuseseram amândoi colegi. Am uitat sa spun ca amândoi eram ingineri chimisti.

Dana nu era o femeie frumoasa, era o femeie foarte frumoasa, toti barbatii se uitau cu jind la ea si eu ma umflam în pene, ca EU eram barbatul ei, si ea îi respingea pe toti cu mult tact. Femeile o invidiau si unele cleveteau spunând pe la ureche ca ar fi avut „un trecut glorios”. Eu stiam, ca Dana a fost sincera si mi-a spus de la bun început ca nu e fecioara si a avut o aventura care însa este de domeniul trecutului. Nu prea mi-a picat bine, dar nu-i poti pretinde unei fete ca la 29 de ani sa fie fata mare „si sa te astepte pe tine ca tu sa vii calare pe un cal alb si sa-i ceri mâna”. Eu eram cu patru ani mai în vârsta decât ea, nici eu nu eram „baiat mare”, ba si mai rau, fusesem însurat si aveam si un îngeras de fetita de 3 anisori care ramasese la fosta mea nevasta de care divortasem recent, deci mai plateam si o pensie alimentara de 400 de lei pe luna cât îmi stbilise judecatoarea la procesul de divort. Dana stia toata poveste, o stia si pe fetita cu care se întelegea bine, deci asta era situatia când „mi s-au aprins calcâiele” dupa Dana. Dana a acceptat situatia si a fost de accord sa ne casatorim cât de curând.

La începutul mariajului meu cu Dana, nu prea ne ajungeam cu banii, ca eu trebuia sa dau lunar cei 400 de lei, pensie alimentara pentru copil, care era atunci destul de mult ca eu aveam 1000 de lei pe luna si Dana cam tot atât. Eu însa eram oarecum într-o situatie umilitoare ca eu ca barbat avem un venit lunar mai mic decât nevasta-mea. Mie însa leafa mi-a crescut rapid si când am ajuns director în minister aveam 3600 de lei pe luna si pe atunci se mai dadea câte 10% fata de salariu pentru fiecare limba straina stiuta si eu luam 20% în plus pe lânga salariu. În fiecare duminica ma duceam si-mi aduceam fetita care se întelegea bine cu Dana, si vara în concediu luam fetita cu noi la Mamaia sau la Vasile Roaita, fost Carmen Silva.

Nu pot sa ma plâng, mariajul meu cu Dana putea fi dat ca exemplu, ea era atenta cu mine si cred ca ma iubea, eu nu am jignit-o niciodata si între noi era un accord tacit, nu pomeneam nimic despre trecutul nostru. Este adevarat ca pe mine câteodata ma „rontaia” un spiridus care-mi sufla la ureche, „cine o fi fost iubitul lui Dana si cât timp s-or fi iubit”. Dar ea nu-mi dadea nici un motiv sa fiu gelos cu toate ca si o gelozie retroactiva te seaca la inima. Datorita profesiei ei facea si ea dese delegatii la uzinele pe care le proiectase, atât în tara cât si în strainatate. Odata am stat în Algeria doua luni. Am mai stat odata si în Egipt o luna, îsa eu aveam o încredere oarba în ea, as fi bagat mâna în foc pentru ea.  Ea era foarte multumita ca eu îi apreciam înaltele ei calitati de sotie iubitoare. Nici eu nu o înselam, cu toate ca atât cu fizicul cu care ma înzestrase mama cât poate si din cauza pozitiei mele de director într-un minister de prima mâna, multe cocoane ma lasa sa înteleg ca nu le-ar displace o aventura cu mine. Ele chiar se mirau cum eu sunt ca „o stana de piatra”, pe când altii erau proverbiali si „nu iertau nimic”.

Eram îngrijorati ca Dana nu mai ramâne gravida ca acum venitul nostru ne-ar fi permis sa mai avem un copil al nostru, afara de fetita mea din prima casatorie. Dana obisnuia sa se duca singura în oras unde de multe ori se întâlnea cu colege de birou sau cu prietene, cu care se duceau la cofetaria „de la Capsa” (atunci Bucuresti), sa manânce o prajitura buna si sa bea o cafea veritabila si nu „nechezol”, cum se dadea la toate cofetariile din oras. Nu ne interesa situatia politica, noi ne vedeam de ale noastre. Ea nu era membra de partid, dar eu nu am avut încotro si când m-a numit director în minister, în mod automat m-a înscris si în partid.

Fosta mea nevasta se recasatarise, cu un domn distins, profesor universitar, deci mi se luase o piatra de pe inima, ca oricum, ma mustra constiinta ca parasisem o fiinta care nu-mi pricinuise nici un rau, nu mai vorbesc de fetita, Ruxandra, pe care o iubeam cu pasiune.

Era o primavara frumoasa, totul de îmbia la iubit si hoinarit, dare eu trebuia sa ma duc la birou, câteodata si duminica, caci aveam foarte mult de lucru, însa munca îmi placea si aveam si satisfactii, o leafa buna pentru standardul de pe atunci, si desele delegatii în strainatate care-mi rotunjeau substantial venitul. Era într-o duminica când eu stateam acasa si as fi vrut sa stau cu Dana, însa ea mi-a spus ca le-a promis unor prietene sa se înâlneasca sa mai bârfeasca si eventual sa se duca la o cafea veritabila. Nu am avut încotro si am lasat-o sa plece, dar când iesea pe usa am vazut ca îi fugise un ochi la ciorapul din stângul, nu am mai avut timp sa-i spun, ca ea deja plecase. Mi-am facut de lucru, ca imi adusesem niste hârtoage de la minister si nici nu am abservat ca trecusera aproape cinci ore de când plecase Dana. S-a întors radioasa a venit sa ma sarute cum facea deobicei, dar fara sa vreau mi-au fugit ochii la picioarele ei si cu uimire am constatat ca ochiul fugit de la ciorap era acum la dreptul. Un cutit mi-a strapuns inima, dar fara sa ma tradez o întreb ce a facut cât a fost plecata. A ciripit voioasa o poveste ca se întâlnise cu doua prietene pe care nu le mai vazuse de mult, si ca deobicei s-au dus la o cafea veritabila la Capsa.

– Tu esti convinsa ca te-ai dus cu doua prietene le Capsa?
– Da desigur, si m-am simtit excelent.

Atunci m-am gândit sa o prind cu minciuna si sa inventez o poveste care mi-a venit rapid în minte. Deci Dana a fost undeva unde s-a dezbracat la pielea goala ca altfel nu si-ar fi scos si ciorapii, care apoi când s-a îmbracat nu a observat ochiul de la ciorap si a schimbat ciorapii între ei cum probabil facea în mod curent involuntar. Deci Daca Dana s-a dezbracat la pielea goala, de ce a facut aceasta? era evident ca Dana ma însala si cine stie de când.

– Dana, de mai multa vreme eu am avut impresia ca contrar comportamentului tau as putea spune ireprosabil, tu îmi ascunzi ceva si banuiala asta m-a facut sa sufar enorm, fiindca eu te iubesc în mod sincer, nu te-am înselat niciodata si as fi dorit ca si tu sa fii la fel. Ca sa-mi scot ghimpele asta din suflet trebuia sa stiu adevarul si atunci am angajat un detectiv particular care te-a urmarit pas cu pas, deci stiu totul. Dana a ramas buimacita, schema mea s-a dovedit foarte eficienta. S-a asezat zdrobita pe un scaun, a început sa plânga în hohote, si dupa ce s-a mai potolit a început.
– Recunosc, am fost necinstita cu tine care te-ai purtat cum nu cred ca s-a mai purtat vreodata un sot cu sotia lui. Si eu, cu toate ca te-am iubit si te mai iubesc, te-am înselat continuu. Am crezut atunci când tu te-ai îndragostit de mine si m-ai luat si de nevasta, ca voi putea rupe cu trecutul meu. Doream din toata inima sa uit trecutul sa-l uit pe Sergiu, care a fost primul meu barbat si singurul barbat din viata mea în afara de tine.

Sergiu era însurat si avea doi baieti gemeni, acum au 8 ani. Când a început idila dintre noi baietii aveau doi ani. Sergiu nu a putut sa divorteze, sotia lui este foarte acaparatoare si i-ar fi facut zile fripte. Nu i-ar fi mai permis sa vada baietii si cine stie ce i-ar fi trecut prin cap. Poate din cauza ca a fost primul meu barbat cu care „traisem” pâna ai aparut tu circa doi ani, se consolidase între noi o afectiune asi putea spune erotica extrem de puternica care nu am putut sa o uit nici eu nici el. Acum fiindca stii totul, pe tine te minteam când faceam amor împreuna caci simulam… (…!) Faceam asta ca sa-ti fac tie placere si fiindca te apreciam si chiar te iubeam. Cu Sergiu vibram exact pe aceiasi lungime de unda amândoi. Deci legatura mea cu Sergiu era pur de natura erotica. Nu am mai avut nici o legatura cu nici un alt barbat.

Dana era devastata, eu ramasesem mut, si pe mine ma dstrusese marturisirea ei. Deci 6 ani eu am trait în minciuna, eu am crezut ca am cea mai credincioasa sotie si ea ma însela continuu. Daca nu era poveste cu firul dus de la ciorapul din stângul poate niciodata nu asi fi stiut ca sotia mea joaca teatru. Desigur ca acum totul era clar, trebuia sa divortez cât mai urgent. Pâna la despartire adica separare, nu m-am mai culcat cu ea în acelas pat si am înaintat cererea de divort fara însa sa spun motivul real ci un motiv inofensiv „cu acordul ambelor parti”. Eu de fapt îl stiam pe Sergiu, era un coleg de al nostru, sef de proiect si el la IPROCHIM. Era un baiat linistit si manierat, foarte bun profesional.

Probabil ca Dana într-adevar ma iubea, dar îl iubea arzator si pe Sergiu. Procesul de divort a fost simplu si s-a dat sentinta dintr-o singura sedinta. Colegii, prietenii  si toata lumea care ne cunostea au ramas uimiti. Noi nu ne-am certat, nu ne-am spus cuvinte urâte cum se obisnuieste în asemenea ocazii. Prima mea nevasta a jubilant si poate daca nu era recasatorita de dragul fetitei m-as fi întors la ea.

Dana s-a dus la o matusa bogata care-i lasa casa si toata averea ei si care o iubea de când era mica. Matusa nu avea alti urmasi. Eu am ramas în apartamentul nostru, Dana nu a avut pretentie sa-si ia decât lucrurile de uz personal, matusa ei avea o casa mare boiereasca si Dana nu avea nevoie de nimic.

Dupa câtiva ani am aflat ca Sergiu a reusit sa divorteze, a lasat baietii la fosta nevasta care i-a permis sa-i viziteze si chiar sa-i ia de câte ori doreste. Secretul era ca si ea îsi gasise un partener, care dorea de mult sa se casatoreasca cu ea, lucru care s-a si întâmplat. Dana s-a maritat cu Sergiu, însa din pacate nu se întelegea cu el nici în ruptul capului. Era pisalog si gelos la culme si-i facea scene chiar si în public. Eu stau si  mai reflectez, ca vorba românului, „cin-s-a fript cu ciorba sufla si-n iaurt”. Si când te gândesti ca toata povestea asta lunga si întortocheata s-a întâmplat numai din cauza unui fir dus de la un ciorap al nevestei mele.

Ovidiu CREANGA
1 Mai 2011
Toronto. Canada

Suzana Deac

Lumea incredibila a Suzanei

Trebuie literatura sa satisfaca cererea cititorului? Întotdeauna omul a cautat senzationalul, asa ca literatura de azi nu se deosebeste cu nimic fata de cea de ieri. Ca sa fie în ton, actualii scriitori expun scene de dragoste fierbinti care ies în evidenta fiind avid scormonite de public, asa ca romancierii si poetii impun limbajul care se cauta astazi; bineînteles cel desantat trebuie evitat si cuvintele vulgare pot fi ocolite usor mai ales ca fiecare limba e suficient de bogata în expresii plastice pentru a exprima ce ar dori fiecare sa transmita.
Daca încercati sa vedeti aici astfel de povestiri veti fi dezamagiti, însa o saramâneti fascinati de cu totul altfel de lectura.
În lumea miraculoasa a Suzanei Deac nu trebuie înghitit pastile în încaperi apartinând unor lumi iluzorii, trebuie pasit cu grija în castele de sticla învaluite în ceata, pe insule necunoscute pline de verdeata unde nimeni nu-l manânca pe celalalt; aceasta lume te face sa întelegi cuceririle unor inimi de regi rataciti pe plaiurile îndepartate de vânatoare, te vei pierde în soarele dupa amiezii pe tarmuri învechite de mare, vei afla ascunse salturi profunde în lanturi de argint ca sa cobori vertiginos, pâna ametesti de amplitudinea caderii într-un onirism studiat si creativ. Vei descifra de asemeni taina înfratirii si înmuguririi legumelor… fiecare cu misterul ei, vei dansa, visa si te vei înalta alaturi de balerine delicate, vei întâlni dragostea nevazuta si vei admira trecerile în revista ale unor iubiri încolacite!
De data asta în lumea Suzanei Deac exista doua personaje… restul e umplut cu lucruri minunate pe care printesa abia asteapta sa le descopere. Sunt însasi capcane si de aceea trebuie ferita de ele… adiacent, trebuiesc ocolite si tratate ca si cum n-ar exista. Ea trebuie sa vada numai ce este frumos, de aceea este printesa!
Si totusi nimeni nu este perfect. Lectiile de viata necesare pentru a introduce printesa pe-o scara nesfârsita a timpului sunt practic din întelepciunea autoarei si ar trebui sa citim din ele, mai întâi noi… sa le învatam, sa le aplicam, pentru a deveni mai buni însa din pacate viata ne împinge de multe ori aiurea.
Totul se petrece în plan ideatic, avem de învatat mult de la cunoasterea universului, a naturii, animalelor, a plantelor…. priveste Disscovery si ce inventam noi în razboaie sunt idei absurde si reprezinta înca un grad de incultura din asa zisa noastra civilizatie.
Pretextând dialogul între împarateasa – învatator si printesa, constati ca un cititor atent ca din convorbirea ei deconectanta, incitanta si mult peste media lirica, desprinzi sensibilitatea si totusi realismul scriitoarei.
Un adevarat si urias pas pendular înainte-înapoi pe care Suzana Deac – învatatorul nu se sfieste sa-l recunoasca.
Folosirea de multe ori a sinonimelor pentru exemplificarea mai exactae expresiilor, si întarirea unor cuvinte sau afixe nu stricadin ansamblul complex al povestirii.
Convorbirea, dialogul este stiinta ei dar ma întreb… oare ne asculta cei tineri? Doar copiii feriti de educatia TV-ului pânala 2-3 ani… asa capregatiti-varapid sale dati educatia de baza. Sapte ani s-au redus drastic la maxim trei!
Dialogul e subtil, uneori naiv de umanitar si umanist, încântator, îl citesti si suspini în amintirea altor anotimpuri mai blânde.
Senzatiile ca si iubirea îi umplu firea de explicatii ale spiritului, cauta în pareri savante, în mecanismele biochimice ale organismului de unde izbucneste la un moment dat, pur si simplu constatarea:
‘’ Stiu ce este fericirea!’’
Multe învataminte spuse cu rabdare gasesti în imaginarul omenesc al Suzanei Deac !
Instrumentele muzicale, pasarile, iarba sau natura au rolul lor in însiruirea idiomatica a copilariei si nu în ultim rând ramâne numai romantismul scriitoarei-poete; mila, iubirea fata de ceilalti o înnobileaza si îi da încredere nesperata în culori, în frumusetea lor, încheind apologia lor, a culorilor cu cea pe care o socoteste cea mai reprezentativa,
‘’Învatatorule, de acum încolo de voi avea o dorinta, frica, spaimasau speranta, sus, la culoarea albastra ma voi uita… de acolo vine tot ajutorul!’’
Ea împrastie mai departe iubirea cu razboiul într-o ultima încercare de a gasi explicatia vietii si ajunge la concluzii adânc impregnate în memorie de esecuri anterioare,
‘’Simti ca iubirea s-a jucat cu tine de-a razboiul, a tabarât peste tine, a semanat seminte  de speranta,…. apoi peste un timp ti-a smuls din mâna toate jucariile, si-a luat cuvintele înapoi si a plecat cine stie unde!’’
Te surprind marginal câteva gânduri încâlcite iar in final se induce verdictul povestii… ca sa traiesti trebuie sa si mori!
Asa arata ca împlinirea umana sta numai în poezia coloritului, sarutului si muzicii care îti umplu sufletul de tihna si pace lasând la o parte conflictele de orice fel.
,,Lectiile, care ar putea ajunge lesne manuale sunt amplu de interpretat însa nu necesita eforturi inutile, nu ies din limita accesibilitatii iar gândurile sunt atât de adânci ca ramâi mereu cu aceeasi întrebare… oare poate exista în univers un mapamond neexploziv?
Atât de profund s-a impregnat în om ura, dispretul, furia, teama de necunoscutul care navaleste într-una peste noi ca suntem îngroziti de ce se va întâmpla… daca se va întâmpla!
Actiunea, balansând ca o mostra colorata dansând în fata semineului, ratacind printre afectiunile curbate, se petrece în închipuirea scriitoarei si sfaturile sunt date cu generozitate surprinzând asocierea misterelor cu întrebari si raspunsuri majore.
Textul creeaza emotii… literar este frumos construit, cu o unda de tristete minunat redata si catalizând sperantele în încercarea de a ramâne lânga cititor pentru a construi împreuna o lume mai buna… textul ar trebui înteles la modul simbolistic si figurativ fiindca avem nu numai fragmente de admirat educational si nu stiu nici acum daca e scris pentru copii sau oamenii mari.

Stanescu Aurel Avram

Lasatul Secului intr-un sat din inima Olteniei

Tocmai cand Sarbatorile de Iarna deveneau amintire, in anii cand inca mai purtam in suflet mirajul basmelor cu feti frumosi si ilene cosnanzene, satul dintre luncile Oltului se imbraca intr-un fel de abur caldut si strapungea cosurile caselor ce pareau de turta dulce. Aveam si de ce sa simt asa, o data in an era seara de Lasatul Postului de Peste. Asteptam cu infrigurare acea seara si aveam motivele mele. De cum se insera, imi pregateam nuiaua, o asezam dupa usa, ca nu cumva s-o vada tata, altfel Lasatul Secului trecea fara ca eu sa iau drumul in sus, spre capatul celalalt al satului, unde sta nasul si astepta sa vina finul, adica eu, sa-i sarute mana. Era plina ulita de fini mici si piperniciti care se zgribuleau pe langa gard spre casele nasilor de botez. Era un fel de pelerinaj al micului spre mare, al celui slab spre cel tare, al celui nestiutor spre cel de toate aflator. Tin minte ca in timpul unui an intreg tata ma speria cu nasul, dar nu sub forma de bai-bau, ci in senasul ca, daca faceam o trasnaie, auzea nasul si nu ma mai lasa sa-i pup mana si sa ma ierte, astfel eu eram pagubit de doua ori, una de iertarea micilor pacate facute cu fetele de leatul meu pe care, cand le prindeam la inghesuiala le controlam daca li s-a umflat bluza la piept si a doua ca ramaneam fara cei cativa banuti asezati in palma
Nici pomeneala ca nasul sa fie suparat pe mine, mai ales cand afla de nazdravaniile mele, ba se punea pe un ras sanatos, cum numai un taran sadea o putea face
 Lasa capul pe spate si radea de ziceai ca tuna din senin a bucurie
 “Asa, ba, fine”, zicea, si iar se punea pe ras. Eu roseam tot, dar el un ma vedea, tocmai ii duceam mana la frunte dupa ce i-o sarutam. Tata, ca un soldat instruit, ramasese asa din armata, dar mai ales din anii de prizonierat, astepta afara, pe prispa, isi facea de lucru cu cainele , bucuros nevoie mare ca avea sa primeasca mancare cat nu ar primi in alte zile din an. Aproape ca nici nu-i da atentie, sta tolanit pe prag si ciulea urechile la orice zgomot din casa. Masa intinsa in mijlocul casei, patura cea noua pe pat, focul in soba duduia de zor, iar pisica torcea a bine, cum zicea maestrul Nicolae Fulga, plecat dintre noi tot intr-un inceput de martie, oala cu capac din care tasnea mirosul de tuica fiarta, presurile tesute de nasa, vorba vine, ca erau facute de o femeie de la Greci  pe care toata vara o vedeai intinzand ata alba pe garduri pentru urzeala, intregeau atmosfera de sarbatoare care marca inceputul celor sase saptamani de post. Cum era firesc, incepeam de la nasul care ma astepta cocotat intre perne, in varful patului, avea naduf, se astupa daca nu avea toate pernele la spate. Dupa ce se minuna cat de mare m-am facut, desi ma vazuse cu doua zile inainte cand venisem cu tata “in recunoastere”, ma mangaia pe crestet, apoi imi da smechereste un bobarnac peste ceafa. Zicea ca asa e bine, altfel, daca nu da el, da altul si nu dadea cu mila
 Cand ieseam afara, racoarea serii amortite de sfarsitul lui februarie, sau inceputul lui martie, imi rosea obrajii mai rau ca ai lui nasu de atata  tuica fiarta. Cei cativa lei care poposisera in buzunarul de la haina erau deja arvuniti, deja stiam unde sa asez cartile pe care voiam sa le am, cu toate ca cizmele  nu mai depuneau niciun efort in a opri frigul si zapada peticita de pe ulita. Nu mai simteam nimic, poate doar o urma de regret ca, pana la anul, s-ar putea ca locul in care sta nasul sa ramana gol, dupa cum rasufla de greu. Nu a fost asa, ma speriam eu degeaba, se pare ca tuica fiarta il colora destul  pentru ca paloarea sa puna stapanire pe el.
 Am mai facut zeci de drumuri spre casa lui, el tot acolo era, numai ca timpul trecuse peste el ca si peste mine, dar noi tot o tineam cu ”sarutatul mainii” de Lasatul de Sec. Exista in aer o combinatie de bine si cald incat nu puteai sa gandesti altfel, nu puteai fii tu insuti daca nu te aplecai la cele sfinte ale noastre, nu puteai merge mai departe daca nu-ti faceai un mic proces de constiinta si nu te iertai cu cel caruia i-ai gresit, sub o forma sau alta. Capitolul “iertare” era unul care ne placea noua, baietilor, cel mai mult, pentru ca, atunci cand ne intalneam, in seara de Lasatul de Sec, ne ceream iertare la fete. Si cum poti demonstra acest lucru decat prin a pupa pe cel caruia ii soliciti iertare?
 Cum noi deveniseram evlaviosi din fire, pupam tot ce intalneam, ca si cand toate pacatele lumii noi le-am fi savarsit. Nu aveau, saracele, ce sa faca, le prindeam la inghesuiala,cu mainile ocupate de cosul cu imparteala dusa pe la alte case din vecini, si le luam de gat, fara sa uitam  a zice, ”sa fim iertati”. Dar si lor le placeaaaaa, mama, mama! Pai luau cosul cu pomana si se duceau tocmai in cealalta parte a satului, la o ruda careia in tot anul nu-i calca pragul, iar cand ajungea sa zica femeia “bogdaproste” nu avea decat pentru niste paine amestecata cu ciorba varsata din oala, cateva cornulete albite cu zahar pudra dar umezite de vin, si ultimele coaste de porc, oprite special pentru seara aceea, infipte in botul de mamaliga pus in paner, cu dedicatie pentru nu stiu care mort mai stirb. Si uite asa mai trecea inca un post pe langa altele impuse si lungi, care aveau sa vina cand eu insumi stau in varful patului.

Marin Trasca