sau „Arhetipalele mesaje ale poeziei – componente ale unui univers liric inovator”

Gheorghe A. STROIA

Constantin Severin este o personalitate a culturii române, un Om în care se reunesc profilul Scriitorului cu cel al Artistului de renume. Ca manifestare a creativitatii sale si sintetizând activitatea sa literara ca poet, îsi publica în anul 2011, OPERA OMNIA, intitulata: „Improvizatii pe cifraj armonic” (Editura Tipo Moldova, Iasi – 2011) – proiect sustinut de Universitatea „Petre Andrei” din Iasi. Cartea, aparuta în conditii grafice excelente, este structurata în cinci parti, inegale ca întindere, formate din poeme selectate din cele cinci titluri de carte ce poarta semnatura distinsului poet. Astfel, sunt prezentate poeme din volumele: „Duminica realului” (Ed. Junimea, 1984), „Zid si neutrino”( Ed. Vlasie, 1994), „Improvizatii pe cifraj armonic”(Ed. Axa, Botosani – 1998), „Axolotul”(Ed. Masina de scris, Bucuresti – 1998), „Orasul alchimic”(Ed. Dacia, 2002).

Universul poetic al lui Constantin Severin este unul de factura speciala, uneori tern – alteori colorat, uneori calm – alteori feroce, împletirea starilor contrarii facându-se printr-o arta poetica vibranta. Se constata în structura poemelor cartii, prezenta din abundenta a formelor geometrice, în care predominate sunt: hexagonul – ca forma a prefectiunii naturale (nici albina „nu stie” de ce, dar tinde catre…) si cercul – ca forma a perfectiunii absolute (nici omul „nu stie” de ce, dar tinde spre…). Adeseori, poemele sunt strabatute de linii cromatice usor sesizabile, ce pasteleaza prin efect si viziune, trairea starii poetice. Simbolurile întâlnite în poezia lui Constantin Severin sunt de tip expresionist, adeseori arhaice, venite din rastimpurile genezei si prefigurând un contur al viitorului. Prin poezia sa, Constantin Severin este unic, cum si în domeniul artelor frumoase, alaturând simboluri antice, cu simboluri moderne, într-un tot unitar cu valente speciale. Aproape fiecare poezie seamana cu o pictura în ulei sau în acuarela, unde umbrele amurgurilor se întrepatrund cu dârele de lumina ale soarelui.: „ea poarta o cununa de mirt/ si un cos de cetina/ cu un con de brad/ un sarpe în spirala/ un ou si un mesaj/ într-un sul de papirus/ ”nasterea-i un cataclism cosmic/ care-i preface pe cei vii în morti” (Orasul alchimic, p. 131).

Poezia lui Constantin Severin este de un lirism introvertit (subiectiv), vâltoarea creata de empaticele sale unde atragând ca într-un ochi de apa – aparent linistit – tot ceea ce prinde. O poezie de substanta, deloc facila, mai ales prin îmbinarea de simboluri si timpuri. Ca într-o paradigma, poetul priveste fie retrospectiv, fie profetic, murmurul vibratiilor timpului sau poetic tulburând trecutul sau prefigurând viitorul. Universul poetic descris este amplu, prinzând între „diafragmele” sale, dimensiuni ale începuturilor si constante ale sfârsitului. Printre hexagoane si coloane minoice, se aud simfoniile psalmilor: „E prima noapte de primavara/ o febra muta/ si suferinta precede semnificatia”.(IV. Presto, p. 85). Fiecare vers este un experiment subcuantic, note ce oscileaza armonic pe portativul eului. Pauzele, sincopele si ritmurile acestor note sub subliminale, codate si încifrate într-un ancestral alfabet: „o noua eclipsa în densa claritate/ coaguleaza un orizont/ de obiecte figurale// orchestra continua sa traseze/ diafane tesuturi sonore/ în reteaua filtrata de magie si liniste/ usor petruska poate fi prins/ în levitatia unei nebuloase miscari”(IV. Presto, pag. 84).

În poeziile lui Constantin Severin, timpul devine – pe cât de imperceptibil , pe atât de abstract – un lut moale, framântat în palme si modelat la o invizibila roata a olarului, transformat apoi în esente. Din când în când, timpul se reînsufleteste, convertindu-se în arteziene fântâni, ce tâsnesc din adâncuri, pentru a inunda arterele poetului cu viata: „mâna mea prin care curge maduva orei/ coboara în focul tau de vocale celeste/ aidoma cuiburilor ce apasa/ iedera exacta din liniile gândului”.(Numele tau are auzul tacerii VIII, p. 11). În acest timp al extremelor ancestral-prefigurative, poetul îsi gaseste ragaz de a se simti acasa, Însusi acest loc – pe care poetul îl numeste „acasa” – are o alchimie speciala, o geometrie fluida, forme ale liniilor eterice care-l inspira: „umil alchimist în/ textul vietii/ unde plaga materiei/ e indescifrabila/ prin porii culorilor/ am zarit/ forma nocturna a cuvântului” (Casa la Sucevita, p. 15). Tot aici – ACASA – rasare padurea de liliac, la care poetul se reîntoarce cu penitenta, definindu-se pe sine însusi – veritabila patrie a esentelor tari: „blând poet visator al realului/ teama îmi era sa nu orbesc/ „orbii nu au patrie – gândeam – / doar un oras de carbune/ o tara se învata/ pe linia de uimire a ochilor”// teama îmi era sa nu orbesc/ pâna într-o noapte a tuturor noptilor/ hublou prin care îti privesti/ muscatura astrala:/ – cândva poetii orbeau/ în piscul oglinzilor” (Padurea de liliac, p. 17).

Cartile lui Constantin Severin au ceva special, implicit o lirica profund-meditativa ce necesita o lectura atenta, o stare anume. Fara a exagera cu nimic, invitatia este facuta cu persuasiune, sublimitatea detaliilor, incredibilele asocieri de cuvinte întru zamislirea unor noi sensuri, chemarile retortice ale fiintialului, extaticele gânduri topite în zapezi de cuvinte, toate acestea recomanda poezia sa, ca arta facuta cu un deosebit simt de raspundere, care ajunge pâna acolo unde se va dori sa se ajunga. Poetul dovedeste efemeritatea artistului, în fata artei sale, transformata – indubitabil – în „secvente” de nemurire. Casa timpului este, pentru autor, un dom al papadiei, pe cât de efemer, pe atât de bine structurat din punct de vedere arhitectural: „în aerul ozonat al uzinei electrice/ într-o înserare a înserarilor/ auzeam cu trupul/ o idee legile/ ondulau câmpii si orase/ cu o eclipsa aerul/ negru negru/ din domul papadiei/ întunericul masura orice întâmplare/ lânga bufnita alba”(Zid si neutrino. Poetul la New York, p. 22).

„Improvizatii pe cifraj armonic” este o carte în care autorul îmbina spectacolul vietii „inconstiente” (firesti, naturale, logice), cu spectacolul vietii „pur tehnice” – ca o constructie gigantica, ascunsa sub un clopot de sticla – (visate, rationale, meditate, închipuite, asumate). Majoritatea scrierilor, ce poarta semnatura lui Constantin Severin, abunda în constructii tehnice, într-o paradigmatica geometrie a formelor, cu elemente cubiste. Fiecare poezie este reflectarea pe o imensa pânza a unei constructii picturale, semiabstracte, într-o gama cromatica larga. Însasi genul liricii sale este o îmbinare a mai multor tendinte literare. Daca accentele expresioniste (introversiunea) le preced pe cele impresioniste (subiectivismul constructiilor), ori elemente realist-magice (reticenta auctoriala) le completeaza pe amândoua, atunci poezia lui Constantin Severin este o poezie a realului (asa dupa cum spune însusi autorul) – o realitate pe care poetul o transmite într-o maniera proprie si originala.

Valentele filosofice ale poeziei sale sunt evidente, amintind de filosofia nietzscheniana, ca instrument pentru întelegerea lumii. Astfel “esenta cea mai intima a existentei – vointa de putere” este si pentru poetul sucevean o componenta a modului sau de a percepe lumea: omul nu este atotputernic fizic si intelectual, ci reprezinta o tendinta în evolutie, asteptata si dorita. Putem concluziona ca „Improvizatii pe cifraj armonic” este o simbioza de tendinte poetice, ce impresioneaza prin originalitate. O poezie în esenta tare, dublata de un univers artistic special, creat precum o sacra aureola în jurul unui valoros artefact. Îmbinând valente pur estetice, cu valente pur literare, cartea este o reusita în sine, argumentând valoarea – unanim recunoscuta – a poetului. O carte valoroasa, publicata în editie limitata, a unui scriitor si artist unic în panteonul culturii române contemporane, poate nu atât de apreciat sau de promovat, pe cât ar merita. O carte care va reconfirma – cu certitudine adevaratul sens al dictonul latin: „Ars longa, vita brevis!”.

Gheorghe A. STROIA

Adjud

15 august 2011