IUBITUL

Cârdei V. Mariana

 

Priveam in asfintit cum marea
se legana incet spre mal,
cand te-am vazut venind calare,
pe creasta unui val.

Se intunecase cand de mine,
ca briza te-ai apropiat,
pe cer erau aprinse stele
cand ne-am imbratisat.

In ochii tai, albastrul-violet
al cerului parea inlacrimat,
cand mana usurel ti-ai strecurat,
prin parul meu inmiresmat…

Si chipul tau, sculptat tot in Carara,
a stralucit in brate-mi seara.
Ce intrebare, ce raspuns
iubirea ar fi fost de-ajuns…

A fost o vara minunata,
cu zile si cu nopti senine,
cu Marea Neagra spumeganda
si amintirea despre tine.

De ce-am ratat a vietii sansa
si te-am pierdut iubite drag?
De-ar fi sa-ntorc a vietii roata,
te-as astepta pe un val, in larg!

POEZIE: „OBIECTE MICI” (1)

SA SCRIU DESPRE O FRUNZA

Sa scriu despre o frunza,
Acum, cînd vine toamna
Si listera-i confuza ?
Eu cum de nu-mi dau seama,
Cînd stau pe pragul noptii,
Cu stelele pe frunte
Si numai vîntul tainic
Cuteaza sa ma-nfrunte?!

Sa scriu despre o frunza?
Si ea este confuza!

PE DEALUL ALBASTRU

Pe dealul albastru
Paste iarba un cal
N-are chef sa se joace
Printre ierburi, pe mal

Este numai un cal
Dar cît de minunat
Vazîndu-l pascînd iarba
Pe dealul cel înalt

Înaltul deal albastru
Lipit de cer îmi pare
Mie îmi da splendoarea-i
Si calului mîncare

FIRMITURI PENTRU VRABII

Doua trei vrabii se zbat
Topaie nervoase pe asfalt
A trecut masina cu pîine
Si firmiturile-au cazut din înalt

Si ele se închina
Multumindu-i dumnezeului lor
Ca le-a dat firmituri de pîine
Si în curînd si apa dintr-un nor

TIMBRU

Era nevoie de acest timbru
Pentru o scrisoare urgenta
Tras la trei culori si o magenta
La o tiparnita decenta

Dar nu s-a lipit bine si,
Daca ar fi cazut,
Timbrul de pe scrisoare,
Precis m-ar fi durut !

Ca vestile circula
Punct si virgula !

OBIECTE MICI

Obiectele mici
Sînt facute pentru furnici
Stelele stralucesc
Pentru ca le iubesc
Fetele melancolice
Si altceva nici nu-si doresc

Cînd cerul este înnourat
Dispar si fii de-mparat
Si fetele bocesc, bocesc,
Pîna ce se topesc…

Dar o sa rasara soarele
Adus de departe cu vapoarele
Si cu obiectele mici
Pentru furnici

*
Din ciclul: „Obiecte mici

Ioan LILA
Franta

Vis …

Cârdei V. Mariana

Ma cuprindeai timid in brate,
ma sarutai, ma dezmierdai
si imi sopteai cuvinte tandre,
cuprins de vraja imi zambeai.

Eu m-am lipit usor de tine,
cu un sarut te-am rasfatat,
eram doar noi la tarmul marii
si briza adia spre larg.

Se-ntunecase orizontu-n zare
si intr-o clipa am vazut,
cum Luna-n nori a disparut
luand cu sine marea.

Sinistru totul imi parea…
dune, nisipuri miscatoare
si pescarusii-n zbor gemeau
nemaigasindu-si de mancare.

Deodata insa m-am trezit
in dormitorul insorit
de la Hotelul “Comandor”
avand in fata marea…

Verde ca jadu-i Marea Neagra,
valurile-s creste de spuma alba,
cu alge si cochilii impodobiti
acasa ne-ntoarcem bronzati, fericiti.

GESTURI MICI

Florian Guler

 http://desculti.blogspot.com/

 

Din gesturi mici cu dragoste-mpletite,

Ies funii sa ne tina de-apururi impreuna.

Si ne legam cu ele catargele zdrobite,

De valurile vietii, pe marea in furtuna.

 

O strângerea de mâna cu-o tainica tacere,

Când vasul este cioburi si de durere frânt

Ne umple toata casa, cu-n mir de-nviere,

Mireasma biruintei din lacrime si cânt.

 

Un zâmbet cald si-o-mbratisare sfânta

Atunci când bucuria ne lumineaza fatza.

Cu valuri de nadeje credinta o-nvesmânta

Si-n noapte mintii noastre rasare dimineata.

 

 

FEERIE

Cârdei V. Mariana

Antalia-i locul
spre care zburam,
la-nceput de vara,
ca sa ne bronzam.
Hotelul Concord
strajuit de piscine,
in Lara elitei,
ma primea pe mine.

Senin si Soare,
vad muntii in zare
oglinditi in mare.
Albastru spicat,
nuante mediteraneene,
zaresc printre gene;
la orizont
cer si mare fac front.

Pe pontonul alb
ca un cort de emir
falfaie steaguri .
Briza ce unduie
albe perdele
lasa sa-ntrevedem
imaculate saltele
si perne de vis,
prosoapele-ntinse
– un verde deschis.

Veseli, bronzati,
si incinsi de soare
privim orizontul in zare.
In apa albastra
vezi bancuri de pesti
si broaste testoase
cum nici nu gandesti.
Freamata marea, briza adie,
Soarele urca, plaja-i pustie.

Spre seara, multimea
se-ntoarce la mare
voind sa mai prinda
apusul de soare.
E marea ripsata
si fina ca moarul,
refluxul o trage in larg
de pe maluri.

Ne-mbie pontonul
si-n noaptea albastra
privim orizontul
cu Luna-n fereastra.
S-aude o muzica fina,
la noi ajungand
in surdina,
si ceru-i senin.

Trecut-a vacanta
si regretam,
sub foc de artificii
pe plaje dansam.
Frumoasa vacanta
si marea albastra,
dar vezi? nici o mare
nu-i ca a noastra!

Daca o privesti in zare
neagra marea ti se pare.
Poate si de-aici ideea
Marea Neagra-i ca femeia,
frumoasa, invalurata
si de alge parfumata,
navalnica, furioasa,
cand nebuna, cand duioasa…

Soarele in zori rasare
poleind intreaga mare
si delfinii trec calare
pe albe valuri fosnitoare;
cerul pare decorat
cu nori albi impestritat.

Ce frumoasa, ce splendoare
Marea Neagra mi se pare,
o cunosc din alta viata
si de-aceea ma rasfata…
uneori un val mai mare
ma trimite la plimbare.

Nisipul ei este fin,
pare un covor divin,
cu cochilii presarat,
cand pasesti esti mangaiat
si daca vantul adie
plaja-n valuri se mladie.
Marea Neagra e albastra,
nici o mare nu-i ca ea,
o iubesc si-s fericita,
nu se poate compara…

NUANTE

Cârdei V. Mariana


Pe stanci albastre,
pescarusi tintesc nemarginirea
si marea stralucind in larg,
le mangaie privirea.

Valurile inspumate
poarta midii catre tarm,
in nisip ramane perla
ce o ne-o disputam.

De n-ai vazut marea,
te indemn s-o faci acum
sa simti frenezia,
si al brizei parfum.

O paleta de culoare
de albastru-n multe tonuri.
coloreaza pietre scumpe,
irizandu-le-n halouri.

Albastru-i safirul,
topazul este-albastru,
albastru este cerul,
Pamantu-i tot albastru.

Infinitele nuante
din albastru derivate,
coloreaza orizontul
– apa si cer imbinate.

Unde albastre
ies din rauri,
din lacuri albastre
sau din cerul instelat
in oceane reflectat.

Mare, stanci si valuri albe,
un barbat pe plaja doarme.

El, batranul Lup-de-mare,
cu-a lui frumusete
pe fete le ademeneste
ca sa il rasfete:

„Vino langa mine,
te astept demult,
imi vei fi iubita,
hai, da-mi un sarut!
Strange-ma in brate,
te voi mangaia,
iti voi umple viata
cu iubirea mea!”

Si pe creste inspumate
ei plutesc purtati de val…
si isi daruiesc iubirea
in flux estival.

La tarm asteapta lotca
si Luna ii vegheaza,
dintr-un manunchi de stele
un far trimite o raza.

Ploua cu vise

Cârdei V. Mariana

Am iesit la promenada
este ora noua…
Sub umbrela mea albastra
nu-mi pasa ca ploua.

I-am vazut de la distanta
mersul leganat
E inalt si poarta barba,
parul grizonat.

Mi se pare amuzant,
si privesc in zare…
Este putin ametit,
sau mie imi pare?

Zambetu-mi tradeaza gandul
prin conturul buzelor.
Dar deodata el intreaba
cu un glas domol:
Vrei sa-mi dai umbrela ta?
Nu, am nevoie de ea…
Te-ai cupla cu mine? Da?
Ha, ha, ha….Ha, ha, ha…

Dintr-o data-s fericita
chiar daca sunt vorbe-n vant…
Se pare ca nu fac umbra
inutil pe-acest pamant!

Ma trezeste din visare
un semn mare de intrebare:
„Ce-ai sa faci cu viata ta?”
Doamne, ce-ntrebare grea…


 


AM TRAIT CU SENZATIA CA IMAGINILE POETICE ALE LUI POLIDOR ÎMI IAU PAMÂNTUL DE SUB PICIOARE

Eugen CRISTEA

 

 

Mai mult decât surprinzator volumul semnat de Paul Polidor, „De dor mai moare câte un Actor…” De ce încep astfel, o sa va întrebati. Ca de obicei, sunt foarte sincer si marturisesc ca nu ma asteptam ca maestrul Polidor sa mai gaseasca resurse în a ma surprinde – o data în plus! – cu discursul sau poetico-politic… Am colaborat foarte mult cu Paul în ultima vreme, mai ales pe tarâm muzical si aproape ca uitasem ca se pricepe atât de bine si la exprimarea prin cuvânt scris. Cuvânt niciodata scris la întâmplare, ci elaborat cu sensibilitate, bucurie, de cele mai multe ori si cu mânie – total îndreptatita, de altminteri – si, mai ales cu imens respect pentru artistii disparuti atât de devreme si de nedrept dintre noi…

Personal, am trait cu senzatia ca imaginile poetice ale lui Polidor îmi iau pamântul de sub picioare.

Cu alte cuvinte, asocierile sunt atât de ciudate, de neasteptate, dar – O, Doamne! – câta poezie adevarata se ascunde dinapoia lor, încât, de multe ori, a trebuit sa re-re-recitesc multe dintre poemele prezentate în volum. Ce sa mai vorbim, Polidor si-a atins scopul: sa ne apropie pe nesimtite de ideile ascuse dibaci în spatele rimei. Sau al non-rimei… Pentru ca Polidor se joaca cu talent cu aproape toate formele de exprimare si expresie poetica. O face, asa cum spuneam, cu îndemânarea si lejeritatea dintotdeauna.

Poetul ne readuce în memorie unele figuri actoricesti care au marcat din plin scenele si pelicula, unele dintre aceste chipuri deja trecute într-o uitare care caracterizeaza din plin modalitatea în care sunt tratati artistii autentici de catre o societate penibila, aculturala si materiala pâna la saturatie. Vorbeam de partea materiala care ne-a luat mintile în ultimii ani. Or, tocmai aici rezida talentul lui Polidor: ne determina sa ne mai îndreptam gândurile sufocate de televiziuni mai mult decât comerciale si catre sufletele noastre chinuite si neglijate de catre cei care nu au în cap (mic, de altfel) altceva decât yahturi, pitipoance de doi lei (vechi, desigur!) si cât mai multe lanturi de aur la gâtul îngrosat de consumul nemasurat al fleicilor si berii…Polidor evoca si o serie de filme fundamentale care ne-au marcat din plin anii negri în care un bilet la Cinemateca se masura în echivalentul în aur. Ma simt ultraonorat ca Polidor ne-a inclus pe sotia mea si pe mine în rândul celor evocati în cartea sa. Poate ca asta reflecta si faptul ca nu muncim chiar degeaba. A ne afla alaturi de titani ai culturii române în acelasi volum ne onoreaza si ne obliga.

În mod intentionat nu am dat vreun citat din volum, tocmai pentru a va determina sa cititi singuri totul din scoarta în scoarta. Veti descoperi si redescoperi un Paul Polidor altfel decât îl stiati. Revoltat, duios atunci când trebuie, mâhnit de tot ceea ce vede în jur (si atunci, el chiar înjura!!!) si, cu osebire, atasat de minunatul sau condei, care nu-l tradeaza nici de aceasta data. Dimpotriva…

Eugen CRISTEA

Bucuresti

6 august 2011

CONSTANTIN SEVERIN: „IMPROVIZATII PE CIFRAJ ARMONIC”

sau „Arhetipalele mesaje ale poeziei – componente ale unui univers liric inovator”

Gheorghe A. STROIA

Constantin Severin este o personalitate a culturii române, un Om în care se reunesc profilul Scriitorului cu cel al Artistului de renume. Ca manifestare a creativitatii sale si sintetizând activitatea sa literara ca poet, îsi publica în anul 2011, OPERA OMNIA, intitulata: „Improvizatii pe cifraj armonic” (Editura Tipo Moldova, Iasi – 2011) – proiect sustinut de Universitatea „Petre Andrei” din Iasi. Cartea, aparuta în conditii grafice excelente, este structurata în cinci parti, inegale ca întindere, formate din poeme selectate din cele cinci titluri de carte ce poarta semnatura distinsului poet. Astfel, sunt prezentate poeme din volumele: „Duminica realului” (Ed. Junimea, 1984), „Zid si neutrino”( Ed. Vlasie, 1994), „Improvizatii pe cifraj armonic”(Ed. Axa, Botosani – 1998), „Axolotul”(Ed. Masina de scris, Bucuresti – 1998), „Orasul alchimic”(Ed. Dacia, 2002).

Universul poetic al lui Constantin Severin este unul de factura speciala, uneori tern – alteori colorat, uneori calm – alteori feroce, împletirea starilor contrarii facându-se printr-o arta poetica vibranta. Se constata în structura poemelor cartii, prezenta din abundenta a formelor geometrice, în care predominate sunt: hexagonul – ca forma a prefectiunii naturale (nici albina „nu stie” de ce, dar tinde catre…) si cercul – ca forma a perfectiunii absolute (nici omul „nu stie” de ce, dar tinde spre…). Adeseori, poemele sunt strabatute de linii cromatice usor sesizabile, ce pasteleaza prin efect si viziune, trairea starii poetice. Simbolurile întâlnite în poezia lui Constantin Severin sunt de tip expresionist, adeseori arhaice, venite din rastimpurile genezei si prefigurând un contur al viitorului. Prin poezia sa, Constantin Severin este unic, cum si în domeniul artelor frumoase, alaturând simboluri antice, cu simboluri moderne, într-un tot unitar cu valente speciale. Aproape fiecare poezie seamana cu o pictura în ulei sau în acuarela, unde umbrele amurgurilor se întrepatrund cu dârele de lumina ale soarelui.: „ea poarta o cununa de mirt/ si un cos de cetina/ cu un con de brad/ un sarpe în spirala/ un ou si un mesaj/ într-un sul de papirus/ ”nasterea-i un cataclism cosmic/ care-i preface pe cei vii în morti” (Orasul alchimic, p. 131).

Poezia lui Constantin Severin este de un lirism introvertit (subiectiv), vâltoarea creata de empaticele sale unde atragând ca într-un ochi de apa – aparent linistit – tot ceea ce prinde. O poezie de substanta, deloc facila, mai ales prin îmbinarea de simboluri si timpuri. Ca într-o paradigma, poetul priveste fie retrospectiv, fie profetic, murmurul vibratiilor timpului sau poetic tulburând trecutul sau prefigurând viitorul. Universul poetic descris este amplu, prinzând între „diafragmele” sale, dimensiuni ale începuturilor si constante ale sfârsitului. Printre hexagoane si coloane minoice, se aud simfoniile psalmilor: „E prima noapte de primavara/ o febra muta/ si suferinta precede semnificatia”.(IV. Presto, p. 85). Fiecare vers este un experiment subcuantic, note ce oscileaza armonic pe portativul eului. Pauzele, sincopele si ritmurile acestor note sub subliminale, codate si încifrate într-un ancestral alfabet: „o noua eclipsa în densa claritate/ coaguleaza un orizont/ de obiecte figurale// orchestra continua sa traseze/ diafane tesuturi sonore/ în reteaua filtrata de magie si liniste/ usor petruska poate fi prins/ în levitatia unei nebuloase miscari”(IV. Presto, pag. 84).

În poeziile lui Constantin Severin, timpul devine – pe cât de imperceptibil , pe atât de abstract – un lut moale, framântat în palme si modelat la o invizibila roata a olarului, transformat apoi în esente. Din când în când, timpul se reînsufleteste, convertindu-se în arteziene fântâni, ce tâsnesc din adâncuri, pentru a inunda arterele poetului cu viata: „mâna mea prin care curge maduva orei/ coboara în focul tau de vocale celeste/ aidoma cuiburilor ce apasa/ iedera exacta din liniile gândului”.(Numele tau are auzul tacerii VIII, p. 11). În acest timp al extremelor ancestral-prefigurative, poetul îsi gaseste ragaz de a se simti acasa, Însusi acest loc – pe care poetul îl numeste „acasa” – are o alchimie speciala, o geometrie fluida, forme ale liniilor eterice care-l inspira: „umil alchimist în/ textul vietii/ unde plaga materiei/ e indescifrabila/ prin porii culorilor/ am zarit/ forma nocturna a cuvântului” (Casa la Sucevita, p. 15). Tot aici – ACASA – rasare padurea de liliac, la care poetul se reîntoarce cu penitenta, definindu-se pe sine însusi – veritabila patrie a esentelor tari: „blând poet visator al realului/ teama îmi era sa nu orbesc/ „orbii nu au patrie – gândeam – / doar un oras de carbune/ o tara se învata/ pe linia de uimire a ochilor”// teama îmi era sa nu orbesc/ pâna într-o noapte a tuturor noptilor/ hublou prin care îti privesti/ muscatura astrala:/ – cândva poetii orbeau/ în piscul oglinzilor” (Padurea de liliac, p. 17).

Cartile lui Constantin Severin au ceva special, implicit o lirica profund-meditativa ce necesita o lectura atenta, o stare anume. Fara a exagera cu nimic, invitatia este facuta cu persuasiune, sublimitatea detaliilor, incredibilele asocieri de cuvinte întru zamislirea unor noi sensuri, chemarile retortice ale fiintialului, extaticele gânduri topite în zapezi de cuvinte, toate acestea recomanda poezia sa, ca arta facuta cu un deosebit simt de raspundere, care ajunge pâna acolo unde se va dori sa se ajunga. Poetul dovedeste efemeritatea artistului, în fata artei sale, transformata – indubitabil – în „secvente” de nemurire. Casa timpului este, pentru autor, un dom al papadiei, pe cât de efemer, pe atât de bine structurat din punct de vedere arhitectural: „în aerul ozonat al uzinei electrice/ într-o înserare a înserarilor/ auzeam cu trupul/ o idee legile/ ondulau câmpii si orase/ cu o eclipsa aerul/ negru negru/ din domul papadiei/ întunericul masura orice întâmplare/ lânga bufnita alba”(Zid si neutrino. Poetul la New York, p. 22).

Improvizatii pe cifraj armonic” este o carte în care autorul îmbina spectacolul vietii „inconstiente” (firesti, naturale, logice), cu spectacolul vietii „pur tehnice” – ca o constructie gigantica, ascunsa sub un clopot de sticla – (visate, rationale, meditate, închipuite, asumate). Majoritatea scrierilor, ce poarta semnatura lui Constantin Severin, abunda în constructii tehnice, într-o paradigmatica geometrie a formelor, cu elemente cubiste. Fiecare poezie este reflectarea pe o imensa pânza a unei constructii picturale, semiabstracte, într-o gama cromatica larga. Însasi genul liricii sale este o îmbinare a mai multor tendinte literare. Daca accentele expresioniste (introversiunea) le preced pe cele impresioniste (subiectivismul constructiilor), ori elemente realist-magice (reticenta auctoriala) le completeaza pe amândoua, atunci poezia lui Constantin Severin este o poezie a realului (asa dupa cum spune însusi autorul) – o realitate pe care poetul o transmite într-o maniera proprie si originala.

Valentele filosofice ale poeziei sale sunt evidente, amintind de filosofia nietzscheniana, ca instrument pentru întelegerea lumii. Astfel “esenta cea mai intima a existentei – vointa de putere” este si pentru poetul sucevean o componenta a modului sau de a percepe lumea: omul nu este atotputernic fizic si intelectual, ci reprezinta o tendinta în evolutie, asteptata si dorita. Putem concluziona ca „Improvizatii pe cifraj armonic” este o simbioza de tendinte poetice, ce impresioneaza prin originalitate. O poezie în esenta tare, dublata de un univers artistic special, creat precum o sacra aureola în jurul unui valoros artefact. Îmbinând valente pur estetice, cu valente pur literare, cartea este o reusita în sine, argumentând valoarea – unanim recunoscuta – a poetului. O carte valoroasa, publicata în editie limitata, a unui scriitor si artist unic în panteonul culturii române contemporane, poate nu atât de apreciat sau de promovat, pe cât ar merita. O carte care va reconfirma – cu certitudine adevaratul sens al dictonul latin: „Ars longa, vita brevis!”.

Gheorghe A. STROIA

Adjud

15 august 2011

CRONICA LITERARA

CRONICA LITERARA: „NUNTA NEAGRA” DE GHEORGHE ANDREI NEAGU

Iulian BITOLEANU

Poetul focsanean Gheorghe Andrei Neagu a iesit la rampa în 2010 cu volumul de versuri „Nunta Neagra” (Editura Valman, conditii grafice excelente), un fel de poem lirico-dramatic, cu macrotema – iubirea, careia i se subordoneaza fericirea, nunta si extinctia. Ne distantam de eticheta balada culta, deoarece autorul nu ramâne captiv trecutului, unui timp mitic, primordial, medieval; narativul nu se expliciteaza, iar personajele nu se individualizeza, sunt mai degraba purtatoare de idei, sugestii, ori masti lirice.

Practicând cu fervoare descriptivismul magic, eul poetic imagineaza un scenariu cu un cuplu erotic, ce s-ar dori armonios, numai ca apar unele impedimente:

Ba unul dintre miri aduce a strigoi (p.5);

Ba modul existential specific miresei nu poate fi cel uman ci doar unul vegetal;

Ba protagonistul a fost eliminat, substituit printr-altul, la propunerea unui „tribunal” transcedental…

Într-un decor aproape paradisiac („Din padurea adormita/Potopind cu aburi zarea/Norii drumuri conturau/Zamislind carari de visuri” p.5) Se înfiripa motivul (eminescian) asteptarea: „O astept ca altadata/Sa se nasca din copaci…/Si cu buze, ochi de maci/Se aprinde iar padurea”, p.5, corelat cu antropomorfizarea naturii. Asemenea eroinelor romantice, cea dorita cu înfrigurarea se exceptionalizeaza prin doua trasaturi: iluminarea codrului si semnarea unei coregrafii nelumesti („Într-un vals nebun…”).

Prin adolescentism si diafanitate, emotia întâlnirii pare decupata dintr-un pastel sentimental: „O astept scaldat-n spume… /Îi vad ochii ca de smoala, /Licar de petala/Un sarut suav de bruma… /O astept în pragul tainei”, p.6.Poetul extrage ce îi convine din erotica universala, cu iz Lamartinian: limbajul indicibil al îndragostitilor, sarutul patimas, lacrimile fericirii, cararea si fuga dincolo de lumea dezlantuita: „Ea alearga-n calea verde/Strajuita de copaci,/Ciuta ce se teme”.

Tehnica poetica si experienta îi permit autorului sa nu vireze într-o directie plauzibila; dimpotriva, dialogul si metaforele feminitatii fertilizeaza discursul poetic. Propunerea – ispita „Sa fugim” este brusc respinsa „A fugi nu se cuvine” (p.7), ceea ce confera dramatism: „Arde lumea vegetala” (p.9), pe culmile comparatiei „Cerul, rosu, ca o rana”, domeniul celest accesând nefirescul, anormalul. Luciditatea mirelui se disipeaza în fata evenimentelor si sentimentelor majore, astfel ca decuplarea devine iminenta: „- Nu te pot lua, ramâi/Fii a lor, Cum ti-e ursita”, p.8, desi Nunta intrase pe fagasul favorabil: „Vin nuntasi lalaind/Întregind alaiul”, p.13. Episodul cel fast nu se deruleaza în tonuri eminesciene (Calin, file de poveste), nici cosbuciene (Nunta-n codru) ci în maniera funebra, rezumativa, antitetica. Ca în tragediile antice, exista o monada, un for al zeilor, unde se iau decizii capitale. Poetul simuleaza ludicul nuntial, îsi însala lectorul, dinamitând supozitiile inducând elemente – surpriza: „Fata plânge-ncetisor, din pricina lui cel ce nu a venit”. Timpul nu mai raspunde la comenzi epicureice, îsi acorda o marja de eroare si se tragicizeaza:” în clipele când se ucid iubiri”. Ambiguitatea atinge cote paroxistice: „Iar mirele e altul”, spre stupoarea asistentei, complacuta în desfatari bahice: „- Hai sa mai bem cinstiti meseni!/Îndeamna Ura si Pacatul”.

Rostirea poetica mixeaza prozaismul, oralitatea, („Cata”, „la pânda”, „ma-mbie”, „de prisos”), fara a glisa în desuetudine, caci în secunda urmatoare creatorul arunca navodul în ape metaforico-simbolice. Respingând situatiile confuze, Areopagul enunta verdictul: „- Sa piara!” (Mirele initial – n.n.). Un altul multiplicat îsi revendica trofeul feminitatii, pe cai agresive: „Sticleste lama de cutit/Nesabuinta iat-o vine” p.13. Fericirea filtrata prin eros sângeros („- Ati ucis… un glas/Zbor de inima pura…”), cu excluderea rivalului, dureaza cât o pânza de paianjen. În partea finala, se amalgameaza deliberat fâlfâiri eminesciene („A fost odata ca-n povesti”) cu cele labisiene („La ceas nepotrivit”, p.14, „Si-as vrea sa plâng”), bulversând înca o data orizontul de asteptare al cititorului…

Înlaturând crusta erotica, esti întâmpinat de o constelatie de simboluri decriptate în diferite coduri – neoromantic, neomodern -, purtatoare ale sigiliului artisticitatii, talmacind, teza ca Artistul (mirele 2) ar trebui sa se dezica de eul social (mirele 1), spre a se logodi cu Poezia (emotiva, lacrimogena mireasa), eveniment cu reactii diferite, la doua paliere: al nuntasilor (cititorilor obisnuiti) si al zeilor (criticilor literari), influentabili si ei, nu o data, de aparente.

Catharsisul nu s-a demonetizat!

Nunta neagra reprezinta, de buna seama, o placheta (tradusa în 5 limbi de referinta) de luat în considerare!

Iulian BITOLEANU

15 august 2011

Filosofia CREDINTEI

(dupa S.K.)

Lui Florin Iovin,

Un paradox! mereu fara de graba

Asculta sceptic si apoi intreaba.

Traieste-un perpetum viata-n alergare,

Dispus intodeauna la vorba si cantare

Credinta-i infinita resemnare,
In fata imposibilului ce-l  doresti.
Un pardox absurd prin care,
Astepti apoi dorinta s-o-mplinesti.

Credinta este risc necunoscut,
Singura Cale  satisfacatoare.
Singuratate si tacere-n absolut
Prin flecareala lumii pieritoare.

Credinta e sa te instrainezi de clipa
Ca vesnicia  sa o dobandesti.
Credinta e sminteala fericita,
Ce frange logica acelor pamantesti.

Credinta-i pasiune glorioasa
E libertate si curaj smerit.
O adiere parca de angoasa
Ce-apuca Absolutul daruit.

Credinta-i trecere in asteptare
E un mistere adanc si greu.
Invaluirea ce transpare
Surasul Unicului  Dumnezeu.

Florian Guler

http://desculti.blogspot.com/ 

 

Vis de vara

Mariana V. Cardei

 

 

Ochii tai in neagra noapte
ma priveau iscoditor,
un zambet in coltul gurii
te facea fermecator.

Cunosteam acea privire
si imi inspira iubire
cand in brate m-ai luat
si prelung m-ai sarutat.

Era cald si era vara
si ieseam in parc spre seara,
ne plimbam inlantuiti,
uneori chiar fericiti.

Depanam din amintiri
petrecutele iubiri,
si din nou in toamna vietii,
traiam anii tineretii.

Pepeni rosii, dulci si reci,
incercau sa domoleasca
setea ce ne chinuia,
flacara care ardea.

Pe cearsafuri racoroase
ne iubeam in noapte,
arzand vechile amintiri
si uitand de toate.

Dar n-a fost sa fie asa,
totul s-a sfarsit
si o lunga vreme,
nici n-am mai iubit.

Au trecut zile si nopti,
luni si ani in care
ma-ntrebam uneori:
o fi uitat oare?

Soarta ne-a zambit din nou,
tot in plina vara,
cu-n suras m-ai cucerit
ca in prima seara.

In cenusa vietii
mai mocneste jarul
si speranta-n dragoste
alunga amarul.

Iata cum in iarna vietii
ne iubim sub Soare
mi-as dori si noaptea
cand Luna rasare.

Din pacate,
noptile nu sunt ale mele,
desi-n fiecare seara
eu privesc spre stele.

BIU SAU DESPRE POEZIA CA REVERIE A SEMNIFICATIILOR

Cristina NECULA

Vorbind despre scriitura Imaginarului, Jean Burgos demonstreaza ca exista o posibila ruptura a cuvântului cu limbajul semnificatiei. Ea „este cea pe care o înfaptuieste suita cuvintelor organizându-se într-o sintaxa care nu trimite la o gândire, ci modeleaza treptat o imagine sau o serie de imagini purtatoare de sensuri multiple si creatoare a unei noi realitati”.(1)

Cuvintele intra în diferite alcatuiri, joaca nenumarate „roluri”. Fiecare demers poetic nou, fiecare tenativa de a lua în stapânire universul limbajului ar avea nevoie – sugereaza Jean Burgos – de un prealabil act purificator: o purificare a cuvântului de toate rolurile lui precedente care îl codifica, îl fixeaza între anumite limite; o purificare din vechile lui fagasuri, sa-l sustraga conditiei lui de semn („semnul de oprire” va spune Michaux), pentru a-l darui unei noi vieti. Imaginea nu reprezinta propriu-zis un semn, ci, dupa cum sustinea Bachelard, „un sens în stare nascânda“. Imaginea devine ea însasi o reverie de un tip special, capabila sa dinamizeze textul poetic.

Poeta Eugenia Taralunga ne ofera revelatia reveriilor semnificatiilor concentrate metaforic în biu, care poate fi considerat fie un alter ego, fie o ipostaza narcisica a autoarei. Se reveleaza parca o dedublare a Eugeniei Taralunga. Asistam la un dialog, poate, la un dialog al autoarei cu sine însasi ca în piesa Iona de Marin Sorescu, dar în locul sinuciderii interpretata ca o înviere amânata, autoarea, închisa în capcana propriei carti, evadeaza prin „explicatii” metaforice si prin „justificari” care sugereaza afectivitatea, dar si intentia cognitiva în raport cu cititorul: „Ma gândeam, biu drag, ca ar fi cazul, la un moment dat, sa îti spun de ce ti-am ales acest nume. Tu, biu, care n-ai apucat sa fii viu, sa fii botezat si n-ai primit un înger pazitor din simplul motiv ca eu n-am apucat sa te am, te întrebi poate: de unde si pâna unde <>?! Uite, o sa încerc sa-ti explic. Trebuia sa am si eu cu cine sa vorbesc, nu?!, în fata cui sa ma justific. Poate ca nu ma justific – cica! –, dar explic, spun, însir pe hârtie ce si cum, vreau sa stiu ca am facut, macar asa, macar acum, tot ce îmi era omeneste posibil sa fac ca sa ajung pâna la tine. Chiar daca nu te cunosc foarte bine si abia de te ating pe dibuite, eu cred ca ai si tu un suflet, poate esti suparat pe mine si, cine stie, poate chiar tu m-ai facut sa ma gândesc la aceste rânduri, la aceasta forma de penitenta, la acest fel de a face cuvintele sa ajunga pâna la tine.”(2)

Consoana „b” si vocalele „I”, „U” se decodifica prin forta cosmica a iubirii eterne, amintind de legea iubirii din Noul Testament, mai exact de Epistola catre Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: „Si acum ramân acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (cap.13,13)(3)

Explicatiile scriitoarei se reveleaza ca un ritual teologic al predicilor; în spirit religios, biu este echivalentul biblic al versetului: „Dragostea nu cade niciodata.” (cap.13, 8) Fiecare explicatie valoreaza cât o exegeza, cât un capitol biblic cu un singur verset: „Capitolul“ I: „I este vocala verticalei, a iubirii, si am zis ca ea va ajunge sigur pâna la tine, oriunde vei fi tu acum. Sau oriunde vei fi (infra-)fiind tu acum, cum eu nu am reusit sa-ti dau fiinta altfel decât asa, tintind niste cuvinte spre tine. Si daca altcineva îti va da vreodata fiinta, se cheama ca nu esti copilul meu.“

„Capitolul“ U: „U este o urma, o ultima vocala, un urlet spre luna, o uitare , o uimire, dar, uite!, IU este chiar începutul iubirii, unde mai pui ca astea doua, aici de fata, sunt vocalele numelui celui care mi-a fost cel mai drag de pe lumea asta, nu-i asa ?!“

„Capitolul“ B: „Ei, cu vocalele am scos-o cumva la capat, sa vedem ce facem cu b-ul, B-ul care nu e A, nu e alfa, iar omega nici atât!), nu e Aleph, ci este o închidere, ca orice consoana, e un secund a lui A, e o contrazicere a ceea ce am început sa spunem sau sa facem sau sa stim («ba da!, ba nu!»), dar este, în acelasi timp, începutul binelui, începutul unui botez – cum as putea eu oare sa nu iubesc B-ul?!“

Erosul îsi gaseste aici o conotatie religioasa prin iubirea în duh, cele trei capitole-„explicatie” sunt „lectii” despre iubirea ca sens unic al vietii, despre iubirea care se întemeiaza ontologic oferind valoare existentei: „Sa-ti mai spun: stii cum se citeste acel «Be You!» din engleza?! Cam asa..bi-i-iu. Adica fii tu însuti!“ regasim, poate, aici, îndemnul lui Socrate: Cunoaste-te pe tine însuti !

Dar la Eugenia Taralunga, cunoasterea devine o modalitate de autocunoastere, de a gasi explicatii pentru sensul iubirii în „viata ei bifurcata”: „Atât cât poti, desi eu nu te-am lasat sa fii. Am ajuns la o bifurcatie, la o despartire a drumului real de cel visat al vietilor noastre. A mea si a ta. Degeaba m-am gândit si ma gândesc la tine de când ma stiu. Asa a fost sa fie, baby, sa nu te am niciodata de-adevaratelea. Asa ca te alint si eu cum pot, cu sufletul meu bezmetic, ajung de la bi-iu la iubi, la iubi-scooby-dooby, sau poate, într-un fel, aici am vrut dintr-un bun început sa ajung, ca doar tare drag mi-a fost acest nume, acest tri-nume…“

Prin scriitura, dragostea nu ramâne un simplu sentiment, ci devine o Fiinta, devine vie, se întemeiaza ontologic în universul cosmologic al viului, are propria ei existenta, reusind sa împace scriitoarea cu propriile sale aspiratii, cu propria sa viata bifurcata, cu sufletul ei ratacit printre rândurile cartii: „E un alint acest nume, biu, în loc de tot ce as fi vrut sa-ti daruiesc, nu am putut decât sa-ti dau acest nume, pe care – pe deasupra – îl mai scriu si cu litere mici, ca sunt mai smerite. Si, asa, smerite, sunt mai potrivite pentru un copil ca tine, care nu a mai apucat sa existe si sa creasca mare. Care nu a apucat sa intre în lumea cu dimensiuni, a ramas dincolo de aceasta lume. Poate, biu, cine stie, cândva îmi vei da si tu un semn. Si poate si un nume. Unul cu care sa ma împac. Si care sa ma împace cu viata mea bifurcata. Si sa-ti mai spun ceva, biu e viu. Acum nu mai are cum sa fie altfel…”

Firul Ariadnei care strabate aceasta carte în care Viata ca bifurcatie are continuitate pâna în centrul labirintului este BIU. Ruptura se anuleaza prin strategia acelui „semn de oprire“ numit de autoare „insert”: „…viata mea compartimentata navaleste în afara hotarelor sale, se zbate sa se împlineasca sa devina UNA, neputinciosa totusi în fata granitelor pe care altadata le spulberam si plateam, desigur, prin pârjolire, prin arderea pe rug a trecutului meu, ardere care ma desfigura, desigur, ca femeie, dar ce oare puteam face?! carei voci interioare ma adresez acum? de ce nu e a mea vocea interioara? sau cât de «a mea» este vocea mea interioara? de ce se napusteste nauca, mereu spre un altul pe care mi-l doresc, mi-l închipui a fi un eu-frate. Eufratul meu, fluvial meu în care ma pierd si ma regasesc totodata? un eu al sufletelor pierdute si salvate, mântuite prin chiar zbaterea lor neostoita, fara speranta de salvare, fara mântuire, asta caut eu? un eu al sufletelor fara trup, fara sex, un eu al sufletelor care nu se îndragostesc, ce nu au derapaje afective, nuantari sentimentale infinit reluate, duse la paroxism, pâna ce pregnanta culorii nu se mai lasa ascunsa, estompata, si izbucneste în întreaga sa deplinatate, mai mult sau mai putin vinovata de nuditatea ei, trufasa stiind ca si-a platit pretul suferintei, ca a consumat pâna la capat durerea, ca a consumat pâna la capat capatul drumului, pâna dincolo de toate rascrucile, (…) urmarind exoftalmic capatul drumului, tinta, apoteoza, hierofania, împotriva tuturor si chiar împotriva mea însami.”(4)

Labirintul eurilor poetice reveleaza o poetica a imaginarului. În acceptia data de Burgos, imaginea „da de vazut altceva si da de vazut altminteri. Ea da de vazut altceva în masura în care se constituie ca expresie a unei realitati nicicând traite pâna atunci, netrimitând la nimic anterior ei însesi si creatoare a unei fiinte de limbaj ce se adauga realitatii si faureste un sens.”(5)

Eul ascensional „dansând în lumina creatiei” instituie o realitate poetica luminoasa, stralucind în reveriile semnificatiilor metaforice ale BIU-lui.
—————————————–
NOTE
(1) Jean Burgos – Pentru o poetica a Imaginarului, Editura Univers, Bucuresti, 1988, p. 8
(2) Eugenia Taralunga – biu, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 90
(3) Noul Testament cu Psalmii, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, p.209
(4) Eugenia Taralunga, op.cit., p.70-71
(5) Jean Burgos, op. cit., p. 5-6

Cristina NECULA
Bucuresti
10 iulie 2011

——————-

Nota redactiei: Redam mai jos una dintre poeziile din volumul „biu” de Eugenia Taralunga:

Gilbert Bécaud carînd de colo-colo steaua Poetului mort

ramasese ca totul era pe furate
pe nestiute
pe sferturi de ora
necesar si suficient
secvente sacadate stroboscopic

tot atunci descoperisem muzica vedetelor
stii, trecusem nepasatoare pe lînga stelele oarbe
ale lui Paris Hilton
pe lînga Beyoncé
si Gilbert Becaud carînd de colo-colo steaua Poetului mort
nu crezusem
asa cum nu acceptasem ca smacurile de la Nivea
razbateau pe piata dupa ani de asidue cercetari stiintifice netrucate
platite cu bani grei

ani îndelungati – nu sferturi de ora
brusc, muzica si smacurile veneau spre noi din alta parte
unde sufletul
unde mintea iscoditoare
unde spiritul – ei bine, nu!
Spiritul scapase

si nu numai eu îmi imaginam
cu mare claritate
sferturi de ora în care ai acces stroboscopic
la un spirit supracortical
supracomercial
suprasexual
departe de toate tentatiile si sulemenelile
de templele-tuturor-cumparaturilor
rasarite ca ciupercile
ca topazul mistic
ca mînastirile moldovenesti dupa razboaiele cu turcii
ramase neschimbate sub stelele oarbe

(din volumul biu. poeme si texte-bloc, Editura Limes, 2011)