CIORBA DE VORBA

Jianu Liviu-Florian

 

La Organizatia Fiintelor Unite:
Ierbivorele au cerut economie ecologica. Leii si-au impus punctul de vedere prin forta spiritului : economia de consum.

Abia dupa ce vecinul s-a pus capra, s-a bucurat si a zis: Sa moara si capra vecinului.

Popa vorbeste foarte putin, pentru ca stie ca vorba lunga, e saracia omului.

Politicianul vorbeste foarte putin, si el, pentru ca stie ca viata este scurta, si la obiect.

Numai saracul vorbeste mult, pentru ca stie ca omul care vorbeste mult, mananca putin.

Daca munca nu produce mai mult decat consuma, si asta in termenii resurselor neregenerabile, nu monetari, putem spune ca lenea face adevarate minuni.

Daca nu avem nicio certitudine ca ne vom naste, de unde atata siguranta ca vom muri?

Discurs in camera fetitei mele:
Sa trecem la urmatorul punct de pe dezordinea de zi.

Din Codul bunelor maniere pentru politicieni, mai ales pe vremuri de criza:
Nu e frumos sa vorbesti cu gura plina.

Indemn pentru subalterni:
Serveste, ca sa fii aservit.

O culme comunitara:
Detinutii sunt platiti, si oamenii liberi fac munca voluntara.

O a doua culme comunitara:
Toti de la unul, unul pentru toti.

A treia culme comunitara:
Toti de la stat, fiecare pentru sine.
A patra culme ( statala ):
Da-mi, sa-ti iau.

A cincea culme ( mondiala ):
Pestele cel mare il inghite – democratic – pe cel mic.

22 iulie 2011

ROMÂNUL EMIGRANT

de Viorel VINTILA

 


În tara lui totul merge prost, românasul care nu mai vede nicio luminita de la capatul tunelului, îsi face bocceluta si pleaca pe alte meleaguri, unde spera sa aiba un trai decent si o viata fara grija zilei de mâine
… Numai în ultimii cincisprezece ani au plecat peste trei milioane de românasi si numarul lor este în crestere. S-au creat deja adevarate enclave românesti în Italia si Spania. În 50 de ani românasii vor cuceri Europa si nu numai…

Din nefericire pleaca multi oameni de valoare, cu ani buni si experienta în domeniul medicinei, IT-uli, marketingului sau managementului… un adevarat exod de creiere cu neuroni capabili!

Într-adevar, „dincolo” nu te asteapta EL Dorado-ul ,dar macar ai o sansa sa fii apreciat, sa traiesti uman si decent, sa dai macar o sansa mai buna copiilor tai si sa te bucuri de o batrânete mai linistita. Îngrijorator este faptul ca daca se continua acest trend al emigrarii, în 30 de ani vom avea o tara de pensionari,  o tara fantoma, o tara cu 16 milioane de locuitori dintre care jumatate vor fi pensionari. Va puteti da seama ca cei care vor fi muncitori activi, vor fi putini si va fi foarte greu sa sustina o tara de pensioanari si de oameni bolnavi?

Statul român îl doare însa  la basca, nimeni nu se gândeste la strategii care sa ofere ceva perspective tinerilor, nu exista proiecte economice pe termen mediu sau lung, nu exista motive care sa te mai tina în spatiul mioritic. Fiecare grupare politica îsi urmareste un scop machiavelic în urma caruia sa-si vada sacii în caruta, nepasându-i cât de putin de votantul care l-a pus acolo pentru a fi  în slujba cetateanului… chipurile.

În schimb îti arunca în nas, sa te distraga de la adevaratul dezastru economic, reorganizari administrative, voievodate regionale si mai arunca si un mar al discordiei, gen „tinutul secuiesc”, creând dihonii si discordii între românasi si ungurasi.

Patetic mi se pare faptul ca emigrantii au fost acuzat pentru votul care l-a propulsat pe Basescu în fotoliul de prim vizitiu al tarii… Really? Pai de ce nu sunt acuzati cei din România care au votat pentru el? Macar acesti emigranti au trimis  anul trecut în tara, desi în plina criza, peste 3 miliarde de dolari! Asadar, haideti sa nu aruncam cu pietre daca locuim într-o casa de sticla… Si nu spun asta ca un simpatizant al niciunei parti politice… Ceea ce ma sperie si mai tare este ca nici varianta opozitiei nu-mi inspira nimic. „Pleaca ai nostri, vin ai nostri”!


Solutia: Ma tem ca nu mai exista
! Scapa fiecare cum poate… iar calea emigrarii este usa care înca mai e deschisa si care mai ofera o oaza de speranta si trai decent… Asadar, nu mai trageti în pianisti!

 

Viorel VINTILA

San Francisco, SUA

16 iunie 2011

Gala internationala a celebritatilor româno-americane 2011

Va  avea  loc la  LAS  VEGAS  in  luna  Mai  2011

Gala internationala a celebritatilor româno-americane 2011“, sub  generosul generic

Campania Suflet pentru România


COMUNICAT DE PRESA

CONSULATUL GENERAL ONORIFIC AL ROMÂNIEI LA LAS VEGAS, PROFFESIONAL CELEBRITY, TVR international, ASOCIATIA DOINA – AMERICA, vor organiza prima editie a GALEI CELEBRITATILOR în America la Las Vegas, in luna mai 2011, proiectul având ca scop promovarea României peste hotare!

GALA CELEBRITATILOR LA NIVEL INTERNATIONAL, va aduce în atentia publicului personalitati marcante, care au impresionat publicul din punct de vedere profesional, celebritati inzestrate cu talent, ambitie, vointa si perseverenta, care au lasat în urma momente unice pentru public.

Celebritatea este o definitie a efortului profesional si intelectual depus, ea venind totodata si în urma talentului înnascut sau a abilitatii capatate prin munca asidua, este o formula a reusitei în viata si va fi promovata pentru a aduce în atentia publicului modele de viata pentru tineri, astfel putând fi premiate adevaratele valori.

Asadar, prin recunoasterea marilor valori nationale, campania aduce în atentia întregii lumi, cât mai multe personalitati românesti care traiesc in America, celebritati care reprezinta imaginea tarii noastre, dar si oameni de succes americani care au sprijinit relatia România-America.

Categoriile care cuprind premiile, includ diverse domenii de activitate: televiziune, actorie, regie, sanatate, diplomatie, politica, învatamânt, administratie, jurnalism, sport, cultura, cercetare, muzica..

Presedinte de juriu va fi doamna Lia Roberts, Consul General Onorific al României la Las Vegas. Venind, in sprijinul acestui proiect, singura femeie romanca din politica americana, Lia Roberts, a declarat :

„Sunt alaturi de tara mea, ROMANIA si am acceptat sa fiu Presedinte de juriu pentru GALA CELEBRITATILOR aici in America, deoarece acest format de televiziune al galei, mi-a placut foarte mult! Sunt convinsa ca numele Romaniei, va fi pe cele mai inalte culmi, prin realizarea galei la LAS VEGAS la The Stirling Club,un loc exclusivist al celebritatilor americane !”

Programul va fi realizat si prezentat de prof. Mihaela Serban si Cristian Topescu si difuzat de TVR International.

Vicepresedinte de juriu este cunoscuta femeie de afaceri Georgeta Bostean.

Printre personalitatile preferate pentru premiere ar putea fi: Guvernatorul Statului Nevada – Kenny Guinn, Excelenta sa Ambasadorul României în America – Adrian Cosmin Vierita, celebrul actor Nicolas Cage, Excelenta sa Simona Miculescu – Ambasador al Românei la ONU, cântaretii: Gheorghe Turda, Maria Ciobanu, Angela Gheorghiu, Lia Lungu, Felicia Filip, primul cuplu de pop-opera din Romania: Romeo si Julia SALENO, Monica Bârladeanu, Sorin Olariu, actorul Marcel Iures, Aurelia Cercel – designer rochii de seara pentru celebritatile americane, Alexandra Nechita – pictor, Nadia Comaneci, Andre Agassi – celebrul tenisman, Radu Teodorescu –cel mai mare antrenor de fitness al celebritatilor americane, Nina Smart – creatoare vestimantatie papusi Barbie, Prof. univ. Dr. Antropologie Robert Garfias, Prof. Univ. Dr. Muzica, dirijor – Emilian Badea, Dr. Victoria Petri –Prif. Univ. Dr Cercetator Stiintific-Genetica Moleculara, la Medical College, scriitoarea Rodica Elena Lupu ale carei poezii s-au calificat la festivalul international de poezie de la Los Angeles.

Gala va avea un scop caritabil pentru copiii din România.

Elena Rodica LUPU
Las Vegas, mai 2011

PASTE 2011…

…Vine, si anul acesta, Sfânta Sarbatoare a Pastelui Crestin-Ortodox…!
Dar seamana, oare, ce-i azi, cu sarbatorirea Pastelui, de catre românii crestini, de altadata? Fie si sub regimul ateisto-comunist…

Nu. Hotarât, nu!

…Înainte de razboiul al doilea mondial (timp pe care eu nu l-am apucat si despre care numai mi s-a povestit, ca o legenda frumoasa…) – în sate si târguri, oamenii scoteau mesele în ulite ori pe strazi, si-si uneau, astfel, bucatele si dragostea întru Hristos! Deloc formal, ci întru Adevar!!!

…Chiar si pe timpul ante-revolutionar (si acest timp îmi este foarte bine cunoscut, mai viu decât tot ce ma înconjoara azi!) , în Saptamâna Mare era o framântare luminoasa si generoasa, de într-ajutorare, în orasul blocurilor,  ca si-n satul casutelor (proaspat spoite cu var!) – a gospodinelor celor harnice, a copiilor cuminti, care erau dusi sau se duceau singuri, de erau mai mari – la spovedanie si la-mpartasanie…nu erau, niciunde, opriti preotii sa-si faca datoria cea rânduita!

…Tin minte cum bunica mea facea adevarate minuni, din pensia dupa bunicul: 100 (una suta) de lei! Facea atâta pasca si atâtia cozonaci si rosea atâtea oua, de avea de dat si de pomana, saracilor mai saraci decât ea, si le dadea, de gâfâiau carând toastele… – tuturor celor cinci copii ai ei…Iar, pe de alta parte, mama mea si fiica ei, când facea pastile si cozonacii si, mai ales, când rosea ouale, strângea, în bucatarie, un conclav întreg de femei: toate gospodinele de pe scara blocului, sfatuindu-se toate si împartasindu-si, tainic, experiente de coptura sau de rositura de oua, din ani trecuti…!
Dar nu vedeai, pe niciuna, sa ofteze, uitându-se în fundul (golit obscen…) al portofelului…De-i lipsea, vreuneia, ceva, celelalte-i dadeau pe loc, cu bucurie si cu totala uitare a daruirii: ele, toate gospodinele, faceau parte dintr-o Confrerie a Femeilor Lui Hristos Atoatedaruitorul! Si nu avea, niciuna, salariul de la stat, mai mare de 1.000 de lei…Dar inima buna nastea bucuria, iar deschiderea sufletelor, cu toata sinceritatea si cu toata dragostea de Sfânta Sarbatoare a Învierii Lui Hristos, le facea ca, în Noaptea cea Minunata, dupa ce trudisera, din greu, pe la cuptoarele de aragaz, sa cânte, la slujba din Biserica, „Hristos a înviat din morti,/Cu moartea pre moarte calcând…!!” – din toata inima si cu ochi stralucitori de roua, de parca tocmai se trezisera dintr-un somn odihnitor si învietor! Si asa si era!!!
…Azi, totul se face mohorât…pidosnic…oftat…de parca nu vine Minunea Învierii, ci Vesnica Osânda a Iadului!
E drept ca nu-s bani în punga sfrijita, de felul ei… –  lipsa ticaloasa, ca expresie a „binelui”, revarsat de PDL si complicii sai întru crima si genocid, peste tara si oameni…(taieri aberante, cinice si sadice, de salarii si pensii…sanatatea si viata noastra pamânteasca ne sunt amenintate, fiind date, spre aneantizare, Calailor României Contemporane – CSEKE, ÎN CÂRDASIE CU BASESCU ET COMP.!) – …dar nu-i nici Duhul oamenilor sanatos…în Gradina Maicii Domnului! Nu mai poarta în suflete, decât putini dintre ei, Duhul Sfânt al Sarbatorii!

Pentru tare putini dintre oamenii crestini, din România, mai rasuna, în inima, vorbele sfinte ale Lui Hristos, catre poporenii adunati pe Munte si catre propriii Lui Apostoli: „Luminatorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat. Iar de va fi ochiul tau rau, tot trupul tau va fi întunecat. Deci, daca lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, caci sau pe unul îl va urî si pe celalalt îl va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt îl va dis-pretui; nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui Mamona. De aceea zic voua: Nu va îngrijiti pentru viata voastra ce veti mânca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti îmbraca; au nu este viata mai mult decât hrana si trupul decât îmbracamintea ? Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna în jitnite, si Tatal vostru Cel ceresc le hraneste. Oare nu sunteti voi cu mult mai presus decât ele ? Si cine dintre voi, îngrijindu-se, poate sa adauge staturii sale un cot ? Iar de îmbracaminte de ce va îngrijiti ? Luati seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Si va spun voua ca nici Solomon, în toata marirea lui, nu s-a îmbracat ca unul dintre acestia. Iar daca iarba câmpului, care astazi este si mâine se arunca în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbraca, oare nu cu mult mai mult pe voi, putin credinciosilor? Deci, nu duceti grija, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc pagânii; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai întai împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua” – cf. Matei, Predica de pe Munte (Sa nu ne grijim prea mult de cele pamântesti), cap. 6, vss. 22-33.

…Nu mai avem nici trup si nici suflet luminat: „lumina care este” în noi este întuneric”, deci „întunericul cu atât mai mult!” Si, în loc sa lasam grijile Celui care ne-a creat, iar noi sa ne bucuram de Creatie si de Învierea Duhului Creatiei – noi oracaim si ne olicaim…BANUL devenind obsesie, cresc si demonicele strigari ale „nivelului nevoilor crescute”! Dar de ce sa ne creasca „nivelul nevoilor”?! Ca asa ne induc ideea negustorii lumii, prin promo-uri consumiste, care de care mai imbecile si pline de tot mai multa crima implicita, prin produsele promovate, în care s-au cuibarit tot mai multe otravuri, pana la 100%…?! Dar ce, ne-au crescut douazeci de burti si saptezeci de guri?! Nu, tot o burta avem, si tot o gura…dar am uitat, complet, „ca omul nu numai cu pâne se hraneste”! Unde e grija noastra pentru Duh? „Ce va folosi unui om daca va câstiga lumea toata, dar îsi va pierde sufletul sau?” – ne zice, pe sleau, nu în parabole, Hristos-Dumnezeu, Lumina Lumii…noua, atât de putin credinciosii!!!

…De ce n-om mai sti sa ne bucuram, cu Hristos dimpreuna, la Ospatul Lui, cu masa  de Ospat…pe o Raza de Soare?! Pentru ca, tot îndemnati fiind noi de tradatorii care s-au cocotat în „fruntea bucatelor”, am învatat sa ne otravim singuri sufletele, crezând ce nu trebuie nicicând crezut: ca poti sluji „la doi domni” deodata, lui Mamona si Dumnezeului Cel Viu!!! Nu, multor români a ajuns sa le fie complet indiferenta Morala Dumnezeului Crestin…deci, au ajuns sa-L dispretuiasca pe însusi Tatal Ceresc, pe Tatal Tururor Creaturilor!!! Au pierit, din noi, ROSTURILE SACRE ale Lumii-Creatie Dumnezeiasca…
…Iata pentru ce noi, subsemnatul, condamnam tot ce s-a facut împotriva firii de smerenie luminata a românului crestin ortodox, în acesti blestemati ani asa-zis „postrevolutionari”! Ni s-a pervertit sufletul, am fost tentati sa ne vindem bucuria de Hristos! – …s-a ajuns cu pervertirea pâna la „os”, pâna la Inima-Biserica Ortodoxa, „de zid”…!!!

…În schimb, urâm bine si ne îngrijoram cumplit, de orice tine de materia cea  trecatoare, cu iz de hoit! Ne vindem vesnicia dumnezeiasca, pentru „clipa cea repede” („…ce ni s-a dat”, dreptu-i… – dar nu ni s-a dat pentru ura, CI, CUM ÎNSUSI EMINESCU ZICE:  „PENTRU IUBIRE”!!!), clipa care se stinge înainte chiar s-o gândim!!! O vedem pe o fleoarta ca EBA sau ca Udrea, întolite ca de bâlci si în masini „supertari”, si cu ceasuri care costa cât o mosie (SFÂNTA/SFINTITA DE SÂNGE MARTIRIC!) de vechi boier de tara…si Erou-Martir (de-al lui Stefan al V-lea Musatin sau de-ai altor Martiri-Atleti ai Lui Hristos…) – si râvnim, si noi, la nimicurile care atârna si zdranganesc si lucesc…! – îl vedem pe un smecher analfabet si hahait si mahalagiu, precum Vanghelie sau Basescu sau Gigica Becali, scaldat în sudorile trufiei lui mârlanesti si pline de bani furati-smulsi de la vaduva si de la orfan… – si, pe loc, si noi VREM! Fara sa ne gândim, o clipa, cu ce pret infernal au capatat acestia, si spre cine au înaltat ei legaminte, pentru a se lipi, precum lipitorile scârbei, de mlastina secundei lor de asa-zisa „marire”…si unde se vor duce sufletele lor, în ce bezne vesnice, dupa o „scârba” de viata de câteva clipe!!!

…Da, suntem vinovati de scrântirea mintii si de pierderea caldurii sufletului, dar nici ispititorul smintirii noastre nu va scapa de raspundere! „Vai lumii, din pricina smintelilor! Ca smintelile trebuie sa vina, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18, 7).

…În Rusia, ne povesteste, documentaristic, Carmen Avram (emisiunea de duminica, ora 21, de pe postul Antena 3: În premiera: Au ales salbaticia) – mii de intelectuali (care, pe când se complaceau, înca, în ghearele civilizatiei urbane, a BANULUI – erau foarte bogati…) – si-au dat seama de primejdiile de moarte, pe care le-au adus BANUL si CIVILIZATIA TEHNOLOGICA (depersonalizant-robotizanta): pierderea personalitatii umano-divine, pierderea vremii de meditatie, pierderea fortei de a visa, adica, de a evada din închisoarea tehnologica, din închisoarea virtualitatii, Ucigasa Perversa a Duhului de VIATA!!! – …din închisoarea asfaltului, a zgomotului infernal, a stresului cumplit, care îmbolnaveste inima si nervi si…toate, si-ti apropie moartea, cu o viteza incredibila…
Traiesc, toti, acum, în iurte, scaldându-se în apa înghetata, dimpreuna cu copiii lor (pe care nu si-i tin neinstruiti, dar si-i tin departe de capcanele letale ale civilizatiei Banului, Tehnologiei si a Asasinatului Disimulat Savant: copiii lor nu stiu ce-i vaccinarea, nu stiu ce-i mâncarea gatita din altceva decât produci cu mâinile tale, în pamântul curat, sub energia stelar-cosmica…nu stiu ce e “comanda sociala” absurda si nelegiuit-birocratica, nici ce e stresul “orarului muncii”!), într-o Siberie a perfectei salbaticii (fara curent electric, fara alta apa decât cea din zapada siberiana a taigalei…). Ei se simt curati, se simt aproape de Duhul Neamului –  si, ceea ce-i fundamental: SE SIMT DIN CE ÎN CE MAI PUTIN VINOVATI FATA DE PAMÂNT, FATA DE STRAMOSI SI FATA DE CERUL CU STELE…DECI, FATA DE DUMNEZEU-CREATORUL…!
…Si, spun ei – în urmatorii ani, tot mai multi oameni vor constientiza dezastrul pe care-l produce, în Duh si în trup, civilizatia asasina, a smecherilor, care doar te paralizeaza în munca ta obsedata, malign fanatizata, pentru interesele lor meschine… – îti sug, vampiric, sistematic, Aripile Duhului, cu care ai putea  zbura sa-l întâlnesti, curat, pe Viul Dumnezeu!

…Sa ne întoarcem în “acum”-ul si “aici”-ul (deocamdata!) ale României si ale românilor.

Pramatia Suprema a României anului 2011, Basescul disimulat în “Traian” (invadatori, si unul, si altul…dar acesta, de azi,  e o SMÂRDOARE A IADULUI, pe când acela, de-atunci, voia sa-si salveze, prin alchimie, neamul de adoptiune, cel roman, re-aducându-l la Obârsia Dacica!) – se pregateste sa schimbe Constitutia, spre a ne oferi (în continuare si tot mai accelerat!), pe tava, Tara-Cea-Sfânta/Gradina Maicii Domnului – veneticilor si tuturor liftelor  straine / multinationalelor vampirice (prin “REGIUNILE ECONOMICE”!!!), DAR, MAI CU SEAMA, MAGHIARILOR!
…Asta – în loc sa-si schimbe fundamentul fiintei sale, de “mahalagiu al Duhului” – sa schimbe  “macazul” sufletului lui (?!), si sa intre la ascultare, undeva, în vreo sfânta mânastire (pâna la sfârsitul vietii lui!), unde sa se pocaiasca  de Pacatele contra Sfântului Duh, dintre care cele de capetenie sunt TRADAREA DE DUMNEZEU SI TRADAREA DE NEAM!
…Dimpreuna cu „SMÂRDOAREA IADULUI” vor trebui preluati, „la subsolul” lumii, însa, si „cântaretii” din drâmbe…slavitori de slava desarta: acum vreo  saptamâna, ANDREI PLESU (unul dintre multii „intelectuali de carton”, promovati, de micul ecran, ca…pasta de dinti ”Blend-a med”…sau ca… „tampoanele ecologice pentru femei”…) – s-a evidentiat (e drept, în urma lui Liiceanu, Patapievici, Traian Ungureanu, Catalin Avramescu etc.etc.), „pieptanând”…chelii! – afirmând, în subtext, ca românii sa fie împacati (definitiv!) cu…soarta! – adica, împacati cu faptul ca Dumnezeu, ducând lipsa de orice înlocuitor al Mârlanului Sef si al Paiatei Supreme a României, i-a condamnat (pe numitii români),  pe vecie, la…”BASESCORIE/BASESCRATIE” – vesnica stapânire a României, întru BOALA/BOLIRE DE DUH (…si „întâmplata” prin „mila washingtoniana”…”of course”!), de catre „Dictatorul Luminat”…adica, de catre Hahaitorul Suprem, Soitarul-Sef si  Urdoarea Pamântului… !

…Dar „omul (prost si orbit) propune, Dumnezeu dispune”…

…Daca „Hristos a înviat”, si…”Cu-adevarat a înviat!” – ATUNCI, TOTUL E POSIBIL! Chiar sa nu mai auzim si vedem, în veci, mutre de homunculi criminali, în ograda României…Profesorul universitar de la Cluj-Napoca, dr. Dan BRUDASCU, propune ca, daca tot se schimba, cândva, CONSTITUTIA ROMÂNIEI  – atunci sa se prevada, acolo, pentru tradatorii de Patrie si de Neam – nu pedeapsa cu moartea, pentru ca suntem popor crestin, dar: „sugerez celor ce lucreaza la modificarea si amendarea textului Constitutiei ca, pentru delicte grave si foarte grave, sa prevada exilul si surghiunul . Doar în felul acesta vom putea preîntâmpina înmultirea actelor de jaf si tradare nationala (s.n.) […]Cer, totodata, legiuitorilor ce vor lucra la modificarea Constitutiei României sa prevada interzicerea categorica a desfasurarii, pe teritorul nostru national, în interes extremist si revizionist, a oricarei manifestari, initiata de revizionistii de la Budapesta, de sarbatorire a zilei nationale a vreunui stat strain  (s.n.)[…] Daca vrem sa pastram aceasta tara întreaga, trebuie sa nu mai toleram batjocorirea ei de dusmanii din afara si de cozile lor de topor din tara” (s.n.) – cf. art. Sugestii pentru schimbarea Constitutiei, de prof. univ. dr. Dan BRUDASCU – sursa: www.napocanews.ro si: revista Contraatac, Adjud, nr. 26, aprilie-mai 2011.

…Bine zis, carturarule patriot, frate Brudascule! Numai sa nu-si uite firea românul începutului de veac 21…”anno Domini” 2011 – …cum aproape ca pare a-si uita Duhul si pe Mântuitorul de Duh, Hristosul-Lumina Lumii…!!! Ca si Mântuirea prin DUMINICA Pastelui…pentru ca Saptamâna CRESTIN-ORTODOXA este sfârsita/încununata, glorios, cu DUMINICA ÎNVIERII LUI HRISTOS, Preafericite Patriarh DANIEL…iar nu cu „Sabbatul/Sabatul” celor care-L rastignira…!

prof. dr. Adrian Botez

BELGIA  – BUTOIUL CU PULBERE AL EUROPEI?

Ziua de duminica 20 februarie am petrecut-o cu niste prieteni, am vorbit despre multe, inclusiv despre Belgia; stare, perspective, griji, avantaje… Zilele urmatoare am fost putin mai atent la opinii si reactii pe marginea subiectului adus în discutie, asa ca acest episod va fi dedicat reactiilor si parerilor ce am receptionat. Nu doar românii, ci si automobilele Dacia sunt tot mai prezente în Belgia. Se vinde bine Dacia Duster aici!

Adi A este un barbat cu putin peste 30 de ani. A venit prima data în Belgia din dulcea Bucovina pe când era flacaiandru, prin 1994 si apoi a mai batut de câteva ori «cararile Europei» prin Polonia, prin Slovacia, Austria si, nu mai stiu pe unde. Astazi este la casa lui – sot împlinit, tata fericit, gospodar neîntrecut. Locuieste în zona flamanda, dar cu toata familia vorbesc franceza si n-ai zice ca nu-i neamt sau nu stiu care alta „semintie aleasa” dupa ordinea ce domneste la casa lor. Iar dupa belsugul din ea… zici ca este, fara îndoiala, mostenitor – deja intrat în drepturi – al fagaduintelor sfinte. Îl stiu de peste 10 ani, dar ne-am apropiat mult cu prilejul pelerinajului de anul trecut în Tara Sfânta; cu el si cu sotia lui, asa ca tare am tinut sa le aflu opiniile:

Exista dupa parerea lor cam 400-500 de firme belgiene, ai caror proprietari si administratori sunt români veniti aici în ultimii ani. Sigur peste 50 din acestea sunt ale unor persoane care sunt membri sau frecventeaza Biserica Româna Elim Bruxelles. Deschiderea unei firme sau asocierea într-o firma este si ramâne deocamdata una din posibilitatile pe care cei doritori le au la îndemâna pentru a-si legifera sederea în Belgia. Spre deosebire de multi altii, fratele A si sora M, sotia lui, nu sunt cu gândul mereu acasa; pentru ei acasa este aici, detin cetatenie belgiana din 2003. Cred ei ca românii truditori pe pamânt belgian au o demnitate mai aparte: putin pretentiosi în ce priveste confortul si dotarea cu echipamente sofisticate, muncitorii români si-au câstigat în Belgia un bine meritat prestigiu prin curaj, calitate si inventivitate în tot ce fac.

Firmele de constructii ale românilor de aici sunt bine cotate si aducatoare de beneficii de ambele parti, taxele platite catre Statul Belgian au greutate. Nu are o parere prea buna despre cei care si-au inclus si numele în sigla firmei, mai ales ca numele lui este axiomatic ; firma daca da faliment – ca asta este un fel contragreutate pe grapa – apoi sa nu-mi fie târât si numele în noroi, zâmbeste Adi cu subânteles. Altfel nu vrea sa ne spuna câte ceva si despre românii de aici cu firme falimentare, macar ca n-ar fi prea multi…

Nu exista în casa lor o preocupare anume pentru riscul spargerii Belgiei, nici pentru dezlegerea itelor conflictului dintre flamanzi si valoni ; mai degraba sunt interesati si doritori sa participe la proiecte bisericesti. Ar dori ca Biserica româna din Capitala Europei sa tina pasul cu standardul social de viata al membrilor ei: un centru de recreere dotat cu tabara pentru elevi, terenuri de sport, sala de conferinte si cursuri teologice, sala de cult si câteva apartamente pentru oaspeti, situat într-o zona linistita înafara aglomeratiei urbane ar fi un proiect pe care l-ar saluta, ba chiar li se pare ca daca am fi avut o conducere cu viziune mai clara, mai larga si orientata înspre nevoile oamenilor pe toate planurile, acesta s-ar fi putut afla în derulare.

Despre numarul real al românilor traitori acum în Belgia nu risca sa se pronunte, dar cifra de o suta de mii li se pare reala, cu precizarea ca în ritmul prezent ea se poate dubla în cel mult doi ani. Doamne ocroteste-i pe români!

Am tinut sa aflu si opinia lor despre prima parte a documentarului «Belgia-butoiul…». Raspunsul a fost simplu, direct, încurajator: Adevar bine spus, important de stiut, ati vorbit parca si în locul nostru, fiti binecuvântat!

Scurta cuvântare a pastorului Raymond Vandepute din seara aceleasi zile la Biserica Româna Elim, unde adunarea generala de sfârsit de an nu s-a putut tine din prea slaba participare, a fost parca sora geamana cu textul ce cu o zi înainte l-am scris. Un belgian flamand si un român belgian uniti în acelasi gând, preocupati de acelasi obiectiv, nu degeaba a facut fratele Daniel B supozitia ca as fi scris textul dupa cuvântare… Nu, nu l-am scris dupa, ci înainte. Din cuvântarea pastorului autohton care i-a asezat adânc în inima sa pe români, ca de altfel si pe alti credinciosi straini din Belgia, voi retine doar doua aspecte:

– Spre deosebire de alti gânditori, pastorul nostru traieste cu teama ca, sub ochii lui, Belgia se va afunda tot mai mult în pacatul neascultarii de Dumnezeu, în necredinta si îmbuibare, stari care induc fara îndoiala vrajba, dezmembrarea, lipsa unitatii si a întelegerii. Îsi leaga sperantele mai mult de strainii din Belgia care prin rugaciunea lor si prin fapta lor nu vor lasa sa se stinga flacara credintei, care ardea odinioara pe aceste meleaguri. Îmi doresc mult sa pot pune în tipar macar cele doua întrevederi cu dânsul, absolut edificatoare.

– Recent a demarat o actiune de post si rugaciune pentru tara, s-a adresat catre zeci de pastori evanghelici, iar cei care au raspuns primii au fost cei straini : brazilieni, portughezi, congolezi… Se întreaba abatut: oare românii nu sunt informati, ori sunt nepasatori, adica inconstienti, nici macar de valabilitatea textului biblic din Ieremia pentru diaspora iudaica… Sau cel din 2 Timotei 2. 1-3 «Va îndemn dar, înainte de toate, sa faceti rugaciuni, cereri, mijlociri, multumiri pentru toti oamenii, Pentru împarati si pentru toti cei ce sunt înaltati în dregatorii, ca sa putem duce astfel o viata pasnica si linistita, cu toata evlavia si cu toata cinstea. Lucrul acesta este bun si bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru…» si altele? Cert este ca si de data aceasta, ca de multe alte dati fruntasii nostri au lipsit de la astfel de actiuni…

– Legatura pe care dumnealui a facut-o între familie si patrie, între relatiile dintre parinti si copii cu cele dintre populatia unei tari si conducatorii ei mi s-a parut absolut reala si binevenita. Priviti cu atentie referinta citata din Scripturi si trageti si dumneavoastra concluziile cuvenite :

«El va întoarce inima parintilor spre copii si inima copiilor spre parintii lor, ca nu cumva la venirea Mea sa lovesc tara cu blestem. » – citat din Vechiul Testament, Maleahi 4. 6
A doua zi stirile alarmante ne-au coplesit: alerta cu bomba la Tribunalul din Charleroi, plic cu pudra alba (antrax) la posta din Tournai, busculada cu evadare la închisoarea din Namur… Pâna seara s-au linistit si/ori dezmintit toate. Dar sa fie oare numai linistea dinaintea furtunei? Ca pastorul nostru chiar nu glumeste.

Monica A împreuna cu sotul ei, amândoi absolventi de conservator, sunt în Belgia de peste 4 ani cu cei doi copii. Dupa ce a lucrat o vreme la menaj face acum cursuri intensive de limba franceza si  limba flamanda. Sotul ei lucreaza în continuare pe santierele de constructii, dar au proiecte îndraznete. Se apropie de 40 de ani si nu pot sa nu le urez succes ; ba chiar sa ma rog pentru nazuinta lor de a vedea o scoala româneasca de muzica aici în Capitala Europei. Iata ce zice Monica :

„Lumea vorbeste despre separarea Belgiei, dar curentul pro-belgian ia amploare. Zeci de mii de oameni participa la manifestatiile pentru unificarea tarii – în fapt lupta împotriva dezmembrarii (n.r.) – si la tot mai multe ferestre ale locuintelor este arborat tricolorul rosu-galben-negru.

„Touche pas à mon pays – Raak niet mijn land!” („Nu te atinge de tara mea!”), este deviza ce poate fi vazuta pe tot mai multe autocolante si tricouri. ” «De mult nu am mai citit un text pâna la capat si nu l-am gasit atât de ancorat în realitate, atât de bine motivat ; astept sa citesc si episodul urmator, sunteti chiar bun cunoscator al tarii si prieten al poporului ei. Asa se cuvine, bravo române!» – îmi marturiseste doamna Camelia B.

Chemat de curând în slujba, pastorul D are pareri mai alambicate despre criza politica din Belgia, asa cum si eu aveam asteptari mai înalte de la dumnealui : La cele patru guverne regionale care exista, îmi spune fratele pastor, nici nu ar mai trebui un guvern federal. De retinut ca multi din prietenii mei români au stiinta si pareri mai aparte despre politica belgiana, precum cea de fata. Totusi cei mai multi nu au nici o parere, nici o cunostinta.

Parlamentul Belgian este doar unul, cel federal, compus din doua camere; nu exista unul valon si unul flamand cum au sustinut unii, iar guvern propriu are fiecare regiune; Flandra, Valonia si Bruxelles – capitala ; mai putin regiunea germanofona, care numara circa 70 de mii de locuitori, adica, aproximativ populatia unui orasel. Totusi ca un simbol al democratiei europene si respect pentru marele vecin din sud – Germania – vorbitorii de limba germana din preajma orasului Liége au obtinut pentru limba lor statutul de a treia limba oficiala în Belgia. Doar atât. Autonomia locala exista în Belgia, dar este limitata si face acum obiectul nesfârsitelor negocieri între flamanzi si restul mâncatorilor de cartofi prajiti.

La ce ar mai trebui guvern federal, când treburile curente si economia merg mai bine fara de el ?, se întreaba retoric domnul pastor româno-belgian ! Poate ar fi mai necesar sa alcatuiasca un guvern pentru populatia musulmana… ca aici în Belgia, ea este mai numeroasa si cu mai multe probleme… a continuat interlocutorul meu.

Am stat de vorba si cu niste cetateni flamanzi mai moderati :

„Nu ma pasioneaza politica si nu am ambitii de vreun fel, dar Barth Wawier are dreptate, numai ca nu este acum momentul potrivit pentru despartire’’ – ne spune domnul Kuhn, un batrânel iesit de curând la pensie. A lucrat la Uzinele Ford si este un foarte bun vorbitor de limba franceza si un sustinator moderat al cauzei flamande.

În schimb Alexander, caruia i-am renovat partial casa, îsi rupe limba ca mai toti flamanzii, când si-o învârte în graiul latin ; o face însa cu multa ambitie. Dornic sa vorbeasca mult si multe în franceza a facut progrese enorme în a vorbi limba lui Moliére în cele trei saptamâni cât ne-a fost gazda. Se zice ca multe lucruri le învatam mai usor de la cei care nu le stiu, ori le stiu foarte precar…

Dupa parerea lui despartirea flamanzilor de valoni nu are vreo miza ; e bine si împreuna, ar fi bine si separat, dar un lucru ramâne : flamanzii au totdeauna dreptate (cred ca din cauza imperfectiunii limbii n-a precizat «…si atunci când n-au »!  – n.a.) si ei nu fac niciodata compromisuri. Ei gândesc simplu, eficient, rational. Simpatic si prietenos, domnul Alexander, cred sa fie tipul de flamand obisnuit si asemeni lui, cei aproape 6 milioane de flamanzi belgieni se vor multumi doar cu unele reforme ceva mai radicale ale politicilor fiscale belgiene, între care legea refinantarii este nodul gordian care trebuie taiat : De ce sa plateasca statul federal ajutoare sociale si sa asigure tot felul de facilitati celor care nu muncesc, celor care aleg sa se stabileasca în Belgia, desi asta nu este patria lor ? De ce sa poarte flamanzii în cârca lor pe cei lenesi si betivi si smecheri ?! Cum sa acorzi cetatenie belgiana cuiva care nici macar limba tarii nu se sinchiseste sa învete? Aceasta este, de fapt, întrebarea la care nici ultimul mediator, domnul Waterbeek, presedintele executiv al celui mai moderat partid flamand nu gaseste raspunsul cel mai potrivit si de toti acceptat, solutia care sa scoata Belgia de astazi din impas, desi se vorbeste mereu de progrese…

Ultima duminica am petrecut-o iarasi în Biserica Româna ELIM din Bruxelles, unde ne-am rugat si pentru pacea în Belgia si pentru binecuvântare în România si pentru liniste sociala si vremuri mai bune în lume. La iesire câtiva crestini au tinut sa-mi multumeasca pentru articolul despre Belgia, despre pulbere, despre butoi si pulberea din el… Între ei pastorul baptist Nicolae R, ale carui vorbe le-am retinut spre stiinta tuturor « Sunt interesat în mare masura de politica ; de cea europeana, de cea româneasca si bineînteles belgiana, asa ca ma întreb ce s-ar întâmpla si cum ar arata ziarele si jurnalele de stiri europene daca România ar traversa o criza politica de asemenea amplitudine ? În fapt Belgia se înscrie în trendul european: Tara Bascilor, Irlanda de Nord, Nordul Italiei, toate butoaie cu pulbere… Situatia, desi aparent calma, este grava, ati facut bine sa atrageti atentia: îmi pare rau ca nu le am cu scrisul sa va pot ajuta, dar va apreciez straduinta si viziunea’’.

Multumesc, domnule pastor, ma bizuiesc si pe rugaciunile dumneavoastra si ale Bisericii baptiste române Betel Bruxelles. Dar despre Bruxelles-ul European în episodul urmator, acum mai adaug un ecou sosit din tara, tocmai de la Mangalia, unde un brav pescar si iubitor de carte si de natura, pensionar, îmi scrie «Interesanta stire asta despre Belgia, nu stiu cum se face ca nici în jurnalele radio-televiziunii, nici prin ziare, nicaieri n-am bagat de seama sa fi suflat cineva o vorba… Ai vrea sa revii dumneata cu noutatile ce se deruleaza?»

Sa traiesti, neica, sa traiti dragi români – cu pace si în belsug ! Noi aici avem cam de toate si din toate câte putin, Domnul Sfântul binevoieste sa ne poarte de grija prin al vietii val.Voi reveni cu voia Lui.
—————————————
Foto: Instantaneu din Biserica Româna Elim Bruxelles în timpul serviciului divin de duminica dimineata. Aici se aduna de regula peste o mie de credinciosi la închinare, iar la adunarea generala recenta a fost confirmata propunearea conducerii de a nu mai primi noi membri. Hotarârea ni se pare corecta si acoperitoare având în vedere ca în Belgia la început de an 2011 exista cam 30 de adunari ale fratilor români din confesiunile evanghelice. Cine ne spune câte biserici ortodoxe sa fie? Pâna acuma am stiinta de cinci. (n.a.)

Zaharia BONTE
Sombreffe, Belgia
20 martie 2011

VISUL ÎMPLINIT AL LUI MENGELE ? – sau: NAZISMO-STALINISMUL SI PROSTIA DEMOCRAT-LIBERALA

…Cum este numit, de catre societatea oamenilor, un individ care ucide oameni (unde mai pui ca sunt si nevinovati…)?!

„Criminal”, nu?

…Dar cum se numeste un CRIMINAL, daca el ucide numai pe cei considerati de el ca facând parte dintr-o asa-zisa „rasa inferioara”, iar pe cei pe care-i considera ca apartinând unei asa-zise „rase superioare”, îi cruta, în mod vizibil PREFERENTIAL? Daca privim în istoria omenirii, vedem ca se poate numi în multe feluri (…spaniol, portughez, englez, francez, olandez etc. – macelari ai multor popoare cu oameni de alta culoare si civilizatie decât ei…) – dar, daca studiem doar doctrinele din secolul XX, suntem nevoiti sa ne restrângem terminologia la doua curente ucigase, dupa CRITERII DE RASA/SUPERIORITATE A RASEI, dar si dupa alt criteriu: „Cine nu-i cu noi, e împotriva noastra!” – …si, deci, sa-l împuscam în ceafa pe cel care ne…”degenereaza”, ideologic, populatia…cu Naganul, cel mai eficient!…la nevoie, trimis, întru „criogenie”, „în Siberii de gheata” (poate ca, sub tratamentul cu înghetare, îsi modifica, genetic…ideologia!). Pâna mai ieri, vorbeam, deci, de curentele ideologice:

1-nazism[1]- adica acel curent de gândire al national-socialistilor, care l-a avut ca exponent „stralucit” pe Alois-Hüttler/Hiedler/HITLER-Schicklgruber…un individ nu prea democrat, care nu glumea nici cu „tovarasii de drum/lupta” (a se vedea asasinarea lui Ernst Röhm si a 85 de „luptatori” ai acestuia… – Ernst Röhm fiind liderul „Batalioanelor de asalt” (SA) (în germana Sturmabteilung), cel care-l sustinuse extrem de activ pe Adolf-Alois Hitler, în ascensiunea sa catre “cancelariatul” Germaniei – în asa-numita “Noapte a cutitelor lungi” (în germana Nacht der langen Messer – sau “Operatiunea Colibri”: a avut loc în Germania, între 30 iunie si 2 iulie 1934).

2-stalinism[2]1, curent ideologic pe care, din pacate, nu-l condamna si definesc, concret, clar si tragic, decât parintii nostri cei vechi…, bunicii si unchii nostri, morti, majoritatea:
a-fie în închisorile/lagare de exterminare, de la Aiud, Rm. Sarat, Suceava, Gherla, Periprava, Pitesti etc. etc. etc. (înafara de marii, genialii poeti legionari – …legionarii fiind singurii anti-comunisti „garantati”-autentici si convinsi! – cum fost-a, spre-o pilda, Radu Gyr … – …în ultima vreme, mai scriu câte ceva, neprealuati în seama, din pacate, despre stalinism si atrocitatile lui, CEL PUTIN EGALE CU ALE NAZISMULUI, si unii intelectuali români, precum PAUL GOMA, VIRGIL IERUNCA[3]…) –
b-… fie în Siberii/Vorkute de cosmar…de unde „Degerat la mâni si la picioare/Se întoarce-acasa Dumnezeu”.

Dar de ce sa pretindem memorie “absoluta” românilor, când Vestul asa-zis “capitalist”, de fapt, PROFUND STALINIST! – nu îngaima NIMIC concret, despre condamnarea “cosmarului rosu” stalinist (noi nu ne numim “TISMENETKI”, sa îndraznim a condamna întreg “comunismul”… – si, înca, asa cum a facut-o “fiul militantilor comunisti Leonte Tismaneanu si Hermina Marcusohn” – fiu, se vede treaba, de komisar politic sovietic, de pe pozitii de… “ne-evreu” si de …“non-colaborationist”!!!)…de au ajuns unii rusi la…neobrazarea criminala sau la inconstienta/iresponsabilitatea, de a-i propune, pe Lenin si pe Stalin, ca…”SFINTI AI ORTODOXIEI”…?!

Si zau ca nu am auzit strigându-se, NIMIC, la asa profanare a Ideii de Om (nu neaparat si nu doar a…”drepturilor omului”!), dinspre Washington sau Londra-Paris…macar vreun “What?!”, sau : “Comment?!”

NU.

Doamne fereste! De luat la întrebari si de urechiat, pentru ca-s fraieriti si saraciti de neo-imperialismul masonico-globalist, sunt buni numai românii…

…Sa ne întoarcem, însa, ca-i foc si-i degraba.

Vorbeam de criminali, cu gargaunii “rasei superioare” în dovleacul lor mongoloid, dar si de arbitrarietate criminala, atotsfidatoare. Si uite, eu zic ca lui CSEKE ATTILA, ca si celor care l-au pus responsabil cu/peste VIATA ROMÂNILOR…ca si altora asemeni, „eiusdem farinae”, vom vedea!!! – li se potrivesc, ca manusa, toate aceste atribute:

1-CRIMINALI: un ungur (ungurii, mai cu seama politicienii lor! – ne sunt… “prietenul de-o istorie”, noua, românilor, nu-i asa?!) a luat nu doar un minister, cu tradatoarea binecuvântare pedelista – ci, odata cu MINISTERUL SANATATII ROMÂNILOR, a început sa ia si zilele românilor: mor, ca mustele, românii/valahii (..mor ei cu zile mai de mult…de pe vremea taierii salariilor si micsorarii nemernice a pensiilor, de catre asasinii pedelisti!…dar, despre asta am mai zis, tot degeaba!), prin desfiintarea celor 200 de spitale, din 400, câte are, de toate, România! – …mor cu ochii pe lanturile de la portile de spitale închise, cinic si sadic, de acest nou JOSEF MENGELE (ori LAVRENTI BERIA) din România, veacul XXI…!!!

2-RASISTI: CSEKE ATTILA n-a desfiintat niciun spital al “rasei superioare” maghiaro-secuiesti… – deci, nici în Harghita-Covasna, nici în Satu Mare! Foarte bine ca nu a desfiintat acolo, dar de ce, pe ce criterii, DACA NU PE CRITERII ETNICE SI DE RASA, a desfiintat spitalele românilor/valahilor?! Pe ce criterii a luat apa si lumina si a smuls cearsafurile si saltelele, de sub cei 12 bolnavi grav, din spitalul de la Pârscov-Buzau (LOCUL UNDE S-A NASCUT, CÂNDVA, UN MEDIC SI POET, MARTIR AL ÎNCHISORILOR – VASILE VOICULESCU…!!!)?! Pe ce criterii a desfiintat Spitalul din Sulina, de sa ajunga a face bolnavii cardiaci, cu salupa, pâna la Spitalul din Tulcea, ÎNTRE O ORA JUMATE SI…CINCI?! De tras la rame, îi moare “motorul” pâna si unuia teafar, nu doar unuia bolnav, si, înca, de inima!!!

3-ASASINI SPIRITUALI CINICI (tot în spiritul dement al…„rasei superoare”!) – vom demonstra mai jos. Prin „CAZUL CIORAN”.
Si de ce, oare, îsi cruta “rasa” lui si n-o cruta SI pe a noastra?! Nu cumva pentru ca “Natia ungara este cea mai splendida realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaste decât victoria. In noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad si al lui Ghinghis-Han”… – cf. “Nincs kegyelem” (Fara îndurare) – de Dücsö Csaba, 1939…?!
…Cine stie?! Vom afla, cât de curând.

…Pentru ca acolo, în manifestul iredentisto-canibal al lui Dücsö Csaba, se continua asa: “Eu nu astept sa vina razbunarea, nu astept! VOI SUPRIMA PE FIECARE VALAH CE-MI VA IESI ÎN CALE! PE FIECARE ÎL VOI SUPRIMA! NU VA FI ÎNDURARE!” – …nu cumva, totusi, “de asta”, musiu CSEKE ATTILA?!

…Iar masonii de la UE se fac ca nu vad genocidul maghiar, facut, în România, de ungurul CSEKE, la nivelul trupului fizic al ROMÂNILOR/VALAHILOR, si de KELEMEN HUNOR, ministrul de la Cultura (ambii, si CSEKE, si HUNOR, fiind pusi/”unsi” ministri, la TROCUL TRADARII, de Basescu Traian si pedelistii lui mizerabili, CARE-S JURATI SA ANEANTIZEZE ROMÂNIA, CÂT DE REPEDE POT…!!!), la nivelul corpului spiritual al ROMÂNILOR/VALAHILOR!

…Care “MINISTRU AL CULTURII ROMÂNILOR”, ungurul KELEMEN HUNOR, n-a gasit UN SFANT MACAR, NICI MACAR N-A AVUT INTENTIA!!! – pentru a intra la licitatia de la Paris, unde erau vândute documente inestimabile, scrise de mâna de lumina a lui EMIL CIORAN-VALAHUL…?! Noroc ca s-a gasit un român din SUA, GEORGE BRAILOIU, un român cu inima de ROMÂN/VALAH, care sa cumpere si sa doneze ceea ce cumparase la licitatia pariziana, cu 405.000 de euro!

CÂT RISIPESTE UDREA ELENA ÎNTR-O… DUPA-AMIAZA…!!!

…Dar s-o luam si altfel…cronologic, adica…!!!

…Va sa zica, “ROMANUL” PATAPIEVICIAN, directorul I.C.R., si BASESCU “TRAIANUL” ROMÂNILOR (de la care-si trag românii “obârsia”, zicea madama aia blonda… – DOAMNE, FERESTE-NE, RUGAMU-TE, DE ASTFEL DE …“OBÂRSII!”), presedinte al României si DIRECTOR ONORIFIC AL I.C.R., n-au gasit niciun sfant pentru scrierile genialului nostru CIORAN, dar ca sa-l nege pe ÎNGERUL NICHITA (caci, în 2008, s-a pus problema unei expozitii comemorativ-evocatoare NICHITA STANESCU, 25 de ani de la Zborul Heruvului Blond, înapoi, la Cer!!! – PATAPIEVICIANUL, nici sa n-auda!) – si sa-l înlocuiasca, sfidator, falusocratic (astia doi, Pramatia Suprema a României-BASESCU, si Pramatia-Lacheu al “Supremei Lichele”, PATAPIEVICIANUL, se pare ca au grave frustrari si obsesii cosmaresco-sexuale…dar, evident, au, la creier, si sifilisul tradarii de Neam Românesc!!!) si satanic, cu…”OMAGIU LUI IUDA”, la Bochum/Germania, sub pretextul ca …“asa arata, acum, sufetulul românesc: instinctual si violent-criminal!”…oracaia monstruletul de la I.C.R., în apararea …”falusuletului” lui …”pricajit si necajit”! – DA, PENTRU TOATE NEMERNICIILE ASTEA SCATOLOGICE, S-AU GASIT BANI, VORBA ROMÂNULUI: “CACALAU”!!!

…Si secatura de LIICEANU (care n-a “creat”, ci a “furluat”, cu GRANDIOS sprijin iliescian, Humanitas-ul! – pentru ca era Editura Politica, CEA MAI BOGATA EDITURA DIN ROMÂNIA ANTE-REVOLUTIONARA!!!) se apuca sa justifice, savant, nemernicia prezidentiala, de la tribuna servila, fata de toti “fanii” basescieni, a lui TVR-1! Mai, samponatule, macar tine-ti pliscul, daca nu esti în stare sa te pocaiesti…tu, care esti printre cele dintâi lichele ale României, ai obrazul sa faci Apelul catre lichele?! Ia exemplul lui Iuda (omagiat de homunculul tau!), si spânzura-te de …opera ta, impostorule, tradatorule si spurcatorule de Neam ce esti!!!

…Bine, mai, nefericitilor, BASESCULE si ROMANULE-PATAPIEVICIANULE, Pramatie Batrâna si Pramatie Tânara – … ca n-a vrut Dumnezeu sa fiti, niciunul, român, nu e vina voastra – dar sa ne sfidati, VOI PE NOI, ca SUNTEM români, si sa ne calomniati si spurcati în ultimul hal – si atunci, prin “poneiul roz cu swastika pe buca”, la New York, si cu falusuri de criminali si sinucigasi (în erectie, TOTI! – …se vede ca pe “deandosulea” astia, cu…”trebile” – ceva îi roade sub pântec…), la Bochum (adica, vezi tu, România e Tara lui “Nea HORROR”!!!) – asta-i culmea, asta întrece orice masura, oricât o fi fiind ea de înteleapta si toleranta!!!

Ia iesiti voi din tara asta, toti oracaitorii si smenarii si “mengelii” si “stali-NUTII”…de cseki si kelemeni, si patapievici, si voi, Superlativi ai Nemerniciei, basestilor (“washingtoniti”, nu …binecuvântati de Patriarhul României!), si cum naiba v-o mai fi chemând…adica, vreau a zice: IESITI DE BUNA-VOIE, DEMOCRATILOR-LIBERALI, CARE ATI TRANSFORMAT ROMÂNIA ÎN AUSCHWITZ SI ÎN SAHARA…PÂNA NU VA IAU OAMENII VALAHI (ADICA, “CEI SFINTI”, “FIII LUI DUMNEZEU”!), CU COASE SI TOPOARE!

…CA VOI SUNTETI DIAVOLI, IAR NU OAMENI! Voi ati fost trimisi de dracii masonici, de la Washington si Moscova, ca sa ne luati si trupurile, si sufletele…dar noi suntem, mai, orbilor, FIII ORTODOXIEI, ADICA AI SINGUREI CAI DREPTE CATRE RAIUL LUI HRISTOS-MÂNTUITORUL LUMII…- si, oricât ar zice unii si altii (…chiar si eu, pacatosul de mine, când obosesc prea tare…!), ca ne-am mancurtizat si înnegrit, cu totii, ireversibil… – NU! – când ne revenim din oboseala Duhului, stim si vedem (LAUNTRIC!!!), foarte clar, ca, în Gradina Maicii Domnului, nu lasa (întru ADEVARUL SUPRAISTORIEI!) Hristos sa intre javrele si furii si toti sifiliticii si criminalii…!!!

Deci, nici “mengelii” si “stalinii” democrato-liberali!!!

…Când am vazut gestul martiric al lui ADRIAN SOBARU (precedat de cel al CRITINEI ANGHEL!), când am vazut gestul de suprema devotiune al dlui GEORGE BRAILOIU, când, mai ales, am vazut mii si mii de copii de valahi sarmani, dar sanatosi, donând ultimul lor ban, pentru sinistratii din Moldova…si pe copilasii din satele cele mai sarace ale Moldovei, cântând dumnezeieste (drumul în strainatate stipendiat fiindu-le de catre români cu Inima Mare, IAR NU DE STATUL ROMÂN!), pe scenele cele mai vestite ale Terrei, întru Gloria României… – am înteles ca am gresit groaznic fata de Dumnezeu! El nu-si lasa Fiii!!! NICIODATA!!! ÎN VECII VECILOR, AMIN!!!

…Asa ca, voi, aia care voiti sa mutati în Apus ceea ce este/exista în Rasaritul Luminii (Rosia Montana, Agricultura, Petrolul etc. etc.etc.) si sa aneantizati ce voi NU PUTETI avea în veci de veci, CULTURA SI CIVILIZATIA NOASTRA MULTIMILENARA!!! – carati-va, pâna nu începe sa fiarba sângele în noi! Caci, chiar daca o facem atât de rar, o data la veac, poate si mai rar…când ne razvratim, pentru Dreptatea si pentru Sufletul nostru, nu o facem cum ne-au dictat, în 1989, CIA si KGB: o facem de nu ramâne, din diavol, nici…amintirea!!! Caci noi, valahii adevarati, nu mahalagiii (e drept, ploditi si cocolositi si oplositi cam…suspect de multi!), noi nu aparam MIZERIA, ci SARACIA-CEA-LUMINOASA, a “Fachirilor”, a Sarmanului Dionis eminescian: “sa fim saraci întru ale carnii si bogati, nesfârsit de bogati si înalti, întru toate cele ale Duhului”!

“…Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod,/De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod;/Împarati pe care lumea nu putea sa-i mai încapa/Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamînt si apa —/Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimânt,/Cum venira, se facura toti o apa si-un pamânt”.

…Si tot cu stihul SFÂNTULUI EMINESCU – îi AVERTIZAM pe “baiazizii” adusi de vânturile pustiei (aici, în pamântul Sfânt al Thracilor/Frumosilor/Îngerilor!), NU-I AMENINTAM, ca, dupa aia, sa vina ei cu “jalba-n bat”, si sa ne pârasca (EI pe noi!!! – pai, daca asa-zisele “institutii” sunt croite dupa “chipul si asemanarea” criminalilor “mengelisti” [4], dupa masuri straine de Duhul Valah…!) pe la institutiile vândute criminalilor de profesie, într-un “ceva” care numai “stat” (si, mai cu seama, “stat de Drept”!) nu este:

“Eu? Îmi apar saracia si nevoile si neamul…/Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, râul, ramul,/Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este,/Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;/N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid/Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!”

…Sa nu ziceti ca nu v-am zis…si sa nu mai faceti greseala de a considera ca faceti voi “sfinti”, dupa voia si nevoia voastra: pe EMINESCU al nostru, îl apara Dumnezeu-Hristos – si nici macar Satana n-are chef sa-l înlocuiasca cu Mihail Galatanu…ca prea duhneste cumplit, veceul ala ambulanto-galatean (ambulant pe la “cârnii” cu nasul taiat… – ca la tradatorii de Mosie si Neam, deh… – …pe la aia: Manolescu, Gârbea, Alex. Stefanescu…!).

…“À bon entendeur, salut!”

prof. dr. Adrian Botez

NOTE
1 – „Nazismul sau national-socialismul (german) a fost o ideologie si o politica a statului german totalitara nationalista, rasista, antisemita si anticomunista, care au fost aplicate în timpul dictaturii lui Adolf Hitler în Germania între 1933 si 1945. Cuvântul “nazism” provine de la prescurtarea numelui national-socialism (Nationalsozialismus, prescurtat pe nemteste Nazi, rostit ‘na-ti). (…)Nazismul a evidentiat in permanenta primatul actiunii asupra gândirii. (…)Ideile lui Hitler s-au întemeiat pe o conceptie rasista. El considera ca omenirea este alcatuita pe baza unei ierarhii valorice a raselor si ca viata nu reprezinta nimic altceva decât supravietuirea celor adaptabili. Credea ca „darwinismul social” are nevoie de lupta între rase, întocmai cum animalele se lupta pentru hrana si pentru mentinerea puritatii rasei, astfel încat cei puternici de sângele celor slabi. „Poporul de stapâni” („Herrenvolk”) era de “rasa ariana”, alcatuit fiind din populatiile Europei de Nord. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariana” si îi revenea sarcina de a mentine puritatea rasei si de a subordona rasele inferioare. (…) La baza piramidei rasiale Hitler îi plaseaza pe: negri, slavi, tigani si evrei (…). În Mein Kampf, Hitler afirma:
<> – cf. wikipedia. Si pleava, nu-i asa, de obicei, se arunca …“pe pustii”…!!!

2- “Stalinismul este o ramura a teoriei politice si un sistem politic si economic introdus de Iosif Vissarionovici Stalin în Uniunea Sovietica. (…)Transformând si folosindu-se de mostenirea lui Lenin, Stalin a extins sistemul administrativ centralizat din Uniunea Sovietica pe durata durata anilor douazeci si treizeci. O serie de doua planuri cincinale au dezvoltat masiv economia sovietica. Au aparut cresteri în multe sectoare, în mod special în productia de carbune si de otel. Societatea sovietica a fost adusa de la o situatie de înapoiere de zeci de ani fata de occident, la una de egalitate si asta în numai treizeci de ani, (cel putin conform anumitor aprecieri statistice). Unii istorici economici apreciaza azi ca a fost cea mai rapida crestere economica atinsa vreodata” – cf. wikipedia.
…Supect de blânda tratare a subiectului…aproape as zice ca este vorba de o …APOLOGETICA, atât a bestialului “om”-Stalin, cât si a sistemului sau – ca MASINA CRIMINALA!!! – …distrugând/sfarâmând nu doar alte destine de popoare, ci si destinul poporului rus!!! De ce, oare, atâta “întelegere” blânda, pentru Stalin… spre deosebire de Hitler (doi indivizi patibulari, EGAL!) – …oare pentru ca a “batut palma” cu Churchill si Roosevelt…si erau, toti, “din familie”, de-un neam si-o religie?!
…Pai nici “batrânul” Schiklgruber nu “statea” mai prejos…
3-“Dintre toate tarile de obedienta sovietica, România este cea care a cunoscut cea mai îngrozitoare experienta de <>, prin închisorile de la Suceava, Pitesti, Gherla si faimosul canal Dunare — Marea Neagra, unde zeci de mii de fiinte umane au suferit pro­cesul de dezumanizare prin mijloace nemaifolosite pâna atunci undeva. închisoarea de la Pitesti este locul în care pretinsa reedu­care a atins culorile cruzimii dementiale. Din pacate putine lucruri vorbesc despre ea. Lui D. Bacuîi datoram primul document despre Pitesti, aparut în româneste la Madrid, în 1963, si anume: <> în 1978, G. Dumitrescu a publicat la München, tot în româneste, marturia, Demascarea”.
Dar iata ca, în sfârsit, a aparut de curând la editura Hachette, tradusa din româneste, cartea Câinii mortii, de Paul Goma, autor, între altele, a doua lucrari — Gherla si Cutremurul oame­nilor — care denunta universul carceral si uneltirile perverse ale politiei secrete din România. Desi sub forma de roman, Câinii mortii, reînvie aproape aceleasi personaje, victime ale calailor politiei secrete, dezvaluiti de confesiunile culese de catre D. Bacu, la care se adauga marturiile pe care si autorul le auzise când statuse în închisoare:
<>” – cf. http://www.procesulcomunismului.com
4– Nu stiu cum se face, dar EXACT calaul Josef Mengele le-a scapat „mossadistilor”, vestiti ca fiind cei mai buni din lume, în materie de spionaj si „vânat de nazisti”…Poate ca…”cine se-aseamana s-aduna”, dupa o veche si tragica vorba a mosilor notri thraco-valaho-crestini…” Potrivit lui Rafi Eitan, Mossadul l-a descoperit pe Josef Mengele în timp ce îl urmarea pe Adolf Eichmann, unul dintre autorii „Solutiei finale”, rapit în mai 1960, apoi judecat si executat în Israel prin spânzurare, la 31 mai 1962. Acesta se ascundea dupa razboi în America latina sub un nume fals. Cu câteva zile înainte de capturarea lui Eichmann si rapirea sa secreta, seful Mossadului din acea vreme, Issar Harel, a elaborat rapid un plan vizând de asemenea rapirea lui Mengele, a adaugat Rafi Eitan”. Dar, nu stiu cum naiba s-a facut, ca, la un moment dat, “mossadistilor”…nu le-a mai pasat de Mengele! Ceea ce arata ca tradarea musteste si în sânul…”poporului ales”!…ca le pasa de coreligionarii lor saraci (dati pe mâna lui Hitler, EXACT DE CATRE PLUTOCRATIA EVREIASCA, DE ORIENTARE… NAZISTO-SIONISTA!): “Alta dezvaluire socanta a actualului ministru al pensionarilor este însa aceea ca Mengele a mai fost identificat în Brazilia, la Sao Paolo, doi ani mai târziu. Mossadul a decis însa ca existau „alte prioritati operationale“ si Mengele a scapat din nou. Eitan a refuzat însa sa dezvaluie presei care erau aceste prioritati operationale.

Dupa ce a fugit timp de 34 de ani, Mengele s-a înecat în Brazilia în 1979, iar expertii i-au identificat cadavrul, cu certitudine, dupa… SASE ANI” – cf. cotidianul.ro international, din 9 aprilie 2011, ora 19: 09 (actualizat din 22 mai 2010, ora 11: 35).
…Ciudat, cumplit, amar…. – când vezi ca “PRIORITATILE OPERATIONALE” (ba chiar…NATIONALE!), în toata lumea, NICI VORBA SA TINA CONT DE MOARTEA CELOR SARACI SI AMARÂTI…!!!

…„CE CÂNTI, AIA ESTI!”

Citesc, de pe Internet, ceva în „pasareasca” economistilor („pasareasca” pentru mine, un biet profesoras de Româna…!), dar nu atât de ininteligibil, încât sa nu pricep ca România este jupuita (dimpreuna cu românii!) …”cu mare stiinta” – de ai nostri conducatori, în cârdasie tradatoare cu toti pacalicii planetei Terra!
„Prof. Dr. in economie Constantin Cojocaru a prezentat ieri la TVR R situatia rezervei Bancii Nationale a Romaniei (BNR), sustinand ca graficele privind majorarea rezervei valutare prezentate de BNR nu sunt altceva decat niste tentative penibile de manipulare. El a aratat ca, de fapt, cea mai mare parte a rezervei BNR (73%) este compusa din titluri de valoare, adica niste simple hartii, plasamentele BNR in aceste bonuri nefiind altceva decat un imprumut mascat acordat de catre Romania altor state, in principal, Statelor Unite ale Americii (pe axa Bucuresti-Washington-n.r.). Ca urmare a acestor plasamente, BNR a ramas fara valuta, banca nationala fiind nevoita sa apeleze, astfel, la imprumuturi inrobitoare la FMI. PERDANTUL ESTE,  IN OPINIA LUI COJOCARU, POPORUL ROMAN CARE S-A ALES CU NISTE HARTII CE AR PUTEA SA NU AIBA NICIO VALOARE, INSA ESTE NEVOIT SA PLATEASCA COMISIOANE GRASE SI DOBANZI PENTRU CREDITELE FMI. TOTUL CU SACRIFICAREA INTREGII POPULATII A ROMANIEI!! Un fel de fumarici modern!
In opinia lui Cojocaru, banii <<imprumutati>> de SUA si de alte state de la Romania au fost injectati in dezvoltarea anumitor economii si sutinearea anumitor razboaie”.
Aceasta megaschema financiara face parte, in opinia lui Cojocaru, dintr-o strategie la scara planetara de sifonare a fondurilor statelor vulnerabile, cu o conducere corupta, <<subordonata>> structurilor de putere internationale sau santajabila.
Canalale de difuzare a acestei inginerii sunt, fara indoiala, cele masonice, avand in vedere ca guvernatorul BNR, MUGUR ISARESCU, UN VERITABIL ASASIN ECONOMIC AL ROMANIEI, ESTE PRESEDINTELE CLUBULUI DE LA ROMA DIN ROMANIA SI UNUL DINTRE MEMBRII MARCANTI AI OCULTEI MONDIALE [s.n.] (…)<<Rezerva nationala a unui stat, in acest caz a Romaniei, este transformata in hartii fara valoare printr-o inginerie financiara iar banii sunt sifonati intr-o anumita directie>>, a aratat Cojocaru. EL A PRECIZAT CA SCHEMA NU ESTE NOUA, FIIND FOLOSITA CU SUCCES PENTRU <<SALVAREA>> MARILOR CONGLOMERATE FINANCIARE DE PE WALL-STREET, ACTIUNE PRIN CARE AU FOST SIFONATI PESTE 700 DE MILIARDE DE DOLARI, SUMA PROVENITA DIN FONDURILE CONTRIBUABILULUI AMERICAN (s.n.).
La acesta schema contribuie, din plin, organismele internationale de rating precum Fitch si Moody’s, care, evident au cotat bondurile americane, in momentul cumpararii acestora de catre Romania cu calificativul AAA. Potrivit lui Cojocaru, din cele 37 de miliarde de euro, cat este acum rezerva BNR, aurul reprezinta doar 7%, respectiv 2,59 miliarde de euro, depozitele in valuta (euro si dolari) reprezinta 20% din structura rezervei, adica 7,4 miliarde euro, in vreme ce o covarsitoare parte, respectiv 73% (peste 27 miliarde de euro) reprezinta titluri de valoare, hartii cumparate de Romania care a imprumutat, astfel, mascat SUA.  (…)IN FINAL, RMO ESTE ADUSA LA ZERO, NOI SUNTEM DATORI VANDUTI LA FMI, BANII NOSTRII SUNT <<DATI CU IMPRUMUT>> GUVERNULUI AMERICAN SI ALTOR GUVERNE CA EI SA FINANTEZE FMI, SA-SI SUSTINA ECONOMIA SI SA POARTE RAZBOAIE (s.n.). Dobanzile si comisioanele grase nu le incaseaza poporul roman pe hartiile de trezorerie, ci FMI pentru <<imprumuturile>> date Romaniei. <<IN FINAL, ACEASTA SCAMATORIE FINANCIARA CONDUCE LA JUPUIREA CETATENILOR TARII>>, a aratat, in final, Cojocaru”.
…Deci, repet, în gând: ACEAST? SCAMATORIE FINANCIAR?  CONDUCE LA JUPUIREA CET?TENILOR T?RII… Da? Pai, daca-i asa, unde-s tepele si spânzuratorile, pentru toti tradatorii nostri…?! – si unde-s câinii de stâna, pentru toti furii dinafara, chemati de leprele noastre politice?!
Nu vad nimic, nu aud niciun strigat mai ca lumea (doamna Cristina Anghel, de atâta greva a foamei, pentru demnitate, vorbeste, acum, prea încet si grozav de civilizat, la TV, unor brontozauri, stegozauri si altor reptile puturoso-guvernamentale…bietul Adrian Sobaru n-a prea facut zgomot, când a zburat pe deasupra sufletelor noastre…prea multa discretie strica!), nu aud niciun latrat sanatos, afara de al cotarlelor  carora bravii nostri primari se pregatesc sa le “bata” mare razboi… – …dar cu ce va rezolva euthanasierea criminala si fariseica a javrelor-javre, pricina poporului român, PRICINA CREATA DE JAVRELE POLITICIANISTE SI ATÂTA DE PAGUBOS AFACERISTE, pentru poporul român, ca nici bani de cartofi nu va mai avea locuitorul Tarii Barabulelor…nici bani de malai, locuitorul Tarii Mamaligarilor (…în care, fireste, “mamaliga nu explodeaza!”)?!
Cu nimic, fireste. Ca doar nu credeti ca madama aia de Udrea lui Cocos se va îndupleca sa valorifice macar pielea bietilor câini autohtoni, înlocuindu-si vizoanele, cu …blana de …“câine national”!
…Bun, eu înteleg ca „ e de jale”, dar economistii României, pentru care toate aceste date si initiale au un sens adânc si tragico-catastrofal – ce fac?! Dorm?! De ce nu ies pe „micul ecran”, sa-l descongestioneze de Pepe si Oana, de Iri si Moni, si sa traduca toata daravera aia economico-apocaliptica, în limbajul omului simplu, sa vesteasca, cu voci de stentori, apocalipsa artificiala si „sa incite la violenta metafizica”, adica, la veghe si la reactie vitalista, precum o fac cei din Anglia, Franta, Grecia, Spania…?!
…Le este frica, zic multi. Si cum, adica –  te lasi sa mori…de frica de a nu muri?! Nu mai bine mori cu arma în mâna, sa dai un sens (cum zice românul: „un haz”…) mortii si vietii tale meteorice, de pe Planeta Terra?!
Nu. Frica e mai importanta decât orice sens/semantica ontica.
Da? Bine. Atunci, este BINE! Sa crapam, deci, de frica. În mod…NATIONAL!!!
…SA CRAPAM DE FOAME, SA CRAPAM MAI REPEDE, DE ORICE SE POATE CRAPA, PE LUMEA ASTA!
Eu, unul, m-am saturat de aceasta agonie lasa, a poporului român. „Profesorii nu ies la greva (ne spunea, la un post TV, o profesoara) de frica sa nu-si piarda pâna si acel salariu de mizerie…” . Da? Atunci, sa dea Bunul Dumnezeu sa-l piarda, sa ne ia Boc si restul de 75%, sa ne ia 175%…1175%!!! Sa ajungem sa ne târâm ca râmele, pe fata pamântului… – „târâisul sarpelui si pasul gândacului”, vorba blestemului Mariei Tanase! – pentru ca nu meritam sa vedem soarele, nu meritam sa vedem cerul si lumina lui Dumnezeu!
Cine a ales, vorba lui Cosbuc, sa moara nu „leu”, ci „câine-nlantuit”, apoi asa sa fie, cum vrea el! Amin! Si sa n-o mai lungeasca-prelungeasca/”târâiasca”, „ca gaia matul” –  cum, iar,  întelepciunea Vechiului Neam gaseste cea mai nimerita expresie a situatiei noastre.
Nu se întrevede, în viitorul apropiat si mediu, ca acest popor va mai atinge standardele de Neam Românesc, re-amintite de acelasi Profet al Demnitatii De Neam Românesco-Zalmoxian, George Cosbuc: „Iar a tacea si lasii stiu!/Toti mortii tac! Dar cine-i viu
Sa râda! Bunii râd si cad!/Sa râdem, dar, viteaz rasad,/Sa fie-un hohotit si-un chiu/Din ceruri pâna-n iad!(…) Si-acum, barbati, un fier si-un scut!/E rau destul ca ne-am nascut:/Dar cui i-e frica de razboi/E liber de-a pleca napoi,/Iar cine-i vânzator vândut/Sa iasa dintre noi!//Eu nu mai am nimic de spus!/Voi bratele jurând le-ati pus/Pe scut! Puterea este-n voi/Si-n zei! Dar va gânditi, eroi,/Ca zeii sunt departe, sus,/Dusmanii lânga noi!”
Da, mai exact: “Dusmanii-s PRINTRE noi!!!” Iar razboiul este împotriva tuturor, împotriva railor si tradatorilor tarii, cât si împotriva lipitorilor mondiale/mondialiste…Negustorii/Zarafii TEMPLULUI LUMII !!!
Si ce daca? “Nici nu ma gândesc sa ma-mpotrivesc, în vreun fel! Pe mine numa’ sa ma lase sa suflu, ca sa-i vad la procesul televizionistic, pe Pepe si …Iepe…!”
?STIA AM AJUNS NOI, POPORUL LUI PEPE SI IEPE!!! Ce zalmoxieni, ce demnitate crestina? Nooo: ”TIRCUS!” Atât! Câta vreme este “tircus”, toate “se rabda”…ba chiar se fac bancuri pe seama acestei rabdari tembele si rusinoase, ca “boala frantuzeasca”/sifilisul!
…Asta e si sa ne împacam cu soarta: SUNTEM CEA MAI PERFECT RATATA DINTRE TOATE GENERATIILE RATATE, de pe fata Pamântului si din istoria, mai departata sau mai apropiata, a României! De ce? Pentru ca…”noi nu credem în nimic (…)Toate-s praf… Lumea-i cum este … si ca dânsa suntem noi!”, explica alt mare/Maxim „Doftor” al Cuvântului/Logos-ului Sfânt de Neam Românesc, Eminescu.
…Vedeti domniile voastre, un popor se cunoaste ca e viu ori ca pute a hoit si dupa CUM SI CE CÂNTA: generatia pasoptista cânta DESTEAPTA-TE, ROMÂNE!, generatia urmatoare, de final de veac XIX, cânta PE-AL NOSTRU STEAG si TRICOLORUL, ale lui Ciprian Porumbescu, la început de secol XX, în freamatul primului razboi mondial, se cânta „TRECETI, BATALIOANE ROMÂNE, CARPATII!”
(…Frantujii cânta si-acum Marseilleza, care are versuri mai cumplite cu mult decât deja prea-hulitul nostru imn, Desteapta-te, române!, devenit inutilizabil, de catre un popor de adormiti : „Aux armes citoyens,/Formez vos bataillons./Marchons! Marchons!/Qu’un sang impur/Abreuve nos sillons” – “Hai la arme, cetateni!/Sa mergem! Sa mergem! Sa facem ca un sânge spurcat/Sa ude brazdele noastre!” – si le merge, francezilor astora “broscari”, binisor!!! La fel, Imnul National al Italiei este un vechi cântec garibaldist, de la 1860 – versurile  i-au fost compuse de catre Goffredo Mameli, pe muzica lui Michele Novaro: “Uniamoci, amiamoci,/l’Unione, e l’amore/Rivelano ai Popoli/Le vie del Signore;/Giuriamo far libero/Il suolo natìo:/Uniti per Dio/Chi vincer ci può?” – “…Uniti de Dumnezeu (n.n.: destul de târzior…mai târziu decât românii, cu un an!), /Cine oare ne poate învinge?” – NIMENI!, nici macar Umberto Bossi si halucinatia lui de Padanie… – de aia italienii “macaronari” n-au…”ungurii” si “udemeristii” lor… –  doar escrocii-“mascaltonii”/mafiotii lor, dar, si aia, foarte…sentimentalo-”nationali”: omoara numai dupa ce-au cântat sicilieneste si dupa ce-si fac o cruce mare, cu toata raspunderea! – …si, iarasi, pot ca sa zic ca n-o duc prea prost, nici astia, din moment ce români de-ai nostri îi slugaresc pe italieni si le…pe italience, iar nu…viceversa!)…

…Pâna si Generatia Agnita-Botorca ori Salva-Viseu, Bumbesti-Livezeni etc. avea cântecele ei avântate  – pe care zeci de mii de tineri, râzând sincer, ca toti tinerii, le zbierau în cor… – chiar daca usor sau mai…greu…ridicole, foarte primitiv-stângace, voind sa imite, fara pic de succes, cântecele legionare (nu aveau, ca poeti,  vreun Radu Gyr, sau, ca muzicieni, vreun Ion Mânzatu!) : „Hei rup! / Front al tinerimii Totdeauna in atac, / Tinerii-s tot printre / primii / Ca si-acum un sfert de veac. / Hei rup! / Demn raspuns primit-a / Patria la-ndemnul ei, / Cand la Salva sau Agnita / Salve strapungeau prin stei. / Hei rup! / Munte dupa munte, / Asaltaram la Bumbesti, / Steagul lumina in frunte / Cand taiam in stanci feresti” etc. etc. ) – deci, chiar si generatia stalinist-comunista CREDEA ÎN CEVA! Bine, prost (…pentru viitorul apropiat, de atunci –  FOARTE prost!) – …totusi, CREDEA!
Care sunt cântecele…”generatiei 2000”?! Manelele cele lesinate si cu matele de puscarias pe-afara. Strigoi dabalazat si paiata de muzica…
…Pai, atunci, zic si eu o vorba, ca sa o fac pe „mama Omida de Adjud”: „CE CÂNTI, AIA ESTI!”
prof. dr. Adrian Botez

La aniversarea celor 6 decenii de viata

Dan Brudascu s-a nascut pe 26 martie  1951 la Ciucea, jud. Cluj. Are o cariera, o familie si realizari impresionante. Unii oameni sunt nascuti sub o stea norocoasa, iar Dumnezeu le-a daruit din toate darurile sale. Este si cazul domnului Dr. Dan Brudascu, un om deosebit si un român remarcabil.
Absolvent al facultatii de Filologie a Universitatii “Babes- Bolyai” din Cluj Napoca si doctor în studii filologice, a fost profesor la Universitatea Avram Iancu din Cluj Napoca, om de cultura, politician, publicist, scriitor, muzeograf si traducator, actualmente director general al Casei de Cultura a municipiului Cluj-Napoca, patron al editurii Sedan, redactor sef al revistei “Cetatea Culturala”, fost sef al Serviciului Cultura, Culte, Sport, Turism, Mass-Media si Relatii Internationale al Primariei clujene (1997-2000) si deputat PRM între (2000 si 2004).  A absolvit doua cursuri postuniversitare la Academia de Studii Economice din Bucuresti, specializarile marketing-management si comert exterior. A urmat cursuri postuniversitare de marketing si management în Marea Britanie (1975) si cursuri de specializare în presa si administratie publica locala (1996, 2001 si 2002) în Danemarca, numeroase alte cursuri, acreditate de ministerul de profil si de cel al Muncii, în unitati de învatamânt din tara.
Are o activitate stiintifica si culturala foarte bogata. Este un scriitor prolific, a publicat peste 2500 de articole, eseuri, studii, traduceri din poezia si proza universala, recenzii, note, interviuri si 96 de carti. Este un jurnalist fecund, un excelent organizator si un realizator de  talk show-uri televizate cu mare impact în orasul de la poalele Feleacului. Editor-fondator al revistei Cetatea Culturala, publica într-un numar impresionant de alte ziare si reviste din tara si din strainatate. Colaboreaza de-a lungul anilor cu: Steaua, Tribuna, Napoca Universitara, Echinox, Amfiteatru, Vatra, Astra, România literara, Luceafarul, Cronica, Ramuri, Convorbiri literare, Orizont, Familia, Urzica, Flacara, Femeia, Pro Saeculum, Poesis, Excelsior, Sud, Miscarea literara, precum si cu reviste din Marea Britanie, SUA, Canada, Croatia, Ungaria, Moldova, Iran, Israel, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelanda, Africa de Sud.
A avut si are colaborari cu studiourile de radio si televiziune din Cluj-Napoca, Târgu Mures, Bucuresti si cu posturi private de radio si televiziune din Cluj-Napoca, Bucuresti, Alba Iulia, Târgu Mures, Brasov, Sibiu, Baia Mare, Satu Mare si Zalau. Este fondatorul primului post privat de televiziune din Cluj-Napoca (CBN-ARDAF), în 1997.
A fost distins cu numeraose diplome si premii, atât în tara cât si în strainatate. A primit titlul de profesor onorific adjunct (si diploma de excelenta) din partea District of Colombia University; Diploma si medalia de aur ale Academiei Braziliei; Diplome de excelenta în Coreea de Sud, India, Iran si numeroase alte premii pentru traduceri din literatura universala. În anul 2010 a fost ales membru de onoare al Asociatiei Scriitorilor Români din Canada .
Familia lui Dan Brudascu  este la fel de stralucitoare si impresionanta ca si cariera sa. Este casatorit cu o mare doamna a cântecului popular transilvan, Sava Negrean Brudascu, o doamna care încânta milioane de români de pretutindeni, cu timbrul ei vocal special si repertoriul de o înalta tinuta artistica. Doamna Sava Negrean Brudascu este o prezenta placuta si se bucura de un succes fulminant pe scenele tarii si peste hotare . Apare aproape saptamânal pe ecranele televizoarelor si la posturile de radio nationale, particiupa frecvent la spectacole si concerte muzical folclorice pe întreg cuprinsul României, dar si la românii din tarile vecine.. Dan Brudascu si Sava Negrean sunt parintii lui Eileen Sava, avocat în Baroul Cluj, de la care au un nepotel, Petru – Sabin.
De amintit si faptul ca este ruda cu celebrul pictor Corneliu Brudascu si cu nu mai putin celebrul frate al acestuia, sculptorul Valer Brudascu (care, în prezent, locuieste, cu familia, în Germania, dupa o îndelunga si bogata cariera artistica si didactica la Arad).
Personalitate marcanta a Transilvaniei, Dr. Dan Brudascu poarta în piept o inima tricolora, iar întreaga sa fiinta emana esenta românismului. În fiecare zi, de-a lungul vietii, ne-a demonstrat ca “omul sfinteste locul.” S-a remarcat în toate domeniile în care a activat, pe scena politica si culturala; în mass-media locala, nationala si internationala; ca jurnalist, traducator si scriitor. A fost unul dintre putinii parlamentari români, care si-au dedicat întreaga activitate, putere de munca si energie comunitatii, care au stat de vorba cu oamenii si le-au înteles cu adevarat dorintele si problemele, rezolvând ce mai mare parte a celor ce depindeau de el. Dan Brudascu a mers pâna la capat, a cautat si a gasit solutii eficiente pentru oamenii care l-au ales deputat. A încercat sa-si continue cariera politica si a candidat ca independent, pentru ca a crezut cu tarie ca nefiind înregimentat politic poate servi mai bine interesele alegatorilor.

Este un excelent analist politic si economic, are opinii ferme si bine argumentate si darul special al comunicarii eficiente. Datorita acestui cumul de calitati speciale, Dr. Dan Brudascu este apreciat de clujeni, pe care i-a reprezentat cu cinste în Parlamentul României, de mediul academic si cultural din capitala Ardealului si de colegii din mass-media româno-americana.

Calitatile sale native, îmbogatite printr-o educatie solida, o experienta bogata si diversa, completeaza caracterul lui puternic, viziunea si charisma domnului Dan Brudascu. Dotat cu un spirit de observatie fin si o pasiune arzatoare pentru literatura, el a câstigat respectul  semenilor si s-a impus ca nume de referinta în viata culturala contemporana.

Astazi, la frumoasa aniversare a 6 decenii de viata, redactia noastra îi ureaza domnului Dr. Dan Brudascu sanatate, putere de munca si succes în întreaga activitate. La Multi Ani, în  numele jurnalistilor din mass-media româno-americana, care va respecta si va apreciaza munca si realizarile. Cele mai bune gânduri si urari se îndreapta catre dumneavoastra la ceas aniversar. Sa ne traiesti multi ani fericiti, maestre Dan Brudascu!

Octavian Curpas

ACTORUL SI REGIZORUL CRESTIN DAN PURIC – ÎNTRE CURAJUL DE A APARA SI DEMNITATEA DE A MARTURISI

Cu ajutorul lui Dumnezeu am participat sâmbata 19.03.2011, orele 19,00 la Ateneul Român la cea de-a cincea conferinta organizata aici de catre Fundatia “Art Production”, avându-l ca protagonist si conferentiar pe maestrul, apologetul si marturisitorul crestin Dan Puric – care a vorbit, pret de doua ore, în stilul sau specific si foarte bine cunoscut, despre martirii secolului XX din închisorile comuniste, mai cu seama cele românesti.
 
Pentru a intra direct în tema si subiectul acestui material documentar, vom afirma, remarca si sustine ca reperele doctrinare comuniste demonstreaza ca acest curent politic a fost mai mult decât atât, a fost un sistem malefic ce are structura si modul de functionare foarte asemanatoare cu o religie, toate acestea fiind cunoscute, recunoscute, demonstrate si marturisite de catre Dan Puric.Valorile pe care le-a promovat au evidente conotatii negative daca le raportam la o viziune crestina. Modul de implementare a fost bazat pe doua coordonate: – mistificare; – teroare. Cu radacini în miscarile socialiste si anarhiste, comunismul a aparut între ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului si bunastarii generalizate dar purtând în substratul discursului sau elemente cu evidente conotatii malefice. Evolutia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul în care diavolul a procedat si opereaza în istorie.
 
Dupa discursurile triumfaliste si dupa schema pe care s-a construit ideologia, comunismul s-a vadit mai degraba o religie sau, mai corect spus o utopie, ce aminteste de ereziile dualiste: -existând o lupta maniheica ce se da între proletariat (Binele, Mesia) si burghezie (Raul), – în urma acestei înclestari violente si sângeroase se naste o noua era, paradisiaca, din care Raul (burgezia) a fost abolit, – iar cetateanul noului paradis a fost omul nou, comunist.
 
În implementarea pe care ideologia comunista a cunoscut-o în URSS au existat doua mijloace de manipulare care s-au folosit: minciuna si violenta, cu multiplele lor forme de manifestare. Exista o evidenta schimbare de optica între comunismul marxist si comunismul bolsevic, desi amândoua îsi declara aceleasi finalitati si au suprapuneri în cele mai multe aspecte. Diferenta este aceea ca Marx vedea nasterea revolutiei proletare ca un proces firesc rezultat din crizele provocate de evolutiile tehnologice, astfel ca implicarea factorului politic era oarecum secundara, pe când în viziunea leninista revolutia politica este elementul declansator, dealtfel nici nu s-ar fi putut vorbi de crize provocate de tehnologie, când aceasta era aproape o metafora pentru Rusia anului 1917. Debutând cu o lovitura de stat, comunismul în URSS se instaureaza sub auspiciile lui Lenin si evolueaza sub cizma necrutatoare a lui Stalin.
 
Desi vizeaza nasterea unui om nou, comunismul depersonalizeaza si deznationalizeaza, astfel substanta umana îsi pierde consistenta ramânând doar învelisul corporal. Constiinta, sentiment, într-un cuvânt întreaga interioritate sunt dinaminate si se naste homo sovieticus, un humanoid ce are o grila morala conform careia orice este bun si sfânt daca slujeste la victoria revolutiei. Prezenta demonului este demonstrata poate cel mai bine prin aceasta obstinatie cu care masinaria comunista vizeaza depersonalizarea, care duce neîndoielnic la o demonizare.
 
Se opereaza falsificarea tuturor valorilor, a istoriei si în consecinta a existentei însesi. Anii 1936-1938 sunt cunoscuti în istoria URSS ca anii terorii când executiile se faceau zilnic de ordinul sutelor. Exista o evidenta violenta verbala la nivelul discursului oficial si se opereaza mutatii de baza în limbaj care si el îsi pierde consistenta nascându-se acel monstru lingvistic numit „limba (sau) limbaj de lemn”.
 
Liderii comunisti, atât cei sovietici cât si ceilalti, supusii lor mai mici, dar si cei din Asia ori de aiurea au un accentuat apetit pentru cultul personalitatii. Ceea ce va duce la manifestatii si frazeologii monstruoase dar si la ivirea unui panteon comunist ale carui personaje au ca trasaturi definitorii cruzimea si infinita admiratie de sine, un hybris nestapânit care îi va incita mereu sa-si devore supusii.
 
În România Mare miscarea comunista nu figura printre fortele politice care puteau fi luate în calcul. Din PSD se va desprinde aripa maximalista care va semna afilierea la a III-a Internationala (Comintern), în anul 1921, luând astfel nastere PCR. Modul cum aceasta grupare politica functioneaza atât înainte, cât si în timpul celui de al II-lea Razboi mondial demonstreaza ca se supunea fara cârtire centrului de la Moscova. De acolo primea directive precise care erau aplicate în tara în cea mai deplina conspirativitate, astfel ca mai mult decât o grupare politica PCR sau PCdR era o agentie de spionaj. Constientizându-se adevarata natura a miscarii comuniste în România, în anul 1924 partidul este scos în ilegalitate. Atât linia ce trebuia urmata cât si liderii sunt în continuare numiti de la Moscova. Spre acolo se îndrepta speranta si privirea plina de admiratie a comunistilor români. Înca de pe acum partidul era macinat de lupte intestine ce nu vor înceta niciodata.
 
Razboiul gaseste România din punct de vedere politic într-o situatie nu tocmai buna, dictatura lui Carol al II-lea s-a dovedit a nu fi o solutie pentru conflictul ce începuse. România pierde pe rând Basarabia, Bucovina, tinutul Herta, Transilvania de Nord, Cadrilaterul. În septembrie anul 1940 regele Carol al II-lea cedeaza tronul fiului sau Mihai iar la cârma tarii se afla generalul Ion Antonescu, agreat de Hitler. În noiembrie anul 1940 România adera la Pactul Tripartit intrând în razboi alaturi de fortele Axei. Desi în anul 1941 tinuturile din estul tarii sunt eliberate, generalul Antonescu întelege sa continue razboiul alaturi de armata germana pe teritoriul URSS, astfel ca fortele politice din tara încep tratative cu puterile aliate occidentale pentru scoaterea României din razboi. Prin actul de la 23 august maresalul Antonescu este înlaturat de la conducerea tarii si se instaureaza un guvern format din PNt, PNL, PSD si PCdR. Desi România se desprinsese de Germania si se alaturase fortelor aliate, armata rosie se comporta pe teritoriul românesc ca o armata cuceritoare, astfel ca în România se instaureaza un val de teroare care va dura multi ani.
 
Dupa doua guverne (Sanatescu si Radescu) în care comunistii erau minoritari, sovieticii vor forta mâna regelui si prin guvernul Groza îsi vor pune oamenii lor în toate punctele cheie. Cei care înca mai ramân în coalitie cu PCR-ul o vor face pentru scurt timp caci vor fi devorati de acesta. Prin manipulari propagandistice grosolane, prin teroare generalizata la nivelul întregii populatii, în România se instaureaza un regim comunist care purta evident amprenta morbida a lui I. V. Stalin, masca din spatele careia raul actiona asupra întregului est al Europei. Era evident ca acest regim venea în totala contradictie cu spiritul crestin. O putere atee, în care abundenta materiala raspândita egalitar era vazuta ca generatoare de fericire si parca, într-un anume fel, chiar de nemurire dar care se impune prin crima, motivata ca necesara în lupta pentru instaurarea lumii noi.
 
Într-o perioada neasteptat de scurta, în România singura forta politica ce avea un cuvânt de spus în ce priveste destinele tarii este minusculul partid comunist care nu va înceta sa urmeze partitura Kremlinului. Cu o noua lege electorala, permisiva la numeroase subterfugii, alegerile pe care celelalte partide le sperau libere vor fi un fals grosolan. Intimidarea adversarilor electorali începe înca din timpul campaniei electorale, care, pe lânga faptul ca, din perspectiva discursului comunist este foarte zgomotoasa si virulenta în acuzatiile lansate contra adversarilor (ca fiind criminali de razboi), cunoaste o violenta propriu-zisa, inimaginabila. Candidatii PNt si PNL sunt adesea agresati, le este respinsa candidatura iar în final comisiile electorale vor fi majoritar comuniste, astfel masluirea voturilor este facuta în fel si chip. Dupa expresie stalinista: nu era important cine voteaza sau cu cine se voteaza ci, important era cine numara voturile. 19 noiembrie anul 1946 înseamna pentru tara un dezastruos proces electoral care a conferit legitimitate (fie ea si subreda) noului regim instituit. În noile conditii era clar ca forma de guvernamânt va fi schimbata si în urma unui santaj regele este nevoit sa abdice si sa paraseasca tara. Reteta sovietica este aplicata României pas cu pas, realizându-se un proces de stalinizare pe toate palierele vietii sociale, politice, economice, culturale, etc.
 
Din punct de vedere economic, si nu numai tara noastra era o colonie sovietica. Nu doar ca tot ceea ce se producea pleca spre rasarit dar sunt copiate „strategiile” de nationalizare si colectivizare bolsevice. Nationalizarea industriei se face într-o noapte, bancile sunt etatizate, acestea erau semnele noii viziuni economice în care nu era importanta rentabilitatea ci fidelitatea fata de modelul adoptat. Se lanseaza, ca si în URSS proiecte uriase gen Canalul Dunare-Marea Neagra, se planifica întreaga economie iar planurile sunt invariabil depasite, realizate înainte de termenul final, aceasta desigur, doar declarativ caci în realitate, aparatul economic, din pricina centralizarii excesive se îndrepta progresiv spre un blocaj iminent.
 
Rasturnarea valorilor pe toate planurile este evidenta, în plus separarea puterilor în stat a fost anulata. Parlamentul unicameral numit Marea Adunare Nationala era obedient partidului, ca si guvernul, astfel ca avem de-a face cu un partid-stat, dictator absolut. Alegerile care vor avea loc în anul 1948 vor fi o simpla formalitate în conditiile în care opozitia reprezentata de partidele traditionale PNt si PNL fusese nimicita. La acea ora în opozitie erau doar formatiuni minuscule, fractiuni ale vechilor partide.
 
Ulterior se vor declansa epurarile, adica eliminarea pe criterii de clasa si apartenenta politica a celor considerati inoportuni. În institutiile administrative, în învatamânt, armata, justitie indiferent de competenta avuta oamenii vechi au fost înlocuiti cu altii noi, fideli noii puteri. Incultura si mediocritatea sunt ridicate la rangul de virtuti. Rezultatul, dupa cum era de asteptat, a fost dezastruos, o degringolada în toate domeniile astfel ca tara per ansamblu a intrat într-un evident proces de regres care se va mentine pâna în decembrie anul 1989.
 
Dar dincolo de scaderea vertiginoasa a nivelului de trai, în sânul populatiei va fi inoculanta frica paralizanta si dezumanizanta, principalul instrument de manipulare, menit sa distruga relatiile interumane, sa duca la disperare si neîncredere.
 
Totul este politizat si cu precadere învatamântul, pe aceasta directie se nasc noi institutii si scoli, asa numitele scoli de partid si Academii politice.
 
Colectivizarea agriculturii va fi si ea o etapa obligatorie si nespus de întunecata în procesul de sovietizare la care a fost supusa România.
 
si pentru ca nimic sa nu fie omis, relatiile cu Occidentul vor fi blocate, astfel treptat tara devenea un ghetou sovietizat si înfricosat.
 
Cea mai spectaculoasa „realizare” a sistemului comunist a fost represiunea, care a atins dimensiuni înspaimântatoare, un malaxor de vieti omenesti, implacabil si necrutator cu ajutorul caruia comunismul a reusit sa se mentina ca regim politic în România cinci decenii, timp în care a operat o urâtire a interioritatii nationale si personale ce se dovedeste greu de remediat. Instaurata dupa model sovietic si de catre cadre sovietice Securitatea, bratul înarmat al partidului va fi dublata de Militie, o alta institutie represiva care la nivelul comunelor si satelor va prelua prerogativele Securitatii. În primii ani cadrele de Securitate vor fi formate în cea mai mare parte din oameni proveniti de la periferia vietii sociale, ajutati de consilierii sovietici. Ulterior se vor forma cadre autohtone, adesea scolite la Moscova. Daca în anii ’45-’60 tortura si bataia erau principalele instrumente securistice, mai târziu metodele se vor rafina, supravegherea si delatiunea vor deveni unelte represive difuze dar nu mai putin eficiente. Pe masura scurgerii timpului, desi puterea devenea din ce în ce mai sigura pe pozitia ocupata, aparatul Securitatii devenea si el din ce în ce mai stufos, semn ca, paradoxal, frica regimului de propria populatie crestea si ea.
 
Duritatea metodelor aplicate în anchetele Securitatii si regimul exterminant aplicat în penitenciare a determinat ca sa se realizeze o serie de anchete în aceasta privinta fara însa sa existe rezultate concrete notabile, aceasta fiind imposibil pentru ca raul nu era în neglijenta sau în excesul de zel al unor angajati ci la radacinile aparatului, Securitatea fiind o institutie criminala si represiva ce lupta împotriva propriei populatii. Intrat într-un astfel de aparat, fundamental rau se producea fragmentarea constiintei si personalitatii omului, el putea fi tata bun acasa dar tortionar neîntrecut la servici.
 
Cea mai mare forta a Securitatii si totodata cel mai mare succes al ei au constituit-o informatorii, privita din acest unghi Securitatea era un monstru cu nenumarati ochi si nenumarate membre care îi confereau ubicuitate. În 5 martie anul 1946 premierul britanic Churchill facea o declaratie prin care recunostea intrarea sub sfera de influenta sovietica a estului Europei, declaratia a fost considerata ca începutul razboiului rece. Dar occidentul fusese constient înca din anul ’44 ca Stalin nu va întârzia sa colonizeze teritoriile respective iar când procesul începuse sa se desfasoare sub ochii lor nu putusera decât sporadic si firav sa lanseze slabe proteste, mai mult formale pe care sovieticii le-au ignorat cu nonsalanta. Dar sirul nesfârsit de crime si atrocitati care au inundat aceste tari nu pot fi privite de o constiinta morala occidentala ca straine. Vinovatia nu se opreste în puncte cardinale sau la granitele statelor ci în functie de implicarea în crima ea exista în mai mica sau mai mare masura. În masacre de asemenea dimensiuni nimeni nu ramâne inocent, inocenta este cea care moare odata cu prima victima cunoscuta. Într-un astfel de scenariu în care insidios si apoi extrem de violent în fruntea tarii se instaureaza o putere dominata de rau, care poate fi partitura pe care omul poate sa se salveze? Este evident ca pentru omul crestin, comunismul se constituie într-o provocare. Fata-n fata cu comunismul crestinul este pus fata-n fata cu o forta demonica ce se manifesta în istorie într-o forma fara precedent.
 
Dupa faza înselaciunii, dar fara sa o paraseasca definitiv el aplica cu voluptate morbida faza terorii. stie ca pentru a stapâni trebuie sa înfricosezi prin urmare va porni malaxorul terorii generalizate. Primele victime vor fi potentialii concurenti si anume elitele politice. Prin scenarii regizate de Securitate si prin denigrarea facuta de presa partidele democrate de pe scena politica a României vor fi suprimate. Invective precum „fascisti” si „criminali de razboi”, „tradatori” sunt termenii în care presa controlata în totalitate de PCR îi va stigmatiza pe liderii politici în care populatia înca mai vedea o speranta pentru redresarea tarii si iesirea de sub teroarea rosie.
 
În mai anul 1946 lotul Antonescu este judecat si sunt efectuate executiile, iar dupa aceasta data încep sa fie descoperite si trâmbitate în presa o serie întreaga de „comploturi” în care protagonistii sunt nume marcante ale scenei politice. Din martie anul 1947 se declanseaza o serie de arestari între membrii PNt si PNL, efectuate în maniera stalinista, adica în timpul noptii, fara mandat de arestare, fara ca celui arestat sa i se comunice motivul.
 
În vara anului 1947 are loc operatiunea Tamadau, când conducerea PNt este arestata cu exceptia lui Iuliu Maniu, care va fi arestat si el a doua zi, dupa acest eveniment. Arestarile erau precedate în presa de articole atât de incitante si violente încât oricine îsi dadea seama ca procesele celor arestati erau deja consumate înainte chiar de a începe. Pozitia puterii fusese exprimata si acesta era singurul criteriu de judecata în România acelei vremi. Pe de alta parte aceeasi putere opera o serie de rupturi în sânul celorlalte formatiuni politice, încercând atomizarea lor si folosindu-se pentru aceasta de oportunismul unora dintre membrii acestor partide, luând astfel nastere o serie de formatiuni minuscule ce puteau fi foarte usor controlate de PCR si cu care acesta se coaliza constient fiind ca anihilarea lor va fi mult mai lesnicioasa.
 
Printr-o tactica similara sunt înlaturati liderii PNL si PSDI (Titel Petrescu), apoi „partenerii de drum” precum PNL-Tatarescu. Liderii politici vor fi concentrati la penitenciarul Sighet si supusi unui regim de izolare si înfometare care viza exterminarea lor. Nu mai au nume proprii, ei devin simple numere si acelea dictate de la centru. Aici se vor stinge rând pe rând nume marcante pentru politica si cultura noastra. Iuliu Maniu, omul politic recunoscut de occident ca o personalitate diplomatica de o probitate morala incontestabila sfârseste nestiut de nimeni în conditii de mizerie inimaginabile, într-o celula din Sighet, mâncat de viermi si singuratate.
 
PCR-ul nu-si va uita adversarii sai ideologici cei mai acerbi, legionarii. Arestarile operate în sânul Garzii de Fier sunt de ordinul miilor iar anchetele la care sunt supusi cunosc o duritate extrema. Fascist devine sinonim absolut cu legionar, iar legionar este o eticheta într-atât de stigmatizanta încât cel catalogat astfel nu si-o va putea sterge niciodata. Partidul era necrutator nu doar cu adversarii declarati dar chiar cu proprii membri. Procesul si executia lui Lucretiu Patrascanu sunt un exemplu edificator în acest sens. S-a constatat ca regimurile comuniste, în genere nu agreaza prea mult intelectualii si de cele mai multe ori când ei se ratacesc prin esaloanele de conducere sunt înlaturati. Acesta a fost cazul si lui Lucretiu Patrascanu, procesul lui fiind unul desfasurat dupa reteta stalinista, cu acuzatii fantasmagorice de tradare si complot. Fara mila sau remuscari puterea comunista îsi jertfea proprii fii, modelul era acelasi cu cel sovietic, unde cei mai apropiati colaboratori ai lui Stalin si cei mai cunoscuti doctrinari ai partidului cazusera rând pe rând.
 
Teama de intelectualitate se va manifesta si prin metamorfozarea nefericita a uneia dintre principalele institutii de cultura românesti, Academia, se produc epurari masive între membrii ei si multi dintre ei ajung în întunecatul Sighet. Ziaristi, academicieni, poeti, oameni de stiinta, în masura în care nu au înteles sa încheie pact cu puterea politica criminala, au intrat în moara represiunii, platind cu viata sau cu anii tineretii lor verticalitatea morala pe care si-au impus-o. Dealtfel intelectualitatea a ramas de la început si pâna în ultimele zile ale regimului comunist partea societatii care nu a încetat sa ridice glasuri protestatare, uneori mai vehemente altadata mai firave, dar niciodata nu a existat docilitate absoluta si de aici poate si încrâncenarea si neîncrederea pe care liderii comunisti au manifestat-o mereu fata de aceasta categorie sociala.
 
Pentru a reusi sa implice în procese politice de tradare nationala pe toti participantii la guvernarile anterioare se vor constitui loturi de inculpati care adesea nici nu se cunosteau între ei si se brodeaza scenarii lipsite de sens din care probabil ca nici macar judecatorii nu întelegeau mare lucru. Noua institutie a acuzatorilor publici, preluata dupa patent sovietic, îsi facea din plin datoria, acuzarile curgeau vertiginos si în loc de fapte concrete salile tribunalelor poporului rasunau de acuze precum „vampiri care au supt sângele celor mai buni fii ai poporului”. Astfel ajung în închisoare personalitati stiintifice si economice care erau simpli tehnicieni ce încercasera într-o perioada crunta ca cel de al II-lea Razboi mondial sa nu lase tara în colaps economic. Ei nu aveau apartenenta politica însa PCR-ul considera tradator pe oricine se situa în afara lui. Astfel elitele din toate domeniile vor fi nu doar înlaturate ci pur si simplu suprimate. Nici armata nu este crutata, criteriul politic functioneaza si în acest caz. Diviziile „Tudor Vladimirescu” si „Horia, Closca si Crisan”, venite cu tancurile sovietice vor constitui nucleul armatei RPR, vechea armata a României fiind distrusa, generali si strategi de marca putrezind în beciurile închisorilor comuniste. Pentru reformarea armatei, ca si în celelalte sectoare, vor fi trimisi consilieri sovietici care, nu de putine ori vor intra în conflict cu ofiterii români. Epurarile efectuate în armata, urmate adesea de arestari produc degringolada si în acest sector care îsi demonstrase eficienta pe parcursul razboiului.
 
Un numar destul de mare dintre ofiterii trecuti astfel în rezerva vor lua calea codrilor si alaturi de alti români disperati de apasarea bolsevica vor reitera oarecum vechile miscari haiducesti, ceea ce va ramâne în istorie sub numele de – rezistenta în munti. Miscarea de rezistenta pe teritoriul României, desi nu a cunoscut o organizare unitara, centralizata, fapt care a si dus la anihilarea ei, a fost cvasigenerala. Este oarecum surprinzator ca, fara a fi generata de un centru, nu a existat zona muntoasa a României care sa nu adaposteasca grupuri de partizani cu arma în mâna ce sperau la o rasturnare a situatiei.
 
Se observa ca din punct de vedere politic, social, de vârsta, etc. exista o eterogenitate la nivelul componentei grupurilor de rezistenta, ceea ce se explica prin faptul ca regimul comunist a fost simtit de întreaga populatie, fara diferentiere de clasa (cum pretindeau comunistii) ca fiind strain de spiritul poporului român, nepotrivit cu aspiratiile si credintele lui. Se disting trei atitudini ale acestor grupuri: – 1 cea specifica militarilor de cariera, care prefera ofensiva si lupta imediata; – 2 cea de retragere în expectativa în speranta izbucnirii unui conflict international; – 3 cea mai realista si mai dramatica atitudine a fost a celor care erau constienti de ireversibilitatea evenimentelor dar care adoptau aceasta atitudine de fronda spre a-l infirma si a-i demonstra ilegitimitatea.
 
Longevitatea de peste zece ani a unora dintre aceste grupuri este surprinzatoare având în vedere ca pentru anihilarea lor fortele de armata si securitate desfasurau divizii întregi. Explicatia ar putea fi vointa extraordinara a acestor oameni de a-si pastra libertatea si credinta neclintita în justetea cauzei lor. În plus desi numarul de membri nu depasea pentru fiecare grup în parte câteva zeci, exista în satele si comunele învecinate un mare numar de oameni care îi ajutau cu alimente, gazduire, informatii, oameni care vor suferi cel mai tare represiunile securitatii si care adesea din aceasta cauza, vor spori rândurile partizanilor.
 
Desi logistica grupurilor de rezistenta era mult inferioara fata de cea a fortelor oficiale, ca si efectivele de care dispuneau, aceste grupuri nu au putut fi anihilate în luptele directe ci doar atunci când s-a produs o tradare. Uzând de retele de informatori, de santaje si de tehnica operativa (adica de ascultare cu aparate de înregistrare), Securitatea a reusit destul de greu sa înfrânga haiducii care mai sperau într-o Românie crestina, democrata si libera.
 
Chiar daca fenomenul rezistentei în muntii si codrii României nu poate fi catalogat ca un fenomen de masa el a avut o extraordinara aderenta la mase, în munti nu au fugit mii de români dar mii de români au ajutat într-un fel sau altul aceste miscari, si deasemenea multi aveau ascunsa câte o arma în speranta venirii unui moment prielnic când o vor folosi. Exista un aspect care nu trebuie scapat din vedere atunci când se discuta despre acest fenomen, si anume componenta crestina manifestata în cazul tuturor acestor grupari. Fiecare partizan în ranita în care îsi purta arma avea Sfânta Scriptura sau cartea de rugaciuni. În jurnalul lui Vasile Motrescu, unul dintre partizanii bucovineni sau în marturiile celor ce si-au scris memoriile apar episoade în care ei povestesc cum se rugau si posteau. Multe dintre grupuri se formeaza si activeaza cu binecuvântarea si ajutorul material si spiritual al unui preot din satul apropiat. si este evident ca permanent ei au constiinta ca se împotrivesc unei puteri care este contrara lui Dumnezeu. si în comportamentul lor în timpul luptei directe ei încearca sa adopte o atitudine morala crestina, evita uciderea iar atunci când dusmanul le cade în mâna prefera doar sa îl persifleze fara a-l rani grav.
 
Daca discursul oficial îi stigmatiza pe „banditii” din munti, glorificându-i pe soldatii sau securistii care îi prindeau sau erau raniti în confruntarile directe, populatia rurala din zonele unde grupurile de rezistenta activau îi proiectau într-o lumina eroica, fantastica. În povestirile care circulau apareau înzestrati cu puteri supranaturale si cu toate conotatiile eroului pozitiv fara pata si fara prihana. Ceea ce ilustreaza modul în care atitudinea acestor oameni era vazuta de catre majoritate desi propaganda oficiala îi numea tradatori, banditi, criminali.
 
Rezistenta acerba împotriva regimului comunist care a existat în mediul rural a fost cauzata de dramaticul proces al colectivizarii. Împartind marea masa a celor 12.000.000 de tarani în diferite categorii si operând exproprierea lor în etape, PCR-ul uza de o tactica subversiva, stiind ca astfel va atomiza populatia rurala si aceasta nu va actiona ca un tot unitar, cum s-ar fi întâmplat daca exproprierea se producea în bloc.
 
Aderarea la proprietatea colectiva – cum eufemistic era numita oficial exproprierea – se spunea ca se va face de buna voie, dar aceasta în conditiile în care puterea uza de doua pârghii constrângatoare si anume sistemul cotelor si al impozitelor care la un moment dat devenisera într-atât de apasatoare încât taranii erau nevoiti sa cumpere produse pentru a-si achita cotele altfel erau arestati ca sabotori ai economiei nationale. În numeroase judete din toate colturile tarii au avut loc revolte care au fost reprimate cu brutalitate, fortele de armata sau securitate tragând în plin în taranii disperati.
 
Procesul de colectivizare a cunoscut momente de destindere sau de încrâncenare în functie de atitudinea represiva a puterii dar cifrele care arata numarul taranilor încarcerati pe parcursul acestei perioade sunt semnificative pentru brutalitatea cu care s-a desfasurat aceasta actiune. Deposedarea de pamânt a taranilor a însemnat de fapt un atac dur pe care demonul îl opera astfel asupra unei lumi ce avea ritmuri rezonând în vesnicie. Din perspectiva traditionala a taranului român, pamântul pe care îl avea era o punte spre Dumnezeu, era un dar al lui Dumnezeu care îi oferea omului sursa vietii trupesti dar si duhovnicesti, caci din holdele ce se leganau în bataia vântului se cocea pâinea alba ca fata Domnului din care, la vreme rânduita, în Sfânta Biserica, la ceas de sarbatoare, taranul se împartasea. Dezradacinat, deposedat, depersonalizat, omul intra, dintr-o dimensiune spatio-temporara a sacrului, într-una a absurdului, brusc si fara posibilitatea de a reveni, iar aceasta ducea fie la disperare, fie la abrutizare, omul încetând treptat sa mai fie un cine, devenind din ce în ce mai mult un ce.
 
Se observa ca treptat noua putere instituie ca lege suprema – teroarea. Populatia gulagului românesc sporeste mereu pentru ca regimul sa se simta stapân deplin. Reteaua de penitenciare, spitale psihiatrice, lagare de munca si gropi comune este înfiorator de densa si ea vorbeste despre cotele la care s-a desfasurat represiunea comunista, numarul celor ucisi si încarcerati ridicându-se în jurul a 2.000.000 de persoane. Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, Pitesti, Canal, Balta Brailei si multe alte locuri ale suferintei românesti, la care se adauga închisorile de femei Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbraveni constituie o geografie care pe de-o parte arata dimensiunile pe care crima comunista le-a avut în spatiul românesc, iar pe de alta parte vorbeste de disperarea cu care natiunea româna nascuta crestina s-a împotrivit unui regim ateu si alogen.
 
O problema spinoasa pentru puterea comunista o constituia Biserica. Încercarea de a intra cu Biserica Ortodoxa într-o relatie cordiala se explica prin faptul ca liderii comunisti stiau ca aceasta institutie reprezenta pentru poporul român un punct de reper mai important ca toate celelalte. Desi proprietatile eclesiale sunt luate si învatamântul religios distrus, Biserica fiinteaza în continuare; aparatul politic încercând prin împuternicitii de stat pentru culte, prin reteaua de informatori care reuseste sa si-o construiasca în interiorul personalului clerical sa o discrediteze si sa-i submineze autoritatea în ochii credinciosilor. Semnele de întrebare care s-au ridicat asupra ierarhiei si clerului ortodox din acea vreme nu trebuie sa piarda din vedere contextul în care acesti oameni cu grele responsabilitati au trebuit sa actioneze. Exista trei atitudini care au putut fi adoptate de catre clericii BOR în acea vreme: – 1 o atitudine, am putea-o numi diplomatica, în care slujitorul bisericii încerca sa se plieze pe cerintele puterii politice fara a abjura de la îndatoririle sale (o echilibristica dificila care se putea solda fie cu închisoarea, fie cu compromiterea morala totala), – 2 atitudinea de o moralitate impecabila, când orice concesie a fost respinsa, cei care au adoptat-o fiind convinsi ca au de luptat cu certitudine cu o putere diabolica, – 3 cea mai nefasta pozitie a fost a acelor clerici care de frica sau din oportunism au abdicat în fata puterii. Desi reduse numeric, astfel de cazuri au existat iar asumarea lor e necesara pentru ca revigorarea morala postcomunista nu doar a reprezentantilor Bisericii ci si a întregului neam românesc sa se poata produce.
 
Arestarile care s-au operat în rândul clericilor ortodocsi, înca din primele zile ale instaurarii regimului comunist au fost cauzate de convingerile religioase ale acestor oameni, ce veneau în totala contradictie cu noua dogma comunista. Desi eticheta care li s-a aplicat celor închisi pentru credinta a fost aceea de legionar, ei au avut mereu în vedere faptul ca suferinta lor nu este cauzata de o apartenenta politica, ci e raspunsul pe care trebuia sa-l dea comunismului. Figurile de clerici si monahi închisi, multi dintre ei pentru ca au dat o coaja de pâine sau un pahar cu apa se desprind din marturisirile fostilor detinuti ca niste modele de moralitate si camaraderie: Gherasim Iscu, Ioan Iovan, Filaret Gamalau, Ilie Imbrescu, Ilarion Felea, Florea Muresan sunt doar câteva nume dintre cei care în acele vremuri întunecate au stiut sa dea marturia cea buna.
 
si în rândul ierarhilor au existat atitudini mai intransigente care nu au facut concesii puterii comuniste si chiar daca nu întâlnim mentionate figuri de arhierei încarcerati, ei au fost retrasi din scaun si mutati cu domiciliu fortat la manastiri, unde erau supravegheati îndeaproape (Irineu Mihalcescu, Nicolae Popoviciu, Sebastian Rusan). Obstinatia cu care comunismul a înteles sa se împotriveasca Bisericii se vadeste si prin masurile luate în anul 1959 prin decretul 410 când 62 de manastiri vor fi închise si multi monahi obligati sa reintre în viata civila. Asumându-si toate scaderile si compromisurile, dar neuitând sa priveasca cu evlavie spre lungul sir de marturisitori pe care i-a dat, Biserica Ortodoxa Româna se vede iesita din confruntarea cu demonul comunist biruitoare, ea dovedindu-se a fi cladita pe piatra cea tare pe care fortele iadului nu o vor darâma. Prin clericii închisi care si-au îndeplinit misiunea între zidurile groase ale închisorilor Biserica Ortodoxa a fost prezenta în deplinatatea ei harica în închisoarea din marea închisoare care devenise tara noastra în timpul regimului comunist. Ofensiva pe care statul ateu a pornit-o împotriva bisericilor catolice a fost extrem de virulenta, legatura pe care acestea o aveau cu Vaticanul fiind unul dintre motivele care au facut ca duritatea regimului fata de ele sa nu cunoasca flexibilitate.
 
Cu o doctrina care viza doua puncte centrale ce contraveneau flagrant ideologiei comuniste (credinta si neamul), Miscarea legionara a fost formatiunea politica ce a ocupat locul de frunte în demonologia comunista. Educati în spirit cazon si ascetic totodata, legionarii au cunoscut prigoane numeroase si sângeroase înca înainte de perioada comunista. Dictatura carlista, apoi cea antonesciana au însemnat pentru acesta miscare ce avea adepti cu precadere din rândurile tineretului, închisori si executii, unele motivate, altele exagerate dar care au fost doar umbre a ceea ce va fi prigoana comunista. Instaurarea regimului comunist gasea deja în închisori un numar mare de tineri legionari, marea majoritate a acestora întelesesera ca temnita poate fi receptata si ca spatiu al nevointei ascetice care duce la purificarea spiritului. Adoptând aceasta perspectiva ei vor evolua din punct de vedere spiritual astfel ca vor ajunge la trairi mistice demne de filele unui pateric. Personalitati ca cea a lui Valeriu Gafencu, Anghel (Arsenie) Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu se dezvolta pe aceasta directie constituind asa numitul „grup al misticilor”, o adevarata scoala monahala isihasta care practica rugaciunea neîncetata si fapta crestina.
 
Legionarii si nu numai, arestati dupa anul 1946 vor gasi la intrarea în detentie aceste exemple care îi vor face sa înteleaga ca spatiul carceral nu este sfârsitul vietii si absoluta nefericire ci poate deveni un început al ei. Asa cum marturiseau cei intervievati (parintele Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Octavian Gherman) ei au adoptat „reteta” celor mai vechi si s-au dezmeticit întelegând ca „nu exista suferinta fara rost (…), suferinzii sunt garda de onoare a lui Dumnezeu” (interviu preot Ioan Sabau, 17.08.2008, sat Foldt, jud. Hunedoara, arhiva personala a autorului). Încercând sa depaseasca imediatul cenusiu si disperant ei descopera cu surprindere ca : „…e pacat sa ne pierdem vremea la închisoare si sa nu iesim mai buni de aici decât am intrat” (interviu Gherman Octavian, 06.08.2009, Cluj Napoca, jud. Cluj, arhiva personala a autorului).
 
În mod deosebit la detinutii cu afinitati legionare este subliniata aceasta viziune a suferintei pentru propriile faradelegi, dar si pentru ale neamului. Ei sunt niste sacrificati pe altarul neamului românesc care, prin jertfa lor, s-a curatit si s-a fortificat Ei nu doar ca nu regreta sacrificiul, ci îl considera un privilegiu si din aceasta viziune încarcata de eroism si sacralitate vine forta lor de tarie morala si adesea chiar fizica. Plecând de la experienta unui pedagog sovietic, A.S. Makarenko, Securitatea va pune în practica la penitenciarul Pitesti, destinat studentilor – reeducarea. Un fenomen cu totul aparte ale carui atrocitati inimaginabile au mers cu mult dincolo de limita suportabilului si de aceea în cazul lui criterii obisnuite de evaluare morala a actelor si sentimentelor se cer cu obligativitate contextualizate. Reusind sa gasesca între studentii arestati un grup de indivizi dispusi sa încerce un astfel de experiment si alegând Pitestiul ca prim loc de desfasurare. Securitatea viza în fond crearea unui om robot, cu sufletul ucis, care dupa batai si torturi inimaginabile si-a negat si terfelit tot ce avea mai sfânt, devenind astfel un supus docil, ascultând fara obiectii ordinele trasate. Invariabil, toti cei care au trecut prin acest experiment si au dat marturie despre el, afirma ca Pitestiul a fost iadul pe pamânt. Fiecare metoda aplicata, de la bataile de o cruzime înfioratoare, pâna la scenele blasfemiatoare sau „statul în pozitie”, ori demascarile interne (spovedanii rasturnate în care detinutul povestea o serie de scabrozitati referitoare la sine si la membrii propriei familii, evident neadevarate) viza nu carnea si sângele ci sufletul: „de sufletul tau am nevoie, banditule”, le spunea turcanu celor intrati în moara reeducarii, el fiind dirijorul vazut al acestui scenariu diabolic. Ceea ce li s-a parut cel mai greu, si faptul care a produs caderile cele mai spectaculoase a fost atunci când trebuia sa-l bati pe cel mai bun prieten ca sa demonstrezi ca te-ai transformat, ca, dupa expresia lui turcanu „ai scos putregaiul din tine”. Cazuri de pervertire tragica a interioritatii ca în cazul lui Pop Cornel, Aligo Popescu, demonstreaza monstruozitatea acestui experiment, ei nu au mai reusit sa îsi revina ca oameni. Pe de alta parte mult mai numeroase sunt exemplele în care, odata bataile încetate, dupa chinuri interioare greu de descris, multi au reusit nu numai sa se recupereze, dar sa iasa mai buni decât înainte, cu o tarie morala de neînfrânt si cu o sensibilitate spirituala unica. Toti marturisitorii spun ca singura lor salvare atât în timpul cât si dupa perioada de reeducare a fost credinta în Dumnezeu. Asa cum concluzioneaza si alti analisti ai fenomenului, daca experimentul Pitesti poate avea un sens, atunci cu siguranta acesta este unul mistic.
 
Miscare elitista, Rugul Aprins s-a nascut la manastirea Antim si l-a avut ca animator al ei pe poetul Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), devenit ulterior ieroschimonahul Daniil. Într-o vreme a rasturnarii valorilor, a afimarii ca punct de reper a materialitatii, intelectualitatea bucuresteana si nu numai, simtea nevoia unei regasiri a propriului sine, a propriului suflet si cum ar fi putut altfel decât prin rugaciune si meditatie. Sub obladuirea unui calugar isihast rus, Ivan Culighin sedintele Rugului Aprins se desfasoara realizând un nucleu de practicanti ai rugaciunii isihaste care se vor trezi, într-o singura noapte, dupa gratiile Securitatii. Acuzati ca „au vrut sa dea foc la comunism” cu Rugul lor Aprins, membrii lotului „Alexandru Teodorescu si altii” vor primi, în urma unui proces mascarada precedat de anchete dure pedepse care variau între 25 de ani munca silnica (Parintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor) si 5 ani, poetul Vasile Voiculescu care la acea data avea 74 de ani si caruia detentia îi va fi fatala.
 
Trezindu-se în spatiul sordid al celulei comuniste, membrii Rugului Aprins si-au dat seama ca li se oferea cadrul propice exercitiului lor spiritual. Întrebat în prezent despre relatia lui cu Dumnezeu în detentie, unul dintre membrii lotului marturisea: „…mai aproape de Dumnezeu am fost când astia ma bateau pâna ce cadeam în coma si atunci Dumnezeu ma readucea la viata si eu Îl simteam cel mai aproape, în inima.” (interviu Arhim. Adrian Fageteanu, 23.08.2008, m-tirea Putna, jud. Suceava, arhiva personala a autorului).
 
Aparatul represiv comunist nu a crutat nici femeile. Desi mai reduse numeric ca barbatii ele au cunoscut rigorile temnitei cel mai adesea datorita ajutorului sau legaturilor pe care le aveau cu rudele si cunostintele lor întemnitate. Cele care au fost închise pentru convingerile lor politice au fost în cele mai multe cazuri membrele Miscarii legionare. În cazul acestora regimul a fost necrutator si adesea pe lânga pedeapsa primita la proces mai primeau si un supliment administrativ astfel ca cel mai adesea cumulul anilor de detentie depasea numarul de zece. Marturisirea Aspaziei Otel Petrescu referitoare la anii detentiei este facuta cu seninatate si, am putea spune cu bucurie, rugaciunile facute în comun, postul, minunile evidente care le-au îmbogatit anii detentiei sunt pentru femeia care a intrat la 26 de ani în închisoare si a iesit la 40, cele mai frumoase momente ale vietii ei. Ea, ca si celelalte camarade ale ei, intra în închisoare cu constiinta ca Iisus Hristos îi cere aceasta jertfa. Perioada de detentie o numeste „exercitiu de iubire” si fiecare noua restrictie care le era impusa însemna o potentare a acestui exercitiu. Relatarea cea mai tulburatoare pe care ne-o face si despre care va pomeni si o alta marturisitoare cu care am stat de vorba, Tanta Motei, este vindecarea de o boala grava, nediagnosticata, a Elenei Codreanu, pe când se aflau la penitenciarul Mislea. Vindecarea a avut loc în urma a 40 de zile neîntrerupte de rugaciune pe care detinutele le-au facut pentru ea. Neîncetat, ziua si noaptea, în timpul inspectiilor si al perchezitiilor, fara oprire a curs suvoiul de rugaciune, iar în a 40-a zi bolnava s-a vindecat complet.
 
Dupa o marturisire plina de evenimente în care granita dintre imanent si transcendent este estompata, detinuta afirma: „Deci, cu adevarat, suferinta este o cale de catharsis, o cale de purificare si este o masura plina de binecuvântare daca ajungi sa-i întelegi rostul.”(interviu Aspazia Otel Petrescu, 22.08.2008, Roman, jud. Neamt, arhiva personala a autorului). Marturiile orale sau scrise ale femeilor trecute prin temnitele comuniste, unele dintre ele cu tineretea îngropata acolo au aceasta constanta a raportarii suferintei la jertfa hristica. Sprijinul si echilibrul lor se afla în lumea sacrului, cu cât stapânirea le împinge în suferinta si mizerie, cu atât nadejdea lor în Pronia divina devine mai tare. În frigul îngrozitor de la Miercurea Ciuc, riscând izolari ce puteau fi fatale, ele recita Sfânta liturghie sau cânta colinde în noaptea de Craciun.
 
Atunci când credinta nu este piatra de temelie, iar loviturile primite sunt prea dure, sufletul nu mai iese din detentie fortifiat ci ranit si ani în sir îi trebuiesc pentru vindecare. Este cazul Mariei Godea care, arestata doar la câteva luni de la nasterea fiicei sale trece prin chinuri cumplite, e pe punctul sa-i fie taiati sânii, primind apoi o condamnare de 7 ani, pe care o executa integral. Iar dupa detentie nu poate scapa de ispita urii, îsi simte sufletul chinuit, îi este foarte greu dar nu poate ierta, – dovada evidenta ca singura posibilitate de salvare în înclestarea cu sistemul diabolic comunist este raspunsul crestin, altfel salvarea morala a persoanei intrate în acest conflict devine imposibila. Detinutele provenite din mediul rural, majoritatea ajunse în temnita pentru ca nu si-au tradat sotii (Elisabeta Rizea) sau pentru ca nevrând sa-i tradeze au fugit cu ei în munti (Lucretia Jurj), privesc detentia ca si relatia lor cu noua putere dintr-o perspectiva specific traditionala, conform careia ritmurile statornicite de legile nescrise ale satului si vietii nu pot fi încalcate. Rabda închisoarea si torturile stiind ca altfel nu se poate, ca în contextul dat, asta este rostul lor dat de Bunul Dumnezeu.
 
O serie întreaga de alte exemple marturisitoare de la personalitati exemplare ca Mircea Vulcanescu, Nicolae Steinhardt, Teodor M. Popescu, arhim. Mina Dobzeu, si pâna la destine comune ca Gheorghe Stanciulescu, Iosif Vasile, Pavel Susai probeaza prin viata lor, în care detentia a însemnat un moment crucial ca, parafrazândul pe Steinhardt, într-un univers concentrationar ramâne solutia mistica a credintei. Rostind în ultimele clipe ale vietii acel zguduitor „Sa nu ne razbunati!”, profesorul Vulcanescu pe lânga faptul ca ne lasa de îndeplinit o datorie grea, el marturisea despre modul în care întelesese el sa priveasca pe cei care se facusera uneltele crimei. Asumându-si dreptul de a suferi pentru Adevar a stiut ca pentru a construi ceva nu se poate sa pui ca temelie razbunarea ci temelia trebuia sa ramâna jertfa lor, a celor ce în gropi comune si în cimitire fara cruci s-au îngropat spre a rodi. „Adevarat, adevarat zic voua ca daca grauntele de grâu, când cade în pamânt, nu va muri, ramâne singur; iar daca va muri, aduce multa roada.” (Ioan 12: 24)
 
Una dintre probele grele prin care cetateanul gulagului românesc trebuia sa treaca era relatia cu aproapele. Îndemnând la lupta pentru supravietuire si la delatiune, regimul spera în închistarea detinutilor într-un egoism feroce care sa provoace ura si respingere fata de celalalt. Solutia nu putea veni din alta parte decât din morala crestina si astfel: „În celula, din ce în ce mai mult, fiecare va simti ca suferinta nu e numai a lui si ca devine un simbol.” (Petre Baicu, Povestiri din închisori si lagare, Biblioteca Revistei Familia, Oradea 1995, p. 34.) De la simpla suportare a celor din celula, de la simplele gesturi de amabilitate sau ajutor firesc si pâna la cele de altruism si sacrificiu de sine experientele carcerale surprind toate formele de ajutor si dragoste pentru aproapele, conditie sine qua non a calitatii de crestin. Episodul zguduitor desfasurat la Casimca Jilavei ramâne emblematic pentru ceea ce a însemnat ajutor si mila crestina în temnitele comuniste. Protagonistii episodului sunt Costache Oprisan, macinat de un TBC necrutator, Gheorghe Calciu student medicinist, trecut prin Pitesti si Gherla, Iosiv V. Iosiv si el un fost pitestean, si Marcel Petrisor (Mircea Petre), viitorul scriitor si memorialist. Condamnati la moarte lenta într-o celula subpamânteana îsi gasisera echilibrul tocmai în cel mai bolnav, el le vorbea, atunci când putea despre iubire, despre rugaciune si iertare. Observându-i starea grava, Calciu îsi rupe cu dintii venele de la încheietura mâinii si scurge sângele în gamela, apoi îl lasa sa se decanteze încercând sa-i dea lui Oprisan limfa sa o bea, dar în ciuda efortului, Oprisan moare. Gestul desi pare zadarnic are în contextul dat o valoare recuperatorie, prin el Calciu chiar daca nu l-a salvat pe Oprisan, s-a salvat pe sine, pe el cel care în „moara dracilor”(cum o numeste un memorialist) de la Pitesti facuse toate câte i se cerusera.
 
Memorialistica detentiei comuniste ne releva adesea chipuri de oameni integrati aparent în sistem (gardieni, anchetatori, directori de penitenciare) dar care produc o serie de „disfunctiuni”. Ei nu se comporta dupa normele îndoctrinarii primite ci demonstreaza, prin atitudinea lor, ca fondul crestin îi este propriu persoanei umane si ca nu poate fi anulat, în ciuda agresiunilor repetate si violente, de spalare a creierului care se practicau în instruirea personalului administratiei penitenciare. Plutonierul Ion Dobre (Ion Ioanid, Închisoarea noastra cea de toate zilele), capitanul Elena Tudor (Aspazia Otel Petrescu, Strigat-am catre Tine, Doamne), gardianul Olteanu (Liviu Brânzas, Raza din catacomba) si un lung sir de alti anonimi dar pomeniti prin faptele lor demonstreaza ca masinaria comunista nu a functionat fara repros si ca în ciuda oricaror eforturi ale unui sistem evident demonic, ce desfasura forte gigantice spre a distruge omul ca persoana, aceasta nu s-a reusit. Scânteia de divinitate din fiecare si de a fost întunecata nu a putut fi ucisa.
 
Data fiind situatia cu totul particulara a închisorii Pitesti, în timpul cutremuratorului experiment al reeducarii, ajutorarea si mila pentru semen capata alte forme de manifestare decât cele obisnuite. Acolo fapta crestina putea deveni si o lovitura de ciomag care era data mai usor, mai simulat. O soapta de încurajare sau o scuza spusa celui pe care trebuia sa-l bati erau în Pitesti fapte de sacrificiu caci, odata descoperite, ele ar fi declansat o serie de torturi inimaginabile. O singura privire plina de compasiune si prietenie, care nu dureaza mai mult de o clipa si o soapta strecurata este, în reeducarea de la Pitesti, echivalent cu a-si risca viata pentru aproapele: „În acele clipe, de mari framântari de constiinta, am avut lânga mine pe Gelu Gheorghiu, caruia nu i se putea reprosa nimic. Într-un moment de neatentie a celor din comitet si a celor de pe prici, Gelu mi-a strâns mâna si, cu o voce care m-a cutremurat mi-a zis: ‹‹Fii tare, frate!›› Daca nu i-as fi simtit mâna as fi crezut ca glasul venea de pe alta lume. El înca mai traia momentul când fusesem pus sa-l zdrobesc si nu o facusem. Gestul meu fata de el l-a sprijinit sa nu faca rau nimanui. Stateam nauc si nu pricepeam, întrebându-ma daca nu cumva voia sa ma încerce. Era cinstit cu mine sau peste câteva zile avea sa declare în fata întregii camere ceea ce îmi spusese acum? Din fericire, lucrurile nu s-au petrecut asa. Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic unul despre altul, si asa am ramas uniti prin acest gest toata viata.” (Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, Ed. Scara, Bucuresti, 2001, p.182).
 
Pe lânga rugaciune si faptele milei crestine închisoarea comunista a fost si spatiul unde Biserica lui Iisus Hristos S-a manifestat în plinatatea sa harica. Sfinte Liturgii, Sfânta Împartasanie, Sfânta Spovedanie si în cîteva cazuri taina Sfântului Botez au avut loc în acest spatiu pe care diavolul l-ar fi vrut unul al tenebrelor si lipsei de speranta. Marturisirile Parintelui Arhimandrit Ioan Iovan sunt punctate mai frecvent de slujirea sfintei Liturghii decât de anchetele sau pedepsele la care este supus. „Nu a lipsit o zi fara sa oficiez Sfânta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (detinuti de drept comun), primeam o sticluta de culoare închisa, pe care scria ‹‹vin tonic››, dar în realitate continea vin adus clandestin de acestia. Antimisul îl aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente, din ebonita, sfintita.”(Monahia Cristina, Parintele Ioan Iovan de la Manastirea Recea de Mures, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 42).
 
Închisoarea de la Râmnicul Sarat, destinata la un moment dat fostilor membri PNt, a cunoscut cel mai dur regim de izolare, singura posibilitate de comunicare se reducea la bataile morse în teava caloriferului sau la tusitul morse, o practica ce nu este întâlnita decât la acest penitenciar. În astfel de conditii totusi detinutii au reusit sa se marturiseasca: „Printre putinele întâmplari ce mi-au schimbat ‹‹o clipa din sirul zilelor la fel›› îmi amintesc ca, de Craciunul anului 1961 sau de Pastele anului 1962, în tot cazul, dupa revenirea mea a doua oara de la spital, parintele Balica ne-a mai adus o mângâiere sufleteasca. Considerând ca-i de datoria sa, ca slujitor al altarului, sa acorde asistenta spirituala unor oameni napastuiti, desi si el se gasea în tagma napastuitilor ne-a propus sa ne spovedeasca, pe cei ce dorim, cu ocazia unei asemenea sarbatori. Pentru a traduce în fapt acest lucru se proceda astfel: La un semnal al lui prin Morse începea în celula sa rugaciunile respective, iar noi eram atenti si fiecare ne marturiseam în gând pacatele, multe, putine, câte erau. Dupa aceea, fiecare din noi, care participasem la acest serviciu divin sui generis, ne semnalam numele, iar parintele Balica confirma receptia si ne dadea dezlegarea pacatelor în conformitate cu ritualul crestin (…) Spoveditul, facut chiar în atare conditii, ne-a produs mare bucurie.”(Ioan Diaconescu, Temnita – destinul generatiei noastre, Ed. Nemira, 1998, pp. 296-197).
 
În aceste împrejurari si conditii savârsirea Sfintei Liturghii era mai lesne de facut în lagarele de munca decât în închisori, dar cu mari riscuri si în conditii precare s-a oficiat sfânta taina si în penitenciare. Pastorul Richard Wurmbrand relateaza despre slujirea unei Sfinte Liturghii ortodoxe la închisoarea Gherla: „Pentru Masa Domnului, era nevoie de pâine si multi erau gata sa-si sacrifice ratia. Dar ritualul ortodox cere ca pâinea sa fie sfintita pe un altar acoperit de un antimis care contine moaste din trupul unui martir. Or, noi moaste nu avem.
 
– Dar avem martiri vii printre noi, a spus parintele Andronic.
 
Au consacrat pâinea si un pic de vin turnat într-un pahar ciobit subtilizat din spitalul închisorii, pe pieptul episcopului Mârza, care zacea în pat, greu bolnav din cauza celor îndurate. Putini au fost de acord cu aceasta liturghie, motivând ca ea nu era dupa Carte. Dar Cartea nu fusese scrisa în închisoarea de la Gherla!” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterana, Ed. Stephanus, Bucuresti, 2007, p. 275).
 
În afara de botezul lui Nicolae Steinhardt, memorialistica închisorilor ne mai releva cîteva astfel de evenimente. Spre exemplu un botez la închisoarea Mislea, când micuta Zoe, nou nascuta, acolo în închisoare da semne de boala si detinutele se decid sa o boteze: „Pâna la un an, Zoe a trait printre noi, fiind dupa Sanda a doua detinuta fara condamnare. Era jucaria noastra vie, trecea din brate-n brate, era o dulceata de fetita. La un moment dat a început sa slabeasca, sa nu aiba pofta de mâncare, ne-am speriat si am hotarât sa o botezam. În taina, soeur Marguerite a botezat-o ascunzându-ne dupa paturi. Eu am tinut-o în brate, i-am fost nasa, am spus Crezul pentru ea, m-am lepadat de Satana si m-am unit cu Iisus Hristos în numele ei.”
 
Dumnezeu a facut posibila Spovedania si Împartasania multora dintre cei închisi care au murit între zidurile închisorii. Iisus Hristos Euharistic i-a întarit pe cei care au urcat muntele suferintei în gulagul românesc, patrunzând acolo pe cai nebanuite: în reverul unei camasi, într-un bob de mei, sub un petic de haina veche, luminând tainic întunericul celulei si sufletele celor obiditi. Prezenta preotilor în spatiul concentrationar comunist a facut posibila trairea unei vieti în Iisus Hristos deplina si poate de aceea sistemul a fost nu de putine ori mult mai dur cu ei: La Canal, brigada preotilor era brigada disciplinara, supusa unui regim exterminant. Pe lânga munca epuizanta, detinutilor preoti le erau administrate sistematic batai. Remus Radina marturiseste: „Calaul Chirion (comandantul lagarului n.n.) constituise o brigada disciplinara numai din preoti, condusa de tortionarul Vasile Matei. Preotii erau supusi la o munca grea si la batai permanente. Cu toate acestea, ei aveau moralul foarte ridicat si, dupa cum mi-a spus un preot, ei credeau ca Sense, ca ‹‹Rabdarea în suferinta este mai mare decât învierea din morti sau decât orice alta minune.›› Pe mine ma spovedea la Craciun si la Pasti Parintele Liviu Munteanu, din brigada de preoti, care sfida primejdiile ce-l pândeau.” (Remus Radina, Testamentul din morga, pp. 39-40).
 
În continua si permanenta încercare a celor închisi de a duce o viata crestina, sarbatorirea Nasterii si Învierii Domnului erau considerate puncte esentiale, în plus amintirea modului în care aceste momente importante erau sarbatorite în familie îi ajuta pe cei din închisori, pentru o clipa, sa se simta acasa, împreuna cu cei dragi. Iar pe de alta parte, era si o forma de opozitie, de rezistenta, demonstrând ca sistemul nu este imbatabil, ca prezinta fisuri si ca speranta, chiar si din aceasta perspectiva a imediatului, nu a murit. Sarbatorirea Nasterii Domnului în ciuda eforturilor administratiei care îsi înmultea sicanele ramân pentru detinuti momente încarcate de emotie si seninatate de care toti marturisitorii îsi amintesc cu placere. La traditionalele melodii se mai adaugau texte noi, specifice mediului carceral, compuse de poetii închisorilor: „si în lagar la Cavnic, de Craciunul din anul 1952, am avut parte de acelasi teatru: alarma, perchezitie, mâncare proasta, izolarea câtorva camarazi. Când am intrat însa în mina, în galeriile întunecate care ne devenisera prietene, toata mina a început sa rasune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preotilor, printre care a lui popa Scai, sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumau, cutremurau galeriile. Când am iesit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime, atârna o creanga de brad, împodobita cu panglici colorate. O pusesera acolo artificierii civili. Pe masura ce corfele descarcau detinuti, crestea numarul vocilor, din corul condus de popa Scai. Mai bine de o jumatate de ora nimeni n-a plecat la locul lui de munca si s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar si cele cunoscute numai de lumea închisorilor.
 
Cei doi gardieni de la corfa au schitat gestul de a interveni si a ne face sa ne ducem la locurile noastre de munca. Au si dat niste ordine în acest sens, dar vocile lor au fost acoperite de glasul corului, care, sub bolta înalta de la corfa, tuna amplificat ca sub cupola de biserica. Nimeni nu i-a bagat în seama si, impresionati probabil de numarul nostru si de atitudinea noastra hotarâta de a nu ceda, au socotit ca e mai bine sa renunte. Numai dupa ce ne-am epuizat repertoriul, ne-am împrastiat pe galerii, catre abatajele noastre, cântând în continuare, pe grupuri, colindul lui Radu Gyr.”(Ion Ioanid, Închisoarea noastra cea de toate zilele, vol. I, p. 118-119). Pentru cei închisi, sarbatoarea Sfintei Învieri, avea desigur o conotatie cu atât mai profunda cu cât închisoarea comunista semana mai mult decât orice altceva din aceasta lume cu reprezentarea iadului. Iar Iisus Hristos, în ziua Învierii, a desertat temnitele iadului.
 
Parintele Dimitrie Bejan îsi aminteste Învierea dintr-un lagar de munca în Dobrogea: „În noaptea Învierii, la miez de noapte, când clopotele din ‹‹Valea Neagra›› suna pentru Învierea Mântuitorului, ni se face o amanuntita perchezitie de catre ostasi. Sub supravegherea comandantului din colonie, a politicului Vasile Blanaru, pontatorul brigazii, ne tine de fata cu acestia, predica zilei:
 
– A venit momentul când stiinta alunga tot mai departe întunecatul misticism, care a tinut omenirea în întuneric de mii de ani. Este timpul ca sa parasiti idioatele si bolnavele învataturi înapoiate, cu sectanti, închinatorii lui Iehova.
 
Care ati îmbâcsit capetele oamenilor pâna acum si daca vreti sa va întoarceti în societatea de astazi, sa va lepadati de tot trecutul cu tot Hristosul vostru, intrând în rândurile poporului muncitor. Acesta este ultimul tren, care va invita sa urcati.
 
Iar comandantul încheie predica lui Vasile, adresându-se brigadierului si subalternilor lui:
 
– Sa-i omorâti! Va dau ordin sa-i omorâti! Pe raspunderea mea! Pastele mamii lor de dobitoci!
 
Ne-am uitat unul la altul. În acest moment, ca o lumina a trecut peste inima mea si strig tare: – Hristos a înviat, fratilor!
 
– Care esti acela ma? întreaba comandantul, întors de pe coridor.
 
– Eu sunt.
 
– Du-l la carcera, asa dezbracat! Dumnezeul matii de bandit!… Când rasarea soarele, peste plesuvele dealuri dobrogene, se auzeau, în zbor înalt, osanalele clopotelor de la bisericile din Constanta. Catre cerul albastru, ridicau scari nevazute, cântaretele ogoarelor, ciocârliile.
 
si era bine! si pace-n suflet!
 
Însemn fruntea, pieptul si umerii cu semnul Golgotei. Diafan, transfigurat Iisus pluteste pe lânga sufletul meu. Mâna Lui îmi atinge fruntea cu calda binecuvântare.
 
I-atâta pace-n carcera!
 
Dulce esti Doamne, în suferintele pe care ni le îngadui!
 
Fa-ma Doamne, bun! Bun, ca un Om!”(Pr. Dimitrie Bejan, Vifornita cea mare, vol. III, Ed. Credinta Stramoseasca, sine loco, sine anno, pp. 124-125)
 
Marturisirea credintei în Învierea Domnului confera detinutului o stare harica, unica, în care toate constrângerile fizice la care e supus se dizolva, lasând loc acelei paci duhovnicesti, capabila sa metamorfozeze cele mai sumbre circumstante. Fie ca pret platit din libera voie pentru pastrarea demnitatii, fie ca traseu initiatic în desavârsirea spirituala, refacând la scara redusa experienta hristica a suferintei, experienta carcerala capata din perspectiva spirituala o valoare pe care niciodata initiatorii ei nu i-ar fi banuit-o.
 
Intrând pe aceasta traiectorie, universul concentrationar (întreg decorul ca si personajele) se pliaza pe un scenariu mistic. Exclusiv din aceasta perspectiva mistica poate fi înteleasa semnificatia antitetica a toposului carceral infern/paradis, concomitent si cu aceeasi intensitate. Închisoarea – loc al împlinirilor nu este o utopie, ci o experienta traita pentru multi din cetatenii gulagului românesc. Dimitrie Bejan, la apusul vietii declara: „Foarte frumos am trait, parintilor, în puscarie! Regret ca am iesit din închisoare! Tot timpul îmi pare rau. As fi vrut sa mor acolo!…”(Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferintei, Viata unui preot martir, Hârlau, Iasi, 2002, p.156).
 
Din perspectiva traitorilor crestini ai închisorilor, singurii adevarati biruitori în fata demonului ce a operat mistificarea si instaurarea puterii comuniste, celula este chilie, opresorii – victime pentru care trebuie sa te rogi caci, oameni, adica fapturi ale lui Dumnezeu fiind, îti sunt frati, chiar daca te tortureaza, chiar daca te ucid; întreaga cohorta de mizerii (foamea, frigul, promiscuitatea fizica) sunt percepute ca reteta ascetica; în locul urii pe care regimul o cultiva cu asiduitate se naste iubirea, întelegerea, toleranta; suferinta – scara spre ceruri – devine generatoare de sfintenie.
 
Incapabil de creatie, comunismul a distrus fara sa poata pune nimic în schimb si, în urma acestei constatari a carei concretete e incontestabila, se impune ca, abordând comunismul ca regim politic sau ideologic, sa-l privim si din perspectiva teologica. „Antispiritul comunist” de care pomeneste parintele André Scrima este în fond acel suflu demonic care îl strabate în toate cotloanele sale. Proteic si insidios, comunismul îsi pastreaza constanta demonica în toate împrejurarile. Ca neam si persoane care am trecut prin experienta comunista, ni se impune ca datorie morala analiza si întelegerea acestei experiente la dimensiunea de experienta mistica ce ne-a pus în ecuatie relatia cu Dumnezeu si ne-a demonstrat ca, într-un mod criptic, dar constant, vesnicia irumpe în timpul istoric.
 
Din punct de vedere crestin, singurul raspuns care îi poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neaga: afirmarea libertatii, a spiritualitatii, a existentei lui Dumnezeu si, prin aceasta afirmare, intrarea în conflict direct cu comunismul. Omul crestin aplica faptelor, sistemelor si ideilor o grila de lectura crestina, ori, dupa o astfel de grila, comunismul este un construct al raului, menit sa perverteasca totul. Asemeni lui Satan, el îl imita pe Dumnezeu, dar într-un mod caricatural, maimutarit; spre deosebire de Dumnezeu care îl vrea pe om liber si îi cere supunere din iubire liber consimtita, comunismul, ca si demonul îl vrea pe om sclav supus, usor de manipulat, cu libertatea anulata si vointa pervertita. Intrarea în conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinta a încercarii de a-ti pastra umanitatea.
 
În cadrul celor intrati în temnitele comuniste, în functie de modul în care se raportau la trairea crestina, se disting mai multe categorii, astfel:
 
– cei care aveau o traire crestina intensa si înainte de a intra în detentie,
 
– cei care, desi aveau o educatie crestina, nu erau niste traitori autentici, crestinismul lor reducându-se la un anume formalism, însa, în închisoare, ei vor descoperi valoarea trairii crestine si vor intra pe via mistica la fel de intens ca si cei din prima categorie;
 
– mult mai redusi numeric, sunt cei care au intrat în închisoare în totala necunostinta sau chiar în opozitie cu crestinismul, dar, întâlnind în temnita pe cei care îl practicau, sesizând seninatatea si împacarea cu care îsi petreceau detentia, au început si ei sa practice rugaciunea si celelalte fapte crestine posibile într-un asemenea spatiu;
 
– au existat, desigur, si detinuti care nu au avut o autentica traire crestina, dintre acestia administratia închisorilor îsi racola informatorii. Tot din rândul celor necredinciosi au fost cei care s-au sinucis sau au iesit din închisoare socotindu-se învinsi si dorindu-si razbunarea. Dar aceasta categorie a victimelor a fost foarte redusa numeric si foarte putini au supravietuit detentiei, caci lipsa de speranta si sentimentul zadarniciei, la care se adaugau conditiile de gulag, i-a descompus trupeste si sufleteste.
 
Deci, cei mai multi au intrat în detentie având o educatie moral crestina, unii o traiau mai intens, altii mai putin, dar în momentul în care au devenit constienti ca toate puntile cu exteriorul le sunt taiate, ei au evadat în transcendent. si, în ciuda ostracizarii extreme la care erau supusi, si-au câstigat libertatea si fericirea, realizând ceea ce parea imposibil – izbânda în fata comunismului.
 
În urma materialului consultat, a rezultat ca, în ciuda tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a facut, de înabusire a credintei si de descompunere interioara a persoanei umane, detinutii din închisorile comuniste au reusit sa traiasca o viata în Iisus Hristos în toata plenitudinea ei. Demersul nostru introspectiv si retrospectiv printre oameni si fapte dintr-un timp al întunericului, când România a fost luata în stapânire prin minciuna si violenta, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectiva moral-crestina asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificatii mistice si morale. Confruntarea omenirii, a României si a fiecaruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consuma exclusiv în istorie, ci confruntarea aceasta este o lupta între Bine si Rau. Noi, cei de azi, suntem datori s-o întelegem, sa ne-o asumam si sa constientizam care sunt solutiile salvatoare; consideram aceasta ca un act moral, atât fata de propria constiinta cât si fata de memoria celor ce s-au jertfit în aceasta lupta si, mai ales, fata de generatiile viitoare. „Condamnarea comunismului este astazi, mai mult ca oricând, o obligatie morala (s.n.), intelectuala, politica, sociala. Statul român, democrat si pluralist, poate si trebuie sa o faca. Tot astfel, cunoasterea acestor pagini întunecate si triste de istorie româneasca a secolului douazeci este indispensabila pentru noile generatii care au dreptul sa stie în ce lume au trait parintii lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astazi, aici si acum ne va împovara pe veci cu vina complicitatii, fie si prin tacere, cu Raul totalitar.” Azi, când se întrevede riscul unui cult al corporalitatii hedoniste, când societatea nu mai este nici socialista, nici comunista, ci consumista, marturisitorii temnitei comuniste ne pot fi calauze spre esente. Agresiunea asupra persoanei umane nu se mai face prin teroare si crima, ci prin placerea senzuala, insidioasa si la fel de (daca nu si mai) destructiva pentru spirit.
 
Asadar, comunismul, ca încercare la care a fost supus crestinismul, a demonstrat ca omul nu se poate salva altfel decât prin credinta. Cu alte cuvinte, fara rugaciune, fara mila si dragoste fata de celalalt, fara efortul permanent de a intra în legatura cu Dumnezeu, omul supus experientei comuniste si, îndeosebi, celei din închisoarea comunista, risca sa se dezintegreze ca persoana umana. A vorbi despre dimnsiunea spirituala a universului carceral al României comuniste este o necesitate morala. Marturisitorii, martirii si mucenicii temnitelor comuniste trebuie sa funtioneze pentru noi, cei de astazi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunosterea experientei lor ar ramâne doar la nivel rational si atât. Este necesar sa ne-o asumam efectiv întelegând ca ancorarea în Dumnezeu a fost singura solutie viabila atunci si ea este si astazi o salvare autentica a unitatii noastre fiintiale ca persoane si ca neam. Solutie unica, vesnica, imbatabila, ancorarea noastra în Dumnezeu, respectarea grilei morale crestine a fost si este barca de salvare din marasmul comunist, dar si din nebunia disonanta si grabita a lumii noastre, postmoderne, contemporane, potrivit afirmatiilor facute si sustinute de catre actorul si regizorul crestin Dan Puric.
 
Prin urmare, Actorul, Regizorul si Artistul Dan Puric, ca om, ca persoana, este captivant si fermecator, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original si inspirat, ca pedagog este un model elastic si flexibil, spiritual dar sobru si ferm ori categoric, chiar cât se poate de transant, însa nu radical dus la extrem. El însusi este un model si un exemplu pentru ceea ce aspira si nazuieste sa devenim toti, adica sa ne primenim, revenindu-ne din zapaceala si din dezorientarea care ne stapâneste si ne caracterizeaza în aceste vremuri si rastimpuri. Pe de alta parte, el este o constiinta vie si asumata, ori aceasta înseamna dedicare voluntara în spatiul acesta fara limite, însa fertil si fecund, al nelinistii, îngrijorarii si preocuparii. Prin ce face pe scena si prin ceea ce afirma în fata miilor de oameni si tineri ce îl aclama entuziasmati, si prin aceste doua carti deja, el nu face altceva decât sa destinda spiritul românesc, adica sa îl însenineze cu umorul sau profund, neaos si tandru, însa în acelasi timp, îl cheama la renastere, revenire, reînviere si regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin si în esenta, trimitând la demnitatea si la sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el a ajuns sa curate poteca spre Biserica. Toate actiunile si demersurile sale, mai cu seama în si din ultimii ani, cuprind subiecte si probleme de o actualitate dureroasa si, totodata, foarte prioritara, asa încât ea poate fi considerata o stradanie arheologica si istorica încercata si reusita a etnicului românesc. Problema si ideea de identitate este abordata de catre el în mod analitic si din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dainuire si eternizare ori permanentizare si învesnicire, apoi exterminare si excludere versus taria si icluziunea credintei crestine. Natiunea si neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sunt una si împreuna, sinergetice, fac o valoare suprema pentru noi, dar care poate fi, cum sugereaza el, fara orgoliu, o pilda pentru altii, demna de luat în seama.
 
Configurarea Omului frumos, invocat atâ de pregnant si convongator de catre artistul Dan Puric are implicit un urcus spre altitudinea stadiului moral si religios, presarat, nimbat si însotit de o smerenie si umilinta active, fiindca are de învins vrasmasi si dusmani redutabili cum ar fi: uitarea, oportunismul, lasitatea, ipocrizia, slugarnicia, indiferenta, ignoranta, sfidarea valorilor autentice, aroganta, zeflemeaua, bascalia si, mai ales, ateismul. Prin urmare, cu totii suntem chemati la reasezarea în locul acestora a virtutilor si aspiratiilor curate si sincere, fapt ce presupune cultivarea unei atitudini ferme si curajoase, plina de responsabilitate si spirit de jertfa ori sacrificiu, ceea ce ne-ar arata fata senina si frumoasa a acestui om. Omul frumos este cela care va zâmbi în mod natural si firesc, iar nu crispat ori prefacut, ca acum, care va vorbi limba curata româneasca si nu cea murdarita de mitocani, analfabeti, inculti si toape. Lui i se opun însa, cu subtilitatea lecturilor trecutului pe care-l detesta, (si) intelectualii autoititulati, epigonii cu pretentii fara fundament, pe care, daca îi radiografiem si-i citim, în amonte, nu sunt decât urmasii scoliti si rafinati ai ideologiei brutale si perfide, comuniste, de care am crezut ca am scapat cu totul si definitiv. Aceasta probeaza înca o data forta si inertia prejudecatilor, la care vine în întâmpinare semnalele de alarma si sensul ori rostul discursului Marturisitorului Dan Puric…”
 
În încheiere, vreau sa subliniez ca marturisirea de fata reprezinta meritul de necontestat al conferentiarului, care demonstreaza permanent importanta, rolul, locul si valoarea „Pro Memoriei” istoriei recente, a experientei ascetice si mistice, petrecuta în locurile cele mai insuportabile si mai inumane, pentru cunoasterea Ortodoxiei, cu alte cuvinte a Bisericii. Conferinta, apologia si marturisirea de fata ne reaminteste si ne resubliniaza convingerea ca fara comuniune, participare si jertfa, crestinismul este o simpla ideologie, lipsita de „Duh si de adevar”. Asadar, Biserica – care este o Institutie divino-umana vie si dinamica, nu reprezinta un muzeu de antichitati, de piese istorice si artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbarii noastre la fata si al nasterii atâtor generatii de oameni „din apa, Duh Sfânt si foc”, multi dintre ei iata, fiind chemati la a îmbratisa „cununa muceniciei si deci, a sfinteniei”. Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta în domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, care ar trebui sa se afle la îndemâna tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”!…
 
Material documentar realizat de catre Drd. Stelian Gombos

EXERCITII DE UITARE

• Curios lucru: astazi toti mi-au dat dreptate cu toate ca nu sint seful lor.
• Ori intri in politica, ori ramai cine esti.
• Ce e frumos si lui Dumnezeu ii place. Si adesea il tine pentru El sau  il ia la El.
• Editorialul este un articol de fond de ten.
• Sa aveti un sfirsit de saptamina cumsecade (Vlad Nicolau).
• Toate promisiunile sunt teoretice.
• Unde ai invatat tot ce nu stii?
• Pomul se cunoaste dupa fructe, nu dupa flori.
• Optimistul e un pesimist prost informat…
• Pentru ca efortul sa fie placere trebuie ca placerea s-o obtii fara efort (Zoltan Terner).
• Dragostea trece prin stomac…Nimeni nu spune unde ajunge.
• Unii au uitat de unde au plecat. Altii nu au plecat si tot au uitat.
• Ideile preconcepute se autointretin.
• Dreptatea e de partea acelora care gindesc ca noi.
• Toate statuile au un soclu…Nu orice soclu are statuie (Nae Cernaianu).
• Ce nu-i interzis e obligatoriu.
• In principiu, cel care condamna trebuie sa aiba leafa mare.
• Uneori  e cuvintul intre doi oameni. Alteori e omul intre doua cuvinte…
• Exceptia repetata prea des devine regula.
• E unul care imi distruge personalitatea a doua oara (Andrei Bacalu).
• Nu toti sunt usa de biserica. Mai exista si ferestrele inguste.
• Consensul este scopul contraverselor.
• Unele prapastii se afla la mare inaltime.
• Sa privim cu optimism spre trecut !
                                                                           DOREL  SCHOR

A UNSPREZECEA SCRISOARE “LA UN PRIETIN”: DIN NOU, DESPRE TRADARE…: a intelectualilor, a conducatorilor, a noastra de noi insine…si de Hristos-Dumnezeu!!!

Stimate domnule profesor  M.D. –

…Da, dl Ion Coja pune diagnosticul corect: Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu – handicapati, la nivel de trairi nationaliste. Ca sa nu mai punem la socoteala izmenelile si trancanelile lor absurde si penibile (in contextul unei Romanii care se sufoca, la propriu! – o Romanie cumplit agonizanta, care are cu totul alte prioritati decat “intalnirile miraculoase”, “sambotiste”, ale celor doi dubiosi  – …da, si eu m-am intrebat si ma intreb, de 21 de ani, “ce-l mana pe Plesu-n lupta”, de s-a facut, in 1990, “demolatorul pionier”-“ctitor al dezastrului cultural incipient romanesc” postdecembrist…(pentru ca, nu de mult, sa treaca pe la Cotroceni, pe post de consilier al Pramatiei Supreme a Romniei!) – …iar Liiceanu (…atatea fumuri si pretentii si gretoase snobisme, si scatologii si ranchiune tatolistice si atitudini grotesti involuntare, in bula asta de flatulatie, scapata, parca, dintre cracii unui bosorog neputincios, poluand, dihoreste, vazduhul…!) s-a ales, “pe daiboj”, cu…patrimoniul urias al Editurii Politice, actuala Humanitas, pusa  – …azi se vede foarte clar!… –  atat in slujba mondialismului pustiitor, cat si in slujba Eriniilor manolesciene!), TRANCANELILE LOR UBU-esti de sambata seara, pe post de…”filosofii ametitoare” (de ametitoare, in sensul narcotizanto-halucinogen, chiar sunt…”ametitoare”!): “(…)Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie!/(…)Patriotii, virtuosii(…)”!

…N-am spus niciodata ca nu sunt de vina si romanii, pentru gravele cedari morale, cedari de tot soiul… – ….dar trei secole de instrainare si de macinare CONTINUA, PERSEVERENTA, REALIZATA PLANIFICAT “PANA LA PUNCT SI PANA LA VIRGULA”, IN MOD DIABOLIC,  a elitelor Neamului (ce s-a ales de “boierimea pamanteana” eroica, de pe timpul Marilor Voievozi Martiri, de la Dragos-Bogdan si Basarab I si pana chiar la  Petru Rares si Brancoveanu Constantin…?!…”navigand” prin fanariotismul putrefact si prin masoneria pasoptista si junimista, prin regimurile carlisto-hohenzolerniene, “regalitati impuse masonic” – unul, al lui Carol I, de jaf national generalizat si instrainare patrimoniala cumplita, tradare ticaloasa (nu degeaba s-a dat ordinul Masonic expres si urgent, sa-i inchida, pe vecie, gura Arhanghelului EMINESCU, cel care pentru Marturisirea Adevarului fusese trimis, din Ceruri, sa se intrupeze pe Pamant!), altul, cel al lui Carol al II-lea, de crima, tradare (si dezertare reala, dar si dezertare simbolica, cel putin la fel de grava precum cea reala, din vremea primului razboi mondial: DEZERTARE SFIDATOARE, de la TOATE responsabilitatile sale regale!) si jaf national “ca-n codru” (prin gasca “bancheresc-zarafeasca”, gasca infractional-criminala evreiasca, condusa de Elena Lupescu – BLESTEMUL ELENELOR, in istoria Lumii!!!…cu toate ca, in limba “danailor”, “Héléné” inseamna “Faclie”…dar, din pacate, nu pentru Iluminare de Duh, ci pentru Incendiere Criminala!!!) – …n-are rost sa mai vorbesc de Mihai, la fel de lipsit de minte, integritate si loialitate, precum in acel blestemat an, 1944… – …prin comunismul stalinisto-bolsevic (evreiesc, precum se stie!) apocaliptic, prin democratia liberala catastrofala (cu “capi” si “teoreticieni/ideologi” tot din evreime!), postdecembrista, care succede unui “socialism internationalisto-iliescian”, penibil si jalnic-masonic… – “Finis opus coronat!” – multinationalele sunt, acum,  stapanele “sclavilor” Romaniei!!!) – … chiar nu sunt vazute, toate astea, de “elitele de carton”, creaturi promovate de mass media?! Nu.
…Ei, atunci, asta e. Nadejdea mea (cea de pururi!) este ca nu ne va lasa “sa  pierim cu totii/de tot” (vorba lui Goga si… Horatiu!), El, Hristosul-Mantuitor, Cel Sfant si Mare si Drept, Aspru Judecator – de Adevar Iubitor, si de necajiti si asupriti, Bland Mangaietor!!!
Doamne,-ajuta!
Cu, mereu, aceeasi pretuire si calda prietenie,
Adrian Botez

P.S.: Am vazut, nu de foarte multa vreme, un film american (cu Melanie Griffith, in rolul principal), al carui titlu se traducea cam asa: “Cea/”una”/straina care s-a intors”. Era vorba despre un fiu de mare-rabin, care a ales (greu, dar a ales, definitiv!) intre iubirea pentru o “straina” (“straina” de “SANGELE RELIGIOS-MOZAIC”, de comunitatea mozaica mistica!), si “stapanirea/puterea”, prin mostenirea rabinala (de la tatal sau, Marele Rabin) – pe ultima! Ei bine, cand vine sa-si ia adio de la “straina” de care se indragostise (dar dragostea ii promitea/oferea, ambitiosului evreu, mai putin decat…mostenirea puterii rabinale!), vede, fascinat, in camera “strainei”, un televizor deschis, pe ecran “evoluand” cuplul Fred Astaire-Ginger Rogers. La intrebarea “strainei” (Melanie Griffith), de ce a ramas cu gura cascata, aspirantul la puterea rabinica ii marturiseste, ca-n transa (…si actiunea era fixata in zilele noastre, nu acum cinci veacuri!): “Ce frumos danseaza! Noi, evreii ortodocsi,  n-avem voie sa vedem niciun spectacol, niciun divertisment, niciun televizor, nimic…!”

…Dar pe noi, crestinii (“goimii”…spurcati!), realizatorii evrei de divertisment, din toata lumea, ne indoapa, ne sufoca, ne innebunesc/”zaluzesc” si ne imbecilizeaza, 24 de ore din 24, cu cele mai desucheate si mai degenerate spectacole, zise de “divertisment”, fara niciun avertisment…”cu bulina”!!! Stiu ei ce stiu, de-i lasa  doar pe “goimi” sa se…”distreze”/imbecilizeze/sa degenereze spiritual – …iar ei, “poporul ales”, isi pastreaza Duhul curat si puternic, viril si, deci, RAZBOINIC, iar nu sybaritic, molatico-efeminat, “pleziristo-degenerat”!!!

…Era, in acest sens, un banc foarte cinic, despre un roman si un ungur…dar, in cazul pus de noi in discutie mai sus, se pot modifica un pic rolurile: romanul “istoriceste dusmanos”, razbunator (calm, dar feroce…) contra “strainului” –ungur, cel incapatanat “in limba si orgolii de stapanitor”… – poate deveni evreul, cel “incapatanat” in talmudismul lui, xenofob pana la dementa si de un egoism agresiv la culme si bestial (“razbunator” pe…Misterul Nelinistitor de Cugete Asasin-Necurate si Luciferizate…cum ii lamurea Nae Ionescu problema metafizica a cugetului, studentului sau nerecunoscator si deloc cavaler si intelectual, in replica… –  Josef Hechter/Mihail Sebastian: Misterul Golgotic al Hristosului Celui Mort/Asasinat si Inviat, CA MESIA DEJA VENIT!: „Tu, Iosif Hechter, esti bolnav, tu nu mai iti gasesti locul in propria piele. Esti bolnav chiar in substanta ta; nu poti sa nu suferi; suferinta ta nu are iesire. Sa fii totusi sigur, Iosif Hechter, ca toata lumea sufera. Noi, crestinii, suferim si noi, dar pentru noi exista o scapare: mantuirea, reinvierea. Si tu speri: speri ca va veni Mesia cel indelung asteptat, Mesia pe calul sau alb, implinirea regatului lui Israel pe pamant. Inca mai speri, tu, Iosif Hechter. Continua sa speri, este tot ceea ce ti-a ramas! Cat despre mine, eu nu te pot ajuta in niciun fel, caci sunt convins ca acel Mesia pe care il astepti nu va veni niciodata. Mesia a venit deja, dar tu nu l-ai recunoscut. Doar atat ti se ceruse, in schimbul bunatatii pe care ti-o aratase Dumnezeu: ti se ceruse sa veghezi, iar tu n-ai facut-o. Dar poate ai fost orbit, trufia fiindu-ti ca un graunte de nisip in ochi. Nu simti, Iosif Hechter, frigul si tenebrele care te inconjoara, din toate partile?” – cf. Nae Ionescu – Prefata la cartea lui Mihail Sebastian, “Chestiunea evreiasca . De doua mii de ani”[1]):

“Ion statea linistit pe camp si-si pastea oile… La un moment dat, vede o persoana indreptandu-se catre fantana, ca sa bea apa. Amintindu-si ca apa din fantana era otravita, Ion incepe sa tipe:
– Baaaaaaa! Nu beeeaaaaa, baaaaaa’, ca-i otravitaaaaaa!
Strainul nu schita niciun gest, ca si cum nici nu l-ar fi auzit si continua sa se indrepte spre fantana, asa ca Ion se apropie de el si tipa din nou:
– Baaaaaaaa!… Nuuuuu beeeeeeaaaaa maaaaaaaa, ca-i otravitaaaaaaaaa!…
Strainul, in continuare, nimic!…
Ion o ia la fuga si ajunge fix la timp langa strainul care tocmai ducea galeata inspre gura. Gafaind, ii spune:
– Mai, omule, tu esti surd? Nu auzi cand iti zic sa nu bei, ca-i otravita?
La care, strainul!
– Nem tudom romanok!
Auzind asta, Ion ii spune, batandu-l usor pe umar:
– Bea, da’ bea incet, ca-i rece!…”

…Beti incet otrava, beti incet si cu toata setea voastra (starnita si intretinuta ARTIFICIAL!), otrava pe care v-o prepara si v-o toarna in toate cele (dar, mai cu seama, pe calea Vazului, pe care vine 80% din informatia DIN EXTERIOR! – …si a Sufletului!!!), zi de zi si ceas de ceas, dusmanii vostri de moarte…! –  voi, romani crestini si asa de naivi, asa de usor de fraierit, de catre smecherii si pacalicii Lumii asteia cumplit ticalosite si devenita irespirabila, de atatea miasme infernale!

…Beti (“incet, ca-i rece”…!), romani crestini, daca ati uitat sa va rugati Lui Dumnezeu-LUMINATORUL DE LAUNTRURI…!!!

7 martie 2011

NOTA

1-„(…)Fara indoiala, evreii sunt poporul ales. Dar ales cu ce scop? Daca ne-am lua dupa ei, au fost alesi pentru a deveni stapanii lumii, si, astfel, nu am mai putea purta nici o discutie. Atunci ar fi mai bine sa punem problema altfel, caci e dificil de definit in ce consta stapanirea lumii. Cand se va produce, potrivit evreilor insisi, constituirea Imperiului lor Mondial? Momentul acesta va fi marcat de aparitia lui Mesia. Astfel, putem conchide ca evreii sunt poporul ales, intrucat Dumnezeu a hotarat ca Mesia sa provina din randurile lor. Aici suntem cu totii de acord, evrei si crestini deopotriva, dar tot de aici porneste si controversa.
De fapt, pentru crestini, Mesia a venit deja, prin incarnarea Logos-ului in Iisus Christos. Evreii au fost cu adevarat poporul ales, anume ales pentru Incarnarea lui Dumnezeu. De indata ce acest fapt s-a produs, de indata ce si-au indeplinit misiunea, evreii au incetat sa mai fie poporul ales. Evreii pot ori sa recunoasca faptul ca Mesia a venit deja, prin Incarnarea christica, si, deci din acel moment, inceteaza sa se mai considere poporul ales, ori contesta autenticitatea lui Christos-Mesia  – si, atunci, isi refuza chiar conditia de popor ales, deci calitatea de instrument ales de Dumnzeu pentru salvarea lumii – caz in care nu ar pacatui numai fata de misiunea lor, ci si fata de Dumnzeu insusi. Evreii repeta, fara incetare, ca Iisus Christos, atat timp cat se pretinde Fiul lui Dumnzeu si al lui Mesia, nu este decat un impostor. Mesia nu a sosit inca, socotesc evreii, el va veni pe un cal alb, si, in momentul acela, se va constitui imperiul Israelului, care va stapani peste intreaga lume. Cele doua pozitii sunt ireductibile. Pozitia evreilor este limpede. Ei sunt poporul ales; in consecinta, atunci cand va veni Mesia, pamantul intreg va intra in posesia lor.
Numai ca unul dintre fiii lui Israel s-a prezentat deja drept Mesia. Este adevarat, evreii l-au considerat, intotdeauna, un impostor, dar aceasta nu a impiedicat un mare numar de popoare sa-l recunoasca drept Fiul lui Dumnezeu. Acest Mesia, si nimeni altcineva, a creat, pentru aceste popoare (in sanul carora traiesc si numerosi evrei) o noua conceptie asupra lumii si o noua structura spirituala, valori noi pe o scara noua a valorilor. Blestemat pentru Israel , Mesia a creat pentru aceste popoare ordinea crestina a lumii. De aici incepe dificultatea majora. Evreii traiesc in mijlocul lumii crestine, dar ce lege respecta ei? Oare se supun legilor lui Iisus Christos, respecta atmosfera si conditiile crestine? Daca ar fi asa, atunci ar fi renuntat la legile lor, ar fi incetat sa se considere poporul ales; mai mult, ar fi incetat sa fie evrei. Or, nimic de felul acesta nu s-a intamplat. Evreii continua sa fie evrei. Cu alte cuvinte, si-au stabilit o ordine particulara in sanul altor popoare, o ordine contrara, in special, ordinii crestine, pe care o considera opera unui impostor. Rezulta, de aici, ca, respectandu-si legea iudaica, evreii trebuie, in mod necesar, sa saboteze ordinea si valorile crestine (s.n.).
Nu e vorba numai de o problema religioasa, desi este usor de vazut ca necazurile si suferintele evreilor sunt mai adanci si mai frecvente in perioadele si in regiunile in care oamenii adera la crestinism intr-un mod mai categoric, in timp ce sunt cu mult mai mici in tarile protestante, cu o religiozitate formala. In fapt, cel putin in cateva aspecte, protestantismul este forma cea mai putin crestina a crestinismului si cea mai apropiata de structura iudaica. Ceea ce dorim sa spunem este ca iudaismul si crestinismul depasesc planul strict religios, in masura in care constituie, in acelasi timp, principii formatoare ale vietii sociale.
Exista o ordine iudaica si alta crestina a lumii. Existenta paralela a valorilor crestine si a valorilor iudaice este un fapt incontestabil. Fie ca este vorba de organizarea politica a unei natiuni, de productia si circulatia bunurilor materiale sau de sensul general pe care il conferim existentei, aceste valori exista si nu le putem pune la indoiala. Oricare ar fi domeniul pe care l-am lua in discutie, evreii si crestinii sunt separati printr-o incompatibilitate organica, iar aceasta are un caracter categoric, total, definitiv. Pe baza acestei incompatibilitati ii considera crestinii pe evrei un pericol pentru ordinea lasata de Iisus Christos. Crestinismul si iudaismul sunt doua lumi complet straine una fata de cealalta; intre ele nu este cu putinta niciun fel de fuziune. Conflictul este atat de intens, incat pacea nu se va instaura decat la disparitia unuia dintre ei.
Evreii sufera, deoarece, din clipa in care au refuzat sa-l recunoasca pe Christos drept Mesia, pentru a se crampona de prerogativa de popor ales, si-au asumat misiunea de a distruge valorile crestine. Daca poporul lui Israel sufera, e si din cauza ca, dupa ce l-au dat pe Christos lumii, au refuzat sa-l recunoasca: l-au vazut, dar nu l-au crezut. Acest lucru nu ar fi fost poate atat de grav, daca alte popoare nu l-ar fi crezut. Ei bine, noi facem parte dintre cei care l-au crezut!
Prin sionism, evreii au crezut ca au gasit calea de a insela destinul. Ierusalimul continua sa fie polul magnetic al iudaismului, dar mai mult din punctul de vedere al unui iudaism mistic. Caci urarea nostalgica „La anul, la Ierusalim” nu este legata de nimic concret, ci corespunde unuia dintre acele mituri despre care vorbea Sorel, mituri care se sprijina pe evenimente care nu au avut loc niciodata, dar care polarizeaza, cu toate acestea, atentia generala, obligandu-i pe oameni sa-si conduca viata in vederea acestor evenimente, ca si cum ele ar trebui sa se produca, in mod necesar. Fara indoiala, pentru evrei, intoarcerea la Ierusalim este o realitate incontestabila, poate cea mai puternica dintre toate manifestarile iudaice.
Aceasta certitudine mistica –potrivit careia poporul lui Israel se va regasi la poalele Templului – este atat de puternic inradacinata in sufletul evreiesc, incat toata viata in diaspora le va parea tuturor evreilor ceva trecator, daca nu chiar o fictiune. In fapt, daca evreii au temple si consilii religioase peste tot in lume, nu e mai putin adevarat ca Ierusalimul ramane singurul lor loc de rugaciune si jertfa, sediul adevaratului lor templu, fata de care templele din diaspora nu sunt decat niste inlocuitori palizi. Spiritul Israelului este legat de conceptele originale ale propriilor sale dorinte si nenorociri, mai mult decat de realitate, care se destrama asemenea transparentei unei iluzii, pentru a fi, apoi, reconstruita, la nivelul fictiunii pure.
Intelegem, acum, cat de mult se indeparteaza de ideea sionista a lui Theodore Herzl realitatea iudaica contemporana. In mod sigur, daca cineva ar reusi sa adune la un loc toti evreii din lume si sa-i constituie politic intr-un stat Israel , atunci problema necazului evreilor ar fi profund modificata, daca nu chiar rezolvata pe deplin (s.n. si n.n.: Nae Ionescu s-a inselat: azi, cand Statul Israel, fondat  artificial, DAR FONDAT! – exista –  vedem clar ca, oriunde ar fi/s-ar situa geografic, acest popor incapatanat si profund luciferizat se crede dator, fata de ciudatul sau Dumnezeu, sa ia in stapanire lumea terestra, cu orice pret, prin oricata cruzime dementa!). Cum s-ar putea ajunge la constituirea unui stat evreu? Intrebarea merita sa fie pusa, intrucat evreii au avut, in multe ocazii, propriul lor stat. Ar fi destul de bizar sa credem ca evreii l-au asteptat pe Theodore Herzl pentru a descoperi ideea statului iudaic. Regula generala cere ca fiecare popor sa aspire, in mod natural si ne-deliberat, la viata de stat, asa cum o sugereaza imaginea moleculelor dintr-o solutie suprasaturata, pe punctul de a se cristaliza. Exact acest lucru nu l-am putut descoperi la evrei. Chiar din contra, de fiecare data cand au avut un stat, grija lor permanenta a fost de a-l distruge. Incercarea de a fixa un termen vietii lor in diaspora ar fi o nebunie, caci exact pe aceasta viata se sprijina starea naturala a evreului.
Ce cauta, deci, Theodor Herzl, ce doreste sionismul? Vor ei sa-i smulga Ierusalimului aura sa mistica si caracterul mitologic, pentru a transforma acest oras intr-o capitala moderna, cu ministere si o politie atotputernice? Este posibil. Numai ca aceasta va fi o efemera experienta in plus, ca toate institutiile iudaice de pana acum; pe de alta parte, o cetate o Ierusalimului concreta i-ar face pe evrei sa-si piarda credinta lor comuna, fundamentul vietii lor de pana acum. Sionismul ar fi rezultatul matematic al distrugerii mitului Ierusalimului. Sionismul va consacra sinuciderea neamului lui Israel ? S-ar putea sa fie chiar asa.
Daca evreii sufera, sufera pentru ca sunt evrei. Vor inceta sa mai fie evrei, in ziua in care nu vor mai suferi si nu vor putea scapa de suferinta decat atunci cand nu vor mai fi evrei. Iata o teribila fatalitate, impotriva careia nu este nimic de facut: Israel va agoniza pana la sfarsitul lumii!
Tu, Iosif Hechter, esti bolnav, tu nu mai iti gasesti locul in propria piele. Esti bolnav chiar in substanta ta; nu poti sa nu suferi; suferinta ta nu are iesire. Sa fii totusi sigur, Iosif Hechter, ca toata lumea sufera. Noi, crestinii, suferim si noi, dar pentru noi exista o scapare: mantuirea, reinvierea. Si tu speri: speri ca va veni Mesia cel indelung asteptat, Mesia pe calul sau alb, implinirea regatului lui Israel pe pamant. Inca mai speri, tu, Iosif Hechter. Continua sa speri, este tot ceea ce ti-a ramas! Cat despre mine, eu nu te pot ajuta in niciun fel, caci sunt convins ca acel Mesia pe care il astepti nu va veni niciodata. Mesia a venit deja, dar tu nu l-ai recunoscut. Doar atat ti se ceruse, in schimbul bunatatii pe care ti-o aratase Dumnezeu: ti se ceruse sa veghezi, iar tu n-ai facut-o. Dar poate ai fost orbit, trufia fiindu-ti ca un graunte de nisip in ochi. Nu simti, Iosif Hechter, frigul si tenebrele care te inconjoara, din toate partile?”” – cf. Nae Ionescu – Prefata la cartea lui Mihail Sebastian, “Chestiunea evreiasca . De doua mii de ani”.

KOSSUTH LAJOS SI „LUPTA PENTRU ELIBERAREA UNGARIEI”

Peste cateva zile, in Romania, dar si in alte zone ale Europei de sud-est, se va marca implinirea a 163 ani de la izbucnirea Revolutiei de la 1848 – 1849, eveniment politic major care a zguduit din temelii structurile de tip feudal a Imperiului Austro-Ungar care cuprindea intre fruntariile sale Ungaria, cat si Transilvania romaneasca. Dupa cum se stie, dupa o absenta de peste trei secole, cvasitotala de pe harta Europei ca stat independent, suveran, de sine statator, Ungaria dadea semne ca nu mai tolereaza conditia de colonie a imperiului si, incurajata de revoltele de la Paris, Milano si Viena , a declansat, la 3 martie 1848, o miscare de protest ce viza obtinerea statutului de independenta si a libertatii pentru aceasta tara.
Dupa cum se stie, monarhia habsburgica a refuzat vreme indelungata acordarea drepturilor democratice atat Ungariei, cat si celorlalte provincii anexate Imperiului. Revolutionarii maghiari au promovat ideea obtinerii libetatii cuvantului si a constiintei, eliminarea claselor sociale, anularea legii de scutire de taxe si impozite a nobilimii si crearea conditiilor pentru acordarea de drepturi cetatenesti pentru tarani prin abolirea iobagiei.
Desi parea sa fie o perioada extrem de favorabila pentru protestatari, deoarece coroana Imperiului revenise, de scurta vreme, tanarului si putin experimentatului imparat Franz Joseph, sub influenta puternica a imparatesei Sofia, Austria a refuzat acordarea oricarora din drepturile mentionate. In acele conditii, Ungaria s-a autoproclamat ca Republica si l-a ales pe Kossuth  ca guvernator  al noului stat.
O asemenea decizie a fost salutata cu entuziasm de aproape toate clasele sociale maghiare multumite pentru acest prim pas de reafirmare atat a Ungariei pe scena politica europeana in calitate de stat de sine statator.
Dovedind o deosebita abilitate politica, Kossuth Lajos a prezentat miscarea revolutionara drept un razboi pentru eliberarea Ungariei, actiune la care a incercat sa atraga si alte minoritati etnice din cadrul monarhiei. Asa se explica faptul ca el a beneficiat de ajutorul a numerosi macedo-romani , sarbo – croati , sau aventurierul general polonez Jozsef  Bem.
Miscarea protestatara maghiara a dat curaj si altor provincii din spatiul sud-est european de a declansa miscari de protest si promovarea unor obiective sociale, politice, economice etc. Am in vedere in mod deosebit  miscarile revolutionare din tarile romane, care, intr-o oarecare masura, au cooperat cu miscarea revolutionara maghiara. Cercurile francmasonice din cele doua parti au facut eforturi deosebite pentru apropierea intre liderii revolutionari maghiari cu cei din tarile romane. Personal, Nicolae Balcescu a incercat, zadarnic, sa actioneze ca liant si sa aplaneze starile conflictuale izbucnite intre revolutionarii ardeleni si cei maghiari .
Desi Kossuth Lajos era de orientare declarat liberala, iar miscarea sa a dat multe sperante poporului maghiar subjugat de imperialii vremii, in cele din urma, atat el, personal, cat si ceilalti lideri maghiari s-au dovedit extrem de nationalisti si egoisti, dar si primitivi din punct de vedere politic; desi obiectivul lor declarat era eliberarea Ungariei si obtinerea de drepturi cetatenesti, social-politice si economice, care odata castigate ar fi produs mutatii majore, de esenta, in societatea vremii, s-a dovedit ca ei militau, pe fata, ca de astfel de libertati si drepturi sa nu beneficieze si celelalte minoritati etnice din imperiu, aflate intr-o stare la fel de deplorabila ca poporul maghiar.
In loc sa profite de izbucnirea in Transilvania, indeosebi in muntii Apuseni a unei extrem de curajoase miscari revolutionare, Kossuth Lajos, facandu-se ecoul intereselor nobilimii maghiare, a declansat un razboi impotriva romanilor ardeleni. In cadrul acestor lupte absurde, liberalul Kossuth Lajos a incurajat, tolerat si incitat la crime abominabile impotriva adversarilor sai din Transilvania, care au condus la uciderea a peste 60.000 de romani si stergerea de pe fata pamantului a circa 200 de sate , precum si a nenumarate biserici si asezaminte manastiresti. Datorita nefastei sale angajari intr-o disputa cu un alt popor, care aspira, la randul sau, la fel de justificat, la libertati democratice si la o existenta demna, Kossuth Lajos si ceilalti conducatori unguri au usurat, in mare masura, sarcina imperialilor austrieci de a infrange astfel de miscari protestatare. Daca, in loc sa angajeze lupte impotriva romanilor ardeleni, fortele revolutionare ale lui Kossuth Lajos s-ar fi aliat cu acestia, el ar fi sporit substantial sansele reale de victorie ale miscarilor revolutionare izbucnite in imperiu, luptad cu sanse de reusita impotriva armatei austriece si a celei tariste, venita in sprijinul monarhiei habsburgice. Pierderile materiale si umane au fost uriase si in tabara maghiara. Insusi poetul Pet?fi Sándor a fost luat prizonier, in timpul luptei de la Albesti, de langa Sighisoara , dus in Rusia si apoi trimis in Siberia, unde isi va gasi sfarsitul, dupa 12 ani de detentie grea.
Prin intermediul trupelor tariste, solicitate de imperialii austrieci, venite in Transilvana in acest scop, austriecii au reusit sa invinga miscarea revolutionara din Ungaria si Transilvania, dand ulterior frau liber represiunii.
In august 1849, ca urmare a esecurilor zdrobitoare suferite, Kossuth Lajos se retrage la Arad , unde demisioneaza din functia de guvernator al Ungariei in favoarea generalului Görgey. Dupa doar 6 zile, pentru a  scapa si a nu fi arestat de fortele imperiale de la Viena, Kossuth traverseaza Dunarea pe la Orsova  si, dupa o calatorie lunga, ajunge la K?tahya, unde guvernul Imperiului Otoman ii stabileste domiciliul de exilat, in Turcia. Pe cand se gasea la Vidin , el trimitea o scrisoare ministrului de externe englez, lordul Palmerston, scrisoare prin care solicita sprijin pentru ceilalti exilati ai revolutiei maghiare.
Dupa cum se stie, Kossuth Lajos va ramane in Turcia pana in septembrie 1851, fiind urmarit atat de serviciile secrete turce, cat si de cele austriece. In aceasta perioada el a mentinut legaturile cu organismele francmasonice, care au preintampinat orice actiune de represiune indreptata impotriva sa.
Prin lobby-ul puternic promovat de miscarea francmasonica nord-americana , la 9 februarie 1950, presedintele nord-american Zachary Taylor  determina parlamentul Statului Ohio, dar si Camera Reprezentantilor de la Washigton sa adopte o motiune prin care se cerea Turciei eliberarea lui Kossuth si a emigrantilor unguri din Turcia.
Aceasta actiune a determinat influentele forte francmasonice din S.U.A. sa declanseze o adevarata uvertura diplomatica in sprijinul lui Kossuth si a adeptilor sai. Viitorul presedinte nord-american, Fillmore, a continuat actiunile politice favorabile cauzei lui Kossuth si a obtinut votarea rezolutiei senatorului Henry Foote de Mississippi, referitoare la trimiterea unei fregate a marinei nord-americane pentru a aduce familia Kossuth in America. Urmare a interventiei insistente a influentelor cercuri francmasonice nord-americane, s-a reusit ca, la 10 septembrie 1851, familia lui Kossuth sa se imbarce pe fregata la Smirna, asigurand plecarea sa dintr-o zona de maxim risc pentru propria securitate. Dupa o scurta escala in Anglia, Kossuth debarca, la 5 decembrie 1851 la Staten Island, in statul New York, iar la 30 decembrie 1851 ajunge la Washington D.C. Inca de la venire, pe tot parcursul sau pe teritoriul american, au loc primiri entuziaste si banchete, in persoana sa fiind salutat un erou european ce lupta impotriva regimului totalitar al Imperiului Habsburgic . Kossuth Lajos si insotitorii sai beneficiaza de concursul larg al emigratiei maghiare, dar si al cercurilor francmasonice, cauta sa obtina sprijin material, politic si diplomatic pentru noile sale activitati privind destabilizarea situatiei din Imperiul Habsburgic . Vor avea loc turnee in mai multe state nord-americane, urmate de entuziaste receptii, dar si de discursuri fulminante , atat din partea gazdelor, cat si a oaspetelui maghiar. El se va bucura incepand cu 1851 si de sprijinul unui important cotidian nord-american, New York Times, la al carui banchet, din 15 decembrie 1851, Kossuth Lajos va tine un discurs in care, culmea, aducea elogii ideii de libertate a poporului, de respect fata de istoria, limba si traditiile lor. Mai mult, Kossuth vorbea despre energia si geniul fiecarei natiuni care trebuie sa se bucure de respect si consideratie, deoarece, in opinia sa, „toate popoarele sunt capabile de nobile impliniri”. Adoptand o atitudine abila, oportunista am spune noi, si dovedind o buna cunoastere a mentalitatii poporului american, pentru a-i castiga si mai mult increderea pentru proiectele sale viitoare, Kossuth Lajos incerca sa-si convinga auditoriul ca el era campionul luptei europenilor pentru libertate si independenta. El nega orice posibila acuzatie ca ar fi luptat pentru dominarea rasei sale asupra celorlalte etnii si sustine ca intreaga sa activitate a vizat eliberarea poporului sau si combaterea oricaror forme de despotism. In opinia sa, marile armate ale statului sunt „elemente despotismului”. Ziarul NewYork Times a aratat o atitudine extraordinar de favorabila lui Kossuth si luptei acestuia. In paginile respectivului ziar se regaseste cronica turneului efectuat de Kossuth Lajos in timpul scurtei sale sederi pe pamant nord-american . Cuvantarile si declaratiile sale se bucura si gratie acestui ziar de o larga mediatizare, atragand numerosi suporteri pentru promovarea politicilor viitoare ale lui Kossuth.
Dealtfel, dupa propriile declaratii ale membrilor staff-ului redactiei acestui ziar, ei au imbratisat cauza maghiara si pe cea a lui Kossuth, intrucat au vazut in ele expresia dragostei fata de principiul libertatii si nationalismului.
A contribuit la o astfel de atitudine si necunoasterea detaliilor privind desfasurarea revolutiei maghiare de la 1848 – 1849. Prin intermediul numeroaselor relatari consacrate intalnirilor, discutiilor si chiar declaratiilor personale, Kossuth este privit in America drept un erou al luptei impotriva despotismului imperial austriac.
Datorita relatiilor cordiale, dupa revenirea sa in Europa, pe timpul sederii la Londra, Kossuth a activat ca si corespondent al ziarului New York Times. Din capitala britanica, Kossuth Lajos va trimite numeroase depese ziarului New York Times cu informatii de ordin politic si diplomatic privind Marea Britanie si continentul european .
Mai este de mentionat ca, Ludovic Kossuth a beneficiat si de sprijinul si de prietenia personala a fondatorului ziarului New York Times, Raymond, care, cu diverse prilejuri, va raspunde atacurilor indreptate impotriva lui Kossuth si la interventia caruia s-a acceptat angajarea sa in calitate de corespondent al ziarului la Londra.
Dupa cum se stie, avand in vedere riscurile constante la care era supus, Kossuth paraseste, dupa un amplu turneu nord-american, aceasta tara, la 14 iunie 1852, la bordul navei de linie Africa, sub numele fals de Adam Smith si Lady Smith. El a ramas, se pare, in capitala Marii Britanii  pana in 1861, cand se muta la Milano si apoi la Torino, urmand sa locuiasca aici pana la decesul sau.
In toata aceasta perioada, Kossuth nu renunta la activitatea sa politica. La 5 mai 1859 se intalneste cu imparatul Napoleon al III-lea, la Paris. In acelasi an este ales presedinte al Directoratului National Maghiar  in mai 1862. Preocupat de mutatiile ce avusesera deja loc in Europa de sud-est, el initiaza un plan pentru o Federatie a Dunarii . Datorita conjuncturii internationale a momentului respectiv, niciunul din proiectele sale nu va avea castig de cauza. Totusi, miscarea revolutionara condusa de Kossuth Lajos a avut o importanta uriasa pentru noile prefaceri in Europa Centrala.
Nici chiar imparatul Franz Joseph nu ramane indiferent fata de miscarea protestatara din Ungaria. De teama unor noi revolte si pentru a descuraja orice forma de secesionism politic, imparatul va achiesa la Asociatiile Unguresti la putere si la constituirea Imperiului dualist, bicefal Austro-Ungar.
In felul acesta, dupa abile negocieri si compromisuri, se implinesc multe din obiectivele Revolutiei de la 1848 – 1849, dar chiar daca Ungaria devine partener in monarhia Austro-ungara, nu se poate vorbi ca se realizeaza si idealul identitatii maghiare.
In pofida progreselor obtinute de clasa politica budapestana, Kossuth ramane un izolat, fiind obligat sa moara in exil , departe de tara pentru a carei libertate luptase.
Dr. Dan BRUDASCU

Cateva referinte despre Biserica Ortodoxa si societatea romaneasca actuala

Vorbind despre Biserica si in Biserica – despre rolul si importanta Ei, am ajuns la multe definitii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuantare a detaliilor… Nu stiu, in schimb, in ce masura, implinim in practica cunostintele teoretice pe care le cunoastem despre Biserica si daca le implinim in Biserica – acolo unde le este locul si rostul!… Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( ). Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma. 
Autoritatea Bisericii in viata cetatii nu trebuie perceputa in sens absolut ci nuantat in directia autoritatii initiale asupra membrilor ei care constituiau in acelasi timp si societatea. In contemporaneitate insa, consecutiv modificarilor aparute in constiinta maselor odata cu revolutia franceza, cu dezvoltarea filozofiei pozitiviste, cu dezvoltarea stiintei, se constata un hiatus intre Biserica si societate. Marele vis al Bizantului a fost acela de a crea o societate crestina universala, administrata de Imparat si calauzita spiritual de Biserica, ceea ce insemna o imbinare intre universalismul roman si cel crestin intr-un program socio-politic unic( ). Aceasta idee pleca de la premisa ca omul este o fiinta teocentrica in toate laturile vietii sale deci si societatea era firesc sa fie teocentrica, teonoma si daca omul este responsabil pentru intreaga creatie, societatea ca extensie umana poarta aceasta responsabilitate. Momentul convertirii lui Constantin cel Mare a coincis cu debutul entuziast al acceptarii de catre Biserica a protectiei Imperiale si de-a lungul timpului nu s-a incercat o reflectie serioasa asupra acestei probleme a “simbiozei” dintre stat si Biserica, reflectie care sa aduca necesarele corectii in ceea ce priveste rolul statului si al societatii laice in viata umanitatii cazute. Credinta ca un stat intreg ar putea ? prin aceasta simbioza ? deveni crestin s-a dovedit a fi fara suport si s-a constituit in final in marea tragedie a Bizantului( ). S-a dovedit ca “simfonia” gandita de Imparatul Justinian a fost o utopie, Bizantul nereusind sa devina un imperiu crestin universal asa cum s-a dorit de aceea, daca in planul ideatic cel putin, Biserica si societatea se puteau identifica, in plan real ele au fost si au ramas realitati separate intre care s-au dezvoltat de-a lungul timpului o seama de raporturi. Atat societatea civila cat si Biserica, luata ca institutie, au evoluat de-a lungul timpului si intre ele s-au dezvoltat o seama de relatii, de la cele mai bune in epoca medievala, la cele mai neproductive ? in epoca socialista de aceea se cuvine sa facem o seama de precizari in ceea ce priveste natura raporturilor Bisericii Ortodoxe cu societatea contemporana.

Biserica si Statul
Relatia Bisericii cu statul a fost statornicita de insusi Mantuitorul inca din timpul activitatii Sale pamantesti prin indreptatirea dajdiei datorata Cezarului (Mt. 22,17). Raspunsul dat de Hristos fariseilor la intrebarea: “Se cuvine sa dam dajdie Cezarului?” subliniaza doua lucruri: recunoasterea autoritatii de stat, in cazul dat statul imperial si realitatea ne-opozitiei dintre indatoririle religioase si cele civice( ). Potrivit Sfintei Scripturi, Dumnezeu este unicul izvor al autoritatii (In. 19,11; Rom. 13,1) iar Iisus Hristos detine toata puterea in cer si pe pamant (Mt. 28,18) dar in acelasi timp, daca Iisus Hristos a facut cunoscuta autoritatea spirituala deplina a lui Dumnezeu asupra intregii vieti umane, El a randuit si supunerea fata de autoritatea politica indemnandu-i pe apostoli si prin ei pe toti crestinii sa se supuna autoritatii pamantesti caci este data de Dumnezeu in vreme ce Hristos nu detine putere politica( ). Mai mult decat atat, Apostolul Pavel da comandamente precise in ceea ce priveste acceptarea deplina a autoritatii statale spunand: “dati deci tuturor cele ce sunteti datori; celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste si celui cu teama, teama.” (Rom. 13,7) caci “cel ce se impotriveste stapanirii, se impotriveste randuielii lui Dumnezeu” (Rom. 13,2). Aceste comandamente invedereaza faptul ca Biserica si societatea civila, din care face parte si statul, sunt doua realitati distincte, prima ocupandu-se in mod direct de mantuirea credinciosilor in vreme ce statul se ocupa de problemele legate de viata de zi cu zi a oamenilor, finalitatea celui din urma reducandu-se la veacul acesta( ).
Peste toate acestea insa, relatia Bisericii cu societatea in general si cu statul in special trebuie sa tina seama de conditiile specifice sociale si istorice in care isi desfasoara activitatea. Autonomia Bisericii fata de stat daca inseamna ne-imixtiunea Bisericii in problemele pur politice si ne-interventia statului in problemele interne ale Bisericii nu trebuie, in acelasi timp, sa insemne si totala indiferenta a Bisericii fata de problemele societatii contemporane. Biserica are datoria sa lucreze pentru mantuirea credinciosilor si trebuie sa intervina ori de cate ori aceasta este pusa in pericol de actiunile puterii seculare iar interventia Bisericii nu trebuie sa se reduca la denuntarea actiunilor distructive ale societatii contemporane ci sa se extinda in mod pozitiv in directia determinarii credinciosilor sa lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atenteaza la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident in ei.
S-a pus in ultima vreme problema implicarii Bisericii in viata politica si in aceasta directie s-au ridicat glasuri care au sustinut aceasta posibilitate dar s-au ridicat si glasuri care s-au opus si in ceea ce le priveste pe acestea din urma trebuie sa facem o seama de precizari, ele au venit din doua directii, pe de o parte s-au opus cei carora le era frica de ceea ce insemna inrolarea Bisericii in politica in sensul ca multe dintre actiunile lor ar fi fost supuse in aceasta situatie criticii si ar fi fost date in vileag, in vreme ce alte glasuri, sincer ingrijorate au considerat ca aceasta implicare a Bisericii in politica ar fi insemnat prejudicierea imaginii ei si impietarea asupra increderii de care se bucura Biserica in randul populatiei.
Trebuie observat insa ca Biserica nu se poate supune sub nici o forma mecanismului electiv adica ea nu poate face politica de partid, nu se poate lega la remorca nici unei formatiuni politice fiindca aceasta ar insemna sa prejudicieze grav asupra comuniunii intre membrii ei care sunt la randul lor membrii sau simpatizantii unui partid sau al altuia, urmeaza o doctrina politica sau alta. Angajarea Bisericii in randurile unui partid ar insemna distrugerea voita a comuniunii intre oameni, intre credinciosi, ar insemna in final autodizolvarea ei( ).
Biserica, de asemenea, nu poate cauta obtinerea puterii pentru ea insasi. Daca ea ar cauta sa dobandeasca puterea seculara ar insemna o renuntare a ei la misiunea meta-istorica pe care i-a randuit-o Dumnezeu si o concomitenta ancorare a ei in istorie si in saeculum( ). A cauta obtinerea puterii politice inseamna denuntarea poruncii Mantuitorului de a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Mt. 22, 17) si deci transformarea Bisericii dintr-o institutie divino-umana, reala punte intre imanent si transcendent, intr-o institutie pur umana, cu pretentii de factura egoista. Biserica insa poate si trebuie sa se implice in politica pe cai si cu metode specifice misiunii ei. Rolul ei in indrumarea morala a mirenilor se permanentizeaza nelimitandu-se la trasarea unor norme morale, se extinde asupra tuturor sferelor vietii sociale din care si politica face parte. Nu trebuie sa ne fie frica sa folosim acest termen chiar daca el a ajuns sa fie considerat sinonim cu ideea de imoralitate, de refuz al responsabilitatii si, de ce nu, chiar de iresponsabilitate. Biserica are datoria de a face sa rasara in mintea si in inima mirenilor dorinta de a curati actul politic, dorinta de a-l spala, nu in sensul de cosmetizare ci in acela de reformare profunda, de reorientare a prioritatilor fiindca indiferent de vremea in care a propovaduit, indiferent de conditiile istorico-politice, discursul Bisericii s-a realizat in aceleasi cadre ale dragostei de tara, ale muncii creatoare de valori, ale inc1inarii spre cele cu adevarat importante pentru toti cei ce sunt chipul lui Dumnezeu, indiferent de pecetea pe care o poarta in fiinta lor.
Responsabilitatea moral-politica a membrilor Bisericii nu iese sub nici o forma din cadrul general al responsabilitatii lor morale si apoi, in relatiile lor cu Biserica nu intervine nici o modificare generata de schimbarile de natura politica pentru ca rolul mirenilor in Biserica este fundamentat revelational si nu suporta determinari in plan secular, indiferent de natura oranduirii politice, pentru ca fiinta Bisericii nu este afectata de saeculum, de lume, ba mai mult, in aceasta sfera a responsabilitatii moral-politice, se observa mai accentuat caracterul sinergic al devenirii umane. Membrii Bisericii nu trebuie sa uite niciodata ca sunt madulare ale aceluiasi unic Trup al lui Iisus Hristos si ca in virtutea acestei realitati orice manifestare egoista ii scoate din comunitate, pune stavila, ridica zid intre ei si ceilalti, pe de o parte, si intre ei si Dumnezeu, pe de alta. In aceasta directie apare ca deosebit de important rolul clerului, implicarea lui in politica trebuie, mai intai de toate, inteleasa sub acest aspect de fundamentare a unei moralitati a actului politic, de intarire in inimile mirenilor a constiintei comunitare inte1easa nu in sensul comunitarismului sau colectivismului de factura socialista( ), ci in sensul transparentei Bisericii( ) si a responsabilitatii crestine( ), in sensul slujirii semenului si al impreuna-lucrarii pentru propasirea tarii.
 
Biserica, cultura si civilizatia lumii de astazi
Vorbind de cultura ne vedem nevoiti sa staruim putin asupra ideii de valoare fiindca determinarea culturii societatii umane se face folosindu-ne de unitatea de masura a valorii, cultura fiind, in esenta, un summum de valori. Nu este cazul sa facem o clasificare a valorilor culturale dar trebuie sa spunem ca acestea se impart – intr-un mod sumar – in valori mijloc, adica cele care ajuta la realizarea altor valori cum sunt valorile economice si valori scop cum sunt valorile estetice, morale si religioase( ). Se naste firesc intrebarea: care sunt valorile supreme? si raspunsul difera de la o societate la alta. In societatea antica greaca se considera ca valorile filozofice (estetice, etice, politice) sunt valorile supreme. In crestinism insa apare o noua ierarhizare: vorbim de valori absolute, eterne si valori trecatoare, relative; valoarea absoluta, eterna, cu existenta pur spirituala este Dumnezeu, El l-a creat pe om dupa chipul sau si prin aceasta i-a daruit din atributele sale printre care si acela de creator. Omul este creator de valori, el plasmuieste valori cultivand artele, filozofia, stiintele folosindu-se de valorile daruite de Dumnezeu: harul, darurile Sf. Duh, iubirea, credinta, rabdarea, cumpatarea, barbatia, intelepciunea, etc. Urmandu-si destinul creator omul infrumuseteaza lumea, o innobileaza realizand astfel acte de cultura. Aceasta conceptie crestina a stat la baza culturii europene care, intru inceputuri, a fost o cultura religioasa( ). Pe acest fundament s-au consacrat valorile imuabile ale culturii: binele moral, adevarul sfant si frumosul artistic.
In vremea noastra insa, asistam la o periculoasa rasturnare a valorilor, asistam la o schimbare de locuri intre valoarea mijloc si valoarea scop iar rezultatele acestei schimbari sunt dintre cele mai inspaimantatoare. Este suficient sa iesim o singura zi pe strada, sa deschidem radioul, sa ne uitam la televizor si constatam ca non-valoarea este ridicata la rang de norma culturala si daca Biserica a fost cea care a contribuit decisiv la fixarea valorilor culturii moderne ea este chemata si astazi sa-si reia munca in sensul reinstaurarii unor criterii reale ale valorilor. Marea majoritate a fenomenelor zise culturale se constituie in atacuri lipsite de discernamant la adresa sanatatii mentale si morale a societatii contemporane si cei mai loviti membrii ai ei sunt tinerii si din aceasta cauza situatia data este extrem de ingrijoratoare.
Caci tinerii, de pilda, se afla la varsta la care invata sa pretuiasca munca, fie a lor (caz ideal) fie a altora, se afla la varsta la care isi formeaza o imagine personala despre lume si viata, isi decanteaza pornirile spre un domeniu sau altul de activitate, in concluzie se afla la o rascruce, deci sunt vulnerabili. Aceasta vulnerabilitatea se constituie in hrana actiunilor iresponsabile ale unor proprietari de mijloace massmedia si ale unor factori de decizie din cadrul societatii, factori care sunt chemati sa vegheze la buna dezvoltare psiho-somatica si afectiva a tinerilor.
Toate sferele culturale: muzica, literatura, cinematografia, sunt subjugate de fenomene pentru care termenul “subcultural” este inca mult prea bland. Genuri muzicale dintre cele mai lipsite de muzicalitate invadeaza societatea si se insinueaza in mintea tinerilor producandu-le perturbari comportamentale; filme a caror terne principale sunt sexul si violenta lasa in memoria lor imagini care greu vor fi sterse, literatura prolifica de aberatii comportamentale reprezentata cel mai adesea de autori de import creeaza in mintea tanarului imaginea unei societati in care tot ce conteaza este senzatia. La toate acestea se adauga televiziunea din care se revarsa in modul cel mai abject cu putinta absurdul, inumanul, promiscuitatea morala, toate imbracate in minunatele peisaje sud-americane si nu numai; televiziunea pentru care senzationalul este pus pe treapta suprema; televiziunea pentru care imaginea manifestarii a 20-30 de homosexuali in cadrul unui mars este mai importanta decat adunarea a peste 100. 000 de oameni la un hram manastiresc, si exemplele ar putea continua.
Ar fi nedrept sa reducem manifestarile culturale doar la aceste acte, care nici macar nu se integreaza in conceptul de cultura, de vreme ce oameni cu un mare simt de raspundere isi fac cu profunda daruire datoria la templul culturii. Trebuie sa amintim si fenomenele cu adevarat culturale, de valoare incontestabila care, chiar daca se adreseaza unei categorii de oameni formata cel mai adesea din specialisti si mari oameni de cultura, pastreaza balanta culturala intr-un precar echilibru.
In aceasta ordine de idei, Biserica este chemata sa ia atitudine impotriva acelor manifestari care prejudiciaza in modul cel mai grav sanatatea morala a societatii care este incapabila sa ia, de la sine, atitudine impotriva lor. Discursul moral al Bisericii nu trebuie numai sa infiereze actele subculturale amintite ci si sa ofere alternative. Sunt vrednice de admiratie, in acest sens, editurile care s-au orientat catre literatura mare, care au ales sa publice operele marilor teologi ortodocsi pentru a oferi pe aceasta cale o alternativa cu adevarat viabila pseudoculturii. Biserica, trecand si ea prin durerile tranzitiei, se vede constransa de factorul financiar la scaderea cadentei publicatiilor sale care nu mai ajung la publicul larg. Dar chiar si in aceasta situatie, prin parghiile ce-i sunt puse totusi la dispozitie de societatea actuala, trebuie sa intervina ferm in directia unei educatii culturale bazata pe sanatoasele principii morale. Largirea accesului Bisericii la invatamantul preuniversitar de toate gradele ofera acesteia sansa de a interveni eficient in educatia tinerilor contribuind la formarea unor criterii valorice capabile sa fereasca tineretul de mirajul roscovelor usor digerabile dar absolut nehranitoare ale fenomenelor subculturale actuale.

Biserica si tinerii societatii contemporane
Pe tot parcursul vietii pamantesti trebuie sa traim cu credinta si convingerea ca in Biserica toti suntem tineri, caci una este varsta tineretii – cu aspiratiile si asperitatile ei inerente si firesti – si altceva inseamna a fi tanar si receptiv din punct de vedere spiritual, adica in stare sa primesti mereu noi impulsuri, care te imbogatesc si te implinesc duhovniceste!…
 Tinerii vin intotdeauna cu prospetimea si sinceritatea lor in modul de a aborda adevarurile vietii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societatii pentru a se putea elibera de servitutile dedublarii. Puritatea, curatia, sinceritatea, spontaneitatea si curajul tinerilor in analizarea, cu multa obiectivitate si impartialitate, a problemelor lumii post – moderne pot veni in sprijinul maturilor si al varstnicilor – care sunt generatii ranite de atatea experiente negative si dureroase. Acestia, la randul lor, i-ar putea apara pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experiente!…
Tinerii trebuie sa fie chemati sa faca parte din viata de zi cu zi a slujirii Bisericii, fie in scoala si, deci, prin intermediul ei, fie in afara ei, caci daca nu va fi asa, cu siguranta ca multe aspecte ale implinirii si inaintarii misiunii in social, de pilda, s-ar face cu mai multa dificultate!… Ei, in scoala si dimpreuna cu ea, trebuie sa vina la un soroc firesc al existentei in cetatea crestina si-n Biserica, cu un „snop” si un „buchet” de fapte strans legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu si de semeni, si sa ni se prezinte ca parte a intregului Ecleziei!…
Tinerii, cu a lor tinerete spirituala – care trebuie sa fie o stare a „duhului” iar nu doar a varstei, sunt chemati sa reevalueze atitudinea apologetic–marurisitoare si misionara in aceste vremuri de actiuni prigonitoare, concertate impotriva Bisericii intr-un numar mare si variat dintre care amintim cateva cum ar fi: desacralizarea, secularizarea si laxismul religios, arghirofilia si hedonismul precum si iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntam in aceste zile!… Toate acestea duc la inmultirea pacatului si a patimii, care ajung sa fie considerate drept „firesti” si „normale” ori ele, de fapt, ne secatuiesc si ne vlaguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!… Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufletesti si trupesti ale omului, cu mult discernamant, bine stiind ca cei cu care ne luptam sunt fara de trupuri, racnind ca un leu cautand pe cine sa inghita, si sa facem toate acestea convinsi fiind ca suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurarilor Sale, nici portile iadului nu o vor birui!…
Vorbind, aici, de primenirea duhovniceasca, ne referim la purificarea noastra duhovniceasca ce trebuie sa urmeze si sa implineasca, in mod integral, invatatura Bisericii lasata noua mostenire de catre Mantuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii si al Sfintilor Parinti, ne arata noua calea (unica si autentica) ce duce la mantuire, parcurgand drumul de la „Chip” la „Asemanare”, adica de la „Biserica luptatoare” spre „Biserica cea Triumfatoare” a Imparatiei celei vesnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a pacatelor) dar este pentru lumea aceasta (a pacatosilor), la toate acestea fiind chemata sa contribuie si Scoala!…
Propovaduirea si marturisirea noastra nu trebuie sa fie una de „ghetou” ci una savarsita in tot locul si in tot ceasul, cu timp si fara timp, pentru a ajunge la o curatire si o desavarsire a launtrului nostru si al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru ca, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei si a pacatului comoditatii, a triumfalismului si a autosuficientei, toate fiind manate de pacatul orgoliilor personale, adica a mandriei si a slavei desarte!… Energia ramasa dupa toata ravasirea noastra moral-duhovniceasca, o epuizam prin provocarea si alimentarea patimii curiozitatii, a vanitatii, a satisfacerii placerilor si a pacatelor de tot felul, dupa care ajungem la deznadejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigasului – toate acestea din cauza diavolului care a reusit sa ne inrobeasca, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc si trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simtiri!… 
 Tendintelor bine cunoscute de institutionalizare sau elitism, tinerii crestini trebuie sa le opuna smerita participare la suferintele, incercarile si bucuriile celor multi, acceptand sa aiba puterea, dreapta socoteala si capacitatea de a dori sa ramana mereu tineri, pentru a avea interesul si entuziasmul de a fi permanent in comuniune cu oamenii, in si prin Biserica!…
 In tot acest rastimp acordat, din bunatate divina, dobandirii mantuirii noastre, trebuie sa invatam foarte multe lucruri, in primul rand ca nu suntem niciodata singuri, ca Dumnezeu este mereu asupra fiecaruia dintre noi; sa invatam ca trebuie sa fim recunoscatori celor care ne-au invatat, ne-au indrumat si ne poarta de grija si sa nu-i judecam pe cei care nu au putut fi alaturi de noi atunci cand aveam nevoie!…
 Intalnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriti, altii orgoliosi sau nerabdatori, unii foarte entuziasti altii foarte timizi, cu prejudecati ori fara, si fiecare vine cu viata sa personala si cu o anumita personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemati sa contribuim la increstinarea, la educarea si catehizarea, la implinirea sau la desavarsirea acesteia, avand convingerea ferma ca toti vor dobandi – in timp – ceva comun, si anume dragostea pentru Hristos si pentru aproapele, dragoste care trebuie sa se materializeze in fapte concrete. Pot parea cuvinte mari, insa credem ca fiecare dintre cei care aspira la infaptuirea si implinirea acestui deziderat sacru pastreaza mereu rugaciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajuta!”
Cu totii suntem pelerini pe fata acestui pamant si, iata, ne-am oprit, in aceste zile si vremuri, la tinerii, mereu altii, care vor prelua pe mai departe activitatile si actiunile Bisericii si vor creste si ei, asa cum am crescut si noi, vor zambi si ei asa cum am zambit si noi, vor (de)savarsi mereu noi si folositoare fapte, si, astfel, societatea crestina ori increstinata va avea in viitor familii credincioase si monahi adevarati; rugandu-ne ca toate sa se intample cu voia lui Dumnezeu si cu nadejdea ca vor fi spre mantuire!…

Biserica si drepturile omului
Contrar ideii larg raspandite, notiunea de drepturi ale omului nu este un concept teologic ci reprezinta un concept filozofic, politic, social si juridic. Acest fapt a facut ca ele sa nu constituie o tema de cercetare teologica, exceptie facand Teologia Morala care include un capitol despre drepturile fundamentale ale omului. Drepturile omului nu sunt o inventie a secolului XX ci au aparut ca idee inca din antichitate fiind numite la romani si la greci “drepturi naturale” insa in forma incipient codificata au aparut odata cu declaratia drepturilor cetatenilor din Virginia in anul 1776 si introduse ulterior in Declaratia de independenta din 4 iulie 1776( ). Aceasta declaratie proclama ca drepturi inalienabile dreptul la viata, libertate, proprietate, fericire, securitate a persoanei, la practicarea libera a religiei (indeplinirea datoriilor fata de Creator), la vot, etc. Cativa ani mai tarziu, in Franta anului 1789 apare Declaratia franceza a drepturilor omului si ale cetateanului ca expresie a Revolutiei franceze, miscare prin excelenta atee, care si-a pus amprenta asupra declaratiei inlocuindu-L pe Dumnezeu cu “Fiinta suprema”. In ce priveste religia, aceasta declaratie spune ca “nimeni nu poate fi tulburat pentru opiniile sale, chiar religioase, cu conditia sa nu tulbure ordinea publica stabilita prin lege”( ).
Pe ruinele celui de-al doilea Razboi Mondial si ca urmare a descoperirii atrocitatilor comise pe parcursul lui, la 10 decembrie 1948 a fost adoptata de ONU Declaratia universala a drepturilor omului. Ea consacra mai multe drepturi inalienabile: drepturi civile si politice (dreptul la viata, libertatea si securitatea persoanei, dreptul de a nu fi tinut in sclavie si supus torturii, prezumtia de nevinovatie, dreptul la proprietate, la libertatea constiintei, a religiei, a exprimarii, etc.), drepturi sociale, culturale si economice (dreptul la munca, la remuneratie echitabila, la protectia mamei si copilului, etc.)( ).
Trebuie remarcata o zisa evolutie in declararea acestor drepturi. Daca in declaratia de la Virginia aparea notiunea de Dumnezeu, ea nu mai apare in Declaratia franceza ci este inlocuita cu aceea de Fiinta suprema, iar in Declaratia ONU ideea divinitatii dispare definitiv fiind inlocuita cu aceea de natura umana. Aceasta realitate face ca teoria unor teologi, cu preponderenta protestanti, ca drepturile omului sunt un produs prin excelenta crestin, in care s-ar regasi elementele fundamentale ale mesajului biblic, sa se infirme. Este adevarat ca Declaratiile sus amintite referitoare la drepturile omului au fost pentru vremurile lor evenimente de-a dreptul revolutionare, dar la fel de adevarat este si faptul ca ele s-au realizat intr-un context politic si social care nu avea nimic in comun cu religia, cu Biserica, ba mai mult, ideea acestor declaratii precum si acceptarea lor pe scara universala nu urmareste decat eliberarea individului de determinarile exterioare, deci si de Dumnezeu( ).
Exista, fara discutie, si aspecte pozitive ale acestor declaratii si anume cele date de ridicarea naturii umane la rangul de cea mai inalta valoare a lumii ceea ce inseamna ca nimeni nu are voie sa impieteze in vreun fel asupra integritatii si libertatii ei, insa aceasta valoare umana ramane problematica in stadiul ei de ultim reper, atata vreme cat pe acest loc nu se afla Dumnezeu. Cu toata buna intentie a Declaratiei Americane, sclavia negrilor si comertul cu carne vie a continuat inca vreme de aproape un secol, cu tot umanismul Declaratiei Franceze, prevederile ei au permis instaurarea Terorii ale carei urmari le cunoastem si nu in ultimul rand, cu toata ratificarea mondiala a Declaratiei ONU, in numele drepturilor omului s-au iscat aprige confruntari armate generatoare de atrocitati, cum a fost cazul razboiului din Kosovo( ).
Ar fi gresit sa negam orice influenta crestina in privinta amintitelor declaratii, mai ales a celei americane insa mai trebuie sa amintim si pozitia Bisericii Romano-Catolice care considera Declaratia Americana drept una protestanta si Declaratia Franceza drept una masonica, ambele indreptate in mod nemijlocit impotriva Bisericii Apusene.
Daca la inceput declaratiile amintite au urmarit un scop nobil in sine, asistam astazi la o ideologizare exagerata a acestei notiuni de drepturi ale omului. Daca in vremurile medievale in Europa Occidentala s-a putut naste Inchizitia, o institutie care nu se mai cere definita, in veacul al XX-lea locul ei a fost luat de feluritele tribunale internationale care in numele drepturilor unui om abstract sacrifica oameni concreti; drepturile omului enuntate initial ca indreptar pentru respectarea vietii, libertatii si demnitatii persoanei umane cu toate corolarele care decurg din acestea au ajuns din norme pozitive in norme negative fiind invocate ori de cate ori o tara sau un regim politic nu se comporta cu obedienta necesara vis-a-vis de puternicii zilei si de opiniile lor. In aceasta ordine de idei ideologizarea drepturilor omului apare ca posibila din momentul in care se considera ca nu mai exista nici un criteriu superior la care sa se raporteze actiunile omului. In momentul in care Revelatia este relativizata si trecuta in planul privat al credintei, drepturile omului, care initial erau norme neinterpretabile, se supun interpretarii si atunci o fapta oarecare poate sa apara ca buna sau rea in functie de criteriul interpretarii( ). Astfel, avortul apare ca o fapta condamnabila daca se considera ca prin ea se atenteaza la viata zamislita in trupul femeii, dar apare si ca fapta “normala” daca se ia in considerare dreptul femeii la autodeterminare, dreptul ei de a considera o sarcina ca fiind dorita si benefica pentru ea sau de a o considera nedorita in contextul vietii ei sociale, deci pasibila suprimarii.
Drepturilor omului trebuie sa le recunoastem si aspecte benefice, fie si numai daca facem referire la rasturnarea regimurilor totalitare, la recunoasterea drepturilor religioase sistematic negate de acestea, la controlul pe care poporul il poate exercita asupra guvernantilor prin mecanismul votului liber, dar in acelasi timp in fata exagerarilor si ideologizarii Biserica trebuie sa ia atitudine, nu in sensul cenzurarii lor, ci in virtutea exercitarii rolului ei de a fi purtatoarea si expresia vie a Revelatiei netrecatoare( ). Biserica nu poate sta nepasatoare in fata incercarilor de a prezenta anormalul drept normal, in fata decadentei naturii umane si a intunecarii chipului lui Dumnezeu (homosexualitatea, prostitutia, schimbarea sexului, etc.), ci trebuie sa ia pozitie critica pornita din convingerea ca are datoria sa vegheze asupra starii morale a societatii, asupra vietii persoanei in directia pastrarii ei pe calea catre indumnezeire.
Actiunea critica a Bisericii Ortodoxe vis-a-vis de problema drepturilor omului nu trebuie inteleasa in sensul incercarii ei de a restrange aceste drepturi sau de a suprima unele dintre ele ci trebuie inteleasa in sensul indatoririi ei de a fi cale de unire intre creat si necreat, in sensul de a fi spatiu de recapitulare si indumnezeire a Cosmosului, in sensul de a fi spatiul de comuniune al persoanei. De pe aceste pozitii trebuie inteleasa incercarea Bisericii – evident prin metodele ei specifice – de a limita atomizarea societatii umane prin promovarea individualismului absolut, caci ideologizarea drepturilor omului atrage dupa sine aceasta atomizare in sensul ca nu se mai urmareste sanatatea intregului, nu se mai vede padurea din cauza copacilor, ci se promoveaza autodeterminarea individului, autonomia lui in raport cu orice realitate exterioara.
In consecinta, responsabilizarea actiunilor personale, institutionale si comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios si –  in final – a eclesiei, este o cerinta a situatiei, a locului si a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit raspunsuri prompte si concrete la starile de fapt ale secularizarii, in misiunea ei configurandu-se oferirea spre lume a marturiei despre spiritul specific ce a facut-o sa reziste vie, activa si dinamica timp de doua mii de ani si sa fie alaturi de poporul binecredincios in toate situatiile si imprejurarile, concretizandu-se in: puterea innoitoare a Traditiei, actualitatea gandirii patristice, dinamica bogatiei spirituale a credintei, induhovnicirea omului si a creatiei, inaintea lui Dumnezeu.( ). Atitudinea teologica, ce consta intr-o forma de manifesttare concreta a marturiei pe care Biserica lui Hristos i-o daruieste lumii, referitor tocmai la realitatile acesteia, trebuie sa mearga de la sesizarea pericolului pana la rezolvari concrete, pe care sa le propuna ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovnicesti recunoscuta si devenita tinta si scop a persoanei si a comunitatii. Biserica, formata din mireni si clerici, are o misiune extrem de dificila, iar postulatele imaginii de ansamblu a realitatii sunt in masura sa o mobilizeze si sa o capaciteze la actiune, caci „daca Biserica Ortodoxa se va multumi cu o prezenta si cu o marturie conventionala in lume, nu va raspunde provocarii contemporane cu duhul universal al lui Hristos si al Apostolilor, il va lasa pe omul contemporan neajutorat si va sucomba din cauza omogenizarii promovate prin globalizare. Daca, dimpotriva, va avea curajul sa promoveze in mod autocritic si cu pocainta, atat la nivel individual cat si la nivel comunitar, duhul traditiei sale, va putea sa ofere adevarul universalitatii sale ca replica la himera globalizarii.”( )

In loc de concluzie
In toate sondajele de opinie increderea romanilor in Biserica Ortodoxa se situeaza in jurul valorii de 90%. Aceasta realitate demonstreaza ca romanii se simt ca madulare ale acestei Biserici si o considera ca factor de unitate in planul societatii civile, increderea acordata ei este incredere auto-acordata pentru ca, asa cum am spus, Biserica o formeaza chiar ei. Mai demonstreaza ca dupa ce le-a fost inselata increderea de celelalte institutii ale statului, cu exceptia Armatei, desigur, singura institutie in care le-a mai ramas nadejdea este Biserica, mai demonstreaza ca ei vad Biserica in calitate de ultim bastion de aparare impotriva curentelor atomizante, individualiste, demonstreaza ca ei vad Biserica Ortodoxa ca singura cale de intoarcere la valorile imuabile si singura cale de dezvoltare a societatii in acceptiunea ei de comunitate de persoane create dupa chipul lui Dumnezeu.
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!…
 In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”( ) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!…

Rezumat
Studiul de fata doreste sa scoata in evidenta cateva referinte si concepte eclesiologice, intr-un cuvant, valoarea, rolul, rostul si importanta Bisericii in viata crestinului si in viata societatii acesteia seculare, care trebuie sa stie ca Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( ). Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma. 
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!…
 In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”( ) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!…

Drd. Stelian Gombos – Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului Romaniei